Aspecte culturale

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Pe măsură ce creştinismul atingea aristocrația s-a conturat concepţia care permitea valorificarea celor mai de seamă elemente ale culturii clasice greco-romane.

În primele secole, intelectualii creştini erau nevoiți să ofere o replică în scrieri polemice unor adversari educaţi, de aceea, chiar atunci când fondul scrierilor lor este unul profund creştin, expresia formală este una clasică, care urmează tradiția greco-romană.

Dacă Augustin din Hipona compune opere teologice şi filosofice într-un stil de o eleganţă clasică, Ieronim alege în mod deliberat o latină simplă şi uşor de înţeles pentru a traduce Biblia. Această traducere care trebuia să fie accesibilă tuturor este cunoscută sub numele de Vulgata.

După Edictul de la Milano al lui Constantin cel Mare, convertirile ating cele mai diferite straturi ale societăţii, şi lucrările cu caracter creştin se adresează publicului tot mai divers.

Creştinarea nu a însemnat dispariţia totală şi definitivă a vechii culturi greco-romane. Relațiile dintre intelectuali păgâni şi creştini au fost paşnice, întreţinând unii cu alţii relaţii de prietenie bazate pe respect reciproc. Cel mai bun exemplu este corespondenţa Sfântului Vasile din Caesareea cu sofistul și retorul elen Libanios, profesor al împăratului roman Iulian Apostatul.

Dogma creștină a Părinților Bisericii este rezultatul unei simbioze între tradiția iudaică și o serie de elemente ale culturii clasice care nu intrau în contradicţie cu credinţa lor sau care le puteau fi de folos. Pentru a-și justifica acțiunile, Părinții Bisericii folosesc citate biblice. Astfel, Ieronim arăta într-o scrisoare că aşa cum în Vechiul Testament era permis evreilor să se căsătorească cu femei străine dacă le rădeau părul şi le tăiau unghiile, tot aşa şi creştinii pot prelua elemente ale culturii păgâne purificate de tot ce e imoral.

Evoluția dogmei creștine este marcată de efortul de a ignora tot ceea ce intra în contradicţie cu noua credinţă.

Dogma creștină prinde o formă unitară în urma celor șapte Concilii ecumenice, care încep din vremea lui Constantini cel Mare și continua până în Iconoclasm.

În societatea greco-romană, învățământul era practicat în mediul urban de către elite. Societatea romană clasică a fost caracterizată de existenţa unui învăţământ public, prin intermediul şcolii, dublat de unul particular, prin pedagogi.

Odată cu declinul oraşului asistăm la dispariţia treptată a şcolilor publice în foste provincii romane precum Galia, Hispania sau Italia.

În compensaţie, sunt înființate şcoli pe lângă centrele episcopale sau pe lângă mănăstiri, destinate însă în primul rând educării clerului. Educarea laicilor era în plan secundar. Acest lucru duce la dispariţia culturii laice şi la instalarea treptată a monopolului cultural al Bisericii.

Cel mai bun exemplu este recrutarea funcţionarilor ştiutori de carte doar dintre oamenii Bisericii în vremea carolingienilor, comparativ cu merovingienii, în timpul cărora majoritatea funcționarilor erau laici. Diminuarea numărului ştiutorilor de carte este însă relativă, căci şi în lumea greco-romană aceştia reprezentau o categorie destul de redusă a populaţiei.

Spre sfârșitul Antichității, Martianus Capella, în lucrarea sa Despre nunta lui Mercus și a Filologiei stabilea, pe baza unei tradiţii deja seculare, care sunt domeniile de interes pe care un om liber trebuie să le urmeze. De aici vine și numele artelor liberale.

În viziunea lui Martianus, educația trebuia să cuprindă mai întâi gramatica și regulile de bază ale latinei, retorica și arta de a compune discursuri şi dialectica și arta de a raţiona, logica.

Acestor discipline, numite mai târziu trivium, li s-au alăturat alte patru, quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia şi muzica.

Împreună, cele șapte arte liberale stau la baza sistemului de învăţământ medieval, inclusiv în cel universitar. Ele reprezentau căi prin care omul educat putea să acceadă apoi la studiul filosofiei şi al teologiei.

Creştinismul este o religie revelată, care necesită existenţa unei cărţi sfinte.

Acest lucru presupune ca textele Vechiului și Noului Testament trebuie să fie usor accesibile credincioşilor, care pot consulta oricând pasajele dorite.

Fiind mai rezistent şi mai scump, codexul certifică pe această cale caracterul elitist al accesului la cultură.

Asta presupune o adaptare de la forma anticului rulou de papirus, mai greu de manevrat, la codexul de pergament, uşor de răsfoit.

Cărţile sunt copiate în mănăstiri într-un spațiu special numit scriptorium, atelier în care cărțile erau scrise, decorate și legate. Cărțile medievale sunt destinate mai întâi bibliotecii propriului aşezământ monahal.

De acolo pot fi oferite altor mănăstiri, Biserici sau chiar unor laici pioşi, de regulă nobilimii.

Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr instruit, numit armarius, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material și verifica execuţia. Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar, asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.

Caracterul de lucrări sfinte face ca glorificarea divinităţii să aibă loc prin împodobirea lor cu miniaturi sau iniţiale foarte elaborate, prin scrierea cu aur sau argint şi prin ferecături preţioase.

În Occidentul Europei, sfârșitul Antichității este caracterizat prin menţinerea latinei ca limbă cultă de comunicare generală. Caracterul unitar al limbii latine a permis locuitorilor fostului Imperiu roman să se înţeleagă unii pe alţii indiferent de locul de provenienţă.

Începând cu Iustinian, latina nu mai era atât de folosită în provinciile orientale ale Imperiului, unde greaca se afirmă viguros.

Limba latină avea să fie menținută datorită regilor barbari care au preluat sistemul administrativ roman și religia creştină. Astfel, latina, alături de greacă, devenea limbă sacră a Bisericii.

Dacă în spaţiul german sau în insulele britanice, latina este o limbă maternă, în anumite mănăstiri, ea e folosită doar ca limbă de cult.

Fiind destinată atât comunicării scrise, cât şi celei orale, latina evoluează îndepărtându-se de standardele clasice, care au la bază creaţia culturală a epociii lui Augustus.

Pe de altă parte, limba greacă era cunoscută de orice intelectual de marcă din Occident. În sens invers, greaca încetează tot cam din acea perioadă să mai fie înţeleasă în Occident.

Astfel, între clerici și enoriași continuă să existe comunicare şi influenţă reciprocă.

Pentru a putea fi difuzată cât mai ușor, clericii, chiar dacă au deprins o latină de bună calitate, folosesc în predicile lor o limbă mai simplă, sermo humilis. În această situație, publicul este constituit din enoriaşi cu un nivel mai scăzut de instrucţie lingvistică.

După oficializarea creştinismului şi mai ales după transformarea sa în religie unică, creaţia literară care contează este doar cea creştină. În creștinismul primar apăruse o literatură creştină, denumită în mod convenţional patristică. Autorii ei sunt Părinții Bisericii.

În primele lucrări creștine întâlnim un caracter apologetic, bazat pe încercarea autorilor de a-i convinge pe împăraţi şi pe intelectualii păgâni de valoarea creştinismului, de compatibilitatea sa cu valorile romane şi chiar de superioritatea sa în raport cu religia greco-romană.

Pe lângă traducerea Bibliei, Ieronim a mai tradus şi a completat Cronica lui Eusebius din Caesareea, oferind astfel Occidentului modelul de istorie universală ce avea să domine Evul mediu. De asemenea, prin Viaţa lui Paulus, el introduce în literatura latină noul gen al scrierilor despre viețile sfinților, cunoscut sub numele de hagiografie. Genul a fost ilustrat deja în greceşte de Atanasie al Alexandriei, care scrisese Viaţa Sfântului Antonie. Totuși, prima lucrare hagiografică aparține unui istoric, Sulpicius Severus, care a scris Viaţa Sfântului Martin, considerat apostolul Galiei.

În primele două secole, cei mai de seamă scriitori creștini au fost Tertullian, autor al lucrării Apologeticum sau Lactantius, cu Despre moartea persecutorilor. Începând cu epoca lui Constantin cel Mare, literatura creştină îşi cristalizează şi mai mult specificul propriu într-un imperiu în care operele literare păgâne încă puteau fi accesate.

Unul dintre cei mai valoroşi autori latini din toate timpurile este Augustin din Hipona, cunoscut ca Sfântul Augustin pentru catolici şi Fericitul Augustin la ortodocşi. Orator și profesor de gramatică, el este autorul unor lucrări cu caracter teologic, didactic, filosofic, istoric și epistolar. La baza acestor opere stă gândirea platonică, transmisă prin intermediul scrierilor lui Plotin.

Lucrările sale monumentale care au influenţat profund civilizaţia medieval sunt Confesiunile, Solilocviile, şi mai ales Cetatea lui Dumnezeu. În Cetatea lui Dumnezeu, Augustin analizează sensul istoriei umane, susţinând că mai presus de statul roman, identificat cu cetatea oamenilor se găseşte comunitatea credincioşilor, cetatea lui Dumnezeu. Astfel, devenirea umană nu este ciclică, ci orientată spre un sfârşit stabilit şi cunoscut doar de divinitate.

Exemple cunoscute sunt Sfântul Hilarius din Poitiers care contribuie semnificativ la crearea poeziei creştine latine, prin compunerea unor imnuri religioase inspirate de cele greceşti sau Sfântul Ambrozie al Milanului, care consacră definitiv imnologia creştină latină, creând o poezie liturgică simplă, adecvată cântării în Biserică. Un alt autor de poezie creștină și imnuri este și Prudentius. În epopeea sa creştină Lupta sufletului, Prudentius ilustrează conflictul dintre vicii şi virtuţi. Paulinus din Nola şi Nicetas din Remesiana sunt de asemenea autori care au ilustrat poezia creştină.

Fiind profund influențat de platonism și ideile lui Plotin, Augustin este cel care fixează doctrina teologică a Bisericii. El îmbină platonismul cu Evangheliile, construindu-și o filosofie bazată pe un curent idealist-mistic. Mai târziu, în scolastica medievală predomină influența platonică, unde credința și rațiunea sunt unite până la identificare. Arhiepiscopul de Canterbury, Anselm, definea acest concept filosofic prin expresia credo ut intelligam „cred ca să înțeleg”, inspirată din citatul lui Augustin crede ut intellegas „crede ca să înțelegi”.

Cultura de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului mediu se caracterizează prin existenţa unor personalități care au contribuit la transmiterea moştenirii antice din lumea greco-romană.

Boethius este considerat ca fiind ultimul intelectual al lumii antice. Alături de lucrări de matematică, muzică, astronomie, din opera lui mai fac parte și traduceri şi comentarii ale operelor lui Aristotel, care au făcut posibilă cunoaşterea filosofiei grecești în Evul mediu. Scrierile sale aveau să influenţeze profund gândirea Evului mediu. Una dintre cele mai relevante lucrări este Despre consolarea filosofiei, meditaţie asupra libertăţii şi a responabilităţii, scrisă în temniţa în care îşi aştepta execuţia, acuzat de conspiraţie împotriva regelui ostrogot Teodoric.

Cassiodor a fost consilierul al lui Teodoric şi al urmaşilor săi. Intenția sa majoră a constat în adaptarea învăţământului creştin noilor condiţii, prin realizarea unei universitatăți creştine, şi apoi prin crearea la Vivarium a unei mănăstiri care i-a adăpostit pe cei dedicaţi studiului. Cassiodor a scris o Istorie a goţilor, ajunsă la noi prin intermediul lui Iordanes, o cronică universală şi o serie de scrisori cu caracter administrativ, Variae. De asemenea, Cassiodor a realizat lucrări cu caracter teologic şi didactic, în care susţinea necesitatea aprofundării artelor liberale în vederea studierii Bibliei.

Grigore cel Mare este considerat de unii autori ca fiind primul papă medieval. Utilizând o latină elegantă, este autorul unor lucrări pastorale Regula pastorală sau teologice precum tratatele morale despre Iov. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogurile, sinteză cu character hagiografic, răspândită în tot Occidentul şi tradusă şi în greacă. Adept al unei educații monastice, el se pronunţă împotriva studierii autorilor păgâni într-o scrisoare către episcopul Desiderius din Vienne.

Din sânul Bisericii face parte și Grigore din Tours, episcop provenit dintr-o familie aristocratică galo-romană, care s-a afirmat prin scrierile sale religioase. Opera sa cuprinde cărţi despre miracolele Sfântului Martin și lucrări despre martiri şi mărturisitori. Cea mai cunoscută lucrare a sa este cronica universală, Zece cărţi de istorie, cunoscută şi sub numele de Istoria francilor, în care descrie evenimentele din Galia.

Un alt cleric marcant este Isidor din Sevilla, care realizează lucrări de istorie și tratate despre matematică sau despre natură. Lucrările sale istorice sunt Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor și Cronica majoră. Isidor este și autorul unei lucrări numite Etimologii, o adevărată enciclopedie a tuturor cunoştinţelor folositoare pentru creștini, prin intermediul căreia s-au transmis idei esenţiale din cultura antică.

Beda Venerabilul a fost un călugăr anglo-saxon, care și-a desfăşurat activitatea didactică la abația Sf. Petru din Monkwearmouth–Jarrow, nordul Angliei. Acolo, el a redactat pentru discipolii săi tratate ştiinţifice, lucrări de gramatică, hagiografii sau opere dedicate măsurării timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Istoria eclesiastică a neamului anglilor, foarte populară în Evul mediu. Această lucrare contribuie decisiv la răspândirea în Occident a modului de a data evenimentele nu după domnia suveranilor, ci de la naşterea lui Christos.

Unul dintre discipolii lui Beda Venerabilul a fost dascălul lui Alcuin, principalul realizator al Renaşterii carolingiene.

Readucerea la viaţă a Imperiului Roman de Apus în vremea lui Carol cel Mare impunea măsuri de consolidare a unităţii statale. Acest lucru putea prinde formă printr-un aparat administrativ bine pus la punct şi prin răspândirea unei ideologii comune tuturor, reprezentată de creştinism. Carol cel Mare a înţeles că administrarea eficientă a unui teritoriu atât de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce făcea necesară dezvoltarea învățământului.

Funcționarii din aparatul administrativ încep să fie recrutați masiv din rândul clericilor educați. Același cler educat a fost în măsură să creștineze populații păgâne supuse de Carol cel Mare. Este vorba de saxoni, danezi sau slavi.

Importanţa renaşterii carolingiene nu constă în opere originale, ci în efortul de sistematizare şi de salvare a culturii antice. Momentul acesta este decisiv şi în menţinerea instituţiei şcolii, care devine din ce în ce mai clericală. Spre exemplu, fiul lui Carol, Ludovic cel Pios, interzice chiar primirea în şcoli a celor ce nu doreau să devină clerici.

Primul factor de omogenizare este limba, care trebuia să fie înţeleasă de către toţi, indiferent de origine. Această limbă universală nu putea fi decât latina. Deşi existau diferenţe între latina simplificată vorbită de clerici şi graiurile populare ce aveau să dea naştere limbilor romanice de mai târziu, cele două forme ale limbii încă mai comunicau. Pentru a reveni la normele clasice ale latinei, care să fie respectate în întregul său Imperiu, Carol cel Mare a făcut apel la cei mai de seamă oameni de cultură ai timpului, pe care i-a invitat să vină în Galia din regiuni mai conservatoare a tradiției antice.

Artizanul principal al Renașterii culturale carolingiene a fost călugărul anglo-saxon Alcuin din York. În insulele britanice nu mai existau vorbitori nativi de latină, care era studiată doar pe baza cărţilor. Din Hispania vine la curtea sa vizigotul Theodulf, aducând cu sine cunoştinţe despre cultura antică făcute posibile de renaşterea culturală promovată de către Isidor din Sevilla. Din Italia îl invită pe Petru din Pisa sau pe istoricul Paul Diaconul.

Rezultatul acţiunii desfăşurate este o limbă unică, pe care o înţeleg toţi intelectualii de pe cuprinsul imperiului. Vorbitorii nativi nu mai înţeleg această limbă savantă în care li se predică în Biserică şi în care sunt redactate actele oficiale. Este momentul în care se produce ruptura între latina cultă şi graiurile populare, din care au evoluat noile limbi romanice. Spre exemplu, limba franceză și cea germană sunt consemnate în scris în Jurămintele de la Strassbourg încheiate între liderii celor două Francii, Ludovic Germanul și Carol cel Pleșuv.

Atenția lui Carol cel Mare se îndreaptă și către școală. El încearcă să impună infiinţarea pe întregul imperiu a unor şcoli care să-i instruiască pe tineri în studiul latinei. Aceste şcoli erau destinate mai ales viitorilor clerici, fiind înfiinţate pe lângă Biserici şi mănăstiri. Asistăm deja la dispariția concepţiei despre un învăţământ laic.

Printre cele mai importante centre culturale enumerăm mănăstirile Fulda, Saint-Gall sau Reichenau. La curtea lui Carol cel Mare funcţionează o Şcoală palatină, destinată copiilor din familia imperială şi din familiile apropiaţilor săi. În Școala palatină s-au format intelectuali din Francia, precum Ludovic cel Pios, Eginhard, biograful său, Hrabanus Maurus, Lupus din Ferrières şi alţii, care au continuat renașterea culturală. Tot aici exista o Academie Palatină, în care Carol şi apropiaţii săi purtau discuţii pe diferite teme sau comentau lecturi din lucrări antice sau contemporane.

După moartea lui Carol cel Mare, în contextul conflictelor interne pentru putere şi al invaziilor externe, ritmul evoluției culturale alimentată de el începe să scadă. Singurele centre culturale rămân şcolile bisericeşti, în care se continua studiul triviumului şi quadriviumului și mănăstirile în care se multiplicau diverse cărți.

Evoluția culturii cunoaște o nouă dimensiune socială. Apar genuri noi, aflate la confluenţa dintre cultura populară şi tradiţia cultă. Astfel, apare teatrul liturgic bazat pe cântecele dialogate ce însoţeau slujba bisericească, la care se adaugă joc de scenă şi costume.

Primele astfel de reprezentaţii erau inspirate de miracolele din lucrările hagiografice. Un exemplu este Ludus Danielis, o dramă despre proorocul Daniel, care ilustrează îmbinarea dintre vers, muzică şi mişcare caracteristică acestui teatru religios incipient.

Gândirea platonică devine subiect de interes grație unor peronaje precum călugărul irlandez, Ioannes Scottus Eurigena, bun cunoscător al limbii greceşti. Acesta traduce texte ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Augustin din Hipona, maxim Mărturisitorul, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul sau Grigorie de Nyssa.

Poziţiile sale teoretice urmează anumite direcții antice, îndepărtându-se oarecum de cele ale Bisericii oficiale. În acest sens, Eurigena susţine o predestinare universală către mântuire şi insistă asupra rolului raţiunii omeneşti în care sălăşluieşte Cuvântul lui Dumnezeu.

Stilul literar hagiografic evoluează de la tradiţionalele creaţii în proză, la creații în proză rimată.

Din literatura laică fac parte creaţiile epice în latină sau în limbile vorbite. Alături de mai vechiul Beowulf anglo-saxon, avem poemul epic latin Waltharius, în care se reamintesc vremurile hunilor lui Attila, prin intermediul prizonierilor săi care reuşesc să fugă.

Valoarea poemului constă în integrarea legendelor germanice în literatura latină. Acest lucru demonstrează că vechile legende germanice erau încă prezente în conștiința francilor.

În Occident, influențele creștine au pătruns și în domeniul artelor vizuale. Încă de la sfârșitul Antichității, bisericile au preluat planul şi numele basilicii imperiale, cel mai de seamă monument public din Antichitate. Din punct de vedere arhitectural, basilica creştină este o constructie rectangulară, împărţită prin coloane în mai multe nave, şi având o absidă în partea unde se găsea altarul. Acoperişul era realizat din şarpantă, ceea ce limitează dimensiunile edificiilor, în funcţie de lungimea lemnului disponibil pentru grinzi.

După Constantin cel Mare, construcţia de basilici se răspândeşte pe întreg cuprinsul imperiului. Mai târziu se cristalizează şi planul în cruce, semnificativ pentru destinaţia religioasă a edificiilor creștine.

În epoca imperială și în vremea regatelor succesoare, nu s-au construit basilici de mari dimensiuni, deoarece cunoştinţele tehnice nu permiteau realizarea unor acoperişuri de lemn prea ample. Decorul lor este însă somptuos, realizat prin intermediul sculpturilor sau al mozaicurilor. Spre exemplu, la Ravenna s-au păstrat construcţii similar decorate cu mozaicuri din vremea lui Teodoric şi mai ales din timpul restauraţiei bizantine a lui Iustinian. Cele mai cunoscute edificii religioase de acest fel sunt San Apollinare Nuovo, Baptisteriul arienilor sau Baptisteriul catolicilor.

În ceea ce privește artele decorative, ele sunt reprezentate în primele secole creştine mai ales de arta funerară, din catacombe sau de pe sarcofage. În epoca lui Constantin cel Mare, decorul acestor opere servește în egală măsură şi creştinilor dar şi păgânilor. Un exemplu este motivul Bunului Păstor sau motivul viţei de vie. În vremea împăratului Teodosiu I se constată o creştinare completă a motivelor din artele plastice. Artele decorative sunt puse în serviciul aproape exclusiv al împodobirii Bisericilor.

În perioada carolingiană, cele mai remarcabile realizări artistice ajunse până la noi sunt cele din cultura scrisă. Manuscrisele carolingiene sunt împodobite cu splendide miniaturi, reprezentând de regulă scene biblice, sau suverani franci şi apropiaţi ai acestora. În Irlanda avem miniaturi în care putem întâlni un decor floral extrem de expansiv.

În arhitectura creștină avem elemente preluate de la monumente mai vechi, adesea păgâne, cum este cazul unor basilici din Roma precum Santa Sabina pe Aventin, San Giovanni de la Lateran sau chiar forma arhaică a lui San Pietro.

O excepție o constituie orfevrăria de tradiţie barbară, care realizează unele podoabe de o deosebită realizare artistică, şi care aveau o funcţie laică. Podoabele barbare sunt caracterizate prin folosirea masivă a metalelor preţioase, prelucrate cu o deosebită măiestrie şi prin prezenţa pietrelor semipreţioase multicolore. De asemenea, barbarii introduc în spaţiul european decorul zoomorf şi stilizarea geometrică.

Epoca ottoniană este legată de apariția unui nou stil arhitectural, cel romanic. Atunci asistăm la prima creație artistică cu adevărat originală a Evului Mediu. Stilul romanic se caracterizează prin simplitatea construcţiilor, care păstrează planul basilical şi acoperişul în şarpantă, la început, pentru a folosi apoi din ce în ce mai frecvent bolta de piatră. Aceasta permite creşterea dimensiunilor edificiilor, care rămân întunecate. Decorul romanic este sobru și păstrează în principal un caracter religios, de aceea şi sculptura tratează o iconografie creştină, menită să instruiască şi să impresioneze credincioşii.

Întinderea Imperiului Bizantin pe trei şi apoi pe două continente a făcut posibilă înglobarea unor civilizaţii din cele mai diferite care au devenit, apoi, părţi componente şi au dat unele dintre trăsăturile originale ale culturii şi civilizaţiei bizantine. Originalitatea artei bizantine constă în faptul că Imperiul a fost o punte de legătură nu numai între Antichitate și Evul mediu, ci şi între Occident şi Orient. Acest statut i-a conferit Bizanțului posibilitatea de a crea opere proprii şi valori în cele mai diverse domenii ale creaţiei culturale.

Datorită poziției sale geografice, Bizanțul n-a cunoscut efectele dezastruoase în plan cultural, rezultate din invaziile barbare în provinciile occidentale ale Imperiului Roman. În Imperiul Roman de Apus, invaziile barbare au alterat vechea cultură romană. În Bizanț a existat o continuitatea statală, care a permis o supravieţuire şi o cultivare permanentă a culturii scrise sau artistice în toate ipostazele ei.

Pentru împărații bizantini, sistemul educațional era o politică de stat atât pentru clerici cât și pentru laici. Se continua astfel tradiţia antichităţii la toate nivelurile, inclusiv la cel al universităţii constantinopolitane întemeiate de împăratul Teodosie cel Mare. Interesul puterii imperiale față de învățământ a permis crearea şi existenţa în Bizanţ a unei categorii de intelectuali dintre care s-au recrutat în general înalţii demnitari ai statului, dar și fruntaşi ai ierarhiei bisericeşti. La sistemul educațional, care putea fi public și privat, aveau acces și membrii familiilor imperiale.

În plan cultural, compoziția multietnică și multilingvistică a fost atenuată de împăratul Heraclius I, care a elenizat imperiul, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială. Din această cauză, istoricii numesc convențional imperiul „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”. Majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare. Limba greacă, în cele două ipostaze ale sale, populară şi clasică, a avut acelaşi rol de vehicul al gândirii pe care l-au avut în alte părţi limbile latină şi slavonă.

Controlul Bisericii consta în faptul că operele păgâne ale antichităţii erau înlocuite cu textele biblice. După lecții de ortografie și aritmetică, elevii învățau matematică, ştiinţele naturii, teologie, etică, politică, jurisprudenţă, dar şi alte materii precum logica, retorica, astronomia sau muzica. Instituțiile de învățământ erau finanţate de particulari, de Biserică sau de stat. Literatura istorico-politică bizantină este domeniul cel mai important al culturii scrise în Bizanț şi de la care ne-a rămas cea mai importantă moştenire a culturii scrise.

Accesul în școli era permis tuturor categoriilor sociale. Ocuparea unor funcţii în aparatul de stat era condiţionată de efectuarea unor studii. Cu timpul, în învăţământ au avut acces şi fetele. În învăţământul mediu şi superior erau pregătite profesional cadre necesare statului şi Bisericii. Se punea accent pe teologie strâns combinată cu filosofia, dreptul dar şi o serie de ştiinţe exacte, mai cu seamă medicina practicată în spitale, orfelinate sau cămine de bătrâni. Mai târziu s-a introdus gratuitatea cursurilor pentru studenţii facultaţilor de Drept şi de Filosofie.

Dacă în Occident creeatorii de cultură trăiau în locuri obscure precum abații și mănăstiri, în Bizanţ creatorii culturii se aflau de obicei în marile oraşe. Astfel, păstrând vechea tradiție greco-romană, orașul asigura, în egală măsură existenţa şi înflorirea atât a vieţii materiale, economice, cât şi a vieţii culturale.

Printre personalitățile care și-au desfășurat activitatea literară în Bizanț amintim teologi precum Eusebiu din Cezareea, Grigore din Nazianz, Vasile cel Mare, Grigorie din Nyssa, Ioan Hrisostomul „Ioan de Gură de Aur”, istorici ca Procopius din Cesareea, Ioan Malalas, Menander Protector, Gheorghios Sinchelos, Patriarhul Nichefor, Leon Diaconul, Mihail Psellos, Teofanes Confesorul, Ioanes Skylitzes sau Zonaras, poeți precum Cassia sau Ioan Geometrul, dar și împărați precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul, de activitatea căruia se leagă momentul culminant al culturii bizantine.