Războiul de Treizeci de Ani
1618 - 1648

Cu implicații politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci de Ani a fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării Războiului de Treizeci de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care s-a desfășurat pe durata a 3 decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite în diferite părți ale continentului? Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și perceput drept un război „de 30 de ani”, iar „banda de legătură” a evenimentelor, care dau senzația unui conflict unitar, este conținută în tentativa împăraților Habsburgi de a da concretețe și formă politică imperiului.

Opoziția și încercarea de balansare a puterii de către principii din imperiu, care aderaseră deja la protestantism, au dat un alt strat de amestec al surselor conflictului. Interpretat de către istorici în diferite forme, Războiul de Treizeci de Ani comportă o certitudine: a debutat ca un război „intern” german - în teritoriile Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii ulteriori. Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare, ieșirile și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze: rebeliunea nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței.

„Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari, fiind vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German între împărat și principi. Pacea de la Westfalia din 1648 ce a consemnat încheierea conflictului a însemnat debutul ieșirii Sfântului Imperiu din rândul puterilor principale ale Europei, din acest moment pentru Habsburgi - rămași în continuare și posesori ai coroanei imperiale - primordială a devenit consolidarea posesiunilor personale central-europene ale dinastiei, grupate istoriografic sub numele de Imperiul Habsburgic.

Sfântul Imperiu între acordul de la Augsburg și Scrisoarea de toleranța religioasă
Drumul spre conflict. Declanșarea Războiului de Treizeci de Ani

Ceea ce au reușit împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Ferdinand I și Maximilian al II-lea de Habsburg, a fost să manevreze abil printre reglementările politice inexacte, oricât de imperfecte erau ele, ale Acordului de la Augsburg din 1555. Chiar dacă împărații erau catolici și dinastia rămânea în continuare una catolică ei nu urmăreau neapărat favorizarea directă a principilor catolici din teritoriile Imperiului, ci căutau soluția de compromis și balanță.

Acest lucru se datora unei înțelegeri practice a situației, suveranii fiind conștienți că efortul și ajutorul principilor protestanți din Imperiu sunt mai mult decât necesare în confruntările cu Imperiul Otoman. Situația s-a schimbat însă din timpul domniei lui Rudolf al II-lea, iar lipsa dialogului dintre principii catolici și protestanți din Imperiu, sub umbrela constituționalității, a dus la crearea a doua tabere: Liga catolică și Uniunea protestantă. Eșecul Reichstag-ului - Dietei - Sfântului Imperiu și cel al Curții Supreme -Reichskammergericht- de a oferi soluții legale care să satisfacă necesitățile principilor protestanți din Sfântul Imperiu din debutul secolului al XVII-lea, precum și pasivitatea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, au împins relațiile dintre principii protestanți și cei catolici într-o zonă tensionată.

Scânteia care s-a aprins odată cu rebeliunea nobiliară de la Praga din 1618 a însemnat, deși contemporanii nu au intuit derularea ulterioară a evenimentelor și niciunul dintre actorii implicați nu a intenționat un conflict pe scară largă, declanșarea Războiului de Treizeci de Ani.

De la un conflict intern la unul cu implicații europene

Victoriile Habsburgilor din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia, s-au datorat, în primul rând, redistribuirii resurselor financiare la nivelul Sfântului Imperiu și al posesiunilor ereditare ale dinastiei Habsburgilor, către tabăra susținătorilor catolici ai împăratului. Politica de raportare a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg la poziția rebelilor din Boemia și a celor din Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu avea în perspectivă și intenția de consolidare și stabilizare a dinastiei. Ceea ce a reușit împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin confiscarea averilor nobililor implicați în rebeliunea antihabsburgică din Coroana Cehă a fost să creeze o rețea fidelă de noi proprietari, dispuși în diferite zone ale teritoriile cehe, consolidând astfel dinastia. În ianuarie 1621 împăratul Ferdinand al II-lea l-a scos în afara legii pe electorul rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea. Maximilian, ducele Bavariei, și aliatul militar al împăratului spera ca împăratul să facă pasul următor cât mai repede: să îl deposedeze de titlul de elector pe Frederic și să îl ofere ducelui bavarez. În aceeași zi în care a finalizat transferul teritoriilor Palatinatului de Rin către terțe părți și, în cea mai mare parte, către ducele Bavariei - Maximilian -, în 25 februarie1623 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a făcut public decretul prin care a transferat titlul de elector deținut de Frederic al V-lea, care se răzvrătise împotriva împăratului, înspre ducele Maximilian de Bavaria. Mișcarea a avut urmări importante, făcând din Bavaria catolică aliatul tradițional al Casei de Habsburg de-acum înainte.

Până în momentul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a reluat controlul asupra Coroanei Cehe, după înfrângerea rebeliunii nobiliare cât și asupra Palatinatului protestant din Sfântul Imperiu, situația politică și mișcările suveranului erau privite din exterior, de cancelariile regale europene, drept niște reparații de ordin intern în posesiunile Habsburgilor. Accelerarea procesului de recatolicizare însă și scara la care s-a produs acesta precum și exodul de populație prin emigrație dinspre fiefurile dinastiei au trezit atenția Spaniei și a Franței, într-o primă instanță. Din acest moment, Războiul de Treizeci de Ani, început dintr-o problemă de reglaj intern - rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Boemia - va devia înspre internaționalizarea lui prin pregătirea terenului pentru implicarea celorlalte puteri de pe continent.

Etapa daneză a Războiului de Treizeci de Ani

Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a produs în vara anului 1625. Deși pare la o primă vedere un conflict separat, implicarea Danemarcei în Războiul de Treizeci de Ani este considerată parte a războiului mai larg prin curea de transmisie reprezentată de existența și susținerea pe mai departe a cauzei fostului elector calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea, devenit aliat al regelui danez în cadrul Alianței de la Haga. Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe scena istoriei în contextul pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Prima confruntare dintre armata imperială și trupele daneze a avut loc la Dessau, în scenă reintrând și adversarul taberei imperiale și conducător al trupelor Palatinatului de Rin din anii anteriori, Ernst von Mansfeld. La Lutter, apoi, Cristian al IV-lea a suferit o înfrângere din partea generalului imperial Tilly, fiind nevoit să se retragă spre nord, în direcția Luneburg. Conjuncția dintre cele două armate ale Habsburgilor a avut loc pe 5 septembrie la Lauenburg. Pentru regele danez, la doi ani după ce invadase teritoriile Sfântului Imperiu, se prefigura un dezastru de proporții. După ofensiva armatelor imperiale ale Habsburgilor conduse de generalii Tilly și Wallenstein din vara și toamna anului 1627 regele danez Cristian al IV-lea nu doar că a fost respins din teritoriile Sfântului Imperiu înspre Danemarca dar a fost copleșit de trupele imperiale, fiind nevoit să se retragă cu armata pe insulele regatului, lăsând regatul continental sub ocupația trupelor imperiale După o tentativă de respingere a armatelor imperiale din care a scăpat cu greu regele Cristian al IV-lea a repetat mutarea în 1629. Generalul Wallenstein l-a așteptat, dar spre inspirația lui regele a deschis negocierile de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea la timp. Pacea semnată la Lübeck a simbolizat ieșirea Danemarcei din război și încheierea acestei etape a Războiului de Treizeci de Ani, cunoscută în istoriografia drept „faza daneză”.

Intrarea Suediei în Războiului de Treizeci de Ani. Aventura Leului Nordului

Înfrângerea Danemarcei de către armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg, ieșirea ei din război prin Pacea de la Lubeck - ceea ce a pus capăt etapei daneze a Războiului de Treizeci de Ani - a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict. Trupele Sfântului Imperiu ajunse la Marea Baltică au declanșat debutul angajării regelui Suediei, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea iar decizia regelui suedez de a debarca pe coastele Pomeraniei din Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a semnalizat intrarea Războiului de Treizeci de Ani într-o nouă etapă, cunoscută în istoriografie drept „faza suedeză”.

Trebuie menționat faptul că nici Gustav Adolf și nici altcineva din anturajul puterii suedeze nu și-au închipuit că în acest fel conflictul se va prelungi cu alți 18 ani. Suedia era militarizată serios în acest moment, trendul venind pe cursul firesc al ultimului deceniu în care regatul suedez a fost antrenat constant în conflicte cu Uniunea polono-lituaniană. După debarcarea trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf în vara anului 1630 pe coasta baltică a Sfântului Imperiu succesul invaziei suedeze și reușita ei pe termen lung ținea de capacitatea suedezilor de a-i determina pe vreunul dintre principii protestanți din Imperiu să defecteze, să renunța la loialitatea față de suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea, și să se alăture regelui suedez.

Punctul final al celor care au schimbat părțile și momentul care a semnalizat încheierea stării de neutralitate a principilor protestanți față de conflictul dintre regele Suediei și împăratul Ferdinand al II-lea a fost dat de abandonarea neutralității de cel care se luptase foarte mult pentru reglarea pe căi legale a raporturilor dintre principi și împărat: însuși electorul Saxoniei, Johann Georg. După demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale și înfrângerea grea suferită de trupele imperiale conduse de contele de Tilly la Breitenfeld, revenirea lui Wallenstein la cârma armatei imperiale a semnalizat echilibrarea balanței militare. În final, în noiembrie 1632, la doi ani și jumătate de la invazia trupelor suedeze în Sfântul Imperiu, Leul Nordului, regele Suediei, își încheia aventura în bătălia de la Lützen.

Repoziționarea Suediei după moartea regelui Gustav Adolf
Etapa franceză a Războiului de Treizeci de Ani
Linia secundară a Războiului de Treizeci de Ani. Conflictele Spaniei