Ostilitățile dintre Franța și Spania au cunoscut un crescendo încă din momentele desfășurării Războiului de Succesiune din Mantova, conflict ce s-a desfășurat simultan cu evenimentele centrale ale Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. În siajul celor de mai sus stă dovada acordului încheiat de contele spaniol Olivares cu Gaston d’Orleans, fratele regelui francez Ludovic al XIII-lea, și care era autorul unei încercări armate, eșuate însă, de preluare a tronului francez. Potrivit acordului secret din mai 1634 spaniolii îi promiteau acestuia 6.000 de soldați pentru a încerca o nouă tentativă de preluare a tronului francez. Regele Filip al IV-lea de Habsburg și Consiliul de Stat în final s-au opus unei asemenea manevre care a fost trecută la „dosare de sertar”.

Ambasadorul spaniol la curtea vieneză a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Íñigo Vélez de Guevara, conte de Oñate, a reușit o mișcare diplomatică pe care Spania tot încercase să o acceseze de mulți ani dar bătuse până atunci la porți închise, și anume, încheierea unui tratat prin care împăratul Sfântului Imperiu să fie atras într-o alianță militară. Reticent de fiecare dată la o asemenea angajare, dat fiind faptul că avea pe cap problemele cauzate de invazia suedeză din Imperiu, acum că aceștia din urmă nu mai puneau mari probleme militare după înfrângerea de la Nördlingen, împăratul a acceptat alianța. Tratatul de la Ebersdorf din octombrie 1634 prevedea ca pretext public păstrarea și salvarea componenței teritoriale a Imperiului, însă reușita ambasadorului spaniol în îndeplinirea dorințele cabinetului de la Madrid a fost conținută exact în pasajele secrete ale înțelegerii: Ferdinand al II-lea a fost convins să accepte un articol care prevedea asistență militară pentru Regatul spaniol împotriva oricărui inamic al acestuia. Împăratul și-a acoperit însă spatele menționând că angajamentul îl ia în numele Fiefurilor Ereditare ale dinastiei iar pentru angajarea Imperiului într-un asemenea plan vor trebui întreprinse discuții cu Stările nobiliare.

Atât spaniolii cât și Ferdinand al II-lea de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu, aveau așteptări diferite de la tratatul de la Ebersdorf încheiat în octombrie 1634. În timp ce spaniolii îl interpretau ad litteram- ca și cum trupele imperiale vor lupta alături de spanioli împotriva olandezilor din Provinciile Unite- în fapt, Ferdinand al II-lea înțelegea acordul, mai degrabă, ca pe o permisiune acordată spaniolilor de a recruta mercenari germani din teritoriile Imperiului. Mai mult, în ciuda definițiilor vag incluse de ambasadorul spaniol de la curtea vieneză- contele de Oñate- prin care împăratul urma să acorde asistență militară Spaniei împotriva oricărui inamic, ei și-au dat seama imediat că ajutorul va fi îndreptat pentru moment numai împotriva olandezilor din Țările de Jos cu care spaniolii erau în conflict de câteva decenii. În acest moment politica imperială era reținută doar la a respinge trupele franceze care ocupaseră Speyer-ul și alte teritorii din Imperiu, dar fără atacarea ulterioară a Franței. Ducele Carol de Lorena, în încercarea de a-și recupera ducatul era într-un război singur împotriva Franței. Între timp, Spania acumula trupe în Flandra pentru a-i sili pe olandezii din Provinciile Unite să accepte încheierea unei păci onorabile pentru ei și care să mențină autoritatea nominală a Spaniei asupra acestor foste provincii ale Regatului spaniol. Războiul de Treizeci de Ani părea că intră pe o altă turnantă de vreme ce Consiliul de Război spaniol a decis să suplimenteze financiar efortul de război împotriva olandezilor.

Încheierea tratatului de a Ebersdorf de asistență militară cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și acumularea de forțe spaniole în Flandra pentru un atac masiv asupra Provinciilor Unite olandeze l-au determinat pe cardinalul francez, Richelieu, să angajeze Franța mai adânc în Războiul de Treizeci de Ani. Spectrul unei eventuale victorii spaniole la nord de Franța nu îl încânta deloc. În aceeași măsură, o eventuală eliminare completă a suedezilor din Sfântul Imperiu prin capitularea în fața împăratului ar fi deschis opțiunile directe ale Habsburgilor vienezi împotriva Franței date fiind manevrele militare ale cardinalului Richelieu în teritoriile Imperiului. Coroborat cu faptul că spaniolii începuseră deja operațiuni în Rinul Inferior Richelieu nu-și permitea pur și simplu să privească fără să intervină în conflict pentru a-și salva interesele.

Intervenția Franței în Războiul de Treizeci de Ani, în mod deschis, a fost angajată din necesitatea evitării unui succes spaniol în Țările de Jos olandeze și al împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, împotriva suedezilor care invadaseră Imperiul. Decizia spaniolilor de a-l autoriza pe ducele de Luxemburg să avanseze militar în electoratul de Trier pentru a-i respinge pe francezi care se instalaseră comod în acest electorat al Sfântului Imperiu l-a pus pe cardinalul francez Richelieu în direct conflict cu trupele spaniole și imperiale. Planurile electorului Sötern care cochetase cu protecția franceză în ultima perioadă au sfârșit rău pentru acesta. „Alarmați de planurile electorului Sötern de a-l numi pe Richelieu drept co-ajutorul lui, membrii capitlului din Trier au cooperat cu guvernatorul din Luxemburg care a trimis 1.200 de soldați. Aceștia i-au surprins pe francezi în Trier pe 26 martie, arestându-l pe Sötern în timp ce membrii capitlului au preluat conducerea. Alți 1.500 de soldați ai armatei imperiale i-au alungat pe francezi din Koblenz în aprilie, dar aceștia s-au refugiat în fortăreața Ehrenbreitstein unde au rezistat timp de alte 28 de luni. Olivares nu a avut nimic de-a face cu arestarea lui Sötern, dar ea a fost probabil orchestrată de Fernando în ceea ce el vedea drept un inevitabil conflict cu Franța și totodată forțarea Imperiului în general și a Fiefurilor Austriece în particular de a-și onora angajamentele”.