Războiul de Treizeci de Ani
1618 - 1648

Cu implicații politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci de Ani a fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării Războiului de Treizeci de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care s-a desfășurat pe durata a 3 decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite în diferite părți ale continentului? Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și perceput drept un război „de 30 de ani”, iar „banda de legătură” a evenimentelor, care dau senzația unui conflict unitar, este conținută în tentativa împăraților Habsburgi de a da concretețe și formă politică imperiului.

Opoziția și încercarea de balansare a puterii de către principii din imperiu, care aderaseră deja la protestantism, au dat un alt strat de amestec al surselor conflictului. Interpretat de către istorici în diferite forme, Războiul de Treizeci de Ani comportă o certitudine: a debutat ca un război „intern” german - în teritoriile Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii ulteriori. Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare, ieșirile și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze: rebeliunea nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței.

„Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari, fiind vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German între împărat și principi. Pacea de la Westfalia din 1648 ce a consemnat încheierea conflictului a însemnat debutul ieșirii Sfântului Imperiu din rândul puterilor principale ale Europei, din acest moment pentru Habsburgi - rămași în continuare și posesori ai coroanei imperiale - primordială a devenit consolidarea posesiunilor personale central-europene ale dinastiei, grupate istoriografic sub numele de Imperiul Habsburgic.

Sfântul Imperiu între acordul de la Augsburg și Scrisoarea de toleranța religioasă
Drumul spre conflict. Declanșarea Războiului de Treizeci de Ani

Ceea ce au reușit împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Ferdinand I și Maximilian al II-lea de Habsburg, a fost să manevreze abil printre reglementările politice inexacte, oricât de imperfecte erau ele, ale Acordului de la Augsburg din 1555. Chiar dacă împărații erau catolici și dinastia rămânea în continuare una catolică ei nu urmăreau neapărat favorizarea directă a principilor catolici din teritoriile Imperiului, ci căutau soluția de compromis și balanță.

Acest lucru se datora unei înțelegeri practice a situației, suveranii fiind conștienți că efortul și ajutorul principilor protestanți din Imperiu sunt mai mult decât necesare în confruntările cu Imperiul Otoman. Situația s-a schimbat însă din timpul domniei lui Rudolf al II-lea, iar lipsa dialogului dintre principii catolici și protestanți din Imperiu, sub umbrela constituționalității, a dus la crearea a doua tabere: Liga catolică și Uniunea protestantă. Eșecul Reichstag-ului - Dietei - Sfântului Imperiu și cel al Curții Supreme -Reichskammergericht- de a oferi soluții legale care să satisfacă necesitățile principilor protestanți din Sfântul Imperiu din debutul secolului al XVII-lea, precum și pasivitatea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, au împins relațiile dintre principii protestanți și cei catolici într-o zonă tensionată.

Scânteia care s-a aprins odată cu rebeliunea nobiliară de la Praga din 1618 a însemnat, deși contemporanii nu au intuit derularea ulterioară a evenimentelor și niciunul dintre actorii implicați nu a intenționat un conflict pe scară largă, declanșarea Războiului de Treizeci de Ani.