Războiul de Treizeci de Ani și împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg
Deplasarea Războiului de Treizeci de Ani în nordul Sfântului Imperiu
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2017
La vârsta de 29 de ani de ani în momentul în care a urcat pe tronul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg își începea domnia în plină desfășurare a Războiului de Treizeci de Ani. Eșecul armatei imperiale pe parcursul anului 1637 l-a determinat pe noul împărat al Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, să revină la problema amnistiei juridice oferite principilor rebeli din Imperiu. Dat fiind faptul că fostul împărat, tatăl lui, Ferdinand al II-lea, la Praga în 1635 nu oferise tuturor principilor rebeli amnistia iar arhiducele, pe-atunci, Ferdinand considerase această măsură a împăratului drept o eroare, el încerca acum să corecteze acest fapt. Revenirea principilor rebeli sub autoritatea imperială și acordarea amnistiei juridice pentru răzvrătirea lor și lupta împotriva Habsburgilor alături de suedezi urma să fie, în opinia noului împărat, rodul unor negocieri desfășurate între părți. În acest sens, Hessen-Kassel care se găsea în această poziție trebuia adus în tabăra imperială în egală măsură pentru a bloca și inițiativele suedezilor și francezilor care continuau propaganda inversă recomandându-le principilor rebeli să rămână neutri dacă nu vor să se alăture lor în lupta împotriva Habsburgilor.

Politica Franței și Suediei în preajma anului 1640 în plină desfășurare a Războiului de Treizeci de Ani a însemnat construirea unei rețele de ducate și principate germane din Sfântul Imperiu care să colaboreze cu acestea împotriva împăratului Ferdinand al III-lea. În timp ce acesta se concentra pe aducerea tuturor principilor din Imperiu sub rațiunile păcii interne de la Praga prin care să accepte autoritatea imperială contra amnistiei juridice și a repunerii în posesie patrimonială, francezii și suedezii încercau să exploateze nemulțumirile ducilor de Brunswick-Wolfenbüttel și Hessen-Kassel care nu fuseseră incluși în acordul de amnistie imperială din anii trecuți de la Praga iar negocierile dintre împărat și aceștia se împotmoliseră. În sens invers, predispoziția lui Ferdinand al III-lea pentru negocieri și folosirea puterii militare doar ca ultimă soluție de rezolvare a problemelor a fost folosită în mod pervers de aceștia care au temporizat în iarna dintre anii 1639-1640 pentru a-și recruta și construi o armată. Atunci când, în mai 1649, ducele Georg de Brunswick-Wolfenbüttel a trimis soldați suedezilor și a recrutat 6.000 de soldați la Göttingen plus alți 4.500 sub conducerea lui Klitzing, era clar că negocierile fuseseră în van și lucrurile se îndreptau înspre un conflict militar. Mutarea ducilor din Brunswick-Wolfenbüttel și Lüneburg de a oferi trupe armate suedezilor, după ce împăratul le pusese pe masă condițiile unei păci interne, a dus, inevitabil, la mutarea Războiului de Treizeci de Ani în nordul Sfântul Imperiu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ferdinand al III-lea avea 29 de ani la moartea împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu. Urcarea lui pe tron, în 1637, s-a produs în miezul evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani, dar spre deosebire de tatăl lui, cu toate că fusese crescut de iezuiți, era extrem de atent și aplecat înspre pragmatismul și realismul situației ca bun comun mai mult decât înspre moralitatea privată. În linii mari însă rămânea fidel ideii exprimate de fostul împărat prin care loialitatea față de coroană trebuia indisolubil legată de catolicism și aceste două valori trebuiau cimentate în Fiefurile Ereditare ale dinastiei de Habsburg. Sub aceste auspicii și prin renunțarea la participarea activă pe câmpul de luptă și-a început domnia noul împărat, Ferdinand al III-lea.

La vârsta de 29 de ani de ani în momentul în care a urcat pe tronul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg își începea domnia în plină desfășurare a Războiului de Treizeci de Ani. Modificarea de statut a acestuia a însemnat că automat el nu mai era pe câmpul de luptă cum obișnuise în anii anteriori din poziția de arhiduce. Cultivat, cu un simț artistic înnăscut și cu un simț puternic pentru datorie, Ferdinand al III-lea s-a dovedit și mai pragmatic decât tatăl lui, dincolo de convingerile lui personale legate de catolicism. Aplecarea lui spre melancolie, uneori, avea de-a face și cu experiențele teribile prin care trecuse: două din cele trei soții și șase din cei unsprezece copii ai lui au murit cât el era încă în viață. Cu toate că se bucurase de o educație administrată de iezuiți, el s-a dovedit mai echilibrat din această perspectivă decât tatăl lui, fostul împărat Ferdinand al II-lea, dar a avut aceeași viziune cu acesta legată de corelarea fidelității față de coroană cu credința catolică în Fiefurile Ereditare ale dinastiei de Habsburg. În același timp, fiefurile trebuiau ținute departe de „ereziile” protestante.

Ceea ce reușise împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin acordul de pace internă de la Praga din 1635 a fost să își reconsolideze poziția din Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei, punând semnul egal între fidelitatea față de coroană și catolicism. Dacă aici lucrurile erau de nenegociat, în ceea ce privește teritoriile Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea era dispus la anumite compromisuri, prioritatea principală fiind legată de menținerea ordinii constituționale și nu neapărat atitudinea obtuză față de principii protestanți. El venea pe tronul imperial cu un oarecare bagaj de simpatie, dat fiind faptul că se situase de partea oferirii amnistiei generale juridice principilor protestanți în urma păcii de la Praga, spre deosebire de tatăl lui, Ferdinand al II-lea, care a acordat preferențial amnistia acestora. Nu în ultimul rând, el participase la anumite bătălii din timpul războiului iar succesul obținut se lega acum și de numele lui.

Personajul de încredere și omul în seama căruia împăratul Ferdinand al III-lea își încredința toată paleta de politici interne a fost Maximilian von Trauttmannsdorff. În paralel cu el, Kurz von Senffenau a fost numit în postul de vice-cancelar al Sfântului Imperiu iar atitudinea amândurora era favorabilă deschiderii unor negocieri de pace cu Suedia în 1637, ceea ce se potrivea și orientării împăratului Ferdinand al III-lea. În același timp, în momentul urcării pe tron facțiunea spaniolă de la curtea imperială din Viena încerca încă să atragă militar Imperiul într-o coaliție împotriva Franței, motivând că o înfrângere împotriva Franței ar însemna și eliminarea ulterioară a Suediei din teritoriile Imperiului. Momentul nu era prielnic, armata imperială condusă de generalul Gallas fiind, în acest moment, nu mai mare de 16.000 de soldați. Altfel, Ferdinand al III-lea rămânea distant față de cerințele contelui Olivares de a oferi asistență militară Spaniei în acord cu tratatul de la Ebersdorf, deoarece cabinetul spaniol nu își onorase plata subsidiilor către curtea vieneză. Ambasadorul spaniol Oñate a fost retras la Madrid după răcirea relațiilor între cele două părți, odată cu urcarea pe tron a lui Ferdinand al III-lea de Habsburg. În cele din urmă, acțiunea armatelor imperiale în primii ani de domnie ai noului împărat s-au rezumat la controlarea liniei Rinului de orice incursiune franceză, fără a oferi asistență spaniolilor în războiul din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze.

Înfrângerea suferită de detașamentele franceze din Ehrenbreitstein în mai 1637 după aproape doi de blocadă din partea trupelor imperiale ale Habsburgilor coroborată cu inabilitatea lui Bernhard de Weimar, aflat în serviciul francez, de a ocupa Alsacia în numele Regatului francez, a dus la decizia cardinalului Richelieu de a mări contingentele de francezi de pe linia Rinului. Pe perioada anului 1637 au avut loc confruntări în această zonă între armata imperială și trupele franceze.

În debutul anului 1637 regimentele bavareze ale generalului Werth au fost trimise în ajutorul celor imperiale care se ocupau cu blocada asupra francezilor din Ehrenbreitstein deja de doi ani. În încercarea de a salva garnizoana și de a le oferi mijloace de a rezista blocadei, Richelieu a organizat prin intermediul olandezilor un transport cu 117 de căruțe de aprovizionare trimise sub paza hesienilor lui Peter Melander în zonă. Efortul cardinalului francez a fost sortit eșecului de vreme ce Werth a interceptat convoiul de aprovizionare. În fapt, situația asediaților francezi a fost deosebit de grea. „Situația apărătorilor era disperată. Vicontele de Bussy-Lameth aflat la comanda garnizoanei a susținut că a supraviețuit mâncând 80 de șobolani și a redus presiunea de pe provizii permițând unei jumătăți din garnizoană să se strecoare pe zidurile cetății în jos și să fugă. Ramsey a trimis mai multe barje cu mâncare de la Hanau pe Main, dar ele au fost interceptate la Mainz. Sub bombardament din 8 mai 1637, cei 195 de supraviețuitori din cei 2.000 de soldați s-au predat pe 28 iunie în schimbul repatrierii spre Franța”.

Armata imperială și-a concentrat eforturile în primăvara anului 1637 pe controlarea electoratului de Trier al cărui elector colaborase cu francezii în anii precedenți. Neputința lui Bernhard de Weimar de a ocupa Alsacia în numele Franței, fief al Sfântului Imperiu din care îi revenea și lui o parte în urma înțelegerii, l-a determinat pe cardinalul francez Richelieu să intervină. În locul subsidiilor cardinalul i-a trimis lui Bernhard de Weimar 5.800 de soldați conduși de generalul du Hallier, evitând să îi trimită bani de teama de a nu-l transforma pe acesta într-un personaj prea independent. Bernhard s-a deplasat înspre Franche-Comté, apoi s-a alăturat ducelui de Longueville aflat la comanda Armatei Burgundiei cifrată la 10.000 de soldați și împreună au lansat o ofensivă asupra ducelui Carol de Lorena. În iunie, la Saône i-au înfrânt armata acestuia de 6.000 de soldați și apoi au început să ocupe sistematic Lorena. Apoi, Bernhard l-a lăsat pe ducele francez să finalizeze operațiunea de cucerire iar el s-a deplasat la începutul lunii august în Alsacia Superioară cu scopul de a alunga armata imperială din zonă. Momentul era favorabil, dat fiind faptul că generalul imperial Gallas se deplasase în ajutorul saxonilor iar detașamentele lăsate în zonă nu erau unele importante ca număr.

În încercarea de a cuceri Alsacia Superioară Bernhard de Weimar cu încuviințarea cardinalului francez Richelieu s-a îndreptat înspre Strasbourg, oraș ce i-a refuzat accesul însă. La scurt timp, ducele Bavariei, Maximilian, l-a autorizat pe Werth cu cei 7.000 de bavarezi pe care îi avea în subordine să îl atace pe Bernhard de Weimar, ceea ce l-a silit să se retragă de lângă Strasbourg. Forța acestuia scăzând la doar 6.900 de soldați, a trebuit să se retragă înspre sud, stabilindu-se pe perioada iernii în cantoanele elvețiene. Bineînțeles că acestea au protestat față de încălcarea neutralității lor, dar Bernhard nu avea altă variantă de rezervă pentru moment. Supraviețuirea lui pe perioada iernii s-a datorat doar faptului că garnizoana franceză din Mömpelgard i-a pasat provizii pe perioada iernii.

Cardinalul francez Richelieu intenționa să îl coopteze pe landgraful Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel într-o alianță împotriva suveranului Sfântului Imperiu. După trecerea lui Bernhard de Weimar din alianța cu Regatul Suediei de partea francezilor, obținerea unei cooptări a landgrafiatului de Hessen-Kassel ar fi reprezentat un „cap de pod” pentru Franța în teritoriile Sfântului Imperiu.

Pentru a-și maximiza șansele de reușită în lupta împotriva împăratului Sfântului Imperiu, cardinalul francez Richelieu a intenționat să îl atragă pe landgraful Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel într-o alianță cu Franța. După atragerea lui Bernhard de Weimar de partea francezilor, acontarea landgrafului ar fi reprezentat un „cap de pod” pentru Franța în teritoriile imperiale, dincolo de calitatea militară importantă pe care o avea landgrafiatul. În sens invers, dat fiind faptul că suedezii nu mai aveau forța militară de a-l sprijini pe Wilhelm al V-lea în tentativa de a trata cu împăratul Sfântului Imperiu, acesta căuta alianța cu francezii. În octombrie 1636, la Wesel, a fost semnat un tratat cu regele Ludovic al XIII-lea al Franței. În principiu, Wilhelm al V-lea, landgraf care nu primise amnistia din partea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, se angaja să nu încheie pace separată fără acordul Franței și, în același timp, să ofere protecție catolicilor din teritoriile controlate de landgraf. În schimb, Wilhelm al V-lea primea 200.000 de taleri pe an pentru menținerea unui corp de armată de 10.000 de soldați.

Intențiile cardinalului francez Richelieu în momentul în care Hessen-Kassel a fost atras de partea Franței prin încheierea unui tratat și stabilirea astfel a unui tratat cu un personaj cu o relativ importantă forță militară din Sfântului Imperiu, alianță îndreptată împotriva împăratului Ferdinand al III-lea, avea la bază dorința de a crea un front, o zonă tampon, între conflictul suedezilor cu forțele imperiale și teritoriilee din vestul Imperiului pe care Franța le ataca. O armată de 12.000 de soldați urma să fie echipată de francezi în acest scop. Personajul care trebuia să conducă această armată franceză în sprijinul hesienilor era contele Rantzau, un personaj cu un traseu de globetrotter: el fusese în serviciul suedez, imperial, olandez și acum intrase în cel francez. „El era un favorit al reginei franceze și s-a presupus despre el mai târziu că a fost tatăl lui Ludovic al XIV-lea. El a susținut că a fost rănit de 60 de ori, dar este cert că a pierdut un ochi, un picior, o mână și o ureche de-a lungul carierei lui. Sosind în martie 1637 el a găsit doar 1.000 de recruți până în septembrie. Alături de eșecul de a ridica asediul asupra cetății Ehrenbreitstein acest fapt a creat mai multe suspiciuni asupra solidității Franței ca aliat”.

Deși împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg era de partea unei negocieri cu landgraful de Hessen-Kassel- Wilhelm al V-lea- și atragerea lui de partea taberei imperiale, Ferdinand al II-lea deja emisese decretul prin care acesta era scos în afara legii, în octombrie 1636, ceea ce l-a obligat pe Ferdinand al III-lea să aprobe, fără tragere de inimă, invazia asupra landgrafiatului. După o perioadă în care s-au format regimentele ce urmau să acționeze asupra Hessen-Kassel-ului, în octombrie acest lucru s-a petrecut. În fața acestui pericol, în același timp în care garnizoanele hesiene încă rezistau în Kassel și Ziegenhain, landgraful a utilizat noua alianță semnată cu Franța pentru a intra în contact cu olandezii. Banii obținuți din partea Stărilor din Frisia de Est și permisiunea acestora i-a oferit posibilitatea de a se retrage înspre acest teritoriu. Deși aranjamentul urma să funcționeze temporar pentru ajutorarea lui Wilhelm al V-lea, pentru șase luni, în fapt, trupele hesiene au rămas în Frisia de Est până după încheierea Războiului de Treizeci de Ani, în 1650.

În fața retragerii lui Wilhelm de Hessen-Kassel în Frisia de Est, în Republica olandeză, dat fiind faptul că fusese scos în afara legii de împăratul Ferdinand al II-lea, trupele trimise să execute atacul asupra landgrafiatului nu l-au urmărit în teritoriile olandeze, pentru a nu strica balanța acceptată tacit între Imperiu și Republica olandeză ce nu se aflau direct implicate una împotriva celeilalte în Războiul de Treizeci Ani. În schimb, armata imperială a curățat Paderborn și Lemgo de trupele hesiene. La scurt timp după acest lucru, landgraful Wilhelm al V-lea a murit, iar văduva acestuia, Amalia Elisabeta, deși rudă a Bourbonilor francezi, avea mari îndoieli cu privire la intențiile Franței de a proteja Hessen-Kassel-ul de trupele imperiale. Richelieu a încercat să opereze în direcția dată, oferind cadouri acesteia și transferând pensia acordată defunctului landgraf către fiul acestuia, dar fără prea mult succes asupra soției fostului landgraf.

După refugierea landgrafului de Hessen-Kassel în Frisia de Est olandeză, urmărit de trupele împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, și moartea acestuia survenită în teritoriile olandeze, soția lui, Amalia Elisabeta, își punea puține speranțe că francezii vor putea salva landgrafiatul de la confiscarea imperială. Cu toate că era înrudită cu dinastia de Bourbon de pe tronul Franței, aceasta și-a îndreptat atenția și eforturile înspre Provinciile Unite olandeze, portretizându-se asemenea Elisabetei de Boemia din debutul Războiului de Treizeci de Ani, drept o văduvă nefericită al cărei soț era persecutat de trupele imperiale ale Habsburgilor. „Ea a devenit o povară pentru olandezi precum fusese Regina Iernii [soția electorului rebel de Palatin, Frederic al V-lea, care, după domnia scurtă de pe tronul Coroanei Cehe a fost numit „regele de-o iarnă”- n.a]. Trupele ei din Frisia de Est și Westfalia au dezmembrat comerțul olandez și au asuprit orașele, altfel, prietenoase cu Republica olandeză”.

În încercarea de a rezolva situația landgrafiatului de Hessen-Kassel al cărui conducător, Wilhelm al V-lea, murise dar care se afla din punct de vedere juridic scos în afara legii de către suveranul Sfântului Imperiu și sub atacul armatei imperiale pentru confiscarea fiefurilor, au intervenit și Spania și electorii din Mainz și Koln. Ferdinand al II-lea, în momentul în care emisese decretul de scoatere în afara legii a landgrafului, îl pusese în poziția de responsabil cu punerea în aplicare a acestuia pe intransigentul landgraf de Darmstadt. În timp ce Spania oferea bani și mită lui Peter Melander, comandantul trupelor hesiene retrase în Frisia de Est olandeză, electorii de Mainz și Koln îi cereau noului împărat, Ferdinand al III-lea, să accepte poziția Amaliei Elisabeta, văduva fostului landgraf de Hessen-Kassel, cea de regentă asupra fiului minor al acestora. Împăratul era gata să renunțe la trecerea Hersfeld-ului în posesia imperială și era pe punctul de a acorda un statul de toleranță calvinismului din Hessen-Kassel, pe principii similare acordate Anhalt-ului și Brandenburg-ului. Spre deosebire de fostul împărat, Ferdinand al III-lea avea un simț al pragmatismului și al realității mai concret. După ce inițial ea a refuzat termenii, deși personajele din anturaj o sfătuiau să accepte termenii mai mult decât generoși oferiți de împărat într-un final, în martie 1638 ea a acceptat oferta, rămânând cu posesia asupra garnizoanelor în care mai erau plasate trupe hesiene.

În contextul în care împăratul Ferdinand al III-lea a urcat pe tronul Sfântului Imperiu în 1637 au avut loc ultimele încercări de restabilire a situației Palatinatului de Rin din Imperiu în forma anterioară desființării statutului juridic deținut de electorului acestuia. Această acțiune a fost desfășurată de moștenitorul electorului Frederic al V-lea deposedat prin ordin imperial, Karl Ludwig, cu sprijinul unchiului său, regele Angliei, Carol I Stuart.

În momentul în care discuțiile dintre împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu și Hessen-Kassel erau în toi cu privire la ajungerea la un compromis cu privire la revenirea landgrafiatului între cadrele constituționale și renunțarea la rebeliunea față de împărat, o altă problemă a apărut la orizontul politicii imperiale din Sfântul Imperiu: redeschiderea problemei Palatinatului de Rin. Ferdinand al III-lea a redirecționat unitățile generalului Götz înspre această zonă în momentul în care regele Angliei, Carol I, dezamăgit de răspunsul Habsburgilor potrivit căruia problema Palatinatului de Rin e închisă definitiv, a renunțat la tratatul cu Spania și a semnat unul cu Franța în februarie 1637.

După ce grupul de susținători englezi împreună cu moștenitorul ultimului elector de Palatinat, Karl Ludwig, s-au stabilit la Meppen, s-au demarat negocierile cu oricine era interesat în a se aventura în această operațiune riscantă de recuperare a teritoriilor Palatinatului de Rin confiscate prin decret imperial. În urma unor negocieri, Karl Ludwig a reușit să încropească o armată de 4.000 de soldați, unii dintre ei lăsați la vatră din corpuri de armată catolice. Reacția împăratului a fost scurtă și rapidă: i-a ordonat generalului Hatzfeldt să ridice o armată de 4.500 de oameni și să se deplaseze din Westfalia înspre Meppen. În mai, acțiunea acestuia a luat prin surprindere pozițiile lui Karl Ludwig și ale susținătorilor săi de la Meppen, fiind nevoit să se retragă spre sud, la Cleves, unde era protejat de garnizoanele olandeze. Până în acest moment însă, armata lui de susținători arăta mai mult ca un „grup disident” decât o armată în comparație cu cea a lui Hatzfeldt: 1.700 de soldați față de 6.420.

Deși înțelegerea semnată în februarie 1637 între regele Angliei Carol I Stuart și Franța stipula o implicare miliară a englezilor oficială împotriva Habsburgilor din Sfântul Imperiu, tratatul, în mod oficial, nu a fost ratificat. El a pus însă în discuție și a redeschis problema Palatinatului de Rin, confiscat de Habsburgi în urma acțiunilor de rebeliune și uzurpare a Coroanei Cehe de ultimul elector- Frederic al V-lea- prin susținerea cauzei moștenitorului acestuia, Karl Ludwidg, de regele englez. Cu toate că ajutorul însă nu a fost niciodată extrem de puternic- aspect pe care francezii nu l-au înțeles dat fiind că acesta era nepotul de soră al regelui englez- a fost suficient încât să ofere încă un front de conflict în plus pentru Ferdinand al III-lea în Sfântul Imperiu.

În septembrie 1638, Karl Ludwig, primind ca întăriri un regiment scoțian s-a deplasat dinspre Cleves înspre Meppen cu intenția de a recupera poziția pierdută în dauna armatei imperiale a generalului Hatzfeldt, în tentativa lui incipientă de a recupera teritoriile fostului electorat al Palatinatului confiscat de împăratul Ferdinand al II-lea în deceniul anterior. În încercarea de a-i bloca pe hesieni care erau cantonați în Frisia de Est olandeză olandezii au inundat zona de frontieră pentru a-i împiedica pe hesieni să facă joncțiunea cu trupele lui Karl Ludwig și pentru a anula eventualele intenții ale acestuia de a se refugia în Frisia de Est, dat fiind faptul că poziția taberei imperiale de la Meppen se dovedea mult prea puternic consolidată. Nefiind posibilă recuperarea Meppen-ului, baza inițială de operațiuni, Karl Ludwig și susținătorii palatini s-au îndreptat înspre Osnabrück cu intenția de a prelua Lemgo și de a transforma acest loc în tabăra lor militară. Zona era destul de aproape de punctele controlate încă de suedezii din Sfântul Imperiu.

Karl Ludwig, moștenitorul electorului deposedat al Palatinatului de Rin, Frederic al V-lea, a sosit cu un grup mic de susținători englezi, admiratori ai mamei tânărului Karl- Elisabeta de Boemia- care era în același timp și sora regelui englez, Carol I Stuart, în zona Meppen. Aici la frontiera Frisiei de Est cu Sfântul Imperiu, urma să fie baza de recrutare pentru viitoare armată cu care trebuiau demarate operațiunile de recuperare a Palatinatului, inițial cu precădere asupra Palatinatului Inferior. Trebuie reamintit faptul că în urma scoaterii în afara legii a ultimului elector, Frederic al V-lea, titlul electoral a fost pasat ducelui Bavariei iar fieful electoratului partajat între mai multe tabere prin decizie imperială, cea mai importantă parte revenindu-i ducelui bavarez. Negocierile au decurs greu, cu toate că anturajul lui Karl Ludwig sosise înzestrat financiar din Anglia: 41 de butoaie cu bani. Amalia Elisabeta, regenta landgrafului minor de Hessen-Kassel, nu a dorit să intre în combinația periculoasă când tocmai își dăduse acordul pentru o înțelegere cu împăratul Ferdinand al III-lea.

În momentul în care trupele „palatine” ale susținătorului lui Karl Ludwig, moștenitorul ultimului elector de Palatin- Frederic al V-lea- asediau Lemgo cu intenția de a transforma acest loc în bază de operațiuni pentru acțiunile viitoare de recuperare a fiefurilor palatine confiscate de împărații Habsburgi, Karl Ludwig a primit vestea că armata imperială condusă Hatzfeldt se îndrepta înspre Lemgo. Aceștia au abandonat asediul și s-au retras înspre Minden, presupunând că Hatzfeldt nu îi va urmări, ceea ce a fost o presupunere greșită. Generalul cu cei 5.800 de oameni pe care îi avea, dintre care o parte însemnată erau cavaleri, s-a repezit înspre trupele palatine, ajungându-le și oprindu-le retragerea la podul Vlotho, în octombrie 1638.

Aventura susținătorilor palatini ai lui Karl Ludwig, moștenitorul ultimului elector al Palatinatului de Rin- Frederic al V-lea- în tentativa de a recupera teritoriile Palatinatului confiscate de împărații Habsburgi s-a sfârșit rău la Vlotho în octombrie 1638. Ajunși de trupele imperiale ale generalului Hatzfeldt, suedezii și prințul Rupert, fratele mai mic al lui Karl Ludwig, au fost capturați de trupele imperiale alături de alți 1.200 de soldați. Karl Ludwig a scăpat deghizat, a supraviețuit unei înnecări prin traversarea Weser-ului și s-a ascuns pentru două luni în Minden, de unde s-a refugiat apoi în Republica olandeză. Din corpul scoțian al armatei palatine au supraviețuit doar cinci companii de sodați. Eșecul a fost cu atât mai greu pentru moștenitorul Palatinatului de Rin cu cât armata imperială a lui Hatzfeldt a suferit doar 79 de pierderi în vieți umane. În final, orice ajutor dinspre Anglia pentru cauza palatină s-a risipit, regele Carol I Stuart având pe cap alte griji decât să sprijine recuperarea Palatinatului de Rin de către nepotul său de soră, Karl Ludwig: izbucnirea Războiului Civil din Anglia.

Într-o acțiune coordonată a diferitelor corpuri ale armatelor imperiale, în vara anului 1637, la scurt timp după accederea pe tronul Sfântului Imperiu a lui Ferdinand al III-lea, s-au declanșat operațiunile prin care ultimul bastion controlat puternic de suedezi din Sfântul Imperiu, Pomerania, urma să fie recuperat de trupele imperiale iar suedezii să fie „împinși în mare”, în termeni practici fiind vorba de forțarea capitulării acestora.

În vara anului 1637 eforturile armatei imperiale, la scurt timp după accederea pe tronul Sfântului Imperiu a împăratului Ferdinand al III-lea, s-au concentrat pe forțarea suedezilor la acceptarea termenilor de pace. Ideea centrală era împingerea militară a acestora cât mai spre nordul Pomeraniei, la coasta baltică, ceea ce literal s-ar numi „în mare”. Eforturile au fost prioritizate în acest sens, armata imperială condusă de Gallas în număr de 20.000 de soldați deplasându-se înspre Pretzsch, în iunie 1637, pentru a face joncțiunea cu cei 10.000 de soldați imperiali și saxoni aflați în zonă. În același timp, o altă armată saxonă și imperială îl țineau blocat pe comandantul suedez Banér cu cei 14.000 de soldați pe care îi avea, la Torgau. Banér a reușit, în cele din urmă, printr-o operațiune curajoasă să scape de încercuirea generalului Gallas, abandonându-și trenul de bagaje și retrăgându-se la timp.

Retragerea armatei generalului suedez Banér înspre Pomerania, urmărit de trupele imperiale conduse de Gallas, în iunie 1637, s-a dovedit dificilă dat fiind faptul că traseul urma să traverseze Brandenburgul iar electoratul se afla, de curând, de partea împăratului. Comandantul suedez a încercat să ocolească problemele eventuale cauzate de apariția lui în Brandenburg și s-a îndreptat înspre Jüterbog și Lübben, în zona Oderului. Gallas a reacționat și a trimis în avans câteva corpuri de armată înspre Küstrin, blocându-l pe Banér care se găsea acum între Oder și granița poloneză. Lăsând 4.000 de oameni în urmă, el a reușit să scape cu majoritatea armatei înspre Eberswalde unde a făcut joncțiunea cu comandantul Wrangel cu cei 5.000 de soldați pe care îi avea în subordine. În acest moment situația trupelor suedeze din Pomerania nu era strălucită: doar 9.000 de soldați și alți 1.200 în Mecklenburg. „Toți erau neplătiți și demoralizați. Cetățile erau în condiție proastă iar garnizoanele folosiseră demult palisadele de apărare ca lemne de foc. Banér nu putea face prea multe în a-l împiedica pe Gallas să îi recruteze. Landsberg, Gartz, Demmin și alții au revenit în mâinile armatei imperiale, reducând prezența suedezilor la Stettin, Stralsund, Wismar, Wärnemünde, Greifswald, Anklam, Kammin și Kolberg. Retragerea grea a spulberat speranțele crescute după bătălia de la Wittstock din anul anterior”.

Acțiunea armatei imperiale a lui Ferdinand al III-lea de Habsburg asupra trupelor suedeze din Sfântul Imperiu a dus la retragerea acestora înspre nordul Imperiu, în perimetrul Pomeraniei pe coasta baltică. Confruntat cu un posibil dezastru, cancelarul suedez, Axel Oxenstierna era dispus să accepte acum termeni mult mai puțin generoși oferiți de împărat decât cei din anul anterior. El cerea 3 milioane de taleri care să îl ajute să își retragă armata peste mare și posesia asupra câtorva porturi de pe coastă pentru următorii 15 ani pentru a facilita această operațiune. Împăratul a răspuns prin trimiterea vicecancelarului Kurz pentru deschiderea discuțiilor între părți, în ianuarie 1638, la Hamburg.

Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, se folosea de negocierile cerute chiar de el cu împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg, discuții purtate la Hamburg în ianuarie 1638, pentru a trage de timp și a rezolva o posibilă alianță cu Franța ce i-ar fi salvat poziția din Pomerania, amenințată de armata imperială. În același timp, Franța, ale cărei succese fuseseră limitate de când se angajase oficial în Războiul de Treizeci de Ani- 1635- avea nevoie de a menține Suedia „în viață” ca o amenințare cât de cât viabilă militar în nordul Sfântului Imperiu. În martie, la Hamburg, Richelieu a consimțit să îi ofere 400.000 de riskdaleri cancelarului Oxenstierna timp de 3 ani ca subsidii pentru efortul de război, fiind de acord în același timp cu dorința suedezilor de a nu fi incluși ca obligativitate în războiul francezilor împotriva Spaniei. La scurt timp, Franța a securizat încă un acord cu Republica olandeză, cu condiția ca olandezii să nu încheie pace separată cu Spania fără acordul Franței.

Tratatul încheiat cu Franța în martie 1638 la Hamburg i-a permis cancelarului suedez Axel Oxenstierna, date fiind fondurile imediate primite dinspre francezi, să echipeze și să recruteze 14.000 de soldați, atașați armatei comandantului Banér care își stabilise cartierul general la Stettin. Generalul imperial Gallas avea sub autoritate 15.000 de soldați pe care, în urmărirea comandantului suedez din toamna trecută, a trebuit să îi desfășoare pe segmentul întins al unui „cordon” care să îi izoleze pe suedezii lui Banér în Pomerania și Mecklenburg. Armata lui Gallas nu putea beneficia de ajutorul saxonilor care erau preocupați cu asediarea Erfurtului. În schimb, trupele imperiale au fost consolidate cu 8.500 de soldați din Brandenburg dar a căror condiție, conduită și instrucție erau departe de cerințele armatei imperiale. Conduși de Conrad von Burgsdorf, ei „erau un pic mai buni decât niște gangsteri”. (Peter H. Wilson, p. 597) Oricum, ajutorul oferit de electorul de Brandeburg armatei imperiale a venit pe fondul renunțării la rebeliunea împotriva Habsburgilor și, pe de altă parte, din motive concrete: eliminarea suedezilor în final din Pomerania l-ar fi îndreptățit pe electorul de Brandenburg să clameze drepturile asupra Pomeraniei după moartea ducelui Bogislav al XIV-lea.

În cele din urmă, trupele suedeze ale lui Banér au reușit să rupă cordonul impus de armata imperială a lui Gallas în Pomerania și Mecklenburg prin recucerirea Gartz-ului și a unei părți din Mecklenburg în octombrie 1638. Gallas s-a retras peste Elba după ce și-a trimis o parte din trupe în Silezia și Boemia. Efortul gândit a fi final din partea taberei imperiale pentru a-i înfrânge definitiv pe suedezi în zona unde debarcaseră în Sfântul Imperiu în vara anului 1630- Pomerania și Mecklenburg- s-a dovedit nu îndeajuns de suficient și eficient. Apărarea suedezilor a beneficiat în acest punct critic pentru ei- înfrângerea ar fi echivalat cel mai probabil cu o capitulare- și de „ajutorul” terenului dintre Elba și Oder care fusese de-a dreptul pustiit de operațiunile din 1635.

Eșecul operațiunilor din anii 1637-1638 ale armatei imperiale împotriva trupelor suedeze din Pomerania și Mecklenburg s-a datorat într-o bună măsură sistemului de plată dedicat recrutării armatei imperiale și care era sinonim cu cel utilizat și decis la Regensburg în 1630. Practic, sistemul colectării din partea fiecărui principat sau ducat din Imperiu pentru susținerea eforturilor de război ale armatei imperiale a eșuat, pe de o parte, din cauza segmentării plății în intervale stabilite dinainte și fără flexibilitate deși evenimentele de pe front erau de asemenea natură și, pe de altă parte, unele dintre teritoriile imperiale fie erau ocupate de suedezi, fie profitau de situația complicată și nu răspundeau convocării și plății aranjate către armata imperială.

Una dintre cauzele eșecului operațiunilor armatelor imperiale asupra suedezilor din Sfântul Imperiu din anii 1637-1638 și imposibilitatea de a-i înfrânge după fixarea acestora în Pomerania și Mecklenburg a avut de-a face și cu sistemul financiar desfășurat pentru susținerea războiului. Rigiditatea etapelor de colectare a acestor taxe a fost una dintre cauze precum și faptul că unele dintre aceste teritorii ale Imperiului fie erau sub ocupație suedeză, fie profitând de situația complicată din Imperiu ignorau ordinele de plată a taxelor de război. Doar 8 milioane de florini au fost strânși în acest interval pentru efortul de război al armatei Habsburgilor și, spre exemplu, generalul Gallas a putut observa cum orașele Hamburg, Lübeck și Bremen ofereau sume cu împrumut suedezilor pentru război- adică inamicilor- dar nu și armatei imperiale, deși amintitele orașe erau în interiorul Sfântului Imperiu. Cei care plăteau contribuțiile de război necesare armatei imperiale erau, de regulă, foști membrii ai Ligii catolice și care considerau că sumele oferite taberei imperiale îi vor scuti de prezența, cantonarea și întreținerea trupelor Habsburgilor pe teritoriile lor.

Începând cu 1636 împăratul Sfântului Imperiu începuse să ocolească sistemul colectării fiscale din partea ducatelor și principatelor Imperiului în rații fixe și stabilea în dreptul unui corp de armată imperială cărui teritoriu din Imperiu îi revine sarcina de a îl întreține. Astfel, Saxonia Inferioară era responsabilă cu întreținerea trupelor electorului Saxoniei, Johann Georg, care revenise sub autoritatea imperială, la fel cum unitățile imperiale din Koln erau în sarcina Westfaliei. Tot prin decizie imperială, armata ducelui Bavariei urma să fie întreținută prin contribuțiile financiare ale Cercurilor (Kreis-urilor) Bavariei, Franconiei și Suabiei. Măsura a creat rumoare în anumite zone, deoarece ea era dublată, de multe ori, de diferite taxe locale aplicate de comandanții unităților locale. În Franconia, spre exemplu, suma contribuțiilor de război utilizându-se acest procedeu depășea de 5 ori valoarea stabilită inițial pe baza sistemului adoptat la Regensburg în 1630. În același timp, nemulțumirea unor conducători locali din teritoriile Sfântului Imperiu avea de-a face și cu lipsa de ordine și disciplină a multora dintre regimentele armatei imperiale. De asemenea, ei mai cereau și acordarea dreptului, la nivelul Kreis-urilor locale de supraveghere a traversării trupelor imperiale pe teritoriul lor.

În fața plângerilor formulate de anumite Kreis-uri imperiale privind costurile financiare pentru război pe care acestea trebuiau să le suporte și care depășeau valoarea înțelegerii inițiale- cele mai vocale erau ale Franconiei- împăratul Ferdinand al III-lea a modificat și permutat destinația fondurilor datorate de un anumit Kreis către un corp de armată imperială. În același timp, după 1635 numeric vorbind, totalul forțelor armate imperiale, incluzând aici și soldații electorilor de Saxonia, Bavaria și Brandenburg nu depășea 73.000 de soldați, după ce în timpul lui Wallenstein valoarea se cifra undeva în jurul a 100.000 de soldați. La acest număr se mai adăuga cifra de 10.000 de soldați plătiți în teorie de Spania, dar nu și în practică de fiecare dată.

Decizia împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg de a reloca armata lui Gallas înspre Saxonia a lăsat zona Rinului de Sus descoperită. Conduse de generalul Federico Savelli corpurile de armată lăsate aici erau într-o condiție precară și puține la număr. Cele 14 regimente de cavalerie avea în componență fiecare între 80 și 200 de soldați iar cele 10 regimente de infanteriști conțineau câte 200 de soldați fiecare. La aceștia se mai adăuga unitatea colonelului Reinach din Breisach care avea în jur de 800 de soldați. Situația lor precară era accentuată și de faptul că nu fuseseră plătiți de ceva vreme, soldații fiind nevoiți să jefuiască și să fure ca să se întrețină. Ofițerii, la fel, mulți dintre ei erau bolnavi. Ducele Maximilian al Bavariei a îmbunătățit puțin situația în momentul în care i-a permis lui Johann von Werth să se deplaseze cu trupele în Suabia Superioară, Württemberg și Donauwörth. Până spre finalul Războiului de Treizeci de Ani armata ducelui Bavariei s-a prezentat în condițiile cele mai bune dintre toate trupele electorilor care au luptat alături de armata Habsburgilor.

Dificultățile de a întreține diverse corpuri de armată imperială pe teritoriul Sfântului Imperiu au dus la decizia împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg de a comasa diverse unități în scopul de a le face mai eficiente și mai puternice. La finalul anului 1638, spre exemplu, erau doar două armate cu efective mai largi cumulând 29.500 de soldați, una fiind în zona Rinului Superior iar cealaltă sub comanda lui Gallas. Armata imperială avea în anul următor, în 1639, 59.000 de soldați, aproximativ jumătate din ceea ce reprezentase cu câțiva ani în urmă.

Nereușita armatei imperiale din 1637 împotriva suedezilor din Sfântul Imperiu asupra cărora și-a concentrat majoritatea eforturilor, a semnalizat punctul de cotitură pe care unii comandanți versați deja în Războiul de Treizeci de Ani, precum Bernhard de Weimar care trecuse de partea Franței, l-a sesizat. Intenția acestuia cu sprijinul francez era de a se infiltra din Alsacia și de a stabili un cap de pod la est de Rin. Cu ajutorul rețelei se spioni pe care o dezvoltase, el a reușit să-l atragă de partea sa și pe un alt personaj, devenit de-acum partizan, Konrad Widerhold.

Bernhard de Weimar care trecuse de partea Franței în Războiul de Treizeci de Ani, după ce luptase de partea suedezilor din Sfântul Imperiu, intenționa să stabilească un cap de pod în teritoriile monarhiei dinspre Alsacia, susținut de francezi și ambiționat de eșecurile armatei imperiale în încercarea de a-i înfrânge pe suedezi în anii 1637-1638. El se aflase pe timpul iernii cu armata în Mömpelgard și în episcopatul de Basel, ceea ce îl poziționa destul de aproape de lacul Konstanz și linia Rinului. Bernhard de Weimar a primit suportul trupelor lui Rohan din Vatellina, din nordul Italiei, dar încă nu beneficia de suficiente trupe ca să atace teritoriile imperiale. Atacul direct prin Munții Pădurea Neagră era destul de tentant pentru acesta și în acest sens el a beneficiat și de punerea în mișcare a rețelei de spioni care i-au oferit informații cruciale despre starea oponenților din tabăra imperială din zona respectivă. Trupele imperiale ale lui Federico Savelli controlau Rheinfelden dar cu un contingent extrem de mic, cum la fel, apărarea imperială era slabă în Waldshut, Freiburg și Philippsburg. La fel, regimentul comandantului Reinach din Breisach era la fel „subțire” din punct de vedere numeric.

Bernhard de Weimar, susținut de francezi și aflat cu armata în zona Basel din cantoanele elvețiene, intenționa să atace teritoriile Sfântului Imperiu iar în acest sens a beneficiat și de sprijinul colonelului Erlach, un personaj care luptase de partea rebelilor la Muntele Alb, apoi de partea rebelilor palatini, de partea olandezilor și apoi a suedezilor. Din septembrie 1637 el s-a atașat armatei lui Bernhard de Weimar, dar contactele lui erau mai importante pe termen mediu pentru comandantul din Weimar, datorită contactelor acestuia din zona lui natală, cantonul Berna, de unde s-au „scurs” către Bernhard importante subsidii.

Prin intermediul colonelului elvețian Erlach, Bernhard de Weimar a intrat în contact cu Konrad Widerhold, un comandant hesian din Hohentwiel, singura cetate din Württemberg care nu fusese încă ocupată de trupele imperiale. Imaginea lui a devenit rapid cea a unui partizan, ceea ce se potrivea de minune cu ideea și statutul lui Bernhard de Weimar. Deși Konrad Widerhold era sub autoritatea ducelui Eberhard al III-lea, el își desfășura propriile acțiuni politice mai mult sau mai puțin independente. „Amestecând teroarea cu bunăvoința, el a cruțat vecinătatea imediată a cetății Hohentwiel și s-a concentrat pe raiduri la distanță împotriva comunităților catolice, obligând 56 de sate, mănăstiri și cătune să-i aprovizioneze garnizoana care crescuse la 1.058 de soldați și 61 de tunuri până la finalul anului 1638”.

Konrad Widerhold a devenit un comandant militar care și-a organizat propria apărare în Württemberg, la Hohentwiel, independent de politica ducelui de Württemberg, Eberhard al III-lea care alesese să revină sub autoritatea împăratului Ferdinand la III-lea. Widerhold a optat pentru nesupunerea față de deciziile ducelui și a ales să devină din februarie 1638 un partizan în Războiul de Treizeci de Ani. Practic, el a reprezentat până după încheierea conflictului un ghimpe în coasta Habsburgilor, Widerhold nesupunându-se superiorului său, Eberhard al III-lea.

În anul 1638 s-au desfășurat bătălii de mai mică intensitate, urmate apoi de cea de la Rheinfelden în care Bernhard de Weimar, care trecuse de partea Franței de câțiva ani, atacase teritoriile Sfântului Imperiu, dinspre zona cantoanelor elvețiene- Basel- acolo unde se găsea. Scopul central era preluarea controlului asupra Breisgau-ului pe care cardinalul Richelieu îl dorea transformat în bază de operațiuni.

În campania lui Bernhard de Weimar din zona Rinului în 1638, în prima etapă, intenția acestuia în atacul asupra teritoriilor Sfântului Imperiu era aceea de a securiza traseul de la Rin la Dunăre prin Munții Pădurea Neagră. A doua etapă a campaniei lui Bernhard de Weimar era îndreptată înspre cucerirea Breisgau, atunci parte din Fiefurile Ereditare Austriece, și pe care cardinalul francez Richelieu îl dorea drept bază de operațiuni viitoare pentru războiul împotriva împăratului Ferdinand al III-lea. În acest sens, Bernhard a înaintat cu cei 6.000 de soldați pe care îi avea în zona Basel din cantoanele elvețiene, a traversat Rinul și s-a poziționat în fața trupelor imperiale conduse de Federico Savelli la Rheinfelden. Deși luată prin surprindere, garnizoana imperială a rezistat determinându-l pe Bernhard să desfășoare manevre de asediu asupra orașului.

În momentul în care Bernhard de Weimar, aflat de partea francezilor, a început asediul asupra orașului Rheinfelden, comandantul bavarez Johann von Werth a colectat rapid 2.600 de infanteriști și 4.500 de cavaleri și s-a îndreptat înspre zona de atac pentru a veni în ajutorul garnizoanei imperiale aflate sub asediu. În graba înaintării, Werth nu luase cu el artilerie mai deloc, ceea ce îl făcea extrem de vulnerabil. Luptele care aveau să se desfășoare, deși între armate de dimensiuni mici, au fost crâncene. Colonelul Erlach, omul de legătură al lui Bernhard de Weimar, a fost capturat în aceste împrejurări. „Soldații din armata imperială au apărut devreme, duminica pe 28 februarie 1638 în afara de Beuggen, dar au fost blocați de dragonii lui Bernhard plasați în spatele uni creste. Nefiind în măsură să se desfășoare, soldații imperiali au abordat un alt drum mai dificil, paralel cu râul, îndreptându-se apoi spre vest prin Rheinfelden. Bernhard a folosit cele 4 ore necesare soldaților imperiali pentru a parcurge traseul și a transportat pe Rin peste 600 de muschetari și 8 tunuri ușoare, și de asemenea și-a concentrat cavaleria la nord de râu sub autoritatea lui Taupadel pe terenul situat mai sus de oraș. Taupadel a atacat în timp ce cavaleria bavareză încerca să se desfășoare de pe drumul care venea de la Karsau. Bavarezii au fost împinși înapoi, dar atacul i-a lăsat pe Rohan și Johann Philipp von Salm-Kyrburg, un alt veteran din Palatin, răniți mortal, în timp ce colonelul Erlach a fost capturat. Savelli și infanteria imperială au sosit acum și au câștigat înălțimile de teren. Bernhard și-a păstrat poziția până la miezul nopții, apoi s-a strecurat prin spatele inamicului și s-a retras spre est de-a lungul râului înspre Säckingen, abandonând cel puțin 3 dintre tunuri și pierzând 150 de soldați”.

După respingerea lui Bernhard de Weimar trupele imperiale ale lui Federico Savelli și Johann von Werth nu l-au urmărit pentru a-și exploata prima victorie împotriva lui. Motivele țineau de faptul că forța soldaților pe care îi aveau în subordine era slăbită din cauza marșului pe care îl efectuaseră prin munți, cu rații de hrană la minimul „de avarie”. Bernhard de Weimar s-a regrupat la Lauffenburg, la 14 km de în amonte de Rheinfelden și a pornit înapoi înspre pozițiile armatei imperiale, fiind observat de santinelele Habsburgilor dimineața devreme, pe 3 martie 1638.

A doua rundă de confruntare dintre Bernhard de Weimar, susținut de francezi, și contingentele imperiale și bavareze conduse de Federico Savelli și Johann von Werth de la Rheinfelden a fost una dintre cele mai sângeroase, deși numărul soldaților implicați a fost mult mai mic decât în alte situații. Werth și Savelli au fost luați prin surprindere de revenirea lui Bernhard de Weimar pe care îl puseseră pe fugă în ziua anterioară. Contingentul de muschetari ai acestuia susținut de tunuri ușoare au făcut ravagii, soldații imperiali nefiind în stare să țină rândurile, Savelli fiind capturat chiar atunci, iar celălalt comandant al trupelor imperiale, ulterior, pe terenul lui Bernhard de la Basel. „Infanteria imperială a replicat printr-o salvă, dar încă încărcau în timp ce rivalii s-au năpustit peste șanț. Aceștia s-au împrăștiat, descurajându-și cavaleria care încerca acum să scape, unii dintre ei aruncându-și armura pentru a deveni mai ușori. Werth a rezistat cu cel mai bun regiment de infanterie bavarez până când au fost forțați să se predea. În total, 500 au fost uciși și 3.000 capturați, inclusiv Savelli, generalii Enkevort și Sperreuter. Ultimul a fost printre primii care au fugit, temându-se pentru viața lui mai ales dacă ar fi fost capturat de foștii lui patroni, dar a fost prins pe teritoriul din zona Basel-ului. Bernhard îl ura pe Werth care îl denunțase public pe acesta ca fiind un trădător față de Imperiu. El s-a bucurat foarte mult observându-i pe Werth și Savelli cum se acuzau reciproc pentru înfrângere cu ocazia unui banchet dat pentru a-și celebra victoria”.

Unul dintre comandanții armatei imperiale capturați de Bernhard de Weimar la Rheinfelden, Federico Savelli, a evadat din celula în care fusese închis în Basel cu ajutorul uneia dintre femeile care îi aducea hrană în închisoare. Prinsă de autorități ea a fost executată împreună cu cei identificați drept complici. Comandantul bavarez Johann von Werth și adjutantul lui Savelli, Enkevort, au rămas în captivitatea lui Bernhard de Weimar din 1638 și până în 1641-1642 când au fost eliberați în urma unui schimb de prizonieri în care au fost implicați și suedezi. De asemenea, un alt comandant din armata imperială, Sperreteur, a fost ținut captiv de Konrad Widerhold în fortăreața de la Hohentwiel până în 1641 alături de soția și copilul lui. Perioada lui de prizonierat a fost mai grea decât, spre exemplu, cele ale lui Werth și Enkevort care luau parte la „evenimentele de societate franceze” (Peter H. Wilson, p. 605). Înfrângerea de la Rheinfelden a armatei imperiale a avut efect pe termen scurt, prin pierderea mai multor soldați dar și prin capturarea unui întreg lot de ofițeri din armata imperială. Pe termen mediu, prin înfrângerea armatei imperiale de la Rheinfelden, împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg a fost distras din acțiunea de a ocupa teritoriile landgrafiatului de Hessen-Kassel, fiind obligat să detașeze trupe înspre zona Rinului Superior.

În urma înfrângerii armatei Habsburgilor condusă de Federico Savelli și Johann von Werth în fața trupelor lui Bernhard de Weimar, cu sprijin francez, din 3 martie 1638, garnizoana de la Rheinfelden s-a predat după alte 3 săptămâni în care a rezistat asediului lui Bernhard. În acest moment, forțele lui erau de 12.000 de soldați jumătate fiind contingente de cavalerie, ceea ce făcea dificilă abordarea altor orașe din Sfântul Imperiu prin asediu, dat fiind faptul că un rol primordial în menținerea asediului revenea infanteriei. Prin urmare, el s-a oprit temporar din acțiune, dar la scurt timp a primit un contingent de 4.500 de soldați francezi trimiși de Richelieu. Este interesant faptul că, la nivelul imaginarului, soldații francezi vedeau Rinul, traversarea lui înspre teritoriile Sfântului Imperiu „[...]precum râul Styx, temându-se că nu se vor mai întoarce niciodată dacă se aventurau în Germania”. (Peter H. Wilson, p. 605) În prima lună de la cuplarea lor la armata lui Bernhard de Weimar deja 2.000 dintre francezi dezertaseră. Richelieu a reacționat imediat și i-a trimis comandantului originar din Weimar un alt contingent de 1.900 de soldați.

Contingentele trimise de cardinalul Richelieu lui Bernhard de Weimar care ocupase zona Rheinfelden din Sfântul Imperiu în urma victoriei împotriva armatei Habsburgilor, erau conduse de comandanți destul de pricepuți care vor reprezenta interesele franceze în zona Sfântului Imperiu până în preajma încheierii Războiului de Treizeci de Ani. Unul dintre aceste contingente a fost condus de Jean-Baptiste Budes de Guébriant, un comandant onest și priceput și care a fost însoțit înspre Rheinfelden de soția lui, și ea la comanda unuia dintre detașamente. Cel de-al doilea general care se va dovedi un personaj important ulterior în economia Războiului de Treizeci de Ani a fost vicontele Turenne, devenit ulterior mareșal al Franței. „În ciuda slăbiciunii fizice și a unui defect de vorbire, el s-a remarcat drept un comandant curajos și talentat, devenind singurul francez pe care Napoleon l-a considerat mai târziu cu adevărat un mare general. El a fost ulterior schimbat după 1638 spre Italia și Roussillon, dar a revenit pentru a prelua comanda în Germania după moartea lui Guébriant și a rămas acolo până în 1648”.

După victoria obținută cu sprijinul contingentelor franceze trimise de cardinalul Richelieu și încorporate în armata lui împotriva trupelor imperiale la Rheinfelden în martie 1638, peste câteva luni, Bernhard s-a îndreptat către nord, lansând asediul asupra orașului Breisach.

La scurt timp după victoria împotriva armatei imperiale de la Rheinfelden din martie 1638 Bernhard de Weimar cu suport militar francez s-a îndreptat înspre nord, cucerind Freiburg, în aprilie. Apoi a fost lansat asediul orașului Breisach începând cu luna iunie a aceluiași an. Apărarea orașului poziționat pe dealul stâncos de pe malul Rinului era organizată de colonelul Reinach, un ofițer din armata bavareză cu experiență, și care luptase sub comanda generalului Pappenheim. Garnizoana imperială a lui Reinach tocmai fusese întărită cu 3.000 de soldați și 152 de tunuri. În ajutorul orașului asediat a fost trimis generalul Johann von Götzen, un personaj cu experiență din armata imperială, care luptase sub comanda generalului Wallenstein și care se bucura acum de încredere din partea împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg. Acesta i-a încredințat lui Götz comanda armatei imperiale din zona Rinului, în septembrie 1638. La Rottweil el a recrutat 13.500 de soldați cu care intenționa să se îndrepte împotriva lui Bernhard de Weimar pentru a salva Breisach-ul, în conjugare cu Carol de Lorena care ar fi sosit și el cu cei 5.000 de soldați pe care îi avea în Franche-Comté.

În momentul în care generalul Habsburgilor Johann von Götzen trimis de împăratul Ferdinand al III-lea să ajute orașul Breisach de pe Rin, asediat de trupele franceze și germane conduse de Bernhard de Weimar, a organizat un transport de provizii înspre garnizoana asediată dar puternică din cetate, Bernhard și-a dat seama că nu are nicio șansă să cucerească orașul prin asediu atâta timp cât garnizoana era aprovizionată de trupele lui Götzen. Proviziile strecurate în oraș coroborate cu poziția extrem de bine apărată natural a cetății Breisach făcea dificilă sarcina asediatorilor. Prin urmare, opțiunea era întâi înfrângerea armatei lui Götzen și apoi continuarea asediului asupra cetății până la capitularea garnizoanei.

Trimis de generalul Johann von Götzen în fruntea unui corp de armată care ar fi trebuit să escorteze „trenul” de provizii destinat cetății asediate de la Breisach, Federico Savelli nu a manevrat precaut la adăpostul pădurii de la Kaiserwald și a fost depistat de patrulele lui Bernhard de Weimar. În afară de acest lucru, Savelli se îndepărtase prea mult de trenul de bagaje, iar fix în această breșă au lovit Bernhard de Weimar și generalul francez Guébriant, care mărșăluiseră în grabă dinspre Friesenheim. În momentul în care Bernhard a atacat cu cavaleria tunurile pe care le plasase și ascunsese pe marginea râului i-au „curățat calea” iar panica și dezorganizarea s-au instalat printre rândurile lui Savelli. Unele corpuri de infanterie au fugit imediat iar trenul de bagaje a încăput pe mâinile soldaților lui Bernhard. Savelli și o parte a armatei imperiale au scăpat la timp din încercuire.

Johann von Götzen, desemnat de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea cu rolul de a elibera orașul Breisach de asediul executat de Bernhard de Weimar, a ajuns în zonă pe 26 iunie 1638. După ce a reușit să strecoare provizii în cetate, Götzen și-a dat seama că un atac frontal asupra lui Bernhard și a asediatorilor ar avea șanse puține de reușită. Prin urmare, el a încercat o manevră indirectă, trecând Rinul în Alsacia unde a început să atace garnizoanele franceze în tentativa de a-l face pe Bernhard să ridice asediul asupra orașului Breisach și să se îndrepte înspre Alsacia. Garnizoanele franceze din Alsacia erau însă puternic consolidate și, în același timp, Bernhard a răspuns manevrei lui Götzen, detașându-l pe Taupadel cu cavaleria pentru a-l intercepta. După un retur de evitare prin Württemberg, Götzen a făcut joncțiunea cu generalul Federico Savelli, cel care scăpase din captivitatea lui Bernhard de Weimar anterior cu ajutorul unei femei care îi aducea de mâncare în celula lui. Forța celor doi în momentul în care s-au întâlnit pe 7 august la Offenburg era de 15.000 de soldați.

Bernhard de Weimar și-a deplasat 11.400 din rândul soldaților care asediau orașul Breisach de pe Rin și s-a pus în mișcare spre nord pentru a-l provoca la o bătălie deschisă pe generalul imperial Johann von Götzen. Pe 8 august santinelele armatei lui Götzen l-au informat pe acesta că Bernhard venea înspre el și că nu se mai afla la Breisach. Reacția lui Götzen a fost rapidă, cavaleria a fost retrasă la Friesenheim iar infanteria și artileria plasate pe un deal la Schuttern, la circa 2 km, în timp ce restul armatei a fost poziționat între cele două secțiuni. După primul atac al infanteriei franceze a lui Bernhard, Götzen s-a regrupat pe dealul de la Schuttern iar Bernhard alături de artilerie s-au deplasat în direcția opusă. Dându-și seama că poziția nu îi avantajează cavaleria, Götzen s-a retras la Mahlberg, apoi l-a detașat pe Federico Savelli cu ⅔ din armată ca escortă să treacă Wittenweier înspre Rheinau unde pe barje, pe Rin, urmau să fie încărcate proviziile destinate garnizoanei imperiale asediate de la Breisach.

Generalul Johann von Götzen a observat că armata oponentă condusă de Bernhard de Weimar și francezul Guébriant nu se mai afla la Friesenheim, în locul unde se confruntaseră, ci interceptase convoiul trimis de el și condus de Savelli pentru aprovizionarea cetății imperiale Breisach, asediată de o altă parte a armatei lui Bernhard. În momentul în care a ajuns la locul confruntării, Savelli deja fusese pus pe fugă iar trenul de bagaje confiscat. Götzen a sosit la timp și a respins atacul întreprins asupra lui de unitățile de cavalerie ale lui Taupadel, aflat în subordinea lui Bernhard, capturând și artileria infanteriei lui Bernhard. Răspunsul acestuia a fost dat prin folosirea tunurilor abandonate de Savelli care fugise și prin aruncarea în luptă a unor unități de rezervă formate din veterani. Atacurile repetate ale lui Götzen s-au soldat cu pierderi grele, până la lăsarea serii fiind nevoit să se retragă spre Offenburg cu nu mai puțin de 3.000 de răniți. Pierderile lui Götzen au fost duble decât cele ale lui Bernhard de Weimar: 2.000 de morți, 1.700 de captivi, 13 tunuri pierdute, și 3.000 de vagoane pline cu provizii- alimente și muniție.

Rezultatul înfrângerii de la Wittenweier prin care generalul imperial Johann von Götzen a suferit pierderi importante în fața lui Bernhard de Weimar precum și pierderea importantului tren de aprovizionare destinat garnizoanei din Breisach asediate de trupele lăsate acolo de Bernhard, a avut în primul rând, la bază, dezorganizarea din ce în ce mai mare pe câmpul de luptă și în linia de comandă a armatei imperiale. Lipsa de atenție prin modul în care alesese să dirijeze convoiul, a lui Savelli și care a dus la reperarea și atacul lui Bernhard- Savelli se îndepărtase prea mult cu armata de convoiul cu provizii- l-a înfuriat la culme pe Götzen, superiorul său. Mai mult decât atât, dincolo de lipsa de calități militare ale lui Savelli, Götzen a fost înfuriat și de faptul că acesta a scăpat de curtea marțială, folosindu-se de contactele lui înalte de la curtea imperială. Alți ofițeri nu au scăpat însă arestului, inclusiv fratele cunoscutului general bavarez Werth. Un alt motiv de îngrijorare exprimat de generalul Götzen era legat de atitudinea orășenilor din Strasbourg, un oraș din Sfântul Imperiu, față de soldații din armata lui. „Götz s-a plâns că burghezii din Strasbourg i-au tratat pe soldații lui fugari mai rău decât pe inamic, furându-le hainele și luându-i la bătaie înainte de a-i alunga”.

După înfrângerea de la Wittenweier în fața lui Bernhard de Weimar și a aliaților francezi, generalul Götzen a încercat să se replieze la Rottweil, să aștepte întăriri și să lanseze apoi un atac asupra pozițiilor lui Bernhard. Între timp, problema principală din zonă rămânea aprovizionarea garnizoanei imperiale din Breisach asediată de o parte a armatei franceze și a comandantului din Weimar. Doar o mică parte din provizii au putut fi strecurate în cetate însă. După ciocnirile repetate, Götzen nu a putut să înfrângă însă coaliția lui Bernhard de Weimar și a armatei franceze, ceea ce i-a adus arestul și eliberarea din funcție pentru câțiva ani.

Generalul Johann von Götzen a reacționat după înfrângerea de la Wittenweier în fața armatei franceze și a celei conduse de Bernhard de Weimar, repliindu-se la Rottweil cu intenția de a contraataca. El aștepta întăririle care urmau să sosească sub generalul Lamboy, 3.900 de soldați, alături de câteva garnizoane din Boemia și Franconia. Pericolul mai mare din rândul armatei lui Götzen era conținut în faptul că soldații începuseră să își piardă încrederea în comandantul lor, suspectându-l pe acesta că a făcut o înțelegere secretă cu Bernhard de Weimar. Între timp, în așteptarea întăririlor pentru a contraataca, Götzen a reușit să strecoare un mic bagaj cu provizii în Breisach cu scopul de a face garnizoana imperială din oraș să reziste în fața asediului trupelor lui Bernhard. Efectul era însă unul doar cu rol imediat, iar în lipsa unei posibilități de a respinge armata asediatoare, soarta garnizoanei era pecetluită. În același timp, Bernhard de Weimar mai avea la dispoziție doar 9.000 de soldați și prin urmare îi lipsea numărul necesar pentru a încercui complet cetatea Breisach.

Bernhard de Weimar nu avea capacitatea militară de a încercui cetatea Breisach în care garnizoana imperială rezista eroic sub conducerea lui Reinach cu un efectiv de 1.600 de soldați. Din când în când, prin breșele asediatorilor, armata Habsburgilor condusă de generalul Götzen reușea să mai strecoare provizii în cetate. Între timp, Bernhard încerca să creeze o stare de tensiune în rândul soldaților din garnizoana cetății, trimițând comandantului din interior o presupusă scrisoare- evident, falsă- capturată din sânul trenului de bagaje al lui Götzen trimisă- chipurile- de împăratul Ferdinand al III-lea și în care Reinach era acuzat de trădare. Între timp, o armată a ducelui Carol de Lorena a încercat o manevră de eliberare a cetății de asediul lui Bernhard de Weimar sosind dinspre Franche-Comté în fruntea a 4.000 de soldați. În așteptarea întăririlor, Götzen nu a intervenit iar mișcarea de repliere a lui Bernhard și cavaleria lui mai disciplinată au produs o înfrângere ducelui Carol de Lorena la sud de Colmar, în septembrie 1638.

În octombrie 1638, generalul imperial Johann von Götzen a primit întăririle pe care le aștepta și s-a îndreptat împotriva liniilor lui Bernhard de Weimar care asedia cetatea Breisach unde garnizoana imperială rezista de câteva luni. Deplasându-se prin Freiburg, acesta a ajuns cu cei 10.000 de soldați la Breisach în 22 octombrie, moment în care Bernhard s-a repliat în spatele baricadelor pe care le construise. Götzen s-a retras și a trimis în paralel 1.000 de muschetari să atace dinspre Alsacia liniile lui Bernhard, dar odată ce au trecut Rinul, aceștia au fost interceptați de generalul Turenne și înfrânți. Aflând vestea, Götzen s-a retras rapid și s-a repoziționat în colaborare cu Savelli și Carol de Lorena, punând în aplicare un plan de atac asupra lui Bernhard care asedia Breisach, din trei direcții. Operațiunea a eșuat lamentabil și a fost anulată o lună mai târziu, în noiembrie 1638.

În momentul în care generalul Johann von Götzen a abandonat în noiembrie operațiunile de atac asupra lui Bernhard de Weimar care asedia de luni bune cetatea Breisach, situația garnizoanei imperiale din oraș era una extremă. „Locuitorii din zonă fugiseră, lăsându-i pe soldații imperiali să se hrănească cu ciulini, șerpi și o rație insuficientă de pâine. Ei nu aveau deloc încălțăminte sau rezerve. Caii le erau pe moarte. Întăririle care au sosit în octombrie pierduseră jumătate din puterea de luptă într-o singură lună iar numărul total a scăzut sub 12.000, incluzându-l pe Savelli, în ciuda celor 13.000 de soldați care li s-au alăturat începând cu luna august”.

După ce armata imperială condusă de generalul Johann von Götzen s-a retras din zona Breisach în noiembrie 1638, soarta garnizoanei din oraș era pecetluită. După luni de asediu și în care soldații nu mai văzuseră pâine de vreme bună, Reinach, comandantul garnizoanei a fost de acord să se predea asediatorilor francezi conduși de Bernhard de Weimar în decembrie 1638 sub oferirea protecției de salvoconduct.

După luni de asediu și fără nicio perspectivă de îmbunătățire a situației, dat fiind faptul că armata imperială condusă de Johann von Götzen s-a retras din zona Breisach în noiembrie 1638, comandantul garnizoanei din oraș, Reinach, a fost de acord să se predea cu cei 400 de soldați pe care îi mai avea cu el în cetate și care nu mai văzuseră pâine de mai bine de o lună. Pe 19 decembrie, Reinach, s-a predat lui Bernhard de Weimar cu promisiunea că el și soldații lui vor beneficia de salvoconduct. În momentul în care Bernhard a observat că unii dintre soldații din armata lui, deveniți prizonieri în cetate fuseseră lăsați să moară de foame, a reacționat umilindu-l pe Reinach și pe soldații din garnizoană. I-a cerut lui Reinach să renunțe la arhiva orașului, deoarece intenționa să stabilească la Breisach rolul de oraș-reședință pentru el și trupele lui. „El era atât de determinat să își clameze triumful, încât a călărit calul capturat al lui Werth la Rheinfelden în timp ce pătrundea în cetate. El l-a obligat pe Reinach să lase pe loc arhiva administrației de vreme ce intenționa ca Breisach-ul să fie capitală pentru noul lui principat”.

Implicarea permanentă a Franței în Războiul de Treizeci de Ani și acuplarea lui Bernhard de Weimar în lupta împotriva trupelor din Sfântul Imperiu era văzută din perspectiva cabinetului regelui Ludovic al XIII-lea condus de cardinalul Richelieu drept varianta potrivită pentru a-și asigura posesia ulterioară asupra Alsaciei, fief care aparținea acum- 1638- Sfântului Imperiu. În acest stadiu al evoluției evenimentelor trebuie menționat faptul că Bernhard de Weimar avea propriile planuri legate de teritoriul proaspăt ocupat din zona Breisach prin înfrângerea armatei imperiale. Însă cabinetul francez a început sistematizarea administrației Alsaciei, iar ca fapt divers, istoria va demonstra ulterior că aceste două provincii- Alsacia și Lorena- vor reprezenta „mărul otrăvit” în relațiile de mai târziu dintre Franța și Germania până în debutul secolului al XX-lea.

După victoria lui Bernhard de Weimar cu suportul trupelor franceze împotriva armatei Habsburgilor condusă de Johann von Götzen și preluarea cetății Breisach, francezii au început procesul de sistematizare a Alsaciei pe care au ocupat-o, tratând-o ca și cum ar fi o provincie a regatului francez, deși ea era parte a Sfântului Imperiu. Din acest moment, 1639, mai ales după ce francezii l-au izgonit și pe ducele Carol din Lorena, provincie vecină Alsaciei- și ea parte, juridic vorbind, din Sfântul Imperiu- mutarea următoare a cardinalului Richelieu a fost aceea de a-i asigura trupele necesare lui Bernhard de Weimar pentru „transportarea” operațiunilor franceze în teritoriile de peste Rin, mai adânc în Sfântul Imperiu.

După urcarea pe tron în 1637 noul împărat Ferdinand al III-lea de Habsburg a căutat să rezolve problema amnistiei juridice oferite principilor din Sfântul Imperiu de tatăl lui, Ferdinand al II-lea, în 1635 la Praga și rămasă nerezolvată complet. Decizia lui de a acorda doar anumitor principi care luptaseră alături de suedezi împotriva împăratului amnistia a încurajat răzvrătirea sau continuarea rebeliunii din partea celor pe care împăratul nu considera că trebuie să îi ierte. Cum la timpul respectiv- pe-atunci arhiducele Ferdinand- el a considerat că măsura e o eroare a tatălui său, el a încercat acum, în 1637, după urcarea pe tron să rezolve problema prin negocieri. Problema era și mai stringentă dacă ținem seama de eșecurile armatei imperiale de pe parcursul anului 1637.

Eșecul armatei imperiale pe parcursul anului 1637 l-a determinat pe noul împărat al Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, să revină la problema amnistiei juridice oferite principilor rebeli din Imperiu. Dat fiind faptul că fostul împărat, tatăl lui, Ferdinand al II-lea, la Praga în 1635 nu oferise tuturor principilor rebeli amnistia iar arhiducele, pe-atunci, Ferdinand considerase această măsură a împăratului drept o eroare, el încerca acum să corecteze acest fapt. Revenirea principilor rebeli sub autoritatea imperială și acordarea amnistiei juridice pentru răzvrătirea lor și lupta împotriva Habsburgilor alături de suedezi urma să fie, în opinia noului împărat, rodul unor negocieri desfășurate între părți. În acest sens, Hessen-Kassel care se găsea în această poziție trebuia adus în tabăra imperială în egală măsură pentru a bloca și inițiativele suedezilor și francezilor care continuau propaganda inversă recomandându-le principilor rebeli să rămână neutri dacă nu vor să se alăture lor în lupta împotriva Habsburgilor.

Împăratul Ferdinand al III-lea a încercat să rezolve problema amnistiei și a reașezării patrimoniale a liderilor rebeli din Sfântul Imperiu care fuseseră ocoliți de înțelegerea de pace internă a fostului împărat, Ferdinand al II-lea, de la Praga din 1635. Astfel, împăratul i-a permis ducelui Eberhard al III-lea să-și reia unele posesii din Württemberg, fiind de acord cu faptul că acțiunile lui Konrad Widerhold, care nu mai recunoștea autoritatea ducelui, sunt acțiunile militare locale ale unui rebel. Georg Friedrich, conte de Hohenlove, a primit și el amnistia noului împărat cum, de altfel, au obținut-o și conții de Nassau-Walram. Ultimii au fost un caz special, deoarece amnistia în cazul lor a venit doar în sens juridic, latura patrimonială, cea a repunerii lor în posesie, nemaifiind pusă în discuție. Din acest punct de vedere a fost o eroare deoarece forțați de împrejurări aceștia au rămas dependenți financiar de „pensiile” franceze acordate din Strasbourg și Metz.

În paralel cu discuțiile dintre împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea și principii și ducii din nord-vestul teritoriilor germane ale acestuia pentru revenirea lor sub autoritatea imperială prin renunțarea la rebeliunea față de împărat s-a mai întrezărit posibilitatea coalizării unei noi părți în discuția de la masa negocierilor. În afară de împărat și cei mai importanți principi protestanți din Imperiu- electorii de Saxonia și Brandenburg- ducele Georg de Lüneburg a intrat în contact cu Amalie Elisabeta, văduva landgrafului de Hessen-Kassel, în vederea constituirii unui pol de putere. Consolidat și de forța comună militară- cele două ducate puteau colecta 12.000 de soldați- această alianță intenționa să își câștige un loc la masa negocierilor dintre împărat și principii din Imperiu. Comandantul trupelor hesiene insista pentru extinderea blocului și către Koln, Pfalz-Neuburg și Hessen-Darmstadt. Intenția principală era aducerea împăratului la poziții mai conciliante față de termenii oferiți de fostul împărat Ferdinand al II-lea prin acordul de pace internă de la Praga din 1635.

Ducele Georg de Brunswick-Lüneburg insista pentru o alianță cu Hessen-Kassel care să forțeze mâna împăratului Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu de a reevalua condițiile păcii interne de la Praga din 1635 oferite principilor rebeli care nu primiseră amnistia juridică. În timp ce fratele ducelui, Augustus de Brunswick-Wolfenbüttel, era de acord să își primească ducatul înapoi de sub confiscarea imperială și să fie de acord cu păstrarea unei garnizoane imperiale în zonă, ducele Georg se folosea de cererea împăratului de colectarea de noi taxe de război pentru a dezvolta o facțiune de opoziție în Saxonia Inferioară care să se constituie într-o parte neutră în Războiul de Treizeci de Ani și care să își negocieze intrarea în război de partea împăratului prin modificarea prevederilor acordului de pace internă de la Praga din 1635.

Intenția ducilor Guelfi din nord-vestul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu de a se organiza într-o „organizație privată” de pace, după cum a numit-o ironic împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg, le-a provocat bucurie francezilor și suedezilor care vedeau apariția unui pol de neutralitate în zonă ca încă un obstacol pentru Ferdinand al III-lea de a reunifica Imperiul, înspre folosul politicii lor. Richelieu a angajat rapid discuții prin d’Avaux cu unii dintre principii din Imperiu, cu intenția de a forma un bloc neutru în Războiul de Treizeci de Ani. Mutarea ar fi fost indiscutabil importantă și în sens invers l-ar fi lipsit pe suveran de aportul unora dintre cele mai importante personaje din teritoriu. Ducele Maximilian al Bavariei i-a invitat la discuții pe electorii din Koln, Mainz și Saxonia la Nurnberg, în același timp ducele bavarez angajând discuții secrete cu Franța în cantoanele elvețiene, la mănăstirea Einsiedeln. Deși tocmai se prelungise acordul de ajutor cu Franța, cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, s-a temut de o eventuală ieșire a Franței din Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu, ceea ce ar fi însemnat că suedezii ar fi trebuit să se opună singuri taberei imperiale. Pentru a încurca planurile Franței de a coaliza ducatele din nord-vestul teritoriilor germane, Saxonia, Mainz-ul, în jurul Bavariei într-un bloc militar neutru, generalul suedez Banér a fost trimise de cancelar să atace Saxonia.

După respingerea operațiunilor armatei imperiale din anul 1637 și din debutul anului 1638 menite să izoleze armata suedezilor în Pomerania și Meckleburg și temându-se o eventuală ieșire a Franței din Războiul de Treizeci de Ani prin stabilirea unor blocuri neutre militare, cancelarul suedez Axel Oxenstierna a reacționat autorizându-l pe generalul Banér să atace Lüneburg și Saxonia pentru a-și proteja interesele. Succesul s-a dovedit, la fel ca și ofensiva, neașteptat de mare, mai mult decât atât suedezii atacând și armata imperială. În primăvara anului 1639 suedezii lui Banér au atacat chiar teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor.

La ordinul cancelarului suedez Axel Oxenstierna care dorea să evite orice înțelegere între Franța și principatele din Sfântul Imperiu prin care acestea s-ar fi declarat neutre de evenimentele militare din Imperiu, ceea ce i-ar fi lăsat singuri pe suedezi în fața Habsburgilor, generalul Banér a invadat Lüneburg, apoi Saxonia. Deși într-un final ofensiva suedezilor a fost oprită, neașteptatul ei succes inițial a fost urmat de un eșec mai mare pentru împăratul Ferdinand al III-lea, unul pe termen mediu și care putea fi greu întors. Exact în momentul în care împăratul desfășura negocieri la nivelul teritoriilor monarhiei pentru a-i atrage pe principii rebeli în tabăra imperială și de a le oferi amnistia juridică și repunerea în posesia patrimonială, succesul suedezilor a redeclanșat tocmai sentimentul că împăratul nu e de neînvins- aură pe care o câștigaseră Habsburgii după victoria de la Nördlingen- ceea ce le-a oferit moral și curaj acestora pentru respingerea propunerilor venite dinspre împărat.

Generalul Marazzino, care fusese desemnat de electorul Saxoniei drept comandant al armatei saxone, a primit întăriri din partea generalului Habsburgilor, Gallas, dar chiar și așa efectivele nu erau îndeajuns de mari- doar 5.000 de soldați- pentru a-l contracara pe suedezul Banér care pătrunsese în electorat în fruntea a 18.000 de soldați. Cu toate acestea, Marazzino, ușor inconștient, s-a aventurat în a-i urmări pe suedezi înspre Chemnitz, ceea ce i-a provocat o înfrângere crâncenă în aprilie 1639: 1.500 de prizonieri și dezorganizarea completă a trupelor saxone care după acest șoc „nu și-au mai revenit niciodată” Înfrângerea a fost primită greu la Viena iar împăratul a anulat prin decret clemența electorului Johann Georg față de generalul Marazzino, trimițându-l pe general și inconștiența lui în fața curții marțiale.

În martie 1638 generalul suedez Banér și-a adunat trupele la Erfurt cucerind rapid arhiepiscopatul de Magdeburg iar de aici s-a îndreptat în fruntea a 18.000 de soldați în Saxonia. Zwickau și Chemnitz au fost cucerite, apoi speranțele lui Banér erau legate de Freiberg unde electorul Saxoniei, Johann Georg, beneficia de o importantă mină de argint. Rezistența minerilor în fața soldaților suedezi s-a dovedit însă mai mult decât puternică. „Minerii au consolidat o garnizoană care a rezistat cu vitejie. Furios pentru întârziere, Banér a ordonat executarea unui asalt ce l-a costat viețile a 500 de soldați. Frigul pătrunzător a împiedicat înmormântarea acestora de vreme ce cadavrele au înghețat bocnă”.

După înfrângerea administrată trupelor saxone și imperiale conduse de Marazzino în aprilie 1639 la Chemnitz, suedezii lui Banér s-au îndreptat înspre sud-est, cucerind Prina în debutul lunii mai. Calea era liberă acum spre Boemia. Generalul Habsburgilor, Gallas, a reacționat rapid colectând 10.000 de soldați pe care sub conducerea lui Hofkirchen i-a plasat la Melnik pentru a le bloca intrarea în Boemia suedezilor. Neexperimentat și în pofida sfaturilor ofițerilor din preajmă, el a ordonat atacul asupra suedezilor, descoperindu-și avantajul strategic, ceea ce i-a adus 1.000 de morți și 400 de prizonieri. Aproape simultan, un alt corp suedez condus de Lillienhook s-a deplasat dinspre Pomerania unde fusese țintuit de armata imperială în anul precedent, golind garnizoanele imperiale din Brandenburg. Într-o operațiune paralelă, un alt comandant suedez, Stalhansk, a pătruns în Silezia unde a respins scurt detașamentele comandantului Habsburgilor, Mansfeld, și a ocupat cea mai mare parte a provinciei. De menționat faptul că succesele neașteptate pentru mulți din 1639 ale suedezilor s-au datorat și efortului epuizant din anul precedent al armatelor imperiale în tentativa de a-i respinge pe suedezi „în mare” pe coasta baltică a Pomeraniei.

Deși a intrat în Boemia în contextul succesului neașteptat al campaniei, generalul suedez Banér nu avea nicio pretenție în a ocupa provincia Coroanei Cehe a Habsburgilor, lipsindu-i atât numărul de soldați necesari cât și șansele unei cuceriri eventuale a capitalei Praga. De asemenea, disciplina în rândul soldaților lui lăsa de dorit. Generalul a încercat o manevră de politician, emițând un comunicat către populația din Boemia oferindu-le cehilor libertatea dacă renunță la supunerea față de autoritatea imperială și trec de partea suedezilor. Manifestul lui a trecut neobservat, nimeni nu l-a băgat în seamă. Împăratul Ferdinand al III-lea i-a ordonat rapid lui Gallas să vină din sudul Imperiului și unind forțele cu cele ale lui Geleen și Hatzfeldt le-a pus sub comanda arhiducelui Leopold, fratele lui, și l-a îndreptat înspre Boemia. Conștient că nu i se poate opune noii armate imperiale care sosea înspre el, 30.000 de soldați, Banér „s-a transformat din eliberator în distrugător în octombrie, răvășind o treime din regat în cea mai grea distrugere de până atunci, într-o deșartă speranță de a-l intimida pe împărat”.

În primăvara anului 1639, odată cu succesul neașteptat al suedezilor în campania din Saxonia și pătrunderea în Boemia Habsburgilor, Bernhard de Weimar și-a reconsiderat opțiunile în ceea ce privește viitorul lui ca general în evenimentele din Sfântul Imperiu. Deși luptase ani de zile alături de suedezi împotriva Habsburgilor, în ultimii ani se aflase în serviciul Franței, numai că Richelieu nu avea de gând să îi onoreze pretențiile pe care acesta le ridica în virtutea victoriilor pe care le adusese francezilor. În plus, el a fost abordat acum de noua alianță care se preconiza în Sfântul Imperiu: blocul ducatelor ai căror lideri nu primiseră amnistia din partea împăraților de Habsburg. Ei l-au contactat, prin intermediul lui Peter Melander, cu rolul de a prelua armata ce urma să se constituie prin efortul acestui nou bloc militar.

Ducatele de Brunswick-Wolfenbüttel și Hessen-Kassel erau decise să formeze o alianță militară care să le ofere șansa de a-și prezenta propriile cereri împăratului Ferdinand al III-lea în negocierile privind oferirea amnistiei pentru anii de rebeliune la care participaseră împotriva Habsburgilor și, mai important, pentru recuperarea teritoriilor confiscate anterior de tabăra imperială. Comandantul trupelor hesiene, Peter Melander, a contribuit la realizarea alianței în aprilie 1639. Melander a pus în desfășurare o întreagă rețea pentru a atrage de partea noii alianțe cât mai mulți membrii. Prin intermediul fostului general Arnim l-a contactat pe electorul Johann Georg al Saxoniei, apoi pe ducele Bavariei, pe suedezi, precum și câțiva generali din armata imperială. Apoi, Melander l-a ofertat pe Bernhard de Weimar, aflat în serviciul francezilor, ceea ce l-a alarmat pe cardinalul Richelieu. Propunerea era generoasă, Bernhard ar fi trebuit să devină comandantul armatei ce urma să fie înființată, hesienii având acum sub arme 11.000 de soldați de linie plus garnizoane în diverse cetăți.

Atât diplomația franceză cât și cea suedeză au încercat să contracareze mișcările taberei imperiale a Habsburgilor care în anii 1638-1639 purta negocieri cu liderii armatelor constituie în diferite zone ale Imperiului și care nu se angajaseră oficial de nicio parte a baricadei, Peter Melander, comandantul trupelor din Hessen-Kassel fiind un astfel de exemplu. În timp ce suedezii efectuau raiduri în Franconia, Bamberg și Würzburg într-un show de a crea o impresie mai puternică decât reala forță a armatei lor, Franța s-a mișcat în contracararea ofertelor împăratului Ferdinand al III-lea făcute lui Peter Melander din Hessen-Kassel. Pensia ce o primea din partea cabinetului francez a fost dublată la suma de 18.000 de livre și a fost numit pe rangul al doilea la comanda trupelor germane din serviciul francez de pe teritoriul Sfântului Imperiu. Văduva fostului landgraf de Hessen-Kassel și sub a cărei autoritate se afla Peter Melander a primit și ea un extrabonus din partea francezilor (20.000 de taleri). Între timp, Karl Ludwig, a cărui ultimă acțiune de a recupera fiefurile Palatinatului de Rin din care fusese deposedat tatăl lui- Frederic al V-lea- s-au sfârșit în naufragiu, a fost arestat de agenții francezi, prins în timp ce recruta soldați pentru o nouă operațiune. În final, „directoratul” format din generali loiali și capabili, directorat numit cu puțin timp înainte de moartea lui Bernhard de Weimar la conducerea armatei sale, s-a lăsat convins prin negocieri să rămână în serviciul francez pe mai departe sub numele de Armee d’Allemagne- Armata Germaniei. Francezul Guébriant, care condusese corpul francez în armata lui Bernhard, a avut un rol hotărâtor în convingerea acestora de a continua lupta alături de Franța. Directoratul rămânea cu o oarecare autonomie de comandă, dar toate teritoriile ocupate urmau să îi fie depuse, formal, regelui Ludovic al XIII-lea.

Oferta noului bloc militar din Sfântul Imperiu ce se constituise în aprilie 1639 prin alianța dintre Hessen-Kassel și Brunswick-Wolfenbüttel către Bernhard de Weimar, aflat în serviciul francez, de a prelua comanda armatei ce urma să fie recrutată, venea într-un moment în care fostul comandant din solda suedezilor era nemulțumit de tratamentul la care era supus din partea noilor „patroni”, francezii. Refuzul lui Richelieu de a-i da satisfacție patrimonială pe măsura efortului pe care Bernhard credea că îl pusese în serviciul francez- își dorea propriul principat- l-a făcut să fie „sensibil” și la alte oferte. După cucerirea cetății Breisach din Sfântul Imperiu din mâinile armatei imperiale, el s-a întors peste Rin și a intrat în Franche-Comté unde a petrecut câteva luni în jafuri și distrugeri. Richelieu nefiind dispus să îi îndeplinească dorințele, Bernhard de Weimar i-a contactat pe suedezi „primii lui angajatori” în anii de după invazia armatei lui Gustav Adolf în Imperiu, cu scopul de a reveni în serviciul acestora.

Împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu le-a cerut ducilor din Brunswick-Wolfenbüttel și Lüneburg să se alăture cu trupele din subordine armatei imperiale. Nesupunerea acestora l-a determinat pe Ferdinand al III-lea să confiște Hildesheim și să îl transfere în posesia electorului de Koln. Apoi l-a numit pe generalul Hatzfeldt și pe Piccolomini în poziția de a pune în aplicare decretul imperial. Sosirea lui Piccolomini cu cei 15.000 de soldați a creat superioritate pentru tabăra imperială, dar ducele Georg de Lüneburg a continuat sfidarea la adresa împăratului, consolidându-și alianța de apărare comună cu Hessen-Kassel în noiembrie. Pentru a îi veni în apărare lui Peter Melander, comandantul hesienilor și client al francezilor, Guébriant s-a deplasat cu o armată franceză în zona inferioară a râului Moselle, pentru a fi în proximitatea acestora.

În decembrie 1639 împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg a trimis o armată care să îl împiedice pe comandantul francez Guébriant să se apropie prea mult de suedezi, peste Rin, în Sfântul Imperiu sau să vină în ajutorul ducilor de Brunswick-Wolfenbüttel. Guébriant a părăsit zona și s-a cantonat cu armata pe perioada iernii în Breisach și Hagenau. La finalul anului 1639, trebuie menționat acest aspect, împăratul Ferdinand al III-lea negocia în secret cu suedezul Banér, iar în ceea ce privește poziția ducilor Brunswick-Wolfenbüttel și Lüneburg el încă era încă orientat cu prioritate spre o soluție diplomatică și nu una militară. Mai mult decât atât, pe lângă speranța lui că anumiți ofițeri loiali fostului comandant Bernhard de Weimar vor trece în tabăra imperială, el a emis o declarație publică în care le oferea amnistia tuturor celor care luptaseră împotriva lui, dar care erau dispuși acum să ajute la eliminarea „străinilor” din Imperiu. Este de reținut faptul că unii dintre ofițerii germani care aleseseră să lupte alături de francezi erau acum în dubii, având mari rețineri că Franța urmărea să lupte, așa cum susținea, pentru „libertatea germană”.

Bernhard de Weimar a dispărut din peisajul Războiului de Treizeci de Ani la scurt timp după ce decisese să părăsească tabăra franceză și să se reîntoarcă în serviciul suedez, acolo unde se aflase preț de câțiva ani. În iulie 1639 el a murit în urma unei epidemii în Franche-Comté, dar înainte cu puțin timp el a numit un directorat la comanda armatei lui compus din colonelul Erlach, Reinhold von Rosen, Johann Bernhard Ohm și contele Wilhelm Otto von Nassau. În Westfalia, pe Rin, în Saxonia Inferioară și în Hessen-Kassel se aflau în preajma anilor 1637-1638 armate substanțiale ca număr ale principilor locali și care nu erau angajate militar în mod deschis de partea niciunuia dintre combatanții din Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Împăratul Ferdinand al III-lea l-a abordat prin intermediul lui Federico Savelli pe Bernhard de Weimar și pe comandantul hesienilor, Peter Melander, oferindu-i acestuia din urmă rangul de conte și apelând la „patriotismul lui”. După moartea lui Bernhard de Weimar, de asemenea, emisarii trimiși de împărat s-au oferit să-i escorteze trupul cu onoruri militare înspre Weimar, făcând propuneri de asemenea loialiștilor fostului general de a trece în tabăra imperială.

Încă în vara anului 1640, ofițerii din armata fostului comandant Bernhard de Weimar erau curtați de împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu. În cealaltă parte, cardinalul Richelieu încerca să îi mențină în aceeași alianță pro-franceză. Cu toate eforturile Habsburgilor, Franța avea un avantaj în faptul că beneficia de fluxul de bani oferit de bancherii din Frankfurt. „Ofițerii doreau asigurare din partea împăratului că acesta le va plăti restanțele. Presat puternic, Ferdinand nu putea să-i contreze pe francezi care direcționau banii prin bancherii din Frankfurt pentru a-i ține pe colonei aproape. Widerhold a respins de asemenea oferta generoasă de amnistie completă a arhiducesei Claudia, 30.000 de florini și un post într-o fortăreață tiroleză. Oricum, Guébriant era destul de alarmat și i-a chestionat pe coloneii loiali lui Bernhard de Weimar să-și reafirme loialitatea față de Franța pe 17 august 1640 în timp ce Richelieu continua să îi trateze cu respect”.

În debutul anului 1640 situația militară a Habsburgilor era relativ asemănătoare cu cea a oponenților suedezi din nordul teritoriile germane ale Sfântului Imperiu. Dificultățile financiare precum și cele de logistică însemnau că operațiunile trebuie prioritizate, ofensiva urmând să aibă loc într-o zonă cu rol precis. La cei 44.000 de soldați pe care împăratul Ferdinand al III-lea i-a recrutat dezasamblând mai multe armate, s-au adăugat alți 17.000 din partea bavarezilor și doar 6.648 din partea saxonilor. De reținut faptul că după înfrângerile suferite în ultimul an, șocul militar resimțit de electorul Saxoniei a fost atât de mare încât acum era în stare să recruteze ¼ din cât recrutase în urmă cu câțiva ani. Mutarea ducilor din Brunswick-Wolfenbüttel și Lüneburg de a oferi trupe armate suedezilor, după ce împăratul le pusese pe masă condițiile unei păci interne, a dus, inevitabil, la mutarea Războiului de Treizeci de Ani în nordul Sfântul Imperiu.

În primăvara anului 1640 împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg a demobilizat și rearanjat trupele imperiale, constituind o armată de 44.000 de soldați în Boemia. Circa 12.000 dintre aceștia erau armată de manevră sub conducerea arhiducelui Leopold Wilhelm la care se adăugau alți 4.100 pe care îi avea la dispoziție generalul Hatzfeldt în Franconia. Rezervele pe care se mai putea baza împăratul erau cele saxone, circa 6.648, și care nu mai reprezentau decât ¼ din ceea ce fuseseră în urmă cu câțiva ani. Generalul Piccolomini mai putea oferi asistența celor 13.000 de soldați pe care îi avea în Westfalia și bavarezii aveau la dispoziție 17.000 de soldați. În egală măsură, electorul de Brandenburg deși revenise sub autoritatea imperială, din punct de vedere militar era ca și inexistent. „Brandenburghezii fuseseră practic anihilați”. (Peter H. Wison, p. 617) În cel mai bun caz, date fiind condițiile, armata Habsburgilor putea susține un atac, o ofensivă puternică dar doar într-o singură provincie.

Situația militară a suedezilor în debutul anului 1640 nu era deloc mai bună decât a dinastiei de Habsburg, generalul Banér neavând la dispoziție mai mult de 10.000 de soldați în timp ce corpurile celelalte suedeze răsfirate pe cuprinsul Sfântului Imperiu nu putea spera decât să reușească să își apere teritoriile pe care le controlau, în niciun caz să mai participe la vreo ofensivă. După ofensiva și succesul neașteptat din Boemia Habsburgilor, Banér s-a retras rapid în martie, la Erfurt, unde a făcut joncțiunea cu Königsmarck. Micul succes din Boemia și Saxonia a fost anulat în aprilie 1640 atunci când garnizoanele suedeze pe care acesta le lăsase la Chemnitz s-au predat și, alături de înfrângerea de la Plauen, au pus punct scurtei aventuri suedeze din Boemia.

Politica Franței și Suediei în preajma anului 1640 în plină desfășurare a Războiului de Treizeci de Ani a însemnat construirea unei rețele de ducate și principate germane din Sfântul Imperiu care să colaboreze cu acestea împotriva împăratului Ferdinand al III-lea. În timp ce acesta se concentra pe aducerea tuturor principilor din Imperiu sub rațiunile păcii interne de la Praga prin care să accepte autoritatea imperială contra amnistiei juridice și a repunerii în posesie patrimonială, francezii și suedezii încercau să exploateze nemulțumirile ducilor de Brunswick-Wolfenbüttel și Hessen-Kassel care nu fuseseră incluși în acordul de amnistie imperială din anii trecuți de la Praga iar negocierile dintre împărat și aceștia se împotmoliseră. În sens invers, predispoziția lui Ferdinand al III-lea pentru negocieri și folosirea puterii militare doar ca ultimă soluție de rezolvare a problemelor a fost folosită în mod pervers de aceștia care au temporizat în iarna dintre anii 1639-1640 pentru a-și recruta și construi o armată. Atunci când, în mai 1649, ducele Georg de Brunswick-Wolfenbüttel a trimis soldați suedezilor și a recrutat 6.000 de soldați la Göttingen plus alți 4.500 sub conducerea lui Klitzing, era clar că negocierile fuseseră în van și lucrurile se îndreptau înspre un conflict militar.

În momentul în care ducii din Casa de Welf (numită și Guelf)- membrii ducatelor de Brunswick-Wolfenbüttel și Lüneburg fiind componenți ai aceste case dinastice- au oferit sprijin militar suedezilor respingând în acest fel oferta de negociere a împăratului Ferdinand al III-lea, francezii au intervenit rapid sprijinind acțiunea. Peter Melander, comandantul trupelor de Hessen-Kassel, aliat al francezilor, s-a deplasat cu 4.000 de soldați în sprijinul suedezilor lui Banér la Eichsfeld. În același timp Longueville a fost rechemat de cardinalul francez Richelieu din nordul Italiei cu scopul de a prelua comanda asupra celor 8.000 de soldați rămași fără comandă militară după moartea lui Bernhard de Weimar. Între timp, Amalia Elisabeta, regenta din Hessen-Kassel l-a asigurat pe împăratul Ferdinand al III-lea, la Westfalia, că se va ține deoparte de combinațiile militare care se desfășurau în jurul ducatului. Ferdinand al III-lea a început să ia măsuri pentru a bloca o eventuală coalizare în nordul german al Imperiului între suedezi, francezi și ducatele Guelfilor. În acest sens l-a autorizat pe comandantul din Koln, Wahl, să recupereze teritoriile pe care trupele hesiene le ocupaseră în anii anteriori și să le oprească raidurile pe care deja le efectuau în Padeborn.

Deplasarea lui Peter Melander, comandantul trupelor din Hessen-Kassel, în drumul lui spre joncțiunea cu suedezii lui Banér, a fost urmărită de generalul Habsburgilor, Piccolomini, până spre Erfurt acolo unde s-a întâlnit cu arhiducele Leopold Wilhelm care comanda una dintre armatele împăratului Ferdinand al III-lea. După două săptămâni în care Banér a observat că Piccolomini și arhiducele Leopold Wilhelm i-au blocat intrarea în Franconia, acesta s-a retras rapid în Saxonia Inferioară, ceea ce i-a alarmat pe Guelfi. Temându-se că vor fi lăsați de izbeliște în fața ofensivei imperiale, Guelfii i-au promis pe loc comandantului suedez 5.000 de soldați, ceea ce l-a determinat să-și schimbe direcția înspre Göttingen și Kassel. Arhiducele Leopold Wilhelm s-a lansat în urmărirea acestuia, ajungând în apropierea lui la Fritzlar, în august 1640. Condițiile erau dificile pentru toate părțile implicate în conflict, vara anului 1640 fiind deosebit de rece pentru acest anotimp, în care ploaia a căzut din abundență iar sursele de hrană au fost greu de găsit. Soția comandantului suedez a murit iar generalul francez Longueville a fost și el la un pas să-și piardă viața.

Aflat în urmărirea comandantului suedez Banér arhiducele Leopold Wilhelm a primit ajutorul bavarezilor din Ingolstadt, totalul forțelor Habsburgilor din zonă ridicându-se la 25.000 de soldați. După o lună în care s-au aflat față în față, Banér s-a retras cu armata, arhiducele avansând înspre nord, făcând apoi joncțiunea cu generalul Wahl și cei 4.000 de soldați pe care îi avea sub comandă. În octombrie 1640 cei doi au cucerit Höxter, dar vremea a devenit deosebit de rece, ceea ce l-a determinat pe arhiduce să se retragă înspre Ingolstadt cu gândul de a ierna acolo. „Banér a lăsat 7.000 de soldați să blocheze Wolfenbüttel în timp ce restul armatei s-a făcut confortabilă pe cheltuiala satelor Guelfilor”. Războiul s-a mutat astfel în nordul teritoriilor germane ale Imperiului, operațiuni derulându-se în paralel pe scară mai mică între părți în diferite zone ale Imperiului. Atunci când „bernhardinii”, armata susținătorilor fostului comandant Bernhard de Weimar, a atacat în colaborare cu Widerhold din Hohentwiel, bavarezii i-au contracarat din Philippsburg, Heidelberg și Offenburg. În același timp, trupele imperiale din Konstanz și Villingen au reacționat și ele. Operațiunile au fost de mică intensitate, corpurile fiind de dimensiunea a 3.000 de soldați, niciunul dintre oponenți nefiind în măsură să poată extrage mai mulți soldați fără să afecteze garnizoanele din cetăți.

Creșterea potențialului de conflict militar din nordul teritoriilor Sfântului Imperiu a dus la îngrijorarea olandezilor care nu erau încântați de sosirea francezilor, în imediata apropiere a frontierei olandeze, în ajutorul ducatelor Guelfilor în preconizatul conflict cu împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg. În același timp, prezența imperială în vestul Rinului, în Luxemburg, slăbise prin retragerea lui Piccolomini din 1639 în ajutorul celorlalte armate imperiale. În timp ce colonelul Lamboy a rămas în zonă luptând sporadic cu ultimele puncte de rezistență din Jülich, hesienii au capturat Kalkar intrând în conexiune directă cu francezii. Kalkar a devenit un punct major de apărare, o fortăreață importantă și cap de pod pentru legăturile hesienilor cu francezii. La nivelul comandamentului militar o mișcare importantă s-a produs la finalul anului 1640 atunci când Peter Melander, comandantul trupelor de Hessen-Kasssel, și fratele lui Jacob au schimbat părțile. Nemulțumit de atitudinea și politica regentei Amalia Elisabeta, Peter Melander a trecut în tabăra imperială. El a fost ridicat la rangul de conte imperial „von Holzhapfel” și ulterior feldmareșal. În anii următori Melander a fost folosit și în orchestrația diplomatică de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg, fiind distribuit în rolul de mediator al unei păci între Spania și Republica olandeză, ceea ce ar fi dus implicit și la îmbunătățirea situației Habsburgilor vienezi prin cooptarea spaniolilor în eventuala luptă din Sfântul Imperiu. În momentul în care ne aflăm, 1640-1641, situația era echilibrată: militar, împăratul controla sudul și centrul teritoriilor germane ale Imperiului, dar problemele și rebeliunea din nord, în paralel cu implicarea francezilor și a suedezilor, demonstrau fragilitatea echilibrului.