
Alianța franco-suedeză și reluarea ofensivei suedeze asupra Habsburgilor
Echilibrul fragil al acordurilor. Bătălia de la Wolfenbüttel
Dublul joc al ducilor de Wolfenbüttel și continua negociere, acceptare și răzgândire în ceea ce privește termenii de pace oferiți de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg care și-a dat seama că aceștia trag de timp pentru a-și asigura suportul suedezilor și al ducatului de Hessen-Kassel pentru a-și desfășura propria politică s-a apropiat de sfârșit în 1641. Pentru a bloca o mutare de defectare a acestora completă de partea suedezilor din punct de vedere militar, împăratul i-a autorizat pe Piccolomini și pe arhiducele Leopold Wilhelm să intervină militar. Ca urmare a bătăliei de la Wolfenbüttel și a tratatului ulterior de la Goslar împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg și-a extins autoritatea asupra unora dintre teritoriile încă rebele din Sfântul Imperiu. În acest punct, 1642, nicio parte implicată în Războiul de Treizeci de Ani nu avea inițiativa militară clară, situația fiind extrem de echilibrată.
Una dintre modificările produse de Războiul de Treizeci de Ani la nivelul țesăturii sociale și politice din Sfântul Imperiu și numai a fost ridicarea și apariția unei categorii sociale de elită militară provenită din rândul de jos al păturilor sociale. Cazul lui Peter Melander, devenit general din țăran, conte prin înnobilare și unul dintre cei mai bogați membrii ai aristocrației din Imperiu, a fost elocvent în acest sens. Originea aristocratică ca mod de promovare și asumare a conducerii militare a rămas prioritar, dar pe parcursul Războiului de Treizeci de Ani, a apărut și această nouă evoluție paralelă în procesul de promovare și de construire a unei aristocrații militare. Plus că personajul nostru în cauză, Peter Melander, era și exponentul unei bune pregătiri- fluent în italiană și franceză- cu toate că el era respins drept un „provincial plictisitor” de către „garda veche” a aristocrației imperiale.




Preocuparea împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de a ajunge la o înțelegere la nivelul teritoriilor monarhiei cu ducii și principii locali care nu primiseră amnistia Habsburgilor și pentru a evita, în egală măsură, atragerea lor în alianțe cu Franța sau Suedia, l-a determinat pe Ferdinand al III-lea să convoace o Dietă imperială, Reichstag, pentru toamna anului 1641 ce urma să își desfășoare lucrările la Regensburg. În același timp, Ferdinand al III-lea încerca și o ultimă manevră diplomatică internă prin care, spre deosebire de tatăl lui- Ferdinand al II-lea care se consultase doar cu cei 7 principi-electori- se punea în scenă acum „grija” pentru o consultare a Stărilor de la nivelul întregului Imperiu.




Deși în termeni practici ea a avut rezultate mai degrabă modeste, simpla convocare a Dietei imperiale de la Regensburg din toamna anului 1641 și propunerile de negociere adresate de împăratul Ferdinand al III-lea rebelilor din Sfântul Imperiu, i-a pus pe jar pe suedezi și francezi. Temerea lor cea mai mare era legată de o posibilă acceptare a termenilor suveranului și, implicit, pierderea acestor aliați germani. Prin urmare, suedezul Banér a fost trimis să „facă gălăgie”, să întreprindă operațiuni militare cu scopul de a distrage atenția de la discuțiile și negocierile dintre împărat și principii din Sfântul Imperiu.




Comandantul suedez Banér a murit în mai 1641 iar lipsa acestuia de la comanda armatei suedeze s-a văzut la scurt timp după dispariția acestuia. Faptul că armata era suedeză mai mult cu numele decât cu naționalitatea, cancelarul suedez fiind angajatorul, a creat probleme de impunere a autorității. Banér a reușit să se impună datorită caracterului său puternic iar după moartea lui 3 nume apăreau ca eligibile pentru a prelua comanda armatei suedeze: contele Karl Gustav Wrangel (suedez), Avid Wittenberg (finlandez) și Adam von Pfuhl (german). Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, nu l-a numit pe niciunul dintre cei trei, desemnându-l pe Lennart Torstensson la comanda armatei. La scurt timp însă armata din solda suedeză a trecut printr-o nouă răzvrătire din partea soldaților.






Dublul joc al ducilor de Wolfenbüttel și continua negociere, acceptare și răzgândire în ceea ce privește termenii de pace oferiți de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg care și-a dat seama că aceștia trag de timp pentru a-și asigura suportul suedezilor și al ducatului de Hessen-Kassel pentru a-și desfășura propria politică s-a apropiat de sfârșit în 1641. Pentru a bloca o mutare de defectare a acestora completă de partea suedezilor din punct de vedere militar, împăratul i-a autorizat pe Piccolomini și pe arhiducele leopold Wilhelm să intervină militar.




