La vârsta de 29 de ani de ani în momentul în care a urcat pe tronul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg își începea domnia în plină desfășurare a Războiului de Treizeci de Ani. Modificarea de statut a acestuia a însemnat că automat el nu mai era pe câmpul de luptă cum obișnuise în anii anteriori din poziția de arhiduce. Cultivat, cu un simț artistic înnăscut și cu un simț puternic pentru datorie, Ferdinand al III-lea s-a dovedit și mai pragmatic decât tatăl lui, dincolo de convingerile lui personale legate de catolicism. Aplecarea lui spre melancolie, uneori, avea de-a face și cu experiențele teribile prin care trecuse: două din cele trei soții și șase din cei unsprezece copii ai lui au murit cât el era încă în viață. Cu toate că se bucurase de o educație administrată de iezuiți, el s-a dovedit mai echilibrat din această perspectivă decât tatăl lui, fostul împărat Ferdinand al II-lea, dar a avut aceeași viziune cu acesta legată de corelarea fidelității față de coroană cu credința catolică în Fiefurile Ereditare ale dinastiei de Habsburg. În același timp, fiefurile trebuiau ținute departe de „ereziile” protestante.

Ceea ce reușise împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin acordul de pace internă de la Praga din 1635 a fost să își reconsolideze poziția din Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei, punând semnul egal între fidelitatea față de coroană și catolicism. Dacă aici lucrurile erau de nenegociat, în ceea ce privește teritoriile Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea era dispus la anumite compromisuri, prioritatea principală fiind legată de menținerea ordinii constituționale și nu neapărat atitudinea obtuză față de principii protestanți. El venea pe tronul imperial cu un oarecare bagaj de simpatie, dat fiind faptul că se situase de partea oferirii amnistiei generale juridice principilor protestanți în urma păcii de la Praga, spre deosebire de tatăl lui, Ferdinand al II-lea, care a acordat preferențial amnistia acestora. Nu în ultimul rând, el participase la anumite bătălii din timpul războiului iar succesul obținut se lega acum și de numele lui.

Personajul de încredere și omul în seama căruia împăratul Ferdinand al III-lea își încredința toată paleta de politici interne a fost Maximilian von Trauttmannsdorff. În paralel cu el, Kurz von Senffenau a fost numit în postul de vice-cancelar al Sfântului Imperiu iar atitudinea amândurora era favorabilă deschiderii unor negocieri de pace cu Suedia în 1637, ceea ce se potrivea și orientării împăratului Ferdinand al III-lea. În același timp, în momentul urcării pe tron facțiunea spaniolă de la curtea imperială din Viena încerca încă să atragă militar Imperiul într-o coaliție împotriva Franței, motivând că o înfrângere împotriva Franței ar însemna și eliminarea ulterioară a Suediei din teritoriile Imperiului. Momentul nu era prielnic, armata imperială condusă de generalul Gallas fiind, în acest moment, nu mai mare de 16.000 de soldați. Altfel, Ferdinand al III-lea rămânea distant față de cerințele contelui Olivares de a oferi asistență militară Spaniei în acord cu tratatul de la Ebersdorf, deoarece cabinetul spaniol nu își onorase plata subsidiilor către curtea vieneză. Ambasadorul spaniol Oñate a fost retras la Madrid după răcirea relațiilor între cele două părți, odată cu urcarea pe tron a lui Ferdinand al III-lea de Habsburg. În cele din urmă, acțiunea armatelor imperiale în primii ani de domnie ai noului împărat s-au rezumat la controlarea liniei Rinului de orice incursiune franceză, fără a oferi asistență spaniolilor în războiul din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze.