Războiul de Treizeci de Ani
1618 - 1648

Cu implicații politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci de Ani a fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării Războiului de Treizeci de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care s-a desfășurat pe durata a 3 decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite în diferite părți ale continentului? Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și perceput drept un război „de 30 de ani”, iar „banda de legătură” a evenimentelor, care dau senzația unui conflict unitar, este conținută în tentativa împăraților Habsburgi de a da concretețe și formă politică imperiului.

Opoziția și încercarea de balansare a puterii de către principii din imperiu, care aderaseră deja la protestantism, au dat un alt strat de amestec al surselor conflictului. Interpretat de către istorici în diferite forme, Războiul de Treizeci de Ani comportă o certitudine: a debutat ca un război „intern” german - în teritoriile Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii ulteriori. Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare, ieșirile și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze: rebeliunea nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței.

„Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari, fiind vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German între împărat și principi. Pacea de la Westfalia din 1648 ce a consemnat încheierea conflictului a însemnat debutul ieșirii Sfântului Imperiu din rândul puterilor principale ale Europei, din acest moment pentru Habsburgi - rămași în continuare și posesori ai coroanei imperiale - primordială a devenit consolidarea posesiunilor personale central-europene ale dinastiei, grupate istoriografic sub numele de Imperiul Habsburgic.

Sfântul Imperiu între acordul de la Augsburg și Scrisoarea de toleranța religioasă
Drumul spre conflict. Declanșarea Războiului de Treizeci de Ani

Ceea ce au reușit împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Ferdinand I și Maximilian al II-lea de Habsburg, a fost să manevreze abil printre reglementările politice inexacte, oricât de imperfecte erau ele, ale Acordului de la Augsburg din 1555. Chiar dacă împărații erau catolici și dinastia rămânea în continuare una catolică ei nu urmăreau neapărat favorizarea directă a principilor catolici din teritoriile Imperiului, ci căutau soluția de compromis și balanță.

Acest lucru se datora unei înțelegeri practice a situației, suveranii fiind conștienți că efortul și ajutorul principilor protestanți din Imperiu sunt mai mult decât necesare în confruntările cu Imperiul Otoman. Situația s-a schimbat însă din timpul domniei lui Rudolf al II-lea, iar lipsa dialogului dintre principii catolici și protestanți din Imperiu, sub umbrela constituționalității, a dus la crearea a doua tabere: Liga catolică și Uniunea protestantă. Eșecul Reichstag-ului - Dietei - Sfântului Imperiu și cel al Curții Supreme -Reichskammergericht- de a oferi soluții legale care să satisfacă necesitățile principilor protestanți din Sfântul Imperiu din debutul secolului al XVII-lea, precum și pasivitatea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, au împins relațiile dintre principii protestanți și cei catolici într-o zonă tensionată.

Scânteia care s-a aprins odată cu rebeliunea nobiliară de la Praga din 1618 a însemnat, deși contemporanii nu au intuit derularea ulterioară a evenimentelor și niciunul dintre actorii implicați nu a intenționat un conflict pe scară largă, declanșarea Războiului de Treizeci de Ani.

De la un conflict intern la unul cu implicații europene

Victoriile Habsburgilor din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia, s-au datorat, în primul rând, redistribuirii resurselor financiare la nivelul Sfântului Imperiu și al posesiunilor ereditare ale dinastiei Habsburgilor, către tabăra susținătorilor catolici ai împăratului. Politica de raportare a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg la poziția rebelilor din Boemia și a celor din Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu avea în perspectivă și intenția de consolidare și stabilizare a dinastiei. Ceea ce a reușit împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin confiscarea averilor nobililor implicați în rebeliunea antihabsburgică din Coroana Cehă a fost să creeze o rețea fidelă de noi proprietari, dispuși în diferite zone ale teritoriile cehe, consolidând astfel dinastia. În ianuarie 1621 împăratul Ferdinand al II-lea l-a scos în afara legii pe electorul rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea. Maximilian, ducele Bavariei, și aliatul militar al împăratului spera ca împăratul să facă pasul următor cât mai repede: să îl deposedeze de titlul de elector pe Frederic și să îl ofere ducelui bavarez. În aceeași zi în care a finalizat transferul teritoriilor Palatinatului de Rin către terțe părți și, în cea mai mare parte, către ducele Bavariei - Maximilian -, în 25 februarie1623 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a făcut public decretul prin care a transferat titlul de elector deținut de Frederic al V-lea, care se răzvrătise împotriva împăratului, înspre ducele Maximilian de Bavaria. Mișcarea a avut urmări importante, făcând din Bavaria catolică aliatul tradițional al Casei de Habsburg de-acum înainte.

Până în momentul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a reluat controlul asupra Coroanei Cehe, după înfrângerea rebeliunii nobiliare cât și asupra Palatinatului protestant din Sfântul Imperiu, situația politică și mișcările suveranului erau privite din exterior, de cancelariile regale europene, drept niște reparații de ordin intern în posesiunile Habsburgilor. Accelerarea procesului de recatolicizare însă și scara la care s-a produs acesta precum și exodul de populație prin emigrație dinspre fiefurile dinastiei au trezit atenția Spaniei și a Franței, într-o primă instanță. Din acest moment, Războiul de Treizeci de Ani, început dintr-o problemă de reglaj intern - rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Boemia - va devia înspre internaționalizarea lui prin pregătirea terenului pentru implicarea celorlalte puteri de pe continent.

Etapa daneză a Războiului de Treizeci de Ani

Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a produs în vara anului 1625. Deși pare la o primă vedere un conflict separat, implicarea Danemarcei în Războiul de Treizeci de Ani este considerată parte a războiului mai larg prin curea de transmisie reprezentată de existența și susținerea pe mai departe a cauzei fostului elector calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea, devenit aliat al regelui danez în cadrul Alianței de la Haga. Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe scena istoriei în contextul pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Prima confruntare dintre armata imperială și trupele daneze a avut loc la Dessau, în scenă reintrând și adversarul taberei imperiale și conducător al trupelor Palatinatului de Rin din anii anteriori, Ernst von Mansfeld. La Lutter, apoi, Cristian al IV-lea a suferit o înfrângere din partea generalului imperial Tilly, fiind nevoit să se retragă spre nord, în direcția Luneburg. Conjuncția dintre cele două armate ale Habsburgilor a avut loc pe 5 septembrie la Lauenburg. Pentru regele danez, la doi ani după ce invadase teritoriile Sfântului Imperiu, se prefigura un dezastru de proporții. După ofensiva armatelor imperiale ale Habsburgilor conduse de generalii Tilly și Wallenstein din vara și toamna anului 1627 regele danez Cristian al IV-lea nu doar că a fost respins din teritoriile Sfântului Imperiu înspre Danemarca dar a fost copleșit de trupele imperiale, fiind nevoit să se retragă cu armata pe insulele regatului, lăsând regatul continental sub ocupația trupelor imperiale După o tentativă de respingere a armatelor imperiale din care a scăpat cu greu regele Cristian al IV-lea a repetat mutarea în 1629. Generalul Wallenstein l-a așteptat, dar spre inspirația lui regele a deschis negocierile de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea la timp. Pacea semnată la Lübeck a simbolizat ieșirea Danemarcei din război și încheierea acestei etape a Războiului de Treizeci de Ani, cunoscută în istoriografia drept „faza daneză”.

Intrarea Suediei în Războiului de Treizeci de Ani. Aventura Leului Nordului

Înfrângerea Danemarcei de către armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg, ieșirea ei din război prin Pacea de la Lubeck - ceea ce a pus capăt etapei daneze a Războiului de Treizeci de Ani - a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict. Trupele Sfântului Imperiu ajunse la Marea Baltică au declanșat debutul angajării regelui Suediei, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea iar decizia regelui suedez de a debarca pe coastele Pomeraniei din Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a semnalizat intrarea Războiului de Treizeci de Ani într-o nouă etapă, cunoscută în istoriografie drept „faza suedeză”.

Trebuie menționat faptul că nici Gustav Adolf și nici altcineva din anturajul puterii suedeze nu și-au închipuit că în acest fel conflictul se va prelungi cu alți 18 ani. Suedia era militarizată serios în acest moment, trendul venind pe cursul firesc al ultimului deceniu în care regatul suedez a fost antrenat constant în conflicte cu Uniunea polono-lituaniană. După debarcarea trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf în vara anului 1630 pe coasta baltică a Sfântului Imperiu succesul invaziei suedeze și reușita ei pe termen lung ținea de capacitatea suedezilor de a-i determina pe vreunul dintre principii protestanți din Imperiu să defecteze, să renunța la loialitatea față de suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea, și să se alăture regelui suedez.

Punctul final al celor care au schimbat părțile și momentul care a semnalizat încheierea stării de neutralitate a principilor protestanți față de conflictul dintre regele Suediei și împăratul Ferdinand al II-lea a fost dat de abandonarea neutralității de cel care se luptase foarte mult pentru reglarea pe căi legale a raporturilor dintre principi și împărat: însuși electorul Saxoniei, Johann Georg. După demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale și înfrângerea grea suferită de trupele imperiale conduse de contele de Tilly la Breitenfeld, revenirea lui Wallenstein la cârma armatei imperiale a semnalizat echilibrarea balanței militare. În final, în noiembrie 1632, la doi ani și jumătate de la invazia trupelor suedeze în Sfântul Imperiu, Leul Nordului, regele Suediei, își încheia aventura în bătălia de la Lützen.

Repoziționarea Suediei după moartea regelui Gustav Adolf

Moartea regelui suedez, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632 a fost primită de cancelarul Axel Oxenstierna cu convingerea că lupta trebuie să continue și sub nicio formă nu trebuie deschise negocieri de pace cu împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. În opinia lui și a altor membrii ai conducerii politice suedeze în primul rând trebuia stabilizată monarhia și apoi continuată lupta. În acest sens, propaganda suedeză s-a mișcat rapid, moartea lui Gustav Adolf fiind portretizată drept moartea unui erou căzut în lupta pentru libertatea protestanților atât suedezi cât și germani. Mesajul din spatele textului era simplu: el se adresa atât supușilor suedezi cât și colaboratorilor germani ai suedezilor. Altfel spus, ceea ce Oxenstierna dorea să transmită era faptul că lupta urma să continue și nu era nimic pierdut. Pe plan intern, el le cerea suedezilor să facă toate eforturile financiare și umane pentru continuarea luptei până la înfrângerea împăratului Ferdinand al II-lea. Având securizată disponibilitatea Franței de a continua să ofere subsidii pentru efortul de război al suedezilor, cancelarul Suediei, Oxenstierna, a reușit să îi convingă pe aliații germani care luptaseră alături de regele defunct, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, să continue lupta începută, de data aceasta sub autoritatea cancelarului Oxenstierna. Acordul care s-a încheiat între părți a rămas cunoscut în istoriografie sub numele de Liga de la Heilbronn, s-a semnat în aprilie 1633 și stipula oficial faptul că principii germani aliați ai Suediei vor lupta sub aceeași termeni financiari precum în timpul regelui, cu diferența semnificativă dată de faptul că Suedia se angaja să lupte până când împăratul va fi de acord să recalibreze raporturile juridice cu principii protestanți din Sfântul Imperiu în modul în care ele arătau înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani. Oxenstierna era recunoscut drept liderul Ligii, tot lui fiindu-i acordat și dreptul de veto în cazul operațiunilor militare pe care armatele reunite ale Ligii urmau să le întreprindă. După înfrângerea armatei suedeze și a aliaților acestora germani în fața armatei imperiale la Nördlingen, în toamna anului 1634, și reculul militar al Suediei din sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, Franța și-a pregătit intrarea directă în Războiul de Treizeci de Ani printr-o intervenție în teritoriile Sfântului Imperiu. Scopul afișat era crearea unui bloc neutru din membrii Ligii de la Heilbronn care luptaseră până atunci de partea Suediei împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Etapa franceză a Războiului de Treizeci de Ani

După victoria armatelor imperiale de la Nördlingen împotriva trupelor suedeze și a aliaților acestora germani din Sfântul Imperiu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era pe punctul de a pacifica Imperiul, dacă nu chiar reușise să pacifice mare parte din el. Cert este faptul că, prin medierea Saxoniei, o bună parte dintre principii rebeli din Imperiu care luptaseră de partea Suediei împotriva suveranului lor, reveniseră la sentimente mai bune față de acesta iar împăratul era dispus să ofere o pace onorabilă chiar și cancelarului suedez, Axel Oxenstierna, pentru a-și retrage trupele peste mare din Imperiu. Numai că, în acest moment, complicațiile diplomatice și-au făcut efectele și s-au amestecat cu cele militare ducând la prelungirea Războiului de Treizeci de Ani. Eliberarea împăratului de „grija” suedeză ar fi dus, implacabil- din perspectiva franceză- la redirijarea eforturilor militare imperiale către Habsburgii spanioli iar acest lucru, coroborat cu efortul comun îndreptat împotriva Provinciilor Unite olandeze și o posibilă victorie împotriva acestora chiar la nord de Regatul francez, era de neimaginat pentru cardinalul Richelieu. Pentru a preveni acest lucru Franța s-a angajat în Războiul de Treizeci de Ani, deși nu ar fi intenționat în mod direct să facă acest lucru, dar teama de a fi pus în scenă scenariul de mai sus i-a îndemnat pe francezi să sprijine continuarea războiului de către suedezi în Sfântul Imperiu. Pregătirea ideologică și pretextul pentru intrarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani a fost pusă de cardinalul Richelieu, în primăvara anului 1635, în seama părintelui Iosif, iar manifestul acestuia urma să atace „tirania” spaniolă, „tiranie” vinovată de ținerea în captivitate a electorului de Trier, Sötern, protejat al Franței. Manifestul însă avea grijă să nu menționeze nimic împotriva împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu.

Linia secundară a Războiului de Treizeci de Ani. Conflictele Spaniei

Războiul Spaniei din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze sau cel din nordul Italiei s-au desfășurat în paralel cu firul central al evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Prin conexiunea lor cu interesele Habsburgilor austrieci în nordul peninsulei italiene sau cu cele spaniole, implicarea Franței atât în Sfântul Imperiu, în nordul Italiei cât și în Țările de Jos de partea olandezilor au făcut ca aceste conflicte paralele să fie, de fapt, o extensie a aceleiași confruntări dintre părțile combatante dar în alte zone geografice. În esență, a fost vorba și în nordul Italiei și în Țările de Jos tot de episoade secundare ale Războiului de Treizeci de Ani. În afara fronturilor din Europa în care era angajat Regatul spaniol mai exista de asemenea și necesitatea protejării și apărării coloniilor de peste mări, posesii contestate tot mai mult de olandezi, în special. Războiul din colonii a fost o prelungire extra-europeană a conflictului din Țările de Jos dintre Spania și Provinciile Unite olandeze, conflict care a însemnat blocarea unor resurse pe care, altfel, cabinetul spaniol le-ar fi putut utiliza pentru consolidarea frontului de pe continentul european.

Diplomație și război. Cele doua fețe ale lui Ianus

Discuțiile dintre părțile combatante din Războiul de Treizeci de Ani prin care se urmărea încheierea diplomatică a conflictului care produsese atâtea pagube și drame au debutat în 1643 la Westfalia iar tratativele s-au derulat în paralel cu operațiunile militare pentru alți 5 ani până când Pacea de la Westfalia din 1648 punea capăt oficial Războiului de Treizeci de Ani. Ceea ce spera fiecare parte, prin continuarea războiului o perioadă, era de a se pune militar într-o poziție dominantă care să-i permită impunerea sau negocierea unor termeni avantajoși la viitorul congres de pace. Deși primele contacte preliminare în vederea unui Congres de Pace care să pună capăt Războiului de Treizeci de Ani s-au consemnat în finalul anului 1642 atât Suedia, Franța, Spania și Habsburgii vienezi cu principii aliați din Sfântul Imperiu au continuat accentuat operațiunile militare pe parcursul următorilor 3 ani. Practic, intențiile de negociere de pace în intervalul 1643-1646 dintre combatanți au fost direct proporționale cu rezultatele de pe front. Diplomația era arma secundară, fiecare dintre rivali așteptând ca o victorie importantă de pe front- iar acest aspect rămânea încă central în acest moment- să îi ofere un ascendent imbatabil ulterior în tratativele diplomatice cu oponenții din conflict.