Alianța franco-suedeză și reluarea ofensivei suedeze asupra Habsburgilor

Echilibrul fragil al acordurilor. Bătălia de la Wolfenbüttel

autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2016

Deși în termeni practici ea a avut rezultate mai degrabă modeste, simpla convocare a Dietei imperiale de la Regensburg din toamna anului 1641 și propunerile de negociere adresate de împăratul Ferdinand al III-lea rebelilor din Sfântul Imperiu, i-a pus pe jar pe suedezi și francezi. Temerea lor cea mai mare era legată de o posibilă acceptare a termenilor suveranului și, implicit, pierderea acestor aliați germani. Prin urmare, suedezul Banér a fost trimis să „facă gălăgie”, să întreprindă operațiuni militare cu scopul de a distrage atenția de la discuțiile și negocierile dintre împărat și principii din Sfântul Imperiu. Atacul trupelor suedeze conduse de Banér asupra Turingiei, ofensivă care i-a adus pe suedezi chiar în preajma orașului Regensburg unde se afla împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, a fost urmat de replica destul de puternică a împăratului. Armata lui Banér a fost la un pas de dezastru.

Dublul joc al ducilor de Wolfenbüttel și continua negociere, acceptare și răzgândire în ceea ce privește termenii de pace oferiți de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg care și-a dat seama că aceștia trag de timp pentru a-și asigura suportul suedezilor și al ducatului de Hessen-Kassel pentru a-și desfășura propria politică s-a apropiat de sfârșit în 1641. Pentru a bloca o mutare de defectare a acestora completă de partea suedezilor din punct de vedere militar, împăratul i-a autorizat pe Piccolomini și pe arhiducele Leopold Wilhelm să intervină militar. Ca urmare a bătăliei de la Wolfenbüttel și a tratatului ulterior de la Goslar împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg și-a extins autoritatea asupra unora dintre teritoriile încă rebele din Sfântul Imperiu. În acest punct, 1642, nicio parte implicată în Războiul de Treizeci de Ani nu avea inițiativa militară clară, situația fiind extrem de echilibrată.

Susține financiar History Lapse făcând o donație prin platforma Patreon.

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z

Sau puteți să ne susțineți prin platforma Patreon

Donează prin Patreon

Rolul războiului în schimbările administrative și politice produse

Una dintre modificările produse de Războiul de Treizeci de Ani la nivelul țesăturii sociale și politice din Sfântul Imperiu și numai a fost ridicarea și apariția unei categorii sociale de elită militară provenită din rândul de jos al păturilor sociale. Cazul lui Peter Melander, devenit general din țăran, conte prin înnobilare și unul dintre cei mai bogați membrii ai aristocrației din Imperiu, a fost elocvent în acest sens. Originea aristocratică ca mod de promovare și asumare a conducerii militare a rămas prioritar, dar pe parcursul Războiului de Treizeci de Ani, a apărut și această nouă evoluție paralelă în procesul de promovare și de construire a unei aristocrații militare. Plus că personajul nostru în cauză, Peter Melander, era și exponentul unei bune pregătiri- fluent în italiană și franceză- cu toate că el era respins drept un „provincial plictisitor” de către „garda veche” a aristocrației imperiale.

Dacă în momentul izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani ascensiunea și comanda unităților armatei erau asociate în mod automat cu rangul și demnitatea nobiliară, în timp războiului un fenomen social a apărut la nivelul elitelor aristocratice militare. Peter Melander a fost unul dintre cazurile de ascensiune dintr-o poziție simplă de țăran până la cea de general, conte imperial și posesorul unei averi impresionante de 1.5 milioane de taleri. Acest nou exponent al „ofițerului de carieră”, în lipsa originii sociale a „sângelui albastru” era și posesorul unei educații peste medie. Deși el trecea drept un „provincial plictisitor”, tocmai datorită faptului că eclipsa garda veche a aristocrației militare prin faptul că vorbea franceza și italiana fluent, Melander a reprezentat prototipul grupului de soldați disciplinați- Soldaten.

După 1635 extinderea conflictelor grupate istoriografic sub ciclul Războiului de Treizeci de Ani de la nivelul Sfântului Imperiu într-o serie de ciocniri replicate în diverse părți ale monarhiei au dus la distrugerea sistemului administrativ și a țesăturii sociale din Imperiu. Dacă distrugerile erau masive în locurile pe unde treceau armatele imperiale din anii anteriori ale căror dimensiuni atingeau 100.000 de oameni, după 1635 perturbările vieții sociale și economice s-au extins la nivelul întregii monarhii odată cu implicarea oficială a Franței în război, a continuării luptei de către suedezi și a radicalizării ducatelor Guelfilor împotriva Habsburgilor. La nivelul modificărilor în ceea ce privește desfășurarea în sine a conflictelor, după 1635 timpul și intențiile de a aloca resurse asediului unei cetăți erau mai mici iar faptul că armatele aveau dimensiuni mai reduse le oferea o mobilitate mai mare de unde și dorința comandanților de a prefera operațiuni de invazie și „achiziționare” de bunuri din teritoriile străine în detrimentul unui asediu lung și costisitor. În același timp, infanteria a devenit mai mobilă, existând tendința de a transfera infanteria cu ajutorul cailor pentru o mai mare rapiditate și eficiență a operațiunilor militare.

După anul 1635 transformările produse în modul de operare și desfășurare a bătăliilor din Războiul de Treizeci de Ani au însemnat o tendință crescândă de a recruta soldați din zona rurală datorită avantajelor pe care un astfel de soldat le putea aduce: familiaritatea cu ținuturile și cunoașterea locurilor de procurare a hranei și abilitatea de a călări. În plus, ei erau capabili să aibă grijă singuri de caii lor, pe când un cavaler „clasic”, pe lângă faptul că s-ar fi simțit jignit dacă i se cerea acest lucru, avea nevoie de cel puțin un personaj în preajma lui care să se ocupe de întreținerea calului de luptă. În același timp, tendința de a-i elibera pe ofițerii capturați „pe cuvânt”- faptul că promiteau că nu vor mai participa la operațiuni împotriva adversarilor care i-au capturat și tocmai eliberat- s-a păstrat cum, de asemenea, s-a păstrat și tendința de a-i sili pe soldații de rând luați prizonieri de a lupta sub steagul noilor stăpâni. Însă, trendul mișcării acestora era acela de a se reîntoarce în armata fostului comandant cu prima ocazie care li se ivea.

În același timp, în ultima parte a Războiului de Treizeci de Ani creșterea numărului de cavaleri, de soldați călare în armatele combatante, a dus la retragerea detașamentelor de muschetari la adăpostul unui baricade special construite sau sub protecția oferită de relieful natural: dealuri, păduri, etc. În ceea ce privește potențialul comandanților din ultimul deceniu al Războiului de Treizeci de Ani, istoricii au considerat că aceștia erau la fel de pregătiți strategic și tactic precum Tilly sau Wallenstein din primul interval cronologic al conflictului. Câteva nume din toate părțile implicate în război ar fi: Piccolomini, Turenne, Melander, Montecuccoli, Wrangler, Königsmarck. În final, caracteristica principală a ultimului deceniu al Războiului de Treizeci de Ani a fost legătura dintre diplomație și operațiunile militare care a devenit mai strânsă decât în anii anteriori. „Operațiunile au continuat să susțină obiectivele politice de vreme ce conducătorii căutau să își îmbunătățească pozițiile de negociere. Mai mult, interconectarea dintre război și diplomație s-a întărit în măsura în care a devenit evident că niciunul dintre combatanți nu își putea îndeplini scopurile doar prin mijloace militare”.

Dieta de la Regensburg din 1641

Preocuparea împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de a ajunge la o înțelegere la nivelul teritoriilor monarhiei cu ducii și principii locali care nu primiseră amnistia Habsburgilor și pentru a evita, în egală măsură, atragerea lor în alianțe cu Franța sau Suedia, l-a determinat pe Ferdinand al III-lea să convoace o Dietă imperială, Reichstag, pentru toamna anului 1641 ce urma să își desfășoare lucrările la Regensburg. În același timp, Ferdinand al III-lea încerca și o ultimă manevră diplomatică internă prin care, spre deosebire de tatăl lui- Ferdinand al II-lea care se consultase doar cu cei 7 principi-electori- se punea în scenă acum „grija” pentru o consultare a Stărilor de la nivelul întregului Imperiu.

Eșecul ultimilor ani în a-și apropia victoria împotriva suedezilor din Sfântul Imperiu și pacificarea ducilor din teritoriile monarhiei care nu cuplaseră la termenii de pace internă de la Praga din 1635, l-au determinat pe împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg să încerce realizarea unui acord general prin intermediul convocării Dietei imperiale, Reichstag-ului, pentru toamna anului 1641, organ instituțional al Imperiului care nu mai fusese convocat de aproape 3 decenii. Convocarea sau mai bine zis timpul convocării era potrivit mai ales că așteptările erau mari din partea unora dintre liderii locali din Imperiu care își doreau deschiderea unor negocieri serioase de pace cu suedezii și francezii. În măsura în care Ferdinand al III-lea își dorea prin convocarea acestei Diete impunerea acordului de pace internă de la Praga din 1635 la nivelul întregului teritoriu imperial mutarea avea și un efect diplomatic cu rezonanță internă de vreme ce semnaliza faptul că împăratul se putea dovedi mai flexibil decât fostul suveran, Ferdinand al II-lea. Dacă ultimul se raportase mai mult la consultarea în cerc restrâns, cu colegiul celor 7 principi-electori, părea că noul împărat dorea să-i asculte prin intermediul Dietei și pe liderii cu putere mai mică din teritoriile Sfântului Imperiu cu prilejul lucrărilor acestei Diete.

Anterior convocării Dietei imperiale de la Regensburg din toamna anului 1641, la Nurnberg, urmau să se întâlnească principii din Colegiul elector al Sfântului Imperiu în vederea asumării unei poziții comune în discuțiile ulterioare cu împăratul Ferdinand al II-lea. Acestuia urma să i se prezinte poziția electorilor care favorizau deschiderea de către suveran a negocierilor de pace cu suedezii și francezii. Ferdinand al II-lea a răspuns prin convocarea unei Diete imperiale și, prin urmare, la Regensburg în septembrie 1641 aceștia s-au alăturat și celorlalți duci din Imperiu în lucrările comune ale Dietei. Cererea împăratului a fost bazată pe principiul acuplării în spatele lui a tuturor principilor și ducilor din monarhie pentru scopul comun al înfrângerii Franței și a Suediei.

Cu ocazia Dietei Sfântului Imperiu de la Regensburg din septembrie-octombrie 1641 împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg, cu intenția de a-i aduce în spatele său pe toți principii și ducii rebeli din Imperiu, era dispus să le acorde concesii largi. El a extins amnistia juridică și pentru landgrafiatul de Hessen-Kassel, a oprit atacul asupra cetății Hohentwiel pentru a nu-i leza pe protestanții din Suabia și a oferit, sub rezerva participării la efortul de război al împăratului, și iertarea pentru rebeliunea antiimperială a Palatinatului. În acest sens, dat fiind faptul că titlul electoral al Palatinatului fusese transferat ducelui bavarez în urma rebeliunii ultimului elector- Frederic al V-lea-, apăruse ideea de a „construi” cel de-al 8-lea elector al Colegiului celor 7 principi care alegea împăratul, prin recuplarea Palatinatului în acest rol pe care îl avusese în mod tradițional, până la deposedarea lui Frederic al V-lea de titlul electoral. Mai mult, împăratul Ferdinand al III-lea, pentru a convinge Württemberg-ul să revină sub autoritatea imperială, era dispus să returneze câteva dintre mănăstirile pe care ducatul le pierduse de-a lungul timpului. În siajul celor de mai sus, cu toate protestele nunțiului papal, împăratul le-a permis unor lideri protestanți să-și păstreze posesia asupra unor episcopate pe care le dobândiseră între timp.

Efectele practice ale propunerilor împăratului Ferdinand al III-lea adresate Dietei imperiale de la Regensburg din toamna anului 1641, pe cât de bune erau în intenție, veneau, totuși, prea târziu pentru a putea dezamorsa situația din nordul Imperiului acolo unde Hessen-Kassel și ducatele Guelfilor erau aproape decise înspre o alianță cu suedezii. Deși consensul la nivelul acceptării propunerilor împăratului în cadrul lucrărilor Dietei a fost îndeajuns de mare încât să ducă la acceptarea și trecerea rezoluției, la nivel local ea a avut un efect scăzut, cu toate că împăratul emisese încă un ordin către ducatele care se mai aflau în rebeliune să renunțe la orice alianță cu suedezii sau francezii împotriva Habsburgilor. Conflictul avea să se mute în nordul Sfântului Imperiu.

Ofensiva suedezilor din 1641

În fața discuțiilor dintre împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg și principii și ducii din Sfântul Imperiu de la Regensburg, mai exact cu scopul de a preveni orice acord între aceștia ce ar fi semnalizat pierderea aliaților germani, Franța și Suedia au decis să intervină militar. Generalul Banér a lansat o ofensivă în ianuarie 1641 în Turingia cu scopul de a distrage atenția de la discuțiile dintre părți în timp ce generalii francezi Guébriant și Taupadel au pătruns cu armata constituită din foștii soldați ai lui Bernhard de Weimar și redenumită Armata Germaniei, în Franconia. Scopul ultimilor doi era de a-și face simțită prezența și de a rechiziționa bunuri, nu de a încerca cucerirea provinciei pentru Regatul francez.

Mișcarea comandantului suedez Banér asupra orașului Regensburg din ianuarie 1641 a fost mai mult o demonstrație de forță decât suma unor realizări, operațiuni în care francezii nu s-a amestecat. Retragerea grea a lui Banér înspre nord la finalul lunii amintite nu a fost însoțită de asistență din partea generalului francez Guébriant. În timp ce acesta se afla în Saxonia Inferioară, i-a lăsat pe suedezi să se descurce singuri prin Palatinatul Superior. Intențiile lui Banér erau ațintite, precum în anul precedent, asupra Boemiei Habsburgice în care urmărea să pătrundă prin Eger.

Precum în anul anterior în cazul Boemiei, avansul generalului suedez Banér prin Turingia în ianuarie 1641 s-a dovedit la fel de neașteptat. În ciuda unei zăpezi consistente și a frigului el a avansat 200 de km prin Hof și Bayreuth până la Regensburg unde tocmai se încheiaseră lucrările Dietei imperiale iar împăratul Ferdinand al III-lea se afla încă în zonă. Generalul a trecut cu trei regimente de cavalerie peste Dunărea înghețată și, spre surpriza generală, a nimerit în mijlocul unei partide de vânătoare a taberei imperiale. După ce i-a „confiscat” șoimii împăratului în urma partidei de vânătoare, iar Ferdinand al III-lea s-a retras în cetate, Banér a bombardat Regensburg dar fără prea mare efect dat fiind faptul că îi lipsea artileria de bombardament. Apoi, un „minival” de căldură a topit gheața de pe Dunăre ceea ce i-a „oferit” o retragere dificilă lui Banér. În schimb, Ferdinand al III-lea a refuzat să părăsească orașul iar acest lucru i-a crescut „capitalul” politic. „Ferdinand a refuzat să părăsească orașul, câștigând „publicitate” datorită sângelui rece de care a dat dovadă cu toate că fusese sub bombardament”.

Atacul trupelor suedeze conduse de Banér asupra Turingiei, ofensivă care i-a adus pe suedezi chiar în preajma orașului Regensburg unde se afla împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, a fost urmat de replica destul de puternică a împăratului. Armata lui Banér a fost la un pas de dezastru. „Arhiducele Leopold Wilhelm, Piccolomini și Mercy au adunat 22.000 de soldați bavarezi și ai Habsburgilor pe Dunăre și au avansat către nord în martie. Banér și-a convocat în grabă forțele pentru a i se alătura la Cham și a fost salvat doar prin intervenția unui detașament condus de Erik Slang, fără o mână, care a întârziat pentru puțin timp inamicul la Neunburg pe 19 martie. Ceilalți suedezi au scăpat către nord printr-un marș chinuitor de 20 de km într-o zi de-a lungul drumurilor transformate în mocirlă de vremea ușor încălzită, iar apoi prin trecătoarea Pressnitz în Saxonia la începutul lunii aprilie. Ei și-au pierdut bagajele alături de mai mult de 2.000 de prizonieri, 4.000 de bolnavi și dezertori”.

Rebeliunea din armata suedeză

Comandantul suedez Banér a murit în mai 1641 iar lipsa acestuia de la comanda armatei suedeze s-a văzut la scurt timp după dispariția acestuia. Faptul că armata era suedeză mai mult cu numele decât cu naționalitatea, cancelarul suedez fiind angajatorul, a creat probleme de impunere a autorității. Banér a reușit să se impună datorită caracterului său puternic iar după moartea lui 3 nume apăreau ca eligibile pentru a prelua comanda armatei suedeze: contele Karl Gustav Wrangel (suedez), Avid Wittenberg (finlandez) și Adam von Pfuhl (german). Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, nu l-a numit pe niciunul dintre cei trei, desemnându-l pe Lennart Torstensson la comanda armatei. La scurt timp însă armata din solda suedeză a trecut printr-o nouă răzvrătire din partea soldaților.

Comandantul suedezilor Banér a lăsat liber locul de comandă al armatei suedeze odată cu moartea lui din mai 1641. Deși era denumită generic armata „suedeză”, acest lucru se datora faptului că era plătită de cabinetul suedez, dar ca naționalitate suedezii reprezentau o minoritate. Ulterior dispariției lui Banér s-au configurat 3 nume de viitori posibili generali care să preia rolul acestuia în fruntea armatei suedeze: Karl Gustav Wrangel (suedez), Avid Wittenberg (finlandez) și Adam von Pfuhl (german). Ultimul a fost la un pas să fie „acontat” de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg printr-o intervenție de convingere asupra lui să schimbe părțile, negocieri desfășurate prin intermediul surorii acestuia. Cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, a surprins pe toată lumea, dar corect din punctul de vedere, și l-a numit la comanda armatei pe suedezul Lennart Torstensson, chiar dacă acesta nu se afla într-o condiție fizică prea bună.

În momentul în care Lennart Torstensson a primit comanda armatei suedeze din Sfântul Imperiu din partea cancelarului Axel Oxenstierna, odată cu moartea generalului Banér, el se găsea în Suedia, motiv pentru care situația din cadrul armatei suedeze din Imperiu s-a complicat. Adam von Pfuhl, unul dintre prezumtivii succesori la comanda armatei dar care fusese ocolit, a deschis rapid negocieri cu împăratul Ferdinand al III-lea și cu ducele August de Wolfenbüttel care se găsea și el în siajul unei negocieri cu împăratul. Faptul că ofițerii germani din rândul armatei suedeze negociau cu împăratul a ajuns și la urechile celor care luptau în armata franceză condusă de generalul Guébriant. Între timp, împăratul se exprimase și el de partea negocierilor și ca urmare a Dietei imperiale de la Regensburg din toamna anului 1640, Ferdinand al III-lea a decis să intervină ca mediator în războiul dintre Spania și Republica olandeză trimițând o ambasadă la Bruxelles în acest sens.

Împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg, mult mai pragmatic decât tatăl lui, Ferdinand al II-lea, era dispus să acorde termeni generoși suedezilor dacă aceștia consimțeau să accepte oferta de pace. Mai mult, el era dispus să accepte dorința cancelarului Axel Oxenstierna de a i se oferi o retragere cu demnitate din teritoriile Imperiului. Prin urmare nu a schițat prea multe gesturi atunci când suedezii au cucerit în toamna anului 1640 Altmark, vestul electoratului de Brandenburg, și Frankfurt pe Oder. Între timp, electorul Georg Wilhelm a murit iar succesorul acestuia, Friedrich Wilhelm, a deschis negocieri secrete cu Regatul suedez. Momentul a fost și mai favorabil odată cu moartea contelui Schwarzenberg, singurul personaj catolic din preajma electorului care se opusese defectării acestuia înspre tabăra suedezilor. Dacă Friderich Wilhelm ar fi dorit încheierea înțelegerii cu Suedia pentru a recepționa pentru sine Pomerania vecină, împăratul, în schimb, avea alte planuri cu provincia. El dorea să o ofere suedezilor, tocmai pentru a-i oferi cancelarului Oxenstierna termenii unei retrageri din Imperiu onorabile pe care o căuta acesta. Electorii de Mainz și Bavaria au fost convinși de împărat că această mișcare este necesară pentru ajungerea la un acord de pace cu Regatul suedez.

În martie 1641 acordul dintre Franța și Suedia își împlinea scadența iar în paralel ambasadorii împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, eșuaseră în a-i convinge pe olandezi de intențiile bune ale suveranului lor- dorința de a media o pace între ei și spanioli. Momentul s-a dovedit important pentru desfășurarea ulterioară e evenimentelor din moment ce un nou acord a fost semnat în iunie același an între Franța și Suedia iar diferența dintre cele semnate anterior era conținută în angajamentul comun luat de cele două părți: „[...]Cele două coroane erau acum determinate spre un front comun, fiecare obligându-se să lupte până când amândouă erau satisfăcute”. (Peter H. Wilson, p. 627) Efectul încheierii unui nou acord cu Franța s-a resimțit și în îmbunătățirea situației suedezilor din Imperiu. Friedrich Wilhelm, electorul de Brandenurg, a încheiat un armistițiu pe doi ani cu suedezii, acord ce includea și câștiguri teritoriale pentru cancelarul Oxenstierna: Gardelegen, Driesen, Landsberg, Crossen și Frankfurt pe Oder. În plus, acesta se angaja să le livreze lunar suedezilor 10.000 de taleri și aproape 200.000 de kg de grâne în fiecare lună.

Mișcările efectuate de electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, au fost îndreptate în două direcții cu rol de a mulțumi ambele părți aflate în conflict. Prin armistițiul cu suedezii și câștigurile teritoriale pe care aceștia le obțineau își asigurau accesul dinspre Pomerania înspre Silezia, dar prin mișcarea opusă- trimiterea de trupe către armata imperială- electorul a încercat să blocheze protestele împăratului Ferdinand al III-lea sau chiar o mișcare de retaliere. Friedrich Wilhelm și-a păstrat doar 2.200 de soldați pe care i-a împărțit în garnizoane plasate în cetățile Berlin, Küstrin, Peitz și Spandau. Mutarea de transfer înspre armata imperială a provocat furie în cazul unora dintre ofițerii, cel din Spandau amenințând nici mai mult nici mai puțin decât că aruncă cetatea în aer. Alții și-au conduși liniștiți regimentele către frontul armatei imperiale. Cel mai important câștig a fost însă realizat de suedezi care prin această mutare a electorului au câștigat timp pentru a se ocupa de rezolvarea rebeliunii ofițerilor din rândurile armatei.

În încercarea de a ajunge la o înțelegere cu ofițerii din armată care se răzvrătiseră, cancelarul Suediei Axel Oxenstierna le-a comunicat acestora că va negocia și le va lua în calcul nemulțumirile prin intermediul unei reprezentanțe formată din 2 persoane care să vină la Stockholm și să discute cu el în vara anului 1641. În timp ce generalul francez Guébriant și-a convins ofițerii germani din armată să renunțe la negocierile cu tabăra imperială și să rămână în cadrul armatei franceze, la fel, la Stockholm, cancelarul Oxenstierna a avut grijă să rezolve dilema rebeliunii ofițerilor germani ai armatei suedeze. Printr-o combinație de lux, bani- mulți dintre ei veniți pe filiera franceză- nemulțumirile ofițerilor au devenit „istorie”. „Cancelarul i-a invitat pe colonei să trimită doi reprezentanți la Stockholm în iulie. Amândoi au fost celebrați, flatați și recompensați, în timpul ce purtătorul de cuvânt al comisiei, colonelul Martaigne, a fost promovat la rangul de general-maior și a primit posesii în Pomerania pentru a-și „rezolva” restanțele de plată. Salvius a găsit 60.000 de taleri pentru a onora cele mai presante cereri ale coloneilor. Armata a fost apoi reorganizată prin combinarea unităților mai slabe și totodată s-a decis ca restanțele de plată de 330.000 de taleri să fie împărțite între restul unităților. În cele din urmă Salvius le-a dat 486.260 de taleri, mulți dintre ei ridicați pe credit folosindu-se subsidiile noi franceze drept plăți colaterale. Pfuhl a fost înlocuit de suedezul Lilliehook drept comandant interimar până când Torstensson urma să sosească”.

Bătălia de la Wolfenbüttel

Dublul joc al ducilor de Wolfenbüttel și continua negociere, acceptare și răzgândire în ceea ce privește termenii de pace oferiți de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg care și-a dat seama că aceștia trag de timp pentru a-și asigura suportul suedezilor și al ducatului de Hessen-Kassel pentru a-și desfășura propria politică s-a apropiat de sfârșit în 1641. Pentru a bloca o mutare de defectare a acestora completă de partea suedezilor din punct de vedere militar, împăratul i-a autorizat pe Piccolomini și pe arhiducele leopold Wilhelm să intervină militar.

În toamna anului 1641 situația din ducatul de Wolfenbüttel era complicată din punct de vedere politic. Ducele Georg dusese o politică de negociere cu împăratul Ferdinand al III-lea, de revenire sub autoritatea imperială în schimbul amnistiei imperiale și a redobândirii unor fiefuri confiscate, dar în același timp el executa un joc dublu: negocieri cu suedezii sau construirea unei alianțe antiimperiale alături de ducatul de Hessen-Kassel. Suedezii s-au implicat de partea Guelfilor asediind cetățile în care se găseau garnizoane ale Habsburgilor. Klitzing asedia Wolfenbüttel, dar orașul fusese puternic întărit iar asediatorii au avut nevoie de extinse operațiuni în jurul orașului pentru a devia cursul râului Oker în scopul inundării orașului. De menționat faptul că metodele comandantului Klitzing semănau cu cele ale fostului general imperial Pappenheim.

În momentul în care garnizoana imperială din Wolfenbüttel se afla sub asediu prelungit, arhiducele Leopold Wilhelm și Piccolomini și-au unit forțele la Egeln și după un timp petrecut acolo, în iunie 1641 s-au îndreptat înspre orașul asediat. În timp ce bavarezii generalului Wahl au contribuit și ei cu soldați ducând numărul taberei imperiale la 22.000 de soldați, suedezii lui Königsmarck și francezii conduși de Guébriant s-au îndreptat în grabă către Wolfenbüttel iar sosirea lor în ajutorul lui Klitzing care asedia cetatea s-a produs cu doar două ore înainte ca armata imperială să sosească la fața locului. Suedezii aveau la dispoziție 13.000 de soldați, la care se adăugau 7.000 din partea Guelfilor și alți 6.000 „bernhardini”, foști loialiști din armata comandată de defunctul Bernhard de Weimar. Pentru încurajarea spiritelor, suedezii au adus în mijlocul lor corpul recent decedatului lor general, Banér.

Anterior debutării propriu-zise a bătăliei de la Wolfenbüttel arhiducele Leopold Wilhelm l-a trimis pe generalul bavarez Wahl cu trupele din subordine să treacă înspre pădurea de la Fümmelse pentru a putea ataca din flanc armata rivală, în paralel cu mișcarea corpului central al armatei imperiale care a simulat un atac direct asupra taberei aliaților suedezi, francezi și a ducilor Guelfi. În dimineata zilei de 29 iunie 1641, Wahl se poziționase deja cu trupele împotriva flancului drept al suedezilor, dar restul armatei imperiale încă nu ajunsese în poziție de a executa atacul simulat împotriva armatei aliate din cauza terenului accidentat. Decizia lui Wahl de a ataca fără să mai aștepte restul armatei a dus la o luptă crâncenă, cu reacția lui Königsmarck care a încercat să-l blocheze pe Wahl în a executa manevra de învăluire și cu trupele imperiale ajunse într-un final în zonă dar care în loc să execute atacul asupra celeilalte părți din armata aliaților s-a văzut angajată în lupta din pădurea de la Fümmelse de partea bavarezilor. Aceștia au presat puternic, dezmembrând regimentul de veterani al suedezilor „Old Blue”. Atacul cavaleriei bavareze a fost însă respins. Din tabăra centrală, francezii lui Guébriant și cavalerii lui Klitzing au fost expediați pentru a ataca armata imperială dinspre est. La lăsarea serii arhiducele Leopold Wilhelm a ordonat soldaților săi retragerea, pierderile fiind însemnate, de circa 3.000 de soldați.

În urma bătăliei de la Wolfenbüttel din 29 iunie 1641 pierderile taberei aliaților francezi și suedezi a fost îndeajuns de însemnată- 2.000 de soldați- încât să nu-și părăsească întăriturile din tabără pentru a urmări armata Habsburgilor care s-a retras după desfășurarea bătăliei. Armata imperială s-a deplasat înspre sud lansând un asediu fără succes asupra orașului Göttingen, în timp ce aliații s-au retras după o vreme înspre Sarstedt. Discuții s-au deschis între părțile combatante la Goslar în octombrie 1641 după ce ducele August de Wolfenbüttel „a cerut iertare împăratului pentru bătălia recentă”. În ianuarie 1642, prin mijlocirea lui Wahl, părțile au ajuns la un acord, August de Wolfenbüttel fiind de acord să-și recupereze capitala și să cedeze Hildesheim împăratului. Guelfii acceptau prevederile acordului de pace internă de la Praga din 1635 iar cererea lor era ca Ferdinand de Koln să accepte și să respecte luteranismul în teritoriile în cauză timp de 40 de ani. „Guelfii erau iertați oficial iar Ruischenberg în cele din urmă a evacuat Wolfenbüttel pe 23 septembrie 1643. Tratatul de la Goslar a reprezentat o înfrângere pentru ambițiile Guelfilor. Ei au reținut câteva mii de soldați de garnizoană pentru restul războiului, dar au încetat să mai influențeze evenimentele”.

După eliminarea ambițiilor Guelfilor din politica Sfântului Imperiu prin readucerea lor sub autoritatea împăratului Ferdinand al III-lea în urma tratatului de la Goslar din ianuarie 1642, în opoziție cu Habsburgii pe teritoriul Imperiului au mai rămas francezii și suedezii. Însă, succesul eliminării Guelfilor din opoziția imperială a fost umbrit de poziția Brandenburgului care a defectat din tabăra împăratului. În fața pierderii Brandenburgului în detrimentul rivalilor suedezi împăratul a încercat încă o soluție diplomatică privind încheierea Războiului de Treizeci de Ani, negociind cu Franța și Suedia prin reprezentanți la Hamburg în decembrie 1641. Din acest moment discuțiile se vor desfășura atât cu Franța cât și cu Suedia. Suedia își consulta aliații protestanți din Imperiu la Osnabrück iar Franța și aliații catolici se întâlneau la Münster. Ferdinand al III-lea, fără tragere de inimă, înclina să deschidă negocieri cu Franța deși politica de până atunci prevedea o rezolvare a situației cu suedezii și de-abia apoi soluționarea disputei cu francezii. Știind că o eventuală înțelegere cu Franța i-ar fi răcit sensibil relațiile cu Habsburgii spanioli, împăratul Ferdinand al III-lea a tras de timp cât a putut în speranța că situația militară îi va permite să demareze negocierile în termenii doriți de el. În acest punct, 1642, nicio parte implicată în Războiul de Treizeci de Ani nu avea inițiativa militară clară, situația fiind extrem de echilibrată.