Intrarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani și reechilibrarea balanței de putere
Acordul de pace de la Praga din 1635
autor Alexandru Cristian Enescu, decembrie 2016
Primele campanii oficiale al Franței în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu s-au desfășurat în zona Rinului după intrarea regatului în conflict în primăvara anului 1635. Eșecurile din prima parte a campaniei franceze au fost date uitării de refacerea armatei prin grija cardinalului Richelieu. În scurt timp, balanța puterii în teritoriile Sfântului Imperiu a fost reechilibrată prin intervenția franceză. Pe lângă scopul în sine de a construi o armată permanentă pentru reușita unei campanii în teritoriile Sfântului Imperiu era nevoie de atragerea, dacă nu a Suediei, măcar a unora dintre aliații germani ai acestora ce luptaseră de partea Regatului suedez în anii anteriori. În acest sens, Bernhard de Weimar a fost abordat cu o ofertă concretă din partea Regatului francez, inclusiv acordarea de titlu nobiliar și fiefuri, dar aceasta a ezitat. Între timp pe parcursul anului 1635 au avut loc ciocniri militare pe linia Rinului.

Acordul de pace internă de la Praga dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii catolici și protestanți din Sfântul Imperiu avea la bază ideea revenirii în cadrele constituționale a rebelilor protestanți după anii de război împotriva împăratului. Liga catolică și celelalte alianțe mărunte urmau să fie desființate iar electorilor li se permitea desfășurarea unor congrese și întâlniri dar al căror rezultat trebuia să se încadreze în limitele constituționale. În aceeași măsură, împăratul a acordat și extins amnistia imperială asupra tuturor principilor și ducilor rebeli care luptaseră împotriva împăratului de la debutul Războiului de Treizeci de Ani- 1618- până în momentul respectiv. Proprietățile le-au fost reconfirmate, cu singura excepție a Palatinatului care a rămas cu titlu executoriu în posesia ducelui Bavariei, Maximilian. Acordul din 1635 a dus la trecerea unora dintre principii protestanți, fie în tabăra imperială, fie în poziția de neutralitate, ceea ce a dus, oricum, la consolidarea poziției împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După victoria armatelor imperiale de la Nördlingen împotriva trupelor suedeze și a aliaților acestora germani din Sfântul Imperiu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era pe punctul de a pacifica Imperiul, dacă nu chiar reușise să pacifice mare parte din el. Cert este faptul că, prin medierea Saxoniei, o bună parte dintre principii rebeli din Imperiu care luptaseră de partea Suediei împotriva suveranului lor, reveniseră la sentimente mai bune față de acesta iar împăratul era dispus să ofere o pace onorabilă chiar și cancelarului suedez, Axel Oxenstierna, pentru a-și retrage trupele peste mare din Imperiu. Numai că, în acest moment, complicațiile diplomatice și-au făcut efectele și s-au amestecat cu cele militare ducând la prelungirea Războiului de Treizeci de Ani. Eliberarea împăratului de „grija” suedeză ar fi dus, implacabil- din perspectiva franceză- la redirijarea eforturilor militare imperiale către Habsburgii spanioli iar acest lucru, coroborat cu efortul comun îndreptat împotriva Provinciilor Unite olandeze și o posibilă victorie împotriva acestora chiar la nord de Regatul francez, era de neimaginat pentru cardinalul Richelieu. Pentru a preveni acest lucru Franța s-a angajat în Războiul de Treizeci de Ani, deși nu ar fi intenționat în mod direct să facă acest lucru, dar teama de a fi pus în scenă scenariul de mai sus i-a îndemnat pe francezi să sprijine continuarea războiului de către suedezi în Sfântul Imperiu.

Înfrângerea armatei sudeze și a aliaților germani din Sfântul Imperiu de către armata lui Ferdinand al II-lea de Habsburg la Nördlingen a dus la deschiderea opțiunilor de pacificare a Imperiului manifestate de împărat. Prin medierea Saxoniei, cea mai mare parte dintre principii rebeli care luptaseră împotriva suveranului lor în anii anteriori de partea Suediei erau în măsură să revină la starea de legalitate. Cardinalul francez însă a sesizat pericolul ca efortul de război al împăratului, acum că pacificase Imperiul și era dispus să îi ofere o retragere onorabilă cancelarului suedez Axel Oxenstierna, să fie redirecționat spre Franța. O relocare a dispozițiilor militare imperiale, conjugate cu cele spaniole, înspre Provinciile Unite olandeze și o eventuală victorie obținută acolo ar fi pus Regatul francez într-o poziție pe care Richelieu o considera inacceptabilă: rivali prezenți în nord și sud.

Pericolul ca împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg să le ofere o pace onorabilă suedezilor, aflați în recul militar în teritoriile Sfântului Imperiu și să câștige astfel partida împotriva acestora după anii lungi de război, l-a determinat pe cardinalul francez Richelieu să intervină în Războiul de Treizeci de Ani. Chiar dacă nu-și dorea neapărat o intervenție directă și prelungirea, în acest mod, a Războiului de Treizeci de Ani, cardinalul a încercat să blocheze diplomatic și militar posibilitatea ca împăratul Ferdinand al II-lea să se alieze cu Spania în războiul acesteia purtat cu Provinciile Unite olandeze. Prin urmare, Regatul francez a decis sprijinirea Suediei în continuarea războiului din teritoriile Sfântului Imperiu, ceea ce a dus la debutul celei de-a 4-a etape a Războiului de Treizeci de Ani, cea franceză.

Din momentul desfășurării războiului pentru succesiunea din ducatul Mantovei, din Italia, conflict ce s-a desfășurat în paralel cu evenimentele centrale ale Războiului de Treizeci de Ani din teritoriile Sfântului Imperiu, atitudinea Spaniei față de Franța- viceversa fiind la fel de valabilă- a fost una tot mai ostilă. Deși în mod oficial ele nu se aflau în conflict, decizia Franței de a sprijini Regatul suedez pentru a nu capitula în fața cererilor împăratului și de a încheia pace, a venit pe fondul deja angajării Spaniei în semnarea unui tratat cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Acest angajament care stipula asistența imperială pentru Regatul Spaniei împotriva oricărui inamic al acestuia a fost exact decizia care a contribuit alături de cea a cardinalului francez Richelieu de a sprijini Suedia la continuarea Războiului de Treizeci de Ani.

Ostilitățile dintre Franța și Spania au cunoscut un crescendo încă din momentele desfășurării Războiului de Succesiune din Mantova, conflict ce s-a desfășurat simultan cu evenimentele centrale ale Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. În siajul celor de mai sus stă dovada acordului încheiat de contele spaniol Olivares cu Gaston d’Orleans, fratele regelui francez Ludovic al XIII-lea, și care era autorul unei încercări armate, eșuate însă, de preluare a tronului francez. Potrivit acordului secret din mai 1634 spaniolii îi promiteau acestuia 6.000 de soldați pentru a încerca o nouă tentativă de preluare a tronului francez. Regele Filip al IV-lea de Habsburg și Consiliul de Stat în final s-au opus unei asemenea manevre care a fost trecută la „dosare de sertar”.

Ambasadorul spaniol la curtea vieneză a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Íñigo Vélez de Guevara, conte de Oñate, a reușit o mișcare diplomatică pe care Spania tot încercase să o acceseze de mulți ani dar bătuse până atunci la porți închise, și anume, încheierea unui tratat prin care împăratul Sfântului Imperiu să fie atras într-o alianță militară. Reticent de fiecare dată la o asemenea angajare, dat fiind faptul că avea pe cap problemele cauzate de invazia suedeză din Imperiu, acum că aceștia din urmă nu mai puneau mari probleme militare după înfrângerea de la Nördlingen, împăratul a acceptat alianța. Tratatul de la Ebersdorf din octombrie 1634 prevedea ca pretext public păstrarea și salvarea componenței teritoriale a Imperiului, însă reușita ambasadorului spaniol în îndeplinirea dorințele cabinetului de la Madrid a fost conținută exact în pasajele secrete ale înțelegerii: Ferdinand al II-lea a fost convins să accepte un articol care prevedea asistență militară pentru Regatul spaniol împotriva oricărui inamic al acestuia. Împăratul și-a acoperit însă spatele menționând că angajamentul îl ia în numele Fiefurilor Ereditare ale dinastiei iar pentru angajarea Imperiului într-un asemenea plan vor trebui întreprinse discuții cu Stările nobiliare.

Atât spaniolii cât și Ferdinand al II-lea de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu, aveau așteptări diferite de la tratatul de la Ebersdorf încheiat în octombrie 1634. În timp ce spaniolii îl interpretau ad litteram- ca și cum trupele imperiale vor lupta alături de spanioli împotriva olandezilor din Provinciile Unite- în fapt, Ferdinand al II-lea înțelegea acordul, mai degrabă, ca pe o permisiune acordată spaniolilor de a recruta mercenari germani din teritoriile Imperiului. Mai mult, în ciuda definițiilor vag incluse de ambasadorul spaniol de la curtea vieneză- contele de Oñate- prin care împăratul urma să acorde asistență militară Spaniei împotriva oricărui inamic, ei și-au dat seama imediat că ajutorul va fi îndreptat pentru moment numai împotriva olandezilor din Țările de Jos cu care spaniolii erau în conflict de câteva decenii. În acest moment politica imperială era reținută doar la a respinge trupele franceze care ocupaseră Speyer-ul și alte teritorii din Imperiu, dar fără atacarea ulterioară a Franței. Ducele Carol de Lorena, în încercarea de a-și recupera ducatul era într-un război singur împotriva Franței. Între timp, Spania acumula trupe în Flandra pentru a-i sili pe olandezii din Provinciile Unite să accepte încheierea unei păci onorabile pentru ei și care să mențină autoritatea nominală a Spaniei asupra acestor foste provincii ale Regatului spaniol. Războiul de Treizeci de Ani părea că intră pe o altă turnantă de vreme ce Consiliul de Război spaniol a decis să suplimenteze financiar efortul de război împotriva olandezilor.

Încheierea tratatului de a Ebersdorf de asistență militară cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și acumularea de forțe spaniole în Flandra pentru un atac masiv asupra Provinciilor Unite olandeze l-au determinat pe cardinalul francez, Richelieu, să angajeze Franța mai adânc în Războiul de Treizeci de Ani. Spectrul unei eventuale victorii spaniole la nord de Franța nu îl încânta deloc. În aceeași măsură, o eventuală eliminare completă a suedezilor din Sfântul Imperiu prin capitularea în fața împăratului ar fi deschis opțiunile directe ale Habsburgilor vienezi împotriva Franței date fiind manevrele militare ale cardinalului Richelieu în teritoriile Imperiului. Coroborat cu faptul că spaniolii începuseră deja operațiuni în Rinul Inferior Richelieu nu-și permitea pur și simplu să privească fără să intervină în conflict pentru a-și salva interesele.

Intervenția Franței în Războiul de Treizeci de Ani, în mod deschis, a fost angajată din necesitatea evitării unui succes spaniol în Țările de Jos olandeze și al împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, împotriva suedezilor care invadaseră Imperiul. Decizia spaniolilor de a-l autoriza pe ducele de Luxemburg să avanseze militar în electoratul de Trier pentru a-i respinge pe francezi care se instalaseră comod în acest electorat al Sfântului Imperiu l-a pus pe cardinalul francez Richelieu în direct conflict cu trupele spaniole și imperiale. Planurile electorului Sötern care cochetase cu protecția franceză în ultima perioadă au sfârșit rău pentru acesta. „Alarmați de planurile electorului Sötern de a-l numi pe Richelieu drept co-ajutorul lui, membrii capitlului din Trier au cooperat cu guvernatorul din Luxemburg care a trimis 1.200 de soldați. Aceștia i-au surprins pe francezi în Trier pe 26 martie, arestându-l pe Sötern în timp ce membrii capitlului au preluat conducerea. Alți 1.500 de soldați ai armatei imperiale i-au alungat pe francezi din Koblenz în aprilie, dar aceștia s-au refugiat în fortăreața Ehrenbreitstein unde au rezistat timp de alte 28 de luni. Olivares nu a avut nimic de-a face cu arestarea lui Sötern, dar ea a fost probabil orchestrată de Fernando în ceea ce el vedea drept un inevitabil conflict cu Franța și totodată forțarea Imperiului în general și a Fiefurilor Austriece în particular de a-și onora angajamentele”.

În anii anteriori implicării directe într-un conflict deschis cu spaniolii și cu trupele imperiale, în ceea ce a devenit cunoscută despre etapa franceză a Războiului de Treizeci de Ani, politica Regatului francez începând cu 1633 se îndrepta oricum în această direcție. Unul dintre promotorii acestei angajări rapide și care făcea presiuni pe lângă Richelieu în acest sens era Abel Servien. Indiciile arată că și cardinalul francez urmărea acest lucru, diferența era dată doar de timpul perceput de amândoi al implicării Franței în Războiul de Treizeci de Ani. Deși cardinalul dorea ca acest lucru să se întâmple mai târziu, reculul militar al suedezilor din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg precum și reluarea ofensivei spaniole din Țările de Jos olandeze l-au determinat pe Richelieu să-și schimbe planurile.

Anturajul politici din jurul cardinalului francez, Richelieu, și al regelui Ludovic al XIII-lea era favorabil unei intervenții cât mai rapide și angajării Regatului francez în Războiul de Treizeci de Ani, Abel Servien fiind unul dintre personajele care sprijineau deschis această opțiune militară. Richelieu era în același sentiment, începând cu finalul anului 1633, de a intra în coliziune militară cu spaniolii și cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, diferența fiind dată de momentul ideal al alegerii, cardinalul fiind adeptul unei temporizări. El ar fi dorit să angajeze Regatul francez în conflict mai târziu, numai că evenimentele s-au precipitat și l-au determinat să-și schimbe planurile. Pregătirea diplomatică implica aranjarea unei înțelegeri cu Provinciile Unite olandeze care să continue războiul dus împotriva Spaniei, aspect dificil de realizat de vreme ce facțiunea favorabilă păcii din Provinciile Unite olandeze înclina către un acord cu Spania.

Cu ajutorul intervenției ducelui Frederick Henry, liderul Generalității Provinciilor Unite olandeze, și cu mită oferită de cardinalul francez, Richelieu, facțiunea care se declara de partea încheierii unui acord de pace cu Spania- pe când Franța avea nevoie ca olandezii să continue războiul- a fost cumpărată iar decizia luată a fost pentru continuarea războiului împotriva spaniolilor. Astfel, în februarie 1635 între Franța și Provinciile Unite olandeze s-a semnat un acord care stipula faptul că ambele părți urmau să se sprijine militar, să pună la dispoziție 30.000 de soldați și 15 nave de luptă de fiecare parte pentru o operațiune comună îndreptată împotriva Țărilor de Jos spaniole: în mare parte teritoriul Belgiei de astăzi. Tratatul mai includea și faptul că, după invazie, teritoriilor ocupate li se dădea posibilitatea de a-și declara independența față de Spania în termen de trei luni. Dacă nu îndeplineau acest lucru, ele urmau să fie partajate teritorial de Franța și Republica olandeză.

Acordul semnat de cardinalul Richelieu în numele Franței cu Provinciile Unite olandeze și care prevedea o invazie în Țările de Jos spaniole- teritoriul Belgiei de astăzi- a fost rapid ratificat. Această măsură a fost determinată de veștile venite dinspre electoratul de Trier privind capturarea electorului Sötern de trupele spaniole, elector care, deși nominal era sub jurisdicția împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, devenise în ultima perioadă protejatul Regatului francez. Din 30 martie 1635 atunci când vestea a ajuns la Paris și până în 7 aprilie Richelieu s-a consfătuit cu regele Ludovic al XIII-lea, discuții în urma cărora s-a decis angajarea Franței oficial în Războiul de Treizeci de Ani. Pentru a câștiga timp pentru pregătirile militare și pentru a-și consolida pretextul implicării în război, Richelieu a trimis o notă de protest guvernului Țărilor de Jos spaniole de la Bruxelles, cerând eliberarea electorului captiv.

Pregătirea ideologică și pretextul pentru intrarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani a fost pusă de cardinalul Richelieu, în primăvara anului 1635, în seama părintelui Iosif, iar manifestul acestuia urma să atace „tirania” spaniolă, „tiranie” vinovată de ținerea în captivitate a electorului de Trier, Sötern, protejat al Franței. Manifestul însă avea grijă să nu menționeze nimic împotriva împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu. Acesta a fost livrat guvernului spaniol de la Bruxelles, în același moment în care trupele franceze intrau deja în Țările de Jos, într-un stil „clasic”. Purtătorul manifestului, acompaniat de un trompetist a călătorit la Bruxelles pentru a livra „declarația” de război. Arhiducele Fernando de Habsburg a refuzat să îl primească, prin urmare trimisul a făcut cale întoarsă înspre Paris, postând manifestul la frontiera Țările de Jos spaniole.

În momentul în care regele Ludovic al XIII-lea și cardinalul Richelieu au decis să angajeze Franța în Războiul de Treizeci de Ani în aprilie 1635 trecuse deja o bună bucată de timp de la data în care armata franceză fusese implicată în operațiuni militare de amploare. Prin urmare, pregătiri trebuiau efectuate pentru a oferi forță de combativitate trupelor franceze. În momentul angajării în conflict, armata totaliza undeva la 49.000 de soldați la finalul anului 1634. La finalul lui 1635, primul an al implicării în război, efectivele au fost ridicate la cifra de 65.000 de trupe de infanterie și alți 9.500 de cavaleri. Efortul consistent din anul 1636 a însemnat sporirea armatei la cifra de 90.000 de soldați.

În momentul angajării Franței în Războiul de Treizeci de Ani, a deciziei din aprilie 1635, armata franceză avea încă nevoie de pregătiri serioase pentru a fi cu adevărat combativă, dat fiind faptul că nu mai luptase într-un conflict serios de mai bine de jumătate de secol. Numeric vorbind, la finalul anului 1634 armata franceză totaliza circa 49.000 de soldați iar intrarea în Războiul de Treizeci de Ani a însemnat automat creșterea acestui efectiv. La finalul primului an, 1635, armata franceză însuma circa 65.000 de infanteriști și 9.500 de cavaleri. Cei mai mulți dintre soldați erau lipsiți de experiență iar ofițerii superiori la fel. Faptul că armata franceză se dezobișnuise cu un război regulat, dată fiind distanța în timp de la ultima acțiune de acest fel- 5o de ani- a fost descrisă în memoriile contelui Guiche, duce de Gramon. „deschiderea campaniei și absolut tot apărea drept dificil trupelor și chiar ofițerilor care trăiseră prea mult până atunci în comoditate; cavaleria nu era obișnuită să construiască o tabără militară și oricum o făcea neîndemânatic...Armata privea probabilitatea de a rezista fără pâine 4 sau 5 zile drept o minune iar atitudinea lor a produs aproape o răzvrătire generală”.

În condițiile angajării în Războiul de Treizeci de Ani costurile aferente au fost extrem de ridicate pentru Regatul francez. Nefiind în măsură să colecteze aceste fonduri prin taxele de război aplicate populației, s-a apelat- o metodă uzuală, de altfel- la împrumuturi masive. Cheltuielile depășeau considerabil încasările iar conducerea Regatului francez a apelat la aceleași metode precum Spania rivală: concedarea temporară a unor venituri sub formă de taxe, datorate în mod normal monarhiei, unor magnați în schimbul acordării de împrumuturi financiare. Metoda a dat naștere unor fenomene periculoase, ducând la „privatizarea” colectării veniturilor monarhiei, doar 49% din totalul cheltuielilor fiind prinse în registrul regal. Restul a fost trecut la „diverse” tocmai pentru a ascunde faptul că lucrurile scăpaseră de sub control din partea guvernului care, în necesitatea obținerii lichidităților de război trimisese sistemul fiscal în mâinile privaților care împrumutau monarhia. Rata de dobândă care a fost plătită acestor „finanțatori” și pe care consiliul regelui a plasat-o sub titlul de afaceri extraordinare necesare desfășurării războiului- affaires extraordinaires- a fost uriașă. În mod natural, concesionarea temporară a dreptului monarhiei de a colecta taxele unor magnați în schimbul împrumutului de lichidități necesare efortului de război a dus la abuzuri pe seama populației de rând.

Contribuțiile de război necesare armatei franceze au fost, în mare măsură, colectate din interiorul Regatului francez. Cel puțin până în 1641 trupele franceze au fost cantonate și au operat în mare parte pe teritoriul Franței. Dacă trupele angajate în Sfântul Imperiu sau în nord-estul Spaniei, Catalonia, puteau stoarce „contribuții” de război de la nivelul local al teritoriilor ocupate, totuși, sume substanțiale trebuiau cerute și de la „centru”. În același timp, Franța continua să acorde subsidii Provinciilor Unite olandeze aflate în conflict cu Spania și suedezilor care continuau lupta din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. Costurile de război suportate de populația Regatului francez au cunoscut și ele creșteri exponențiale. Dacă în timpul lui Henric al IV-lea, la finalul secolului al XVI-lea, taxa per capita de război reprezenta circa 2 săptămâni de lucru, acum această taxă reprezenta echivalentul a 5 săptămâni de lucru ale unui om obișnuit. Costul de război necesar armatei franceze s-a ridicat la circa 38 de milioane de milioane de livre în 1640.

Cardinalul francez Richelieu era conștient că guvernul francez scăpase din mână fenomenul prin care magnații împrumutau monarhia cu fonduri necesare efortului de război iar ei primeau înapoi fondurile cu dobândă uriașă sau, mai rău, li se concedase din partea cabinetului regal dreptul de a colecta unele venituri de la populația de rând, taxe care se cuveneau normal guvernului de la Paris. După ce sistemul a fost pus în stand by cu puțin timp înainte ca Franța să se angajeze oficial în Războiul de Treizeci de Ani, peste câțiva ani, în 1642, sub o altă denumire sistemul a fost reintrodus. Sistemul a fost întreținut și prin controlul fiscal operat de corpul intendenților numiți direct de Richelieu și care se asigurau că fluxul de lichidități continuă să sosească dinspre provincii înspre Paris și astfel Franța poate continua războiul. În primul rând, asigurarea banilor necesari plății soldaților elimina pentru Richelieu scenariul din cazul suedezilor: revolta armatei.

Cu toate că semnase tratatul de la Ebersdorf cu Spania din toamna anului 1634 împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al al II-lea de Habsburg a primit vestea că Franța a declarat război Regatului spaniol cu destulă amărăciune, dat fiind faptul că nu dorea implicarea într-un conflict care depășea frontierele Imperiului, mai ales că suedezii, deși slăbiți dar aflați încă în teritoriile Imperiului, nu fuseseră înfrânți definitiv. Alianța Franței cu Provinciile Unite olandeze și invazia asupra Țărilor de Jos spaniole a dus la cererea spaniolilor către împărat de a-și onora promisiunile asumate prin Tratatul de la Ebersdorf. Etapa franceză a Războiului de Treizeci de Ani a debutat cu o mutație a conflictului înspre vest.

Vestea că Franța a declarat război Spaniei în aprilie 1635 și urma să atace Țările de Jos spaniole a fost primită cu mult năduf la Viena unde împăratul Ferdinand al II-lea nu dorea să angajeze financiar și militar monarhia dincolo de frontierele Sfântului Imperiu. Dar, deși fără tragere de inimă, în virtutea Tratatului de la Ebersdorf din octombrie 1634 el se vedea nevoit să acorde asistență verilor lui, Habsburgii spanioli. Lucrurile nu s-au mișcat însă rapid, de-abia în decembrie împăratul aprobând demararea unor acțiuni comune cu Spania iar în martie 1636 ambasadorul francez de la curtea vieneză a fost expulzat spre Paris. De reținut faptul că atât împăratul cât și regele francez, Ludovic al XIII-lea au evitat să își declare război unul altuia, Ferdinand al II-lea sperând până în ultimul moment că un soi de înțelegere va fi parafată între cele două părți și nu va mai fi nevoie de intervenția trupelor imperiale.

După ce Franța a declarat război Spaniei în aprilie 1635 iar contextul indica un atac al armatei franceze asupra Țărilor de Jos spaniole administrate de la Bruxelles, spaniolii conduși de arhiducele Fernando de Habsburg aveau la dispoziție 11.540 de soldați la care se adăugau alți 13.000 ce urmau să fie recrutați pe baza acordului de la Ebersdorf, semnat cu împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea. Fără tragere de inimă, acesta și-a dat acordul ca spaniolii să poată recruta mercenari din teritoriile germane ale Imperiului- 8000 au fost înrolați- în același timp împăratul deplasând înspre Rin regimente de cavalerie croată și poloneză, în jur de 5.000, pentru a putea fi folosiți în caz de necesitate. Ei au fost plasați sub comanda generalului Gallas. Împăratul și-a onorat așa cum înțelegea el obligațiile din tratatul încheiat cu spaniolii trimițând și 9.000 de soldați înspre nordul Italiei, în Lombardia, acolo unde trebuiau să consolideze armata spaniolă. În același timp, comandamentul spaniol a primit permisiunea și de a înrola un corp de 10.781 de polonezi care luptaseră în armata imperială dar fuseseră între timp demobilizați. Dintre ei, 7.000 au fost acuplați armatei lui Gallas în 1636 iar ceilalți au fost redirecționați înspre nordul Italiei.

Spania intenționa să-l facă pe împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, să contribuie direct de partea ei în războiul împotriva Franței care tocmai îi declarase război. Permisiunea de a recruta soldați de pe teritoriul Imperiului nu era o acțiune care să îi satisfacă pe deplin pe spanioli. Prin urmare, ei au tăiat din subsidiile pe care fuseseră de acord să le plătească împăratului în baza tratatului semnat între cele două părți la Ebersdorf în toamna anului 1634. Ferdinand le-a venit în înaintare acestora și a permis unei armate sub comanda lui Gallas să se îndrepte înspre zona Rinului pentru a crea o diversiune care să-i distragă pe francezi. Ducele Bavariei a fost și el atras de partea Spaniei, dat fiind faptul că francezii atacaseră anterior Heildelberg-ul, una dintre posesiunile ducelui bavarez, Maximilian. Din dorința de a obține un ajutor mai direct din partea împăratului Ferdinand al II-lea spaniolii l-au abordat direct pe generalul Gallas, oferindu-i un titlu nobiliar, dar aceasta a rămas fidel politicii împăratului.

Deși abordat direct de Spania oferindu-i-se un titlu nobiliar cu toate privilegiile ce decurgeau din acest fapt, contra unei implicări mai directe militare de partea Spaniei, generalul imperial Gallas a rămas fidel politicii lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. Eșecul lui în a invada Franța a avut cauze obiective legate de ordinele primite care îi cereau să detașeze din armata lui corpuri pe care le trimită în alte zone de conflict. Primul corp de 10.000 de soldați a fost nevoit să îl trimită în ajutorul spaniolilor care erau ocupați cu înlăturarea detașamentelor franceze din Valtellina, nordul Italiei, de pe Drumul spaniol. Apoi, alți 6.000 de soldați au fost trimiși de Gallas să-l ajute pe Carol de Lorena în tentativa lui de a-și recupera ducatul din mâinile francezilor. De asemenea, alți 10.000 de soldați au fost trimiși lui Piccolomini care se afla în zona Main-ului Inferior.

Acțiunile întreprinse de corpurile de armată ale împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din zona Rinului au fost de ajutor spaniolilor din Țările de Jos care erau în conflict cu armata franceză. Generalul imperial Piccolomini a traversat Rinul la Andernach cu intenția de a veni în ajutorul arhiducelui Fernando de Habsburg, cel responsabil cu conducerea guvernului de la Bruxelles al Țările de Jos spaniole. Ajutorul a fost binevenit deoarece spaniolii erau angajați pe două fronturi, atât împotriva francezilor cât și a olandezilor. Numai că, din totalul de 70.000 de soldați cu care a plecat în misiune Piccolomini, după ce a pus garnizoane de-a lungul frontierei cu Franța și Provinciile Unite olandeze, și-a înjumătățit efectivele de luptă. Superioritatea în acest moment le aparținea franco-olandezilor. Francezii au avansat pe Meuse de la Sedan și au înfrânt un corp de oaste spaniol condus de Tomasso de Savoia la Avesnes, în mai 1635.

La Namur, franco-olandezii au făcut joncțiunea cu intenția de a avansa înspre Bruxelles, capitala Țărilor de Jos spaniole. Prima etapă a ofensivei s-a desfășurat în condiții bune pentru aliați, cucerind în iunie 1635, orașul Tienen. Atmosfera s-a deteriorat în cele din urmă din mai multe motive. În primul rând, acum, în debutul angajării francezilor în Războiul de Treizeci de Ani aceștia treceau drept complet neexperimentați în fața veteranilor olandezi, cu adevărat experimentați pe câmpul de luptă. Apoi, logistica franceză nu a funcționat de loc, efectivele acestora ajungând să fie de doar 8.000 de soldați spre furia olandezilor. Între timp, ceilalți aliați, spaniolii și armata imperială, făceau progrese. Piccolomini a intrat în ducatul de Cleves în timp ce spaniolii au cucerit Schenkenschans, mișcarea dând frisoane olandezilor pătrunși în Belgia de astăzi dinspre nord și care s-au retras rapid, existând riscul să fie blocați între mișcarea spaniolilor și a lui Piccolomini. Francezii s-au retras și ei rapid pe Meuse iar într-un final, primul atac franco-olandez s-a terminat fără realizări. În fapt, singura realizare a fost împiedicarea Spaniei de a cuceri Maastricht-ul.

Necesitatea unei armate permanente s-a dovedit vitală din momentul în care Regatul francez s-a angajat în Războiul de Treizeci de Ani în mod oficial, în primăvara anului 1635. Eșecurile din prima parte a operațiunilor comune cu olandezii în care francezii au pălit pe lângă experiența acestora l-au determinat pe cardinalul Richelieu să ia măsuri. Pe lângă scopul în sine de a construi o armată permanentă pentru reușita unei campanii în teritoriile Sfântului Imperiu era nevoie de atragerea, dacă nu a Suediei, măcar a unora dintre aliații germani ai acestora ce luptaseră de partea Regatului suedez în anii anteriori. În acest sens, Bernhard de Weimar a fost abordat cu o ofertă concretă din partea Regatului francez, inclusiv acordarea de titlu nobiliar și fiefuri, dar aceasta a ezitat. Între timp pe parcursul anului 1635 au avut loc ciocniri militare pe linia Rinului.

Lipsa experienței combative a trupelor franceze a fost vizibilă în timpul primelor operațiuni comune alături de mult mai experimentații soldați olandezi după ce Franța a intrat oficial în Războiul de Treizeci de Ani în primăvara anului 1635. Conștient de acest lucru cardinalul Richelieu urmărea să creeze o armată permanentă franceză care să capete aptitudini și experiența necesară unui război permanent pentru a avea succesul dorit în viitorul apropiat. În același timp, Richelieu a mai încercat o manevră în încercarea de a disloca o parte din foștii aliați ai suedezilor din Sfântul Imperiu, fie prin intermediu Ligii de la Heilbronn, fie abordându-i individual pe fiecare membru al Ligii în parte. Bernhard de Weimar a fost ofertat de Franța. În același timp, cum Liga se afla în derivă dată fiind înfrângerea suferită în fața trupelor imperiale la Nördlingen, Bernhard de Weimar a fost ofertat și de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, colonelul scoțian John Henderson fiind trimis de acesta să-l convingă pe Bernhard să renunțe la lupta de partea suedezilor și a Ligii de la Heilbronn și să revină la sentimente mai bune față de împărat care, în definitiv, era și suzeranul acestuia. Numai că împăratul nu era dispus să îi satisfacă pretențiile lui Bernhard. Iar acolo unde Ferdinand al II-lea încerca să-l îmbuneze pe rebelul din Weimar făcând apel a patriotism, cardinalul Franței, Richelieu, avea propuneri concrete pentru acesta: fiefuri- Alsacia- și bani.

Confruntat cu spectrul întâlnirii cu armata imperială condusă de generalul Gallas, rebelul Bernhard de Weimar a dispus ca 6.000 dintre soldații lui să întărească garnizoanele din Mainz și Saarbrücken atacate deja de trupele lui Gallas, el rămânând în expectativă dar nu cu foarte multe speranțe: mai avea în subordine doar 7.500 de soldați. Între timp, bavarezii lui Gronsfeld au preluat Heildelberg-ul, apoi Frankfurt- în august 1635- și Manneheim în septembrie același an. Între timp, în încercarea de a-l convinge că o alianță cu Franța este cel mai indicat lucru, cardinalul Richelieu a trimis 10.000 de soldați sub conducerea cardinalului La Valette înspre Bernhard de Weimar, cele două armate reușind prin atacul lor să forțeze armata imperială să ridice asediul asupra Mainz-ului. Cu toate că generalul Gallas a fost forțat să se retragă, cele două armate nu și-au exploatat superioritatea numerică, din același motiv pentru care ofensiva franco-olandeză s-a împotmolit anterior: lipsa unei logistici adecvate a trupelor franceze. Mai bine de jumătate din efectivele cardinalului La Valette au dezertat iar cardinalul, observând că niciunul dintre principii locali germani nu e dispus să sprijine armata franceză, s-a retras în aceeași toamnă înspre Metz.

Cu toate că majoritatea principilor și a ducilor germani care luptaseră de partea suedezilor împotriva propriului suveran, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, încheiaseră pace cu acesta la Praga în 1635, Imperiul nu fusese pacificat complet. Bernhard de Weimar, unul dintre cei mai importanți actori militari ai Ligii de la Heilbronn și ai suedezilor, încă nu depusese armele iar împăratul nu-l convinsese încă, după câteva runde de discuții purtate prin trimiși de-ai săi, să renunțe la starea de beligeranță. Deși Liga de la Heilbronn era desființată, practic, iar Suedia nu se afla într-un moment fericit din punct de vedere militar, neputința generalilor imperiali de a-l controla pe Bernhard de Weimar, a permis implicarea Franței mai adânc în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Iar, pe de altă parte, aceeași neputință i-a încurajat pe suedezi să continue lupta împotriva împăratului.

După ce bavarezii lui Gronsfeld au cucerit Mannenheim, Frankfurt și Heildelberg în toamna anului 1635 ei s-au îndreptat înspre poziția generalului imperial Gallas, cei doi continuând împreună ofensiva înspre Lorena. Deși francezii ocupaseră ducatul în anii anteriori iar această manevră le afecta interesele, din perspectiva imperială acest lucru era doar restabilirea situației din 1632, deoarece Lorena din punct de vedere juridic era parte din Sfântul Imperiu. Ducele Carol de Lorena, care încercase deja de două ori pe parcursul anului 1635 pe cont propriu să își recupereze ducatul ocupat de francezi, a reluat și el operațiunile. Având cu el și două regimente bavareze, Carol de Lorena a traversat Alsacia dinspre Breisach. Ca o curiozitate, una dintre surorile lui, Henriette de Pfalzburg, a participat la luptă îmbrăcată în haine de soldați.

La scurt timp după ce împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg a semnat o înțelegere la Praga, în iunie 1635, prin care marea parte a membrilor Ligii de la Heibronn care luptaseră de partea suedezilor au renunțat la starea de beligeranță față de împărat, arhiducele Ferdinand s-a deplasat spre zona Rinului unindu-și trupele cu cele ale generalului Gallas. Cei 20.000 de soldați au fost direcționați înspre asedierea forturilor care încă mai aveau în ele postate garnizoane suedeze sau, altfel spus, acesta punea în practică termenii acordului de pace de la Praga. Intenția era și de a-l ataca frontal pe Bernhard de Weimar. Trupele bavareze conduse de Gronsfeld au „curațat” o parte din garnizoanele suedeze de-a lungul Rinului iar generalul Gallas a început asediul asupra Mainz-ului și orașului Saarbrücken.

Atacul ducelui Carol de Lorena din toamna anului 1635, ajutat de două contingente de bavarezi, asupra Lorenei în încercarea de a-și recupera ducatul ocupat de francezi l-a silit pe regele Ludovic al XIII-lea să își mobilizeze forța de rezervă de 12.000 de oameni. În același timp, a avut nevoie de mercenari elvețieni pentru a i se opune ducelui Carol și atacului acestuia dinspre vest. Pe de altă parte, ceilalți generali francezi, La Force și La Valette precum și Bernhard de Weimar, se pregăteau să confrunte armata generalului Habsburgilor- Gallas- sosită dinspre nord. Între octombrie-noiembrie, cele două armate au avut ciocniri scurte în zona Moyenvic, dar pierderile cu adevărat importante nu au fost cauzate de luptele duse ci de epidemia izbucnită. Cel mai mult a avut de suferit armata imperială, generalul Gallas petrecându-și zilele în amarul alcolului, mai ales după ce ducele Carol de Lorena, a cărui acțiune de recuperare a propriului ducat fusese respinsă de francezi, a sosit și el cu restul armatei în tabăra imperială, punând și mai mare presiune pe aprovizionarea și starea generală a armatei. După ce și-a lăsat artileria în urmă, din cauza faptului că animalele de transport fuseseră mâncate de soldații flămânzi, Gallas s-a retras înspre Saverne, totalul pierderilor cifrându-se la 12.000 de soldați. Singura reușită a fost conținută în faptul că s-a reușit menținerea blocadei asupra garnizoanei din Mainz pe care Bernhard de Weimar încercase să o salveze. În final, în ianuarie garnizoana lui Bernhard din Mainz, neprimind niciun fel de ajutor nu a mai rezistat în fața blocadei armatei imperiale și s-a predat în schimbul unui salvoconduct până la Metz. Aceasta fusese ultima cetate controlată de suedezi din zona Rinului Superior.

În octombrie 1635, la Saint Germain-en-Laye, Bernhard de Weimar, fostul principe german aliat al suedezilor a fost convins să treacă împreună cu restul de armată pe care o mai avea la dispoziție de partea Franței, proaspăt angajată oficial în Războiul de Treizeci de Ani. El renunța astfel la defuncta Ligă de la Heilbronn iar un articol secret din înțelegere urma să îi asigure acestuia un venit lunar constant plus o parte din Alsacia ca fief personal, după ce acest teritoriu era smuls de sub jurisdicția Sfântului Imperiu. Aranjamentul nu a funcționat foarte bine cu toate că Richelieu nu mai era nevoit să trimită trupe suplimentare în zonă, dat fiind faptul că noul aliat venea în solidar cu propria armată, iar la rândul lui Bernhard de Weimar obținuse autonomie de comanda asupra trupelor sale în mod identic înțelegerii pe care o avusese în anii anteriori cu suedezii. Francezii nu plătiseră decât o parte din cele 4 milioane de livre pe care se angajaseră că le vor oferi pentru ca Bernhard să întrețină frontul în Alsacia și Lorena cu cei 12.000 de infanteriști pe care se ocupase să îi înroleze. Drept urmare, aceasta a trebuit să își extindă zona de operațiuni pentru a face rost de „contribuții” necesare plății armatei, ceea ce a dat naștere la complicații suplimentare. Înțelegerea nu a funcționat și a fost subminată și de faptul că Richelieu a refuzat să îi ofere lui Bernhard de Weimar partea din Alsacia ocupată în anii trecuți de suedezi, ceea ce l-a făcut pe acesta să creadă ca francezii nu-și vor respecta partea de obligații din acordul semnat.

În contextul în care Franța intrase oficial în Războiul de Treizeci de Ani în aprilie 1635 pe lângă firul principal de până atunci al evenimentelor, cel din teritoriile germane ale Sfântului Imperiu, anumite operațiuni derivate din intrarea Franței și implicarea mai adâncă a Spaniei de partea împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu, au dus la deplasarea „frontului” de conflicte înspre vest. Armata spaniolă cantonată în Țările de Jos spaniole, cu reședința la Bruxelles, și al căror principal scop era continuarea războiului împotriva Provinciilor Unite olandeze, a invadat Franța dinspre nord. Măsura era destinată și să-l convingă pe Ferdinand al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu, să se implice mai direct și mai consistent de partea Spaniei în războiul din Țările de Jos, urmând ca regatul spaniol să îi întoarcă serviciul prin eliminarea suedezilor din Imperiu și pacificarea principilor rebeli care luptaseră de partea suedezilor împotriva suveranului.

Atenția Spaniei, chiar și după intrarea oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani din aprilie 1635, era concentrată în cea mai mare măsură asupra conflictului cu Provinciile Unite olandeze. În acest sens, o armată din ce în ce mai mare era încartiruită în Țările de Jos spaniole cu reședința la Bruxelles, teritoriu care era administrat de arhiducele Fernando de Habsburg. Deși avea 70.000 de soldați la dispoziție, arhiducele a fost luat prin surprindere de mutarea ducelui Frederick Henry, liderul Generalității Republicii olandeze, care a atacat și recuperat Schenkenschans alături de alte fiefuri pe care le pierduse anterior. Cu toate că ofensiva acestuia s-a împotmolit din lipsă temporară de fonduri, totuși, ea a reușit să pună „frână” planurilor spaniole pentru moment. Între timp, armata franceză era cu un ochi ațintit asupra Țărilor de Jos pentru a fi pregătite în cazul unui atac spaniol, un corp de oaste era în nordul Italiei iar ofensiva principală a trupelor franceză era îndreptată asupra zonei Franche-Comté, unde era în plină desfășurare asediul asupra capitalei acestuia, Dôle. Intenția francezilor era de a-l elimina pe ducele Carol de Lorena care se retrăsese aici după atacurile asupra francezilor în încercarea de a-și recupera ducatul, chiar dacă acestă manevră a însemnat încălcarea neutralității cantoanelor elvețiene.

Atacul francezilor asupra ducatului Franche-Comté l-a pus în gardă pe contele spaniol Olivares de la Madrid care îi trimitea mesaje împăratului Ferdinand al II-lea cerându-i să acționeze deoarece spaniolii și ducele Carol de Lorena erau depășiți numeric de atacul francezilor. În decembrie 1635 împăratul a răspuns printr-un acord prin care le permitea spaniolilor să înroleze mercenari germani contra sumei de 100.000 de taleri pe an până la finalul războiului. Generalul imperial Gallas nu s-a obosit să vină în ajutorul spaniolilor, fiind în procesul de reconstrucție a armatei și a negocierilor cu Strasbourg-ul pentru a folosi podul de peste Rin. În acest condiții, Bernhard de Weimar și cardinalul francez La Valette erau liniștiți că nu vor fi atacați în Alsacia de trupele imperiale.

Având în vedere că generalii împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu nu se oboseau să vină în ajutorul spaniolilor din Franche-Comté atacați de trupele franceze, contele Olivares l-a convins pe arhiducele Fernando de Habsburg aflat în Țările de Jos spaniole, la Bruxelles, să încerce un atac-diversiune asupra Franței pentru a-i sili să se retragă din Franche-Comté, acolo unde trupele spaniole erau pe punctul de a ceda în fața francezilor. Arhiducele alături de prințul Tomasso de Savoia au invadat Picardia franceză în fruntea a 25.000 de soldați, moment în care generalul imperial Piccolomini a avansat înspre vest, a făcut joncțiunea cu regimentele bavareze ale lui Werth și, cu o forță de 12.000 de oameni, au atacat Champagne. Zona era numai potrivită pentru soldații lui Piccolomini, preocupați și cu jafurile în zonele unde aveau loc bătălii. „Bogatul teren agricol francez a fost pe de-a-ntregul deposedat de jefuitorii experimentați”.

În august 1636 Regatul francez se confrunta cu un atac din trei direcții executat de spaniolii din Țările de Jos, de o armată din Spania peste Pirinei și de trupele din Sfântul Imperiu care pătrunseseră dinspre estul regatului francez. Pentru a face față, regele Ludovic al XIII-lea a mobilizat și gărzile personale și milițiile de rezervă, i-a cerut lui Condé să abandoneze lupta împotriva spaniolilor din Franche-Comté și să revină cu cei 9.000 de oameni de urgență la Paris. Între timp, olandezii din Provinciile Unite au lansat un atac dinspre nord asupra Habsburgilor spanioli cu scopul de a-i face să se retragă din Franța. Situația extrem de favorabilă militar din dreptul spaniolilor l-a luat prin surprindere până și pe arhiducele spaniol, Fernando. Deși generalul imperial Piccolomini insista pentru pătrundea mai adâncă spre sud în teritoriile franceze, clamând chiar un atac direct asupra Parisului, susținând că sunt destule șanse de reușită, arhiducele a considerat că e mai precaută stabilizarea pozițiilor din Picardia ocupată. El s-a retras în același moment cu acțiunea lui Gaston d’Orleans, fratele regelui Ludovic al XIII-lea, care avansa spre nord, dinspre Paris. În cele din urmă, la sosirea toamnei, cetatea Corbie a fost recuperată din mâinile spaniolilor de trupele franceze.

Atacul armatei imperiale condusă de generalul Piccolomini în conjugare cu regimente bavareze asupra zonei Champagne din Regatul Franței a avut un prim succes inițial, împrăștiind cei 9.000 de soldați francezi care li s-au opus în zona La Capelle și Le Câtelet, în iulie 1636. Între timp, spaniolii arhiducelui Fernando lansaseră asediul asupra cetății Corbie de pe Somme, la nord de Noyon, în paralel cu raidurile lui Werth și ale regimentelor bavareze cu care reușise să ajungă până la Compiègne, la 80 de km de Paris. Corbie a fost cucerită pe 15 august după care arhiducele s-a îndreptat înspre sud pentru a face joncțiunea cu Werth, mai adânc în interiorul regatului francez. În paralel, dinspre sud, dinspre Spania, o armată de 10.000 de soldați pătrunseseră peste Pirinei, capturând Saint Jean de Luz. La scurt timp, fluxul de refugiați dinspre nord înspre Orleans și Chartres a provocat panică la Paris, regele Ludovic al XIII-lea convocând milițiile și gărzile personale pentru a fi gata de luptă pentru orice eventualitate. Chiar și fratele regelui, Gaston d’Orleans, preocupat până atunci cu frecvente acțiuni miliare îndreptate împotriva regelui în tentativa de a prelua tronul, a cuplat la cauză. El a adus în ajutorul regelui 4.800 de soldați recrutați de pe fiefurile lui.

În linii generale operațiunile Habsburgilor spanioli și austrieci din vara anului 1636 de pe teritoriul francez nu au fost îndeajuns de coordonate încât să-l facă pe regele Ludovic al XIII-lea să ceară pace, dar fără îndoială a reprezentat un moment pe care cardinalul Richelieu și regele francez l-au perceput ca atare: din acest moment știau că există riscul de a fi angajați pe două fronturi, acum că au intrat oficial în Războiul de Treizeci de Ani. Pe de altă parte, ineficiența trupelor generalului imperial Gallas de a ocupa și securiza Alsacia a dus la convingerea cardinalului Richelieu că poate sechestra liniștit Lorena, chiar dacă ambele provincii erau părți, tehnic și juridic, ale Sfântului Imperiu.

Pe măsură ce comandantul francez Condé abandonase asediul asupra cetății Dôle din Franche-Comté, grăbindu-se spre Paris la ordinul regelui Ludovic al XIII-lea pentru a bloca un eventual atac spaniol dinspre nord, în zona respectivă, în ajutorul garnizoanei spaniole și a ducelui Carol de Lorena a venit generalul imperial Gallas, ceea ce a făcut ca armata acestora să se apropie 40.000 de oameni. Numai că orice eventuală acțiune împotriva Franței a fost pusă pe butuci de o epidemie de ciumă izbucnită în rândul trupelor și de ploile de toamnă interminabile. Gallas s-a retras pentru a ierna la Breisach iar Carol de Lorena a declanșat o nouă rundă de acțiuni militare pentru recuperarea ducatului său din mâinile francezilor- a 4-a în ultimii doi ani- ducând un război de gherilă pentru recuperarea fiecărui castel în parte în care se găsea câte-o garnizoană franceză: așa-numitul „guerre des châteaux”. „război al castelelor”.

În interiorul Sfântului Imperiu poziția împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg era una puternic consolidată în urma victoriei obținute împotriva suedezilor și a principilor colaboratori ai acestora din Imperiu, la Nördlingen. Scopul împăratului era să pacifice Stările din Imperiu și să elimine prezența militară din teritoriile monarhiei. Deși își permitea să negocieze cu protestanții rebeli care luptaseră împotriva lui de pe poziții de forță, Ferdinand al II-lea era dispus să facă unele concesii în ceea ce privește aplicarea sau, mai bine zis, derogarea de la aplicarea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice, edict care, după cum este bine știut, constituise unui din motivele pentru care o parte a principilor protestanți din Imperiu s-au raliat invaziei suedeze împotriva propriului împărat.

În contextul în care Franța intrase oficial în Războiul de Treizeci de Ani, în aprilie 1635 iar Spania încercase din răsputeri să-l convingă pe împăratul Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu să se alăture deschis acesteia într-o alianță contra Franței și Republicii olandeze, Ferdinand al II-lea avea alte planuri pentru moment. Prioritatea pentru el, pe teritoriul monarhiei după victoria obținută împotriva suedezilor și a colaboratorilor acestora germani din Imperiu, era de a pacifica Stările din Imperiu. Discuții pentru încheierea unei înțelegeri de pace între el și Stările protestante care luptaseră de partea suedezilor au fost deschise. Deși își permitea să trateze de pe poziții de forță, dat fiind faptul că obținuse victoria de la Nördlingen iar Stările catolice se aflau în spatele lui, împăratul era dispus la acordarea unor concesii și încheierea unor compromisuri în vederea ajungerii la o înțelegere internă. Compromisul viza diluarea unor prevederi abrupte ale Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice, edict care fusese folosit abuziv de tabăra catolică în spolierea liderilor protestanți din Imperiu.

Negocierile de pace dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii protestanți din Sfântul Imperiu care s-au concretizat prin încheierea unui acord la Praga, acord ce a mulțumit marea parte a liderilor protestanți, a fost primită cu îngrijorare de francezi și suedezi care încă mai controlau teritorii din Imperiu. Spectrul renașterii militare a Habsburgilor, acum că principii reveniseră în cadrele ordinii constituționale iar suveranul poza în împăratul care împărțea pacea internă printre supuși, a condus la concretizarea unei apropieri între francezi și suedezi. Mișcarea conjugată a acestora a fost îndreptată și concentrată pe manifestul ideologic potrivit căruia cele două armate luptă pentru „libertatea germană”. Sub această umbrelă ei, de fapt, exploatau una din erorile înfăptuite de Ferdinand al II-lea odată cu încheierea acordului de pace internă de la Praga: pur și simplu, unora dintre principii protestanți care luptaseră alături de suedezi împotriva lui nu le acordase amnistia juridică, greșeală sub care franco-suedezii s-au infiltrat imediat.

Împăratul Ferdinand al II-lea urmărea pacificarea Sfântului Imperiu după victoria obținută în fața suedezilor și a colaboratorilor germani ai acestora în bătălia de la Nördlingen, iar acest lucru putea fi realizabil în 3 trepte în viziunea politici imperiale: unificarea Stărilor imperiale, catolice și protestante, obținerea unei superiorități militare interne de necontestat și eliberarea teritoriilor ocupate de suedezi sau alte armate străine (Peter H. Wilson, p. 564). Direcția principală de urmat era reconfigurarea unității Stărilor imperiale în spatele conducerii împăratului și coagularea tuturor forțelor armate ale principilor locali într-un singur scop: eliminarea suedezilor din Imperiu și respingerea lor peste mare. Așa cum era dispus să facă unele concesii Stărilor protestante din Imperiu în vederea ajungerii la un acord de pace, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era dispus să ofere, într-o primă fază, și Regatului suedez o retragere onorabilă din teritoriile Sfântului Imperiu, dar termenii tratatului urmau să fi stabiliți de curtea imperială.

Deși reușise pacificarea celei mai mari părți a principilor protestanți din Imperiu și revenirea la ordinea constituțională, pentru împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu grijile nu erau înlăturate. Sănătatea lui deja pe parcursul anului 1635, pe durata negocierilor de pace, era șubredă, ceea ce deschidea capitolul negocierilor privind succesiunea la tronul imperial. Dacă în ceea ce privește Fiefurile Ereditare Austriece problema era mai simplă, în Sfântul Imperiu, deja răvășit de atâția ani de ciocnirile militare, trebuia negociat cu principii-electori protestanți care alegeau persoana împăratului. Deși în mod tradițional împăratul titular reușea să își impună pe cel mai în vârstă dintre moștenitori ca viitor împărat, juridic el trebuia ales de Colegiul celor 7 principi-electori. Nici în rândul principilor electori catolici- mai ales arhiepiscopii de Koln, Trier și Mainz- situația nu era strălucită din perspectiva alegerii succesorului lui Ferdinand al II-lea pe tronul imperial. Episcopul Romei tocmai anunțase că se opune concesiilor ecleziastice făcute principilor protestanți de împărat în cadrul înțelegerii interne de la Praga, iar arhiepiscopii aflați sub autoritatea Papalității se puteau opune alegerii persoanei dorite de Habsburgi pe tronul imperial.

În paralel cu negocierile și încheierea unui acord de pace internă la Praga între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii protestanți și catolici din Sfântul Imperiu, cea mai mare parte a liderilor protestanți din Imperiu acceptaseră ordinea constituțională, renunțaseră la rebeliunea împotriva împăratului și cei mai mulți dintre ei primiseră amnistia împăratului. Numai că Ferdinand al II-lea avea planuri în ceea ce privește și latura militară a Imperiului ulterior înțelegerii semnate. Principii trebuiau să se pună sub comanda unică a împăratului în vederea respingerii suedezilor din teritoriile Imperiului. Mai mult, Ferdinand al II-lea dorea să dizolve Liga catolică, formată din principii catolici ai Sfântului Imperiu, care luptase alături de armata imperială dar care funcționase de multe ori complet autonom în raport cu suveranul. Mai mult, chiar unii dintre principii catolici erau nemulțumiți de poziția dominantă în cadrul Ligii deținute de ducele Bavariei, Maximilian. „Stadion, Marele Maestru al Ordinului Teutonic și sfătuitor al arhiducelui Ferdinand era un critic influent care susținea că Liga reprezenta un obstacol în calea unității de comandă considerată esențială pentru câștigarea războiului”.

Concesiile oferite de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg principilor protestanți din Imperiu pe durata negocierilor de pace din primăvara anului 1635 în vederea ajungerii la un acord intern și punerii capăt luptei acestora împotriva suveranului, i-au convis pe cei mai importanți dintre aceștia: principii de Saxonia și Brandenburg. Exceptând o mică minoritate care urmărea linia dură a protestantismului militant fără să vadă pragmatismul și părțile bune ale înțelegerii, ceilalți principi protestanți au acceptat termenii împăratului. În sens invers, suveranul l-a îndepărtat pe intransigentul catolic Lamormaini din cercul influent al politicii de cabinet imperial, pasând responsabilitățile în mâinile mai pragmaticului și rezonabilului Trauttmannsdorff. Înțelegerea dintre împărat și principii protestanți și catolici de la Praga urmărea să refacă unitatea internă, în sensul acceptării și revenirii la ordinea constituțională anterioară rebeliunii principilor protestanți.

Pe măsură ce intențiile împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg se îndreptau spre dizolvarea Ligii catolice liderul acesteia, ducele Bavariei Maximilian, trebuia câștigat. În același timp, fiind unul dintre cei mai importanți aliați interni ai Habsburgilor din teritoriile Sfântului Imperiu, se cerea negocierea cu grijă. Primul pas înspre asigurarea înțelegerii cu acesta a fost realizat printr-o uniune matrimonială. În lipsă de moștenitori pe linia masculină ducele Bavariei a fost mai mult decât încântat atunci când împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a oferit de soția pe Maria Anna, fiica lui cea mai mare. Menținerea ducelui Maximilian al Bavariei în tabăra imperială pe mai departe era esențială pentru continuarea războiului cu succes și în acest sens Ferdinand al II-lea a mai făcut o concesie acestuia. În noua armată imperială formată, Reichsarmada, ducelui i-a fost permis să-și mențină autonomia de comandă asupra trupelor bavareze din această nouă armată creată. Discuțiile au fost purtate de tabăra imperială și cu Saxonia după ce ducele Bavariei a fost câștigat de partea înțelegerii cu împăratul privind succesiunea și termenii acordului de pace internă cu principii protestanți. Înainte de a pacifica Imperiul, Ferdinand al II-lea și consilierii lui mai aveau de lucrat la convingerea sau tragerea pe linie moartă a militanților catolici care se opuneau cu înverșunare vreunei concesii din partea împăratului față de protestanți și Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu.

Acordul de pace internă de la Praga dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii catolici și protestanți din Sfântul Imperiu avea la bază ideea revenirii în cadrele constituționale a rebelilor protestanți după anii de război împotriva împăratului. Liga catolică și celelalte alianțe mărunte urmau să fie desființate iar electorilor li se permitea desfășurarea unor congrese și întâlniri dar al căror rezultat trebuia să se încadreze în limitele constituționale. În aceeași măsură, împăratul a acordat și extins amnistia imperială asupra tuturor principilor și ducilor rebeli care luptaseră împotriva împăratului de la debutul Războiului de Treizeci de Ani- 1618- până în momentul respectiv. Proprietățile le-au fost reconfirmate, cu singura excepție a Palatinatului care a rămas cu titlu executoriu în posesia ducelui Bavariei, Maximilian.

Una dintre prevederile acordului de pace internă de la Praga dintre împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, și principii protestanți și catolici stipula desființarea Ligii catolice și a alianțelor conexe militare de mai mică intensitate încheiate pe teritoriul Imperiului. Electorii și principii își păstrau prerogativele de a se întâlni, consfătui și purta tratative, dar produsul final al acestor discuții trebuia încadrat în limitele constituționale. Pe această ultimă sintagmă se încerca construirea fundației acestui acord intern, pe valorizarea principiilor constituționale după care trebuiau normate raporturile dintre principi și împărat. Prevederile ei se doreau a fi extinse asupra tuturor locuitorilor Imperiului de la care se aștepta loialitate, fidelitate, indiferent de confesiunea religioasă.

Un articol al Acordului de pace internă de la Praga dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii protestanți și catolici din Sfântul Imperiu prevedea amnistia juridică oferită de împărat principilor rebeli care luptaseră împotriva lui de la începutul Războiului de Treizeci de Ani- 1618- și până în momentul respectiv- 1635. De asemenea, proprietățile acestora le-au fost returnate în cazul în care au suferit anterior confiscarea, unul dintre aceste exemple fiind cei doi duci de Mecklenburg. În același timp, mențiunea excluderii a fost păstrată expres pentru teritoriile Palatinatului și electorul acestuia care participase la uzurparea titlului de rege al Coroanei Cehe în 1618, spre deosebire de ceilalți rebeli protestanți care intraseră ulterior și ei în conflict armat cu Ferdinand al II-lea dar fără a-i fi pus la îndoială statutul imperial. Prin articolele 31 și 57 au fost reconfirmate definitiv transferul titlului de elector și al fiefurilor Palatinatului în dreptul ducelui de Bavaria, Maximilian. În aceeași măsură, împăratul a operat un slalom juridic printre textele acordului, încheind o înțelegere separată cu Saxonia iar apoi cu celelalte principate și ducate protestante. Din punct de vedere juridic, statutul protestanților luterani din Imperiu a fost expres menționat a fi similar cu cel stabilit în urma Confesiunii de la Augsburg. Nu s-a făcut nicio conexiune cu textul acordului din 1530, deoarece acest text stipula explicit excluderea calvinilor și nerecunoașterea statutului acestora. Acest lucru ar fi împiedicat ajungerea la un acord de pace cu electorul calvin de Brandenburg.

Ideea centrală a discuțiilor privind reechilibrarea patrimonială dintre principii protestanți și catolici din Sfântul Imperiu, ca parte a acordului de pace internă propus de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg la Praga în 1635, era centrată pe negociere și apoi pe deciziile privind corectarea sau menținerea deciziilor pe baza Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629. Erau încurajate negocierile care puteau duce la o înțelegere amiabilă între părți, dar în cazul în care acestea eșuau, o comisie formată în cote egale din protestanți și catolici urma să ia o decizie care era apoi sancționată de împărat. Dacă și această comisie eșua în a lua o decizie într-un caz concret de partajare patrimonială, atunci automat articolul 11 din acordul de pace de la Praga stipula faptul că înțelegerea urma să se realizeze respectându-se situația patrimonială așa cum arăta ea în 1627. Acest lucru însemna, după este lesne de înțeles, suspendarea de facto a Edictului de Restituire din 1629.

În cadrul acordului de pace internă din Sfântul Imperiu de la Praga din 1635 dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii protestanți și catolici, suveranul a operat modificări teritoriale, atribuind unele posesiuni anumitor principi. Astfel, electorul Johann Georg al Saxoniei a primit în contul fiului său posesia asupra Magdeburg-ului, și totodată și dreptul asupra Lusației. Halberstadt urma să revină fiului împăratului, arhiducele Ferdinand, dar împăratul a menționat expres faptul că populația protestantă din zonă urma să fie protejată prin ordin imperial. În linii generale, generozitatea împăratului față de principii rebeli protestanți avea la bază nu numai dorința de a pacifica Imperiul dar și faptul că el reușise, de fapt, prin această înțelegere să mai bifeze încă o victorie: toate aceste concesii fuseseră făcute în teritoriile Sfântului Imperiu, mai puțin Fiefurile Ereditare Austriece unde controlul, cu mici excepții, rămânea autoritar consemnat în dreptul Habsburgilor.

În privința desfășurării militare ulterioare a armatelor Sfântului Imperiu, după încheierea acordului de pace internă dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principii protestanți și catolici din Imperiu, articolul 42 stipula faptul că efortul de război urma să fie unul comun, financiar cât și uman. Mai mult decât atât, protestanții loiali urmau să se bucure de întregul sprijin al împăratului și principilor catolici iar acest aspect era expres menționat în acord. Armata unită constituită urma să își declare fidelitatea față de împărat și Imperiu. Altfel, articolul 69 din acordul de pace de la Praga menționa obligativitatea fiecărui teritoriu din Imperiu de a plăti în 6 tranșe sume destinate costurilor de război ale viitoarei armate imperiale, primul termen fiind fixat pentru 1 septembrie 1635. Articolele 70 și 75 erau, în teorie, o încercare de sistematizare și „centralizare” a sistemul de recrutare și înrolare a soldaților în armata imperială. Termenii acordului de pace de la Praga au fost negociați între împărat și electorul Saxoniei, într-o primă fază, urmând ca apoi fiecare principe să fie invitat să adere și să consimtă la conținutul acestui acord. Ferdinand al II-lea s-a ocupat ca în teritoriile și principatele Imperiului copii ale acestui acord să fie distribuite, însă într-o variantă ușor modificată. Mai precis, nu s-a menționat în copiile răspândite în teritoriu faptul că anumiți lideri nu beneficiau de amnistia imperială. „După un banchet de celebrare în Praga, Trauttmannsdorff scria plin de optimism că armata se putea concentra de-acum doar pe cei câțiva inamici rămași”.

Termenii acordului de pace internă din Sfântul Imperiu de la Praga din 1635 au fost negociați inițial între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și electorul Saxoniei, Johann Georg, urmând ca apoi, individual, fiecare principe să fie invitat să adere la înțelegerea de pace din Imperiu. Electorul saxon a fost desemnat de împărat drept liderul unei comisii imperiale care să ia legătura cu suedezii la nivel oficial și să pună în practică la nivelul Imperiului termenii acordului de pace. Electorul de Brandenburg a acceptat rapid termenii înțelegerii de pace de la Praga.

După finalizarea negocierilor de pace de la Praga din 1635 dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principele-elector al Saxoniei, Johann Georg, aceasta din urmă a fost pus de împărat în fruntea unei comisii imperiale care să pună în practică la nivelul teritoriilor Imperiului acordul de pace, să-l popularizeze printre principii din Imperiu care să adere la garantarea și consolidarea acestuia și, în același timp, să deschidă un „canal oficial” de comunicare cu suedezii. Saxonia se bucura de tratament preferențial din partea împăratului, asemenea Bavariei, ducele Johann Georg fiind autorizat să conducă propriul corp de armată. Arnim, care fusese generalul trupelor saxone în anii anterior, a fost scos din schemă de faptul că împăratul nu i-a oferit amnistia și, oricum, el nu mai era dornic să participe la război în acest moment. După o scurtă perioadă de captivitate, fiind răpit de suedezi, Arnim a evadat și a dispărut din peisaj. Locul lui în fruntea trupelor electorului saxon a fost luat de generalul Baudissin care luptase anterior de partea suedezilor. Armata saxonă a evacuat Silezia iar cei 25.000 de soldați ai electorului s-au grupat la Leipzig. Apoi, lor li s-au adăugat 7.000 de soldați din armata imperială și alte regimente conduse de contele italian Marazzino.

Electorul de Brandenburg a cuplat rapid la termenii înțelegerii de pace consemnați la Praga între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principele Saxoniei- acord care urma să fie consolidat la nivelul Imperiului- dar în același timp avea emoții din cauza suedezilor și a posibilei reacții militare a acestora. Mai mult, suedezi controlau o parte din teritoriile electoratului de Brandenburg. În încercarea de a face un slalom politic, electorul nu a participat personal la efortul de război al taberei imperiale, dar în acord cu termenii acordului de la Praga la care achiesase el a contribuit cu regimente pe care le-a trimis sub comanda principelui saxon. În altă ordine de idei, colaboratorii suedezilor din Saxonia Inferioară au demarat negocierile cu împăratul Ferdinand al II-le după ce vestea că acordul de la Praga s-a încheiat.

Georg de Lüneburg a fost de acord cu termenii înțelegerii de pace de la Praga în august 1635, debarcând din „corabia” suedeză și trimițând câteva detașamente sub comanda electorului saxon. Însă, acesta nu a fost de acord cu întreaga armătură de articole ale acordului de la Praga și în acord cu el era și fratele lui, August al II-lea de Wolfenbüttel, ceea ce l-a determinat pe împărat să păstreze în apropierea lor câteva garnizoane pentru control, colonelul Ruischenberg fiind responsabil pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de cei doi frați: returnarea Hildesheim-ului. Cantonarea regimentelor imperiale cifrate la 7.000 de soldați și aparținători au ruinat teritoriul lui August al II-lea. Din cei 1.200 de locuitori pe care îi avea orașul, după luni de cantonare a armatei imperiale condusă de colonelul Ruischenberg au mai rămas doar 160 de locuitori. Brandenburgul a reușit să se mențină dincolo de controlul strict imperial și, în acest sens știa că împăratul nu are momentan forța să îl constrângă la respectarea termenilor acordului de pace de la Praga, acord la care electorul de Brandenburg aderase.

În urma discuțiilor individuale cu principii din Sfântul Imperiu care urmau să adere la acordul de pace agreat la Praga în 1635 între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și electorul Saxoniei, Johann Georg, Westfalia s-a alăturat Bavariei și Saxoniei în grupul principilor care aveau autonomie în ceea ce privește comanda asupra propriilor trupe în cadrul armatei imperiale. În cazul Westfaliei, controlul însă, e drept, era mai strict decât în cazul celorlalte două electorate. Subsecvent acordului de pace internă din Sfântul Imperiu de la Praga din 1635, Bavaria și-a lărgit autonomia iar ducele Maximilian și-a înlocuit comandantul armatei, punându-l în această poziție pe contele Johann Götz. În acord cu articolele 64 și 66 din acordul de pace de la Praga și celelalte ducate mai mici din Imperiu au participat financiar la contribuția de război, spre exemplu, Würzburg, întreținând un corp de 2.000 de soldați.

Un singur duce catolic nu a consimțit de bună voie să participe la punerea în practică a acordului de pace din Sfântul Imperiu de la Praga din 1635 și anume, Wolfgang Wilhelm de Pfalz-Neuburg. Împăratul a acționat în baza limitelor constituționale și nu a invadat ducatul acestuia ci l-a pus sub învinuire prin intermediul justiției, Reichshofrat. În cele din urmă, cauza lui Wolfgang a devenit caducă fiind abandonat de soldați care, neplătiți, au dezertat în masă înspre tabăra imperială.

Concesiile făcute de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg în cadrul negocierilor prinse în acordul de pace internă de la Praga din 1635, prin care ar fi trebuit reașezate raporturile dintre suveran și principii protestanți și catolici din Imperiu, au fost de substanță. Însă o singură eroare comisă s-a dovedit vitală pentru parcursul ulterior al Războiului de Treizeci de Ani și anume, problema amnistiilor acordate principilor rebeli care luptaseră de partea trupelor suedeze împotriva suveranului. Amnistia a fost acordată mai puțin celor care activaseră Liga de la Heilbronn, adică exact cei care continuaseră lupta împotriva împăratului după moartea regelui suedez Gustav Adolf.

O bună parte a membrilor Ligii de la Heilbronn nu au beneficiat de amnistia împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, ca parte a înțelegerii acordului de pace internă de la Praga negociat de împărat cu principii din Imperiu. Practic, aici erau prinși cei care luptaseră odată împotriva împăratului alături de suedezi în momentul în care aceștia au invadat Sfântul Imperiu, iar după moartea regelui Gustav Adolf ei au continuat lupta în formula Ligii de la Heilbronn. Cu alte cuvinte ei erau rebeli în două episoade. Decizia împăratului însă a surprins, mai ales după concesiile pe care le făcuse în cadrul acordului, inclusiv pe linie confesională și patrimonială. Cu atât mai mult a surprins această decizie încât ea s-a dovedit o eroare în desfășurarea ulterioară a evenimentelor din Războiul de Treizeci de Ani. Întinderea și raportarea acordului de la Praga la nivelul întregului teritoriu german al Imperiului au fost sabotate tocmai de această greșeală a lui Ferdinand al II-lea.

Teritoriile principilor care nu primiseră amnistia juridică imperială a lui Ferdinand al II-lea în urma acordului de pace de la Praga din 1635, în special linia dură a colaboratorilor germani ai Suediei, urmau să fie partajate între diverși prin ordin imperial. Astfel, districte din Württemberg au fost oferite unui personaj din preajma împăratului- Schlick, Trauttmannsdorff și episcopul Wolfradt au primit și ei fiefuri, în timp ce ducele bavarez insista pentru Heidenheim. Unele cereri au fost respinse de împărat, care nu a dorit să repete greșeala Edictului de Restituire din 1629 ce a dat naștere abuzurilor. Astfel, el nu a cedat presiunilor Würzburg-ului de a-i scoate în afara legii pe cavalerii care luptaseră împotriva lui, pentru a da frâu liber confiscării fiefurilor acestora. Mai existau și alte ducate care aveau cereri nerezonabile din partea împăratului, spre exemplu, Darmstadt care, supralicitându-și rolul jucat în încheierea acordului de pace de la Praga cerea de la Ferdinand al II-lea obținerea ducatului de Kassel.

Interesant este faptul că, în timp ce arhiducele Ferdinand susținea o amnistie juridică aplicabilă inclusiv celor care participaseră activ în Liga de la Heilbronn îndreptată împotriva împăratului, suveranul Ferdinand al II-lea de Habsburg a optat pentru linia dură. Astfel, Palatinatul, conți din zona Rinului, Hessen-Kassel, Württemberg, Hohenlohe au fost excluși de la vreo urmă de amnistie în baza acordului de pace internă din Imperiu semnat la Praga. Deși o bună parte din ei erau calvini, nu acest lucru a stat la baza scoaterii lor din procesul de acordare a amnistiei juridice, ci faptul că ei reprezentaseră cei mai înverșunați adversari ai împăratului în anii anteriori de luptă. Spre exemplu, eliminarea Württemberg-ului din procedeul de acordare a amnistiei nu avea nimic cu confesiunea, de vreme ce teritoriul era luteran ci, mai degrabă, din cauză colaborării extinse pe care o avusese cu suedezii care invadaseră Imperiul. Din arhiva capturată a acestuia, împăratul a putut constata că legătura acestui principe în cauză și trupele suedeze era una foarte strânsă și care data din 1632. La fel, conții Hohenlohe au fost și ei scoși din procedura de acordare a amnistiei tocmai datorită faptului că fuseseră susținători înverșunați ai suedezilor.

Împăratul a pus în posesia suporterilor fideli care luptaseră de partea sa dreptul de proprietate asupra unor teritorii care fuseseră deposedate din mâinile rebelilor ce nu beneficiaseră de amnistia imperială. Într-o mare măsură, pentru desfășurarea ulterioară a războiului, suveranul se simțea obligat să o facă. Darmstadt a primit zone din Solms și Isenburg-Büdingen în timp ce 4 comitate ale conților de Nassau-Walram au fost trecute în dreptul Mainz-ului, Schwarzenberg, prințului Lobkowitz și a ducelui Carol de Lorena. În același timp, Zweibrücken a fost reținut de trupele imperiale dintr-un alt motiv, și anume, posesorul ei era cumnatul defunctului rege suedez, Gustav Adolf, prințul Johann Casimir. De altfel, deciziile imperiale aveau în spate și o noimă morală, de vreme ce noii posesori erau de fapt „vechii” posesori și care fuseseră deposedați în contextul avansului trupelor suedeze prin Imperiu și al colaboratorilor germani ai acestora. Pe de altă parte, inabilitatea împăratului de a trage linie între aceste repuneri în posesie și excluderea de la amnistie imperială a unora dintre rebeli a subminat pe termen mediu și lung însăși ideea de pacificare din negocierile acordului de la Praga din 1635 dintre împărat și principi. Sarcina pe care a moștenit-o arhiducele Ferdinand, viitorul împărat, din această perspectivă a fost, de fapt, un „măr otrăvit”.

Decizia împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a nu acorda amnistia juridică unora dintre rebelii germani care fuseseră membrii ai Ligii de la Heilbronn îndreptată împotriva acestuia a fost, în definitiv, o decizie politică, și care, sub aspect militar, nu avea efecte negative asupra forței Imperiului, cu o singură excepție- Hessen Kassel. Dacă rebelii care au fost excluși de la procesul de amnistie și au suferit deposedare de fiefuri nu se puteau lăuda cu o armată importantă- și, prin urmare, antagonizarea lor nu aducea vreun prejudiciu efortului de război al taberei imperiale-, în schimb Hessen-Kassel era posesoarea unui corp de armată deloc de neglijat și care ar fi putut fi folosit în interesul taberei imperiale. Numai că decizia lui Ferdinand al II-lea de a nu acorda amnistia landgrafului de Hessen-Kassel a deschis calea spre continuarea conflictului și reimplicarea suedezilor în continuarea Războiului de Treizeci de Ani.

În linii generale, excluderea anumitor principi și duci din Sfântul Imperiu de la amnistia oferită de împăratul Ferdinand al II-lea nu avea un impact major asupra forței armatei imperiale, dat fiind vorba că la mijloc a fost vorba de teritorii și zone cu putere mică militară sau financiară, cu o singură excepție: Hessen-Kassel. Acest ducat deținea o armată deloc de neglijat care ar fi putut servi intereselor împăratului Ferdinand al II-lea pe mai departe în Războiul de Treizeci de Ani, numai că acesta a ales să-i excludă de la amnistia oferită prin acordul de pace internă de la Praga. În sens invers, planurile landgrafului Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel se intersectau cu cele ale suedezilor și pe mai departe, dat fiind faptul că acesta considera că pedepsele aplicate de-a lungul timpului de împărat asupra familiei lui au fost disproporționate. În aceeași măsură, el dorea să păstreze abația imperială de la Hersfeld intrată de curând în proprietatea familiei landgrafului.

Observând faptul că nu se află printre rebelii care au obținut amnistia împăratului Ferdinand al II-lea ca parte a a acordului de pace internă de la Praga, landgraful Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel a decis să continue lupta împotriva Habsburgilor și, în acest sens, Wilhelm al V-lea l-a informat pe cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, în iulie 1635 că el va rămâne devotat cauzei suedeze. În cele din urmă și-a abandonat pentru moment pozițiile, dat fiind faptul că Bernhard de Weimar s-a retras din zonă, ceea ce îl lăsa descoperit în fața unui atac al armatei imperiale. În același timp, corpul principal al armatei suedeze s-a răzvrătit iarăși față de condițiile financiare și conducerea aparatului de ofițeri ai acesteia. Prin urmare, Wilhelm al V-lea și-a calculat opțiunile și a decis să se retragă cu cei 4.000 de soldați ce se aflau sub comanda lui Peter Melander înspre zonele din Westfalia pe care armata landgrafului le controla. În Kassel și Ziegenhain a lăsat garnizoane care să reziste în fața unui eventual atac al trupelor imperiale.

În toamna anului 1635 la orizontul landgrafiatului de Hessen-Kassel se adunau „nori negri” și spectrul unei invazii din partea armatei imperiale era tot mai concret. Landgraful Wilhelm al V-lea știa că nu e parte din acordul de amnistie al principilor rebeli din Sfântul Imperiu, amnistie oferită de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin acordul de la Praga, cu atât mai mult cu cât el alesese calea de a păstra alianța cu suedezii care invadaseră Imperiul. În Westfalia, 12.000 de soldați erau pregătiți pentru această operațiune în conjuncție cu detașamentele generalului imperial Piccolomini. În fața acestei situații, Peter Melander, comandantul armatei landgrafiatului de Hessen-Kassel, a consimțit încheierea unui armistițiu, în numele landgrafului Wilhelm al V-lea. Arhiducele Ferdinand, urmărind pacificarea Imperiului, a sprijinit puternic ajungerea la o soluție, el fiind și cel care se opusese în fața împăratului Ferdinand al II-lea, tatăl lui, de a exclude de la amnistie o parte dintre rebeli.

În speranța ajungerii la o înțelegere amiabilă cu landgraful de Hessen-Kassel Wilhelm al V-lea, exclus de la iertarea oferită de împăratul Ferdinand al II-lea rebelilor, arhiducele Ferdinand, moștenitorul tronului, dorind să îl readucă pe acesta la sentimente mai bune față de coroană, a acceptat propunerea landgrafului de încheiere a unui armistițiu. Arhiducele a suspendat rapid operațiunile desfășurate de armata imperială la Fulda, în același timp în care Ferdinand de Koln promova și el calea unei înțelegeri și rezolvări amiabile a conflictului. „Ferdinand de Koln susținea de asemenea compromisul drept cea mai bună cale de a elimina „paraziții hesieni” ce infectau teritoriile lui din Westfalia”. Orizontul unei înțelegeri într-un final părea clar, mai ales că landgraful își dăduse acordul și recunoscuse valabilitatea termenilor acordului de pace internă de la Praga. Mișcarea a fost însă sabotată de indecizia împăratului Ferdinand al II-lea de a ratifica dorința lui Wilhem al V-lea de a reveni între limitele constituționale prin acceptarea condițiilor înțelegerii de la Praga precum și de atacul unui corp de armată imperială asupra unei părți din Westfalia controlată de landgraful de Hessen-Kassel. Evenimentele l-au determinat pe landgraf să conchidă că la mijloc e vorba de un truc și nu de o intenție sinceră a împăratului și a decis să tragă de timp până când Franța ar fi oferit un „târg” mai bun.

În primăvara anului 1636 cancelarul suedez Axel Oxenstierna l-a desemnat pe Alexander Leslie să reia sub comandă restul de detașamente rămase răspândite în Sfântul Imperiu după moartea comandantului lor, sudezul Knyphausen în ianuarie 1636, și de a se repoziționa pentru următoarele acțiuni militare. Scoțian la origine, acesta era un ofițer înzestrat și se făcuse remarcat în timpul campaniilor regelui Gustav Adolf. Carisma lui i-a oferit pe tavă serviciul unor detașamente de soldați care au dezertat de sub comanda ducilor din zonă. Moralul celor 3.000 de soldați care rezistau în Osnabrück a crescut simțitor atunci când acesta și-a făcut apariția. „Câteva dintre regimentele ducelui Georg de Lüneburg au dezertat către acesta în mai, ceea ce i-a oferit comanda asupra Weser-ului și părți din Lüneburg până în august”.

Apariția scoțianului Alexander Leslie, detașat de cancelarul suedez Axel Oxenstierna pentru a prelua comanda asupra detașamentelor suedeze rămase în derivă după moartea comandantului Knyphausen și, mai ales, dezertarea unor regimente ale ducilor din zonă în solda lui Leslie, l-au convins pe landgraful Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel să renunțe la orice gând de a încheia un armistițiu cu suveranul lui, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. El a revenit la starea de rebel față de împărat, la îndemnul soției lui, Amalia Elisabeta, care se pare că era mai încântată de noi achiziții teritoriale chiar decât landgraful. Prin urmare, Wilhelm al V-lea și-a trimis trupele să facă joncțiunea cu cele ale scoțianului din serviciul suedez, Alexander Leslie, cu scopul de a străpunge cordonul armatei imperiale care bloca aprovizionarea cetății Hanau, asediată. Hesienii s-au văzut din nou lăsați singuri, din moment ce cancelarul Regatului suedez, Axel Oxenstierna, l-a retras pe Leslie din zonă, moment în care trupele imperiale au curățat de garnizoanele hesiene forturile de pe Lippe. Landgraful Wilhelm al V-lea și-a retras armata la nord de Hanau pentru a se proteja, moment în care împăratul Ferdinand al II-lea a decis că „teatrul” jucat de landgraf pe marginea revenirii sub autoritatea imperială, nu „merită biletele”. Prin urmare, în octombrie 1636, el a emis ordinul prin care Wilhelm al V-lea era scos în afara legii și a demarat diligențele pentru ca o armată special recrutată să confiște posesiunile landgrafului.

Mutarea împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, de a oferi amnistie unei mari părți a rebelilor din Imperiu în cadrul acordului de pace inernă de la Praga, a provocat amărăciune amestecată cu frustrare în tabăra suedezilor ce invadaseră Imperiul. Pierderile și eforturile de război și sumele pe care le investiseră suedezii în această etapă a Războiului de Treizeci de Ani- de la debutul invaziei din 1630 și până acum în 1635- fuseseră mari iar așteptările erau pe măsură. Însă după înfrângerea de la Nördlingen și destrămarea Ligii de la Heilbronn, Suedia se aștepta din clipă în clipă la o ofensivă a armatei imperiale împotriva trupelor suedeze din Imperiu. Iar pierderea unora dintre aliații germani, foști colaboratori și care acum renunțaseră la starea de rebeliune față de împărat, reprezenta un orizont sumbru pentru suedezi. Prin urmare, cancelarul Axel Oxenstierna a făcut tot ceea ce a putut pentru a exploata erorile și neajunsurile termenilor de pace oferiți de împăratul Ferdinand al II-lea principilor rebeli din Imperiu cu ocazia acordului de pace de la Praga.

După înfrângerea suferită în fața armatei imperiale de la Nördlingen din 1634 trupele suedeze și politica lui Axel Oxenstierna, cancelarul Regatului suedez, erau într-un vădit recul. Împăratul avea inițiativa, mai ales că o mare parte a principilor colaboratori ai suedezilor din Imperiu, totodată membrii ai Ligii de la Heilbronn condusă de Suedia, au primit amnistia împăratului în cadrul acordului de pace de la Praga din 1635 și au renunțat la lupta împotriva propriului suveran. Prin urmare, spectrul unei înfrângeri definitive, totale și umilitoare pentru Suedia, al cărui efort de război uman și financiar în cei cinci ani de conflict pe teritoriul Sfântului Imperiu fuseseră mari, era de neacceptat pentru cancelarul suedez.

Faptul că împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, după înfrângerea administrată suedezilor și aliaților germani ai acestora la Nördlingen în 1634, reușise în termen de câteva luni prin acordul de la Praga să îi smulgă din Liga de la Heilbronn unde erau membrii alături de Suedia pe principii rebeli și să le ofere posibilitatea de a reveni sub autoritatea împăratului, a fost primită „greu” de Suedia. Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, vedea acest lucru drept o „trădare germană”. În ochii lui, rezultatele împăratului erau cu atât mai spectaculoase cu cât reușise să pacifice mare parte din Imperiu, oferind amnistie pentru cei mai mulți dintre rebeli, fără să fie nevoit astfel să lupte în continuare împotriva lor. „Aranjamentul de la Praga i-a confirmat cele mai negre așteptări: «Împăratul obținuse pe timp de pace mai mult decât dacă ar fi câștigat două bătălii de tipul celei de la Nördlingen»”.

Dincolo de propaganda suedeză care s-a pus în mișcare în teritoriile încă sub control din Sfântul Imperiu, după reușita împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a readuce marea parte a foștilor colaboratori germani ai Suediei din starea de rebeliune înapoi sub autoritatea imperială- propagandă care era destinată de a „reduce” efectele înfrângerii tot mai pronunțate la orizont în războiul din Imperiu, în particular- cancelarul Axel Oxenstierna căuta soluții de a ieși diplomatic onorabil din război. Faptul că situația era disperată pentru politica suedeză din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu este demonstrat și de faptul că Oxenstierna era dispus, în definitiv, să se mulțumească doar cu câteva porturi de pe coasta Pomeraniei, dacă împăratul ar fi fost de acord. Cancelarul știa faptul că armatele din sudul și vestul Imperiului nu mai existau, fie fuseseră anihilate de armata imperială, fie soldații dezertaseră în bloc, odată cu trecerea lui Bernhard de Weimar dinspre suedezi în solda Franței, proaspăt intrată oficial în război. Saxonia, Brandenburg și Lüneburg acceptaseră termenii păcii de la Praga ai împăratului Ferdinand al II-lea iar Hessen-Kassel, în momentul în care ne aflăm- 1635- era în negocieri să facă același lucru.

În a doua jumătate a anului 1635 suedezii din Sfântul Imperiu se mai bazau pe 9 regimente sub comanda colonelului Sperreuther și alți 4.000 sub comanda lui Wilhelm de Weimar, aflat la Erfurt. Corpul principal al armatei, sub conducerea lui Banér mai putea ridica alți 26.000 de soldați dar din care 11.000 erau necesari apărării Pomeraniei, bazei de desant de la Marea Baltică a suedezilor. Practic, operațiunile puteau fi desfășurate doar cu cei 15.000 rămași din corpul principal al armatei și care erau staționați în Magdeburg și Halberstadt. Din acest număr, majoritatea covârșitoare erau mercenari, doar 3.000 fiind suedezi sau finlandezi. Condițiile de acasă din Regatul Suediei nu erau nici ele îmbucurătoare pentru politica suedeză privind continuarea operațiunilor militare din Sfântul Imperiu. Ultimii 4 ani fuseseră dezastruoși în ceea ce privește recoltele din Suedia, iar din cauza faptului că „taxele” și impozitele erau percepute în mare măsură în natură ne putem face o imagine despre dificultățile armatei suedeze din Imperiu. „Oxenstierna știa că avea puține de oferit armatei”.

Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, ar fi acceptat pacea oferită de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, dată fiind condiția de „avarie” a armatei suedeze din anul 1635, dar spera la obținerea unor termeni acceptabili. Vestea că la Praga împăratul a oferit amnistie rebelilor în cadrul acordului de pace internă i-a determinat pe ofițerii germani din armata aflată în solda suedeză și condusă de Banér, să aleagă o comisie care să deschidă negocieri între Suedia și Saxonia și, prin intermediul celei urmă, cu tabăra imperială. Motivul mercenarilor germani ținea și de faptul că lupta lor alături de cauza rebelilor și a a suedezilor nu le adusese nimic, în timp ce, în contrapartidă, generalii care se dovediseră fideli împăratului Ferdinand al II-lea fuseseră recompensați cu generozitate. Mai mult decât atât, după înfrângerea de la Nördlingen din 1634, mare parte din ceea ce obținuseră din partea suedezilor, atunci când trecuseră de partea lor în 1632, se evaporase. Nu în ultimul rând, unii dintre ei erau subiecți ai unor principi rebeli care acceptaseră deja termenii acordului de pace și amnistia împăratului cu condiția de a reveni sub autoritatea acestuia. În cele din urmă, ei au părăsit armata suedeză după ordinele din iulie 1635 ale împăratului- avocatoria- pretextând că fidelitatea față de împărat e mai presus decât restanțele de plată pe care le aveau de primit din partea suedeză. Bineînțeles, scuza a venit ca o mănușă pentru aceștia care știu oricum riscurilor la care se expun continuând lupta împotriva împăratului.

În discuțiile preliminare de pace dintre cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, și electorul Saxoniei Johann Georg aflat în fruntea comisiei imperiale desemnate de Ferdinand al II-lea să deschidă negocieri cu suedezii argumentele sau, mai bine zis, cererile prezentate de Oxenstierna s-au dovedit complet nerealiste. El cerea suma de 8 milioane de taleri și amnistia completă în schimbul unei retrageri pe etape a suedezilor din teritoriile Sfântului Imperiu, din Pomerania peste mare. La fel de nerealist s-a dovedit în negocieri și electorul saxon Johann Georg care i-a propus lui Oxenstierna de 8 ori mai puțin, 1 milioane de taleri, sumă care urma să fie achitată de Saxonia și alte principate protestante. Suedia trebuia să renunțe la orice pretenție teritorială pa seama Sfântului Imperiu. În același timp, electorul saxon le transmitea ultimatumuri generalilor germani care se aflau încă în solda suedezilor cerându-le să se conformeze acordului de pace internă propus de împăratul Ferdinand al II-lea la Praga. Suspicioși pe faptul că Oxenstierna purta discuții cu tabăra imperială în care ei nu urmau să fie incluși, aceștia au acționat pe cont propriu și, în urma unei vizite a cancelarului în tabăra militară, l-au sechestrat și au extras de la el un acord cu forța- așa-numita „Convenție a Butoiului cu Pulbere”- în august 1635, prin care cancelarul se angaja să nu consimtă la niciun târg cu Saxonia și cu împăratul fără ca ofițerii să fie consultați.

Situația militară suedeză din a doua jumătate a anului 1635 din teritoriile controlate încă din Sfântul Imperiu s-a deteriorat iar acest lucru s-a datorat nu direct suedezilor ci colaboratorilor acestora germani care, după anunțul de la Praga al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg prin care amnistia urma să fie oferită principilor care renunțau la rebeliune împotriva suveranului, au defectat înspre tabăra imperială. Wilhelm de Weimar și-a demobilizat o parte din regimente, în august 1636, iar cu altele a trecut în bloc de partea Saxoniei care își exprimase deja aderența la pacea oferită de Ferdinand al II-lea. Suedezii lui Banér s-au retras la nord de Stendal în septembrie 1635 la aflarea veștii că Brandenburgul acceptase termenii păcii oferite de împărat. Electorul Saxoniei i-a abordat direct pe ofițerii germani rebeli care se aflau încă pe statul de plată al suedezilor, oferindu-le o cale de a reintra onorabil în grațiile împăratului. La Schönebeck, el le-a oferit, pentru a defecta din tabăra suedeză, 2.5 milioane de taleri plătibili direct lor, prin ocolirea Suediei. În cele din urmă, mesagerul împăratului, contele Kurz, i-a transmis electorului că trupele saxone pot folosi forța împotriva regimentelor care se aflau în armata suedeză a lui Banér, dat fiind faptul că ultimatumul expirase. Deși trupele acestuia, cu toată deriva în care se aflau, au administrat o înfrângere corpului saxon al generalului Baudissin- prea încrezător- trimis în urmărirea lor, Banér a continuat să își retragă armata înspre nord, spre Pomerania. Altfel, momentul a fost destul de greu de digerat pentru reputația militară a trupelor electorului saxon, 5.000 de soldați fiind uciși în bătălie iar generalul Baudissin a scăpat înnotând în Elba.

Situația trupelor suedeze din Sfântul Imperiu de la finalul anului 1635 era una din ce în ce ma precară în condițiile în care împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg acordase amnistie imperială pentru cea mai mare parte a rebelilor germani care luptaseră de partea suedezilor împotriva lui. Mai mult, Bernhard de Weimar, un conducător militar „de cursă lungă” al suedezilor trecuse cu tot cu trupele din subordine în solda Franței. Ca peisajul să devină și mai dificil, noul rege al Uniunii Polono-Lituaniene, Wladyslaw al IV-lea, a reînnoit acordul cu împăratul Ferdinand al II-lea și, în paralel, era pregătit să declanșeze un război împotriva Suediei. Pentru a renunța la pretențiile asupra coroanei suedeze, noul rege polonez cerea compensații financiare și patrimoniale, aspecte de care suedezii inițial nici nu vroiau să audă. Într-un final, la Stuhmsdorf, cele două părți au ajuns la o înțelegere.

În toamna anului 1635 urma să expire armistițiul de la Altmark încheiat între polonezi și suedezi în urma războaielor dintre cele două regate din deceniul trecut. Atenția celor implicați de partea suedezilor, a colaboratorilor germani din Sfântul Imperiu ai acestora- atâți câți mai erau- era îndreptată înspre poziția eventuală a Poloniei față de acest armistițiu, mai ales că pe tronul regatului polon se afla un nou rege, Wladyslaw al IV-lea. Pragmatic din fire și destul de energic, acesta a blocat un atac al tătarilor și turcilor asupra regatului și a respins asediul rușilor asupra Smolensk-ului. În virtutea acestor reușite, noul rege al Poloniei a cerut Seimului, strămoșul Parlamentului de astăzi, să ia în considerare dorința lui de a declanșa un atac asupra Suediei din momentul în care armistițiul de la Altmark urma să expire.

În contextul în care regele Poloniei, Wladyslaw al IV-lea, era pe punctul de a declanșa un război împotriva Suediei după expirarea armistițiului- în septembrie 1635- dintre cele două părți încheiat la Altmark, situația Suediei era din ce în ce mai complicată, dat fiind faptul că poziția împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, era una puternic consolidată în raport cu forța militară a suedezilor din acest moment. Cardinalul Richelieu nu putea să intervină atât de ușor în ajutorul suedezilor pentru a evita colapsul total al acestora și evacuarea din teritoriilor imperiale ocupate deoarece armata franceză era implicată în respingerea atacului spaniol dinspre nord, din Țările de Jos spaniole. Acordul de pace internă de la Praga prin care împăratul își atrăsese deja o parte dintre principii rebeli din Imperiu de partea sa îi semnaliza cardinalului francez că trupele suedeze vor avea parte de dificultăți majore în a rezista ofensivei imperiale.

Cunoscând intențiile noului rege al Poloniei, Wladyslaw al IV-lea, de a ataca Suedia de îndată ce armistițiul dintre cele două părți urma să expire în septembrie 1635, împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a abordat pe acesta propunându-i un atac conjugat asupra suedezilor. Silezia urma să fie oferită de împărat regelui polon dacă aceasta ar fi consimțit. Într-un show de propagandă, cancelarul suedez Oxenstierna a reușit să adune 20.000 de soldați și să îi transfere din Suedia în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu, dar era conștient că nu poate suporta un război împotriva celor doi rivali. Prin intervenția Franței, cancelarul suedez Oxenstierna a fost de acord cu prelungirea armistițiului de la Altmatk- noua înțelegere s-a semnat la Stuhmsdorf- dar concesiile pe care trebuiau să le facă suedezii erau semnificative. Suedia a trebuit să renunțe la teritoriul Prusiei poloneze, teritoriu pe care establishmentul suedez și-l imagina drept terenul central al viitoarelor posesiuni din Imperiu. Cedarea acestui teritoriu pentru a evita pe moment un atac al polonezilor a însemnat renunțarea la un spațiu cât de cât sigur și totodată concesia care să îi permită Suediei implicarea cu toate forțele în războiul din celelalte zone al Sfântului Imperiu, dar fără certitudinea unor succese militare viitoare.

Regele Poloniei, Wladyslaw al IV-lea, a încheiat un tratat de alianță cu împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, consolidat și printr-o alianță matrimonială prin fiica împăratului, Cecilia Renata, dar el spera în același timp să își convingă nobilii că un război cu Suedia este o opțiune de luat în seamă, chiar dacă armistițiul dintre cele două părți fusese reînnoit. „În orice caz, supușii lui și-au pierdut entuziasmul în ceea ce privește o ofensivă împotriva Suediei”. (Peter H. Wilson, p. 577) Regele Poloniei și-a sabotat însă relațiile cu împăratul Ferdinand al II-lea prin acțiunile pe care le-a întreprins: părea că este dispus să negocieze cu absolut oricine, indiferent de tabăra în care se afla. El le-a permis spaniolilor să recruteze 30.000 de soldați pe care să îi folosească în Țările de Jos și a deschis negocieri cu Anglia și Franța. În cele din urmă, armistițiul reînnoit dintre Polonia și Suedia de la Stuhmsdorf, din septembrie 1635, a rămas în vigoare, ceea ce le-a eliminat temporar suedezilor una dintre griji.

Menținerea armistițiului dintre Polonia și Suedia în septembrie 1637 a eliminat grijile cancelarului suedez Oxenstierna în privința unui eventual atac al polonezilor în Prusia. Acest lucru i-a permis cancelarului suedez să deplaseze armata lui Lennart Torstensson de 9.700 de soldați din Prusia înspre Pomerania în octombrie 1635. Armata saxonilor condusă de Marazzino a fost luată prin suprindere de acțiunea neașteptată a suedezilor. Electorul Johann Georg a fost și el nevoit să se retragă înspre Berlin iar comandantul suedez Banér a obținut mici succese prin eliberarea orașelor Werben și Magdeburg. Mica ofensivă reușită a suedezilor a fost facilitată și de dezorganizarea din armata saxonilor, cei mai mulți dintre ei, neplătiți, neavând niciun elan în a lupta. Armata electorului saxon s-a retras înspre Halle.

După rundele de negocieri anterioare cu suedezii, electorul Saxoniei, Johann Georg, a reluat discuțiile în noiembrie 1635 cu cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, numai că situația militară a trupelor suedeze din Sfântul Imperiu se ameliorase, ceea ce i-a permis cancelarului suedez să ridice miza în desfășurarea negocierilor. Ezitările saxonilor și constanta politică de ademenire a generalilor germani din solda suedezilor de a dezerta cu trupele din subordine, în locul unei acțiuni hotărâte militare căreia suedezilor le-ar fi fost greu să îi facă față în acest moment, s-a dovedit o carte pierzătoare: o prelungire inutilă în locul unei rezolvări a situației. Momentul s-a întors împotriva saxonilor, Franța intrând în schemă prin încheierea unui acord cu Suedia, ceea ce a dus la revitalizarea militară a suedezilor de pe teritoriul Sfântului Imperiu.

În fața dezertărilor ofițerilor superiori germani din tabăra suedezilor, după ce împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg a pus „pe masă” la Praga termenii unui acord de pace internă în Imperiu, cancelarul suedez a reușit să obțină ajutorul francezilor. Aceștia au trimis prin intermediul ambasadorului francez 15.000 de taleri care i-au permis lui Oxenstierna să blocheze fluxul dezertărilor soldaților simpli din tabăra suedezilor. Cei care au părăsit astfel tabăra suedezilor au fost, prin urmare, în mare măsură ofițeri superiori și nu soldați. Spre exemplu, colonelul Sperreuther s-a îndreptat înspre armata imperială urmat de doar 80 de cavaleri ce dezertaseră din armata suedeză.

Unul dintre argumentele folosite de tabăra imperială după ce împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg a oferit amnistia rebelilor germani care luptaseră alături de suedezi împotriva lui, prin intermediul acordului de pace internă de la Praga, a fost apelul la patriotismul german. El a funcționat- e adevărat, în forme limitate-dar a funcționat, amestecat și cu motive personale. Unul dintre cazurile rebelilor care au revenit sub autoritatea imperială din acest motiv a fost Augustus von Bismarck, un strămoș al celebrului cancelar de mai târziu din secolul al XIX-lea și care luptase în cauza suedeză sub comanda lui Bernhard de Weimar. Originar din Brandenburg, după trecerea lui Bernhard de Weimar în serviciul francez în debutul anului 1635, el a primit vestea din partea fratelui său că electorul de Brandenburg, principele lor suzeran, a acceptat termenii de pace oferiți de împărat și a emis în consecință un ordin ca rebelii din electoratul său să renunțe la lupta împotriva împăratului. „Sosind la trei zile după ce fusese promovat, Augustus și-a băgat scrisoarea în buzunar, așteptând să o scoată la înaintare mai târziu atunci când regimentul lui mărșăluia prin nordul Germaniei și pe când obținuse deja o mică avere, dându-i posibilitatea de a se retrage către o mai confortabila existență de comandant de cetate din Brandenburg”.

Electorul Saxoniei, Johann Georg, a redeschis negocierile cu cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, în noiembrie 1635 dar ele erau derulate pe aceeași măsură de temporizare operată de principele saxon când, de fapt, o atitudine mai hotărâtă ar fi putut decide fără prea mari eforturi învingătorul. Deja în acest moment succesele, chiar dacă nu însemnate, din ultima perioadă ale suedezilor le-au dat posibilitatea de a-și prezenta sub alte forme, mai decise, condițiile acceptării păcii oferite de tabăra imperială. Dacă înainte cu câteva luni, Oxenstierna era pregătit să accepte orice târg i se oferea din partea împăratului pentru a ieși onorabil din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu, acum plusa și cerea ca un eventual acord de pace să fie consemnat, negociat și consolidat de acceptul tuturor principilor din Imperiu nu oferit doar de Saxonia, ca intermediar al discuțiilor cu împăratul Ferdinand al II-lea. Însă, în aceeași măsură, cancelarul suedez își supraestima micile succese din ultima perioadă, deoarece situația militară rămânea la fel de precară. Până în primăvara anului 1636 alți ofițeri superiori germani din solda suedezilor au defectat, în mare măsură și datorită faptului că principii germani din care proveneau acești generali colaboratori acceptaseră deja oferta de pace a împăratului Ferdinand al II-lea și, prin urmare, găseau inutilă orice continuare a luptei alături de suedezi împotriva propriului suveran.

Cartea de negociere jucată de electorul Saxoniei Johann Georg, aceea de a-i convinge pe cât mai mulți ofițeri germani colaboratori ai suedezilor de a trece în tabăra imperială după amnistia oferită de împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg rebelilor din Imperiu în 1635 s-a dovedit ineficientă. De fapt, pe termen scurt tactica funcționa dar în cazuri personale și punctuale și nu avea efectul de a destabiliza serios forța combativă a suedezilor din Imperiu. O acțiune mai hotărâtă militar în acest punct ar fi putut reprezenta o lovitură pe care suedezii cu greu ar fi putut-o respinge sau, cel mai probabil, nu ar fi fost în măsură să o respingă. Mai mult decât atât, indecizia și temporizarea practicate de electorul Johann Georg s-au transformat prin ricoșeu în „lovituri” aplicate propriilor soldați, moralului acestora, deoarece cu cât se aștepta mai mult cu atât aceștia deveneau mai reticenți în a lupta împotriva celor care le fuseseră până mai ieri aliați. Problema comandamentului armatei electorului saxon, deținută de Baudissin, era la fel de sensibilă deoarece acesta nu se bucura de respect în rândul soldaților saxoni. „Odată un ofițer energic, el era acum un alcoolic care îl putea depăși chiar și pe Johann Georg în beție iar o dată a adormit în timpul unei bătălii”.

Una dintre cauzele eșecului Saxoniei în a securiza o înțelegere cu suedezii, după ce saxonii reveniseră în tabăra imperială, și de a negocia o retragere a suedezilor din Imperiu, dincolo de atitudinea laxă și indecisă militar a electorului Johann Georg, a fost determinată de spirala acumulării datoriilor electorului cauzate de război. Din momentul în care armata saxonă a devenit permanent angajată în Războiul de Treizeci de Ani, cu tot cu segmentul luptei de partea suedezilor până în 1635, datoriile acumulate și centrate pe costurile necesare menținerii războiului au crescut semnificativ. Dacă în 1628 atunci când electoratul nu era implicat militar 100% în operațiuni datoria era de 7 milioane de florini, spre exemplu, în 1657, la aproape un deceniu după terminarea Războiului de Treizeci de Ani ea a ajuns la suma de 25.2 milioane florini.

Indecizia electorului saxon Johann Georg în a rezolva problema negocierilor cu partea suedeză și temporizarea excesivă în locul unei măsuri decisive militare care l-ar fi împins pe cancelarul suedez Axel Oxenstierna să ceară pace dată fiind situația armatei suedeze din anul 1635, a permis intrarea Franței în joc. Tratatul semnat la Wismar în 1636 i-a oferit lui Oxenstierna exact spațiul și gura de aer de care avea nevoie pentru a nu capitula în teritoriile Sfântului Imperiu în fața împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Temerea principală a cardinalului Richelieu care a consimțit la semnarea tratatului era dată de faptul că, odată cu eventuala eliminare a suedezilor din Imperiu, Ferdinand al II-lea ar fi putut să se implice convins de Habsburgii spanioli total de partea acestora în războiul din Țările de Jos, împotriva olandezilor și, probabil, și într-un atac asupra Franței.

Indecizia electorului Saxoniei Johann Georg de a acționa decisiv împotriva trupelor suedeze de pe teritoriul Sfântului Imperiu și a căror situație nu era una strălucită pe parcursul anului 1635, mai ales după ce o parte însemnată dintre colaboratorii germani ai acestora au renunțat la rebeliunea față de împăratul Ferdinand al II-lea, revenind sub autoritatea acestuia, s-a transformat într-o șansă pentru cancelarul suedez Axel Oxenstierna. Generalii germani care renunțaseră la lupta alături de suedezi și trecuseră în tabăra imperială îi produseseră, financiar vorbind, un avantaj cancelarului dat fiind faptul că defectarea înspre tabăra imperială însemna automat și faptul că ei renunță la restanțele de plată pe care cancelarul suedez le avea de plătit în contul lor. În egală măsură, cei care au optat pentru a rămâne de partea suedezilor mai ales că nu toți rebelii primiseră amnistia împăratului, nu aveau în această situație decât opțiunea să continue lupta alături de suedezi sperând într-o victorie finală.

Faptul că electorul Saxoniei Johann Georg nu i-a atacat pe suedezi în a doua jumătate a anului 1635, deși situația militară a acestora era dificilă iar șansele unei reușite decisive care să pună capăt scopurilor suedeze din Sfântul Imperiu erau destul de mari, s-a transformat într-o carte câștigătoare pentru cancelarul Regatului suedez, Axel Oxenstierna. Pe termen mediu, el era conștient că de o eventuală înțelegere cu Franța, proaspăt intrată oficial în Războiul de Treizeci de Ani, depinde rezistența împotriva unui atac al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care reușise să ii determine pe unii dintre rebeli, foști colaboratori ai suedezilor, să renunțe la lupta împotriva lui. În egală măsură, ofensiva armatei franceze din vara anului 1635, prima, și totodată nereușită, operațiune oficială din Războiul de Treizeci de Ani l-a determinat pe cardinalul Richelieu să reevalueze posibilitatea unei alianțe cu suedezii. Prin urmare, marchizul de Saint Chamont a fost trimis în Imperiu pentru a deschide discuțiile și negocierile cu cancelarul suedez și pentru a se asigura că acesta nu cedează și încheie pace cu împăratul Ferdinand al II-lea.

Marchizul de Saint Chamont trimis de cardinalul francez Richelieu pentru a securiza o înțelegere cu cancelarul suedez Axel Oxenstierna, a realizat acest lucru la Wismar, în 30 martie 1636, acord ratificat ulterior de regele francez Ludovic al XIII-lea. Prin intermediul acestui acord suedezii au primit o binemeritată gură de oxigen, Richelieu fiind de acord să achite restanța de 60.000 de taleri care rămăsese suspendată odată cu moartea regelui Gustav Adolf când subsidiile franceze către suedezi fuseseră decuplate. Cu banii primiți, Oxenstierna a recrutat 4 regimente engleze iar banii promiși de Richelieu în completare ulterioară i-ar fi putut oferi o altă perspectivă militară cancelarului suedez. Însă acesta a ezitat să ratifice tratatul deoarece în el erau stipulate clar condițiile prin care Suedia nu putea încheia pace separată fără acordul Franței. Fiind anunțat public, acordul îi servea lui Oxenstierna deoarece îi semnaliza împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu că interesele suedeze din Imperiu nu vor fi abandonate ușor. Pe de altă parte, Richelieu a cedat în acest punct, fiind de acord să deblocheze subsidiile către suedezi, chiar dacă Oxenstierna încă nu ratificase tratatul. Cardinalul francez a realizat acest lucru deoarece nu dorea să își saboteze alianța cu singurul opozant al împăratului pe care se putea baza, dată fiind și prestația slabă a armatei franceze în acest prim an- 1635- al implicării militare oficiale în Războiul de Treizeci de Ani.

Discuțiile dintre francezi și cancelarul suedez Axel Oxenstierna privind ratificarea înțelegerii la care ajunseseră la Wismar au intrat în impas, Oxenstierna deplasându-se din teritoriile Sfântului Imperiu, din teritoriile controlate de suedezi, peste mare, în Regatul Suediei pentru a-și reafirma puterea, el fiind contestat puternic „acasă”. Sten Bielke și Salvius au rămas în teritoriile suedeze din Sfântul Imperiu să îl reprezinte dar nici ei nu au reușit să ajungă la o înțelegere definitivă nici cu francezii și nici cu tabăra imperială prin intermediul electorului Saxoniei, Johann Georg. În timp ce Oxenstierna considera că are șanse să obțină termeni mai buni decât îi fuseseră oferiți anterior de împăratul Ferdinand al II-lea pentru încheierea unui tratat de pace, împăratul era mai mult decât încrezător că poate zdrobi rezistența suedeză din teritoriile ocupate din Imperiu.

Eșuarea negocierilor dintre principele saxon Johann Georg și cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, privind încheierea unui acord de pace și retragerea trupelor suedeze din Sfântul Imperiu, treptat, peste mare în Suedia, a dus la reacția împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Considerând că șansele de reușită îi creează un avantaj considerabil, împăratul a creat o armată sub conducerea contelui Melchior Hatzfeldt pe care a trimis-o electorului saxon cu direcție precisă: atacarea trupelor suedeze.

Împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg a decis să rezolve „problema suedeză”, după negocierile eșuate de pe parcursul anului 1635 și, încrezător în șansele de a le administra o înfrângere severă acestora care să-l facă pe cancelarul Axel Oxenstierna să consimtă retragerea din teritoriile ocupate din Imperiu, a creat o armată de 10.000 de soldați sub comanda contelui Melchior Hatzfeldt pe care a trimis-o în zona Saxoniei. Contele era încă din anii ‘20, de la debutul Războiului de Treizeci de Ani în serviciul imperial, luptase în mult bătălii- inclusiv la Breitenfeld- și era un personaj educat și bine conectat la rețeaua de influență a familiilor aristocratice din principatele Imperiului. Fratele lui, episcop de Bamberg și Würzburg îi oferea și el alte conexiuni și influență. Cu toate că era meticulos și un bun strateg, pe câmpul de luptă prezenta greșeala de a arunca rapid vina pe subalterni pentru propriile erori tactice. La scurt timp, el a fost numit la comanda trupelor saxone, după ce generalul Baudissin se bucura de tot mai puțin sprijin în rândul soldaților.

În august 1636 generalul armatei suedeze din Sfântul Imperiu, Banér, a părăsit Werben unde era cantonat și s-a deplasat în direcția lui Alexander Leslie pentru a face joncțiunea cu acesta. Contele Hatzfeldt trimis cu o armată imperială de Ferdinand al II-lea să îl ajute pe electorul saxon Johann Georg în contracararea trupele suedeze din zonă, a detașat un corp de 4.000 de soldați să apere Brandenburg și să fie cu ochii pe electorat în același timp. Deși în mod oficial electorul se declarase de partea împăratului, nu toții liderii militari renunțaseră la alianța cu armata suedeză. Subsecvent, generalul Marazzino a primit ordin să se alăture corpului central al armatei imperiale, aflat la Tangermünde și care avea ca obiectiv să atace dinspre vest Pomerania și Mecklenburg. Generalul suedez Banér a decis să joace totul pe o singură bătălie, dată fiind inevitabilă confruntare cu trupele imperiale. După ce a colectat 3.800 de oameni detașați din garnizoanele suedeze din Pomerania, el s-a poziționat, cu cei 17.000 de soldați pe care îi avea acum, la Wittstock, la sud de lacurile Pomeraniei. Contele armatei imperiale, Hatzfeldt, avea dificultăți în a-și aproviziona armata iar Banér care era conștient de acest lucru s-a decis să atace înainte ca Hatzfeldt să își rezolve problema.

La sud de lacurile Pomeraniei, lângă Wittstock, unde urmau să se confrunte trupele imperiale conduse de contele Hatzfeldt și cele ale suedezilor conduse de Banér, numeric situația era sensibil egală, cu un avantaj minor de partea lui Hatzfeldt. Poziția lui era însă din punct de vedere strategic mai bună decât cea a suedezilor, flancul stâng fiind protejat de râul Dosse și de terenul împădurit de la Fretzdorf. Pe lângă întăriturile și consolidările efectuate de soldații Habsburgilor, contele Hatzfeldt mai avea și avantajul că flancul drept (din vest) îi era protejat de pădurea Heiligengrab.

La căderea serii, pe 4 octombrie 1636, generalul armatei suedeze, Banér, pierduse 3.500 de soldați în timp ce trupele imperiale conduse de contele Hatzfeldt și cele saxone ale electorului Johann Georg au decis să se retragă de pe câmpul de bătălie de la Wittstock. Din punct de vedere tactic nu e sigur cine a avut avantajul ulterior bătăliei sau mai bine zis, cine a câștigat bătălia. Retragerea armatei imperiale a dat posibilitatea lui Banér să clameze victoria, dar în realitate lucrurile au stat departe de a fi așa. Drept este faptul că pierderile armatei imperiale au fost mai ridicate, circa 5.000 de soldați, în același timp și artileria fiind abandonată în mâinile suedezilor.

În momentul în care împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a trimis pe contele Melchior Hatzfeldt cu o armată de 10.000 de soldați în completarea trupelor electorului saxon în vederea unui atac asupra armatelor suedeze din Imperiu, poziționarea acestora în debutul anului 1636 era localizată aproape exclusiv în Pomerania și Mecklenburg. Aceste teritorii reprezentaseră primele spații de control de după debarcarea din Imperiu din vara anului 1630 iar după reculul puternic din 1635, practic, suedezii se retrăseseră din sudul Imperiului înapoi în nord, pe țărmul Mării Baltice. Efectivele armatei sudeze se cifrau la circa 45.000 de oameni, 6.000 de oameni fiind poziționați sub comanda lui Alexander Leslie în Westfalia și alți 12.000 sub comanda lui Banér la Magdeburg. La sosirea contelui Hatzfeldt, Banér s-a retras la Werben, în mai 1636, iar după un asediu care a durat până în iulie, contele a preluat cetatea și a predat-o electorului saxon. Acesta era mulțumit de rezultatul atacului noii armate trimise în ajutor, capturarea cetății din mâinile suedezilor producându-se rapid spre deosebire de tactica adoptată de elector care însemnase doar înfometarea orașului. În al doilea rând Magdeburgul era destinat să ajungă în posesia Saxoniei potrivit înțelegerii de la Praga dintre împărat și electorul Johann Georg.

În dimineața zile de 4 octombrie 1636 generalul armatei suedeze Banér s-a pus în mișcare înspre pozițiile trupelor imperiale conduse de contele Hatzfeldt, traversând râul Dosse și avansând înspre pozițiile acestuia. El și-a divizat armata, un corp sub conducerea lui King și alta sub Stalhansk pe care i-a trimis alături de 3.100 de cavaleri peste câmpul de la Nette pentru a lua prin învăluire armata lui Hatzfeldt. În același timp regimentele lui Alexander Leslie au primit sarcina să atace frontal armata imperială iar Banér cu restul trupelor a continuat deplasarea de-a lungul dealului Scharfenberg pentru a „ateriza” în flancul stâng al armatei imperiale condusă de contele Hatzfeldt. După o deplasare ordonată de-a lungul zone accidentate de la Wittstock, cele trei corpuri ale armatei suedeze a lui Banér au fost reperate de soldații armatei imperiale la orele amiezii, debutând o luptă crâncenă pentru preluarea controlului strategic al dealului Scharfenberg. Rapid, contele Hatzfeldt a reacționat și a detașat un corp de armată care i-au contrat puternic pe suedezii ce atacaseră flancul stâng al armatei imperiale, izgonindu-i de pe deal înspre pădurea de la Fretzdorf. Leslie a fost luat prin surprindere de avansul corpului central al armatei imperiale care la rândul ei a fost surprinsă de regimentele suedeze ale lui King. Flancul drept al armatei imperiale nu s-a putut regrupa și, surprinși, soldații au cedat artileria în mâinile suedezilor. Ostilitățile s-au suspendat, întunericul lăsându-se peste Wittstock.

Adevărata victorie a trupelor suedeze ale lui Banér în fața armatei imperiale și a trupelor saxone de la Wittstock din octombrie 1636 nu a fost una nici numerică, nici strategică, ci una tactică și care a avut de-a face cu posibilitatea trupelor suedeze de a continua războiul împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. O eventuală înfrângere la Wittstock l-ar fi convins definitiv pe landgraful Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel să renunțe la alianța cu Suedia și să revină în limitele constituționale sub autoritatea împăratului. În același timp, înfrângerea ar fi însemnat și distrugerea principalului corp de armată pe care îl mai aveau suedezii în Imperiu, ceea ce l-ar fi lăsat pe cancelarul Axel Oxenstierna fără nicio opțiune în afară de accepta termenii de pace propuși de împăratul Ferdinand al II-lea. În schimb, soldații demoralizați din armata imperială a contelui Hatzfeldt au abandonat lupta iar saxonii s-au retras spre casă. Pe termen scurt, cu moralul ridicat, Banér s-a îndreptat înspre Turingia după bătălia de la Wittstock, cucerind Erfurt iar în februarie 1637 se găsea în Saxonia, ocupând Torgau în 1637. Curtea electorului de Brandenburg de la Berlin s-a retras în panică la Küstrin. Succesul suedezilor s-a datorat, în mare măsură, indeciziei taberei imperiale.

Intervenția oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani începând cu 1635 și redeschiderea frontului împotriva spaniolilor din nordul Italiei l-a determinat pe papa Urban al VIII-lea să intervină. Ceea ce dorea acesta era deschiderea discuțiilor între părți în cadrul unui congres care urma să aibă loc la Köln. În cele din urmă discuțiile au eșuat lamentabil, pe de-o parte, deoarece cererile cardinalului Richelieu pe seama Imperiului erau considerate inacceptabile de împăratul Ferdinand al II-lea, iar pe de altă parte, acesta din urmă spera că va rezolva situația din Imperiu și că îi va respinge pe suedezi definitiv din teritoriile ocupate utilizând forța militară.

Implicarea Franței în Războiul de Treizeci de Ani, la nivel oficial, începând cu 1635 a dus la redeschiderea frontului de război împotriva spaniolilor din nordul Italiei. Coroborat cu faptul că împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg, pentru a asigura pacea internă se angajase deja să acorde o serie de concesii principilor protestanți din Imperiu, l-au determinat pe papa Urban al VIII-lea să intervină pentru organizarea unui congres general între părți în care să se reseteze relațiile dintre acestea pe baza unor negocieri. În plus, statutul Episcopului Romei îi cerea să rămână padre commune și să spere că principii catolici din Imperiu vor rezolva problema liderilor protestanți acuzați că vor să obțină din partea împăratului câștiguri pe seama celor catolici. În acest sens, cardinalul Ginetti a fost numit legat papal și desemnat cu scopul de a intermedia discuțiile dintre combatanți.

În contextul în care Papalitatea a intervenit în 1636 în contextul desfășurării Războiului de Treizeci de Ani prin dorința de a negocia și intermedia un congres între părți la Köln prin care problemele și disputele urmau să fie reglementate pe cale diplomatică, a mai apărut un element nou. Fiul fostului elector rebel al Palatinatului și cel în jurul căruia s-a învârtit primul episod al declanșării conflictului care dura de două decenii deja- Frederic al V-lea, electorul Palatinatului de Rin-, pe numele lui Karl Ludwig, împlinise vârsta majoratului. Dat fiind faptul că regele Angliei, Carol I, era unchiul său din partea mamei, el i-a prezentat împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg prin intermediul unei ambasade în care a investit suma de 70.000 de lire pentru a-l impresiona pe suveran, posibilitatea ca tânărul Karl Ludwig să primească fiefurile Palatinatului de Rin și titlul electoral retrase tatălui său. Împăratul i-a primit cu amabilitate și protocolar pe ambasadorii englezi dar din punctul lui de vedere, discuția era încheiată definitiv. Frederic al V-lea participase la rebeliunea împotriva împăratului, îi uzurpase coroana de rege ceh împăratului și apoi continuase ani la rând lupta împotriva lui. Prin urmare, titlul electoral fusese transferat ducelui Bavariei, Maximilian, la fel și o parte din fostele teritorii ale electoratului Palatinatului de Rin. Juridic, discuția și problema nu mai existau și rămâneau închise.

Intervenția Episcopului Romei, papa Urban al VIII-lea, și decizia acestuia de a deschide negocieri cu părțile combatante din Războiul de Treizeci de Ani în vederea ajungerii la un numitor acum a pus probleme puterilor catolice care erau implicate în conflict. În special împăratul Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu nu era dispus la intervenția Papalității, deoarece era convins că prin forța militară îi putea respinge pe suedezi din teritoriile ocupate din Imperiu. În altă ordine de idei, pentru restabilirea păcii interne din Imperiu prin acordul de la Praga, Ferdinand al II-lea fusese de acord ca principii protestanți să aibă parte de unele reparații pe seama patrimoniului Bisericii imperiale, recte catolice. Prin urmare, intervenția Papalității care desigur nu agrea nicio variantă de compromis cu protestanții, ar fi putut strica planurile politice ale împăratului. În același timp, desemnarea cardinalului legat Ginetti de către Papalitate pentru a organiza un congres la care să fie invitate părțile nu putea fi respinsă. Împăratul a fost de acord să participe la discuții, Papalitatea excludea din start orice participare a puterilor protestante, iar Franța insista ca și acestea să participe la preconizatul congres, în schemă fiind în principal vorba de aliata Franței, Suedia, regat luteran. Republica venețiană a intervenit pentru a media o discuție preliminară între părți. În octombrie 1636 cardinalul legat Ginetti a ajuns la Köln unde urma să aibă loc congresul.

La propunerea Papalității de a se organiza un congres la Köln în 1636 la care să participe combatanții din Războiul de Treizeci de Ani, împăratul Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu a fost de acord, dar fără tragere de inimă cum, la fel a consimțit și Franța, dar care nu și-a trimis niciun reprezentant. Reprezentanții împăratului și cei ai Spaniei au ajuns la Köln în aprilie 1637 în timp ce Franța a trimis doar cererile pe care le avea de afișat. Richelieu era dispus să renunțe la Alsacia și să negocieze în privința Lorenei, dar în egală măsură ar fi dorit ca împăratul să recunoască dreptul Franței de a asigura protectoratul asupra orașelor Verdun, Metz și Toul. O altă cerere a cardinalului francez către împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, menționa dreptul principilor germani de a lua parte la viitorul congres. Propunerea cardinalului Richelieu de a-i include pe principii germani în discuție la congres, în același peisaj cu împăratul, s-a dovedit o mișcare diplomatică cu bătaie lungă și care a încercat să saboteze înțelegerea propusă la Praga în 1635 de împărat principilor. Practic, constituția imperială era pusă acum în centrul discuției, ceea ce putea transforma Franța într-un pol de atracție pentru principii germani din Imperiu care se simțeau excluși din înțelegerea de la Praga.

Propunerea Franței de a-i include pe principii germani din Sfântul Imperiu la congresul de la Köln în care urmau să se poarte discuții și negocieri între combatanții din Războiul de Treizeci de Ani, congres organizat la inițiativa Papalității, a stârnit reacția împăratului Ferdinand al II-lea. Mutarea diplomatică franceză prin ridicarea principilor germani la rang de parteneri de discuție puși pe același palier cu împăratul Ferdinand al II-lea, suveranul lor, era de neacceptat pentru acesta. Mutarea i-ar fi sabotat înțelegerea de pace deja semnată la Praga în 1635 cu principii din Imperiu. Împăratul miza pe eliminarea problemei suedeze din Imperiu prin valorificarea potențialului militar al trupelor imperiale dar, în același timp, era conștient că era greu de realizat un acord- dacă într-adevăr dorea să ajungă la un acord- fără participarea principilor protestanți. Discuțiile însă pe care a încercat să le producă legatul papal Ginetti la Köln în 1637 nu au ajuns la niciun rezultat notabil, mai ales că niciunul dintre combatanți nu era în mod real interesat de acest congres, ci au răspuns mai mult forțați de faptul că nu puteau respinge Papalitatea și nu din prea plinul sentimentelor.

Discuțiile și negocierile pe care Papalitatea le dorea dezvoltate între combatanții angrenați în Războiul de Treizeci de Ani la programatul congres ce trebuia să se desfășoare la Köln în 1637 s-au dovedit un fiasco, în primul rând pentru că niciuna dintre părți nu își dorea cu adevărat negocieri- împăratul Ferdinand al II-lea spera la o lovitură decisivă administrată trupelor suedeze- și în al doilea rând congresul a fost pus în umbră de un eveniment mai important la nivelul Sfântului Imperiu: Congresul electoral de la Regensburg.

Congresul electoral din Sfântul Imperiu și-a deschis lucrările la Regensburg în septembrie 1636, lucrări care au continuat până în ianuarie 1637. Evenimentul era important deoarece era primul congres al electorilor din 1630 și până acum și, prin urmare, unii dintre electori au participat personal, alți principi de asemenea, în timp ce toți ceilalți lierdi locali din Imperiu și-au trimis reprezentanți. De asemenea, Danemarca, Polonia, Franța, Spania și Sfântul Scaun și-au trimis și ele reprezentanți. Intențiile și așteptările împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al II-lea de Habsburg de la acest congres erau legate de securizarea fidelității principilor și confirmarea celor care deja o proclamaseră în cadrul acordului de pace internă de la Praga din 1635. În egală măsură, dată fiind sănătatea precară a împăratului, un alt punct de pe „ordinea de zi” era legat de impunerea arhiducelui Ferdinand drept „rege al romanilor/germanilor”, ceea ce ar fi constituit, în mod tradițional, pasul premergător alegerii ulterioare pe tronul imperial.

Așteptările Spaniei de la Congresul electoral de la Regensburg din Sfântul Imperiu erau legate de gradul de implicare al împăratului Ferdinand al II-lea, militar vorbind, de partea Spaniei. Tratatul semnat la Ebersdorf ar fi valorat mult mai mult pentru spaniolii angajați în lungul război din Țările de Jos cu Republica olandeză, dacă Ferdinand al II-lea ar fi angajat Fiefurile Ereditare Austriece mai adânc de partea spaniolă. În același timp, asistența era de dorit și împotriva Franței care tocmai ce intrase oficial în Războiul de Treizeci de Ani în anul anterior. În acest sens ambasadorul spaniol de la curtea imperială, Oñate, a fost generos din punct de vedee financiar, oferind 209.000 de florini Bavariei, Mainz-ului, Saxoniei și Köln-ului cu scopul de a vota alegerea arhiducelui Ferdinand, dorința fiind exprimată de împăratul Ferdinand al II-lea. Electorii nominalizați se pare că oricum erau dispuși să voteze pentru arhiducele Ferdinand, dar fără îndoială că banii spanioli le-au fost de folos.

Electorii și principii prezenți la Congresul electoral de la Regensburg din Sfântul Imperiu, congres ce și-a deschis lucrările în septembrie 1636, cereau Franței să returneze teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu, dar în plan real niciunul dintre ei nu era dispus să lupte împotriva Franței pentru integritatea teritorială a Imperiului. Mai mult, ei înclinau să considere că medierea oferită de Papalitate ar fi binevenită iar spaniolii considerau că electorii ar fi favorabili unei alianțe cu Spania. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a convins într-un final că problemele spaniole din Țările de Jos sau cele franco-spaniole sunt complet separate de cursul Războiului de Treizeci de Ani din Imperiu și, prin urmare, conflictele nu trebuie amestecate. Între timp, spaniolii au reacționat cu tact pe durata congresului, eliberându-l din captivitate pe electorului de Trier, Sötern, cel care devenise protejatul Franței de câțiva ani. Oricum, în ecuația votului, deși acesta era unul dintre electori, din cauza pactizării cu francezii votul lui din congresul electoral imperial a fost suspendat.

În timp ce lucrările Congresului electoral de la Regensburg din Sfântul Imperiu se desfășurau în toamna anului 1636 evenimentele militare- victoria suedezilor de la Wittstock- au schimbat datele problemei, paradoxal, în favoarea împăratului Ferdinand al II-lea. Deși anterior electorul de Bradenburg, Georg Wilhelm, considera asemenea omologului din Saxonia, Johann Georg, că o sumă de bani considerabilă i-ar face pe suedezi să accepte pacea și să se retragă treptat din Imperiu peste mare în Suedia cu dreptul de a păstra un port în Mecklenburg, decizia suedezilor de a ocupa o parte din Brandeburg după victoria amintită l-a convins pe electorul Georg Wilhelm că nu se poate ajunge la o înțelegere amiabilă cu cancelarul suedez Oxenstierna. „Fugind către est spre Prusia, Georg Wilhelm a deschis negocieri pentru o nouă alianță cu Ferdinand în noiembrie drept cea mai bună cale de a preveni ca împăratul să sacrifice Pomerania pentru a obține pacea cu Suedia”.

Ocuparea unei părți din Brandenburg de către armata suedeză în toamna anului 1636 l-a convins pe electorul Georg Wilhelm că nu poate ajunge la o înțelegere amiabilă cu cancelarul suedez Axel Oxenstierna și, prin urmare, varianta de urmat pentru eliminarea suedezilor din Imperiu este lupta alături de suveranul electorului, împăratul Ferdinand al II-lea. Negocierea a dus la un rezultat concret în iunie 1637, electorul urmând să primească fonduri în schimbul organizării unui corp de armată pe care apoi să îl trimită în sprijinul trupelor imperiale. Mărimea armatei electorului nu a depășit 11.000 de soldați iar autonomia de comandă a armatei acestuia comandată de Klitzing nu era pe același palier cu cea a Saxoniei sau Bavariei. Însă, pentru Brandenburg era singura opțiune viabilă din acest moment pentru a împiedica ocuparea celorlalte teritorii din principat de armata suedeză.

Congresul electoral al Sfântului Imperiu de la Regensburg desfășurat între septembrie 1636 și ianuarie 1637 a luat în calcul propunerea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l alege pe arhiducele Ferdinand drept „rege al romanilor/al Germaniei” ca pas premergător al alegerii ulterioare pe tronul imperial, dat fiind faptul că împăratul era bolnav. Mutarea a reușit, arhiducele fiind ales în 22 decembrie 1636, la timp înainte că lucrările congresului să se finalizeze și cu puțin timp înainte ca Ferdinand al II-lea să moară. În același timp, apropierea de Brandenburg avea să îi asigure viitorului împărat loialitatea electorului acestui principat în lupta împotriva suedezilor. Însă, la schimb, arhiducele a trebuit să ofere ceva electorilor iar moneda de schimb a fost tocmai impunerea expresă ca nicio măsură de punere sub interdict imperial a unui principe din Imperiu, pe viitor, să nu fie efectuată de împărat decât după consultarea cu electorii din Sfântul Imperiu.

Congresul electoral de la Regensburg din Sfântul Imperiu din septembrie 1636-ianuarie 1637 și-a atins scopurile imediate dar le-a ratat pe cele pe termen lung. Ar fi putut fi o foarte bună soluție pentru rezolvarea unitară a modului de acțiune și de evacuare a suedezilor din teritoriile Imperiului dar felul în care puneau problema principii catolici s-a dovedit complet nerealist. Ei considerau că principele saxon Johann Georg trebuie să obțină acordul de pace din negocierile cu suedezii și trebuie să facă tot ceea ce ține de el pentru a realiza acest lucru și, mai mult, dacă trebuia plătită o sumă de bani pentru retragerea acestora din Imperiu, electorul saxon și ceilalți principi protestanți trebuiau să o suporte pentru simplul motiv, evident fals, că „[...]ei îi invitaseră pe aceștia în Imperiu”. Din acest moment tendința de negociere a principelui saxon a fost una mai mult de formă și nu una implicată. Practic, cam singur în această ipostază, electorul Saxoniei nu putea întâlni pretențiile cancelarului Suediei, Axel Oxenstierna, iar negocierile au căzut în derizoriu. Șansa unei negocieri în bloc și încheierea unei păci a fost ratată iar de aici înainte Războiul de Treizeci de Ani va continua preț de mai bine de un deceniu cu toate distrugerile pe care acesta le-a adus.