Aspecte culturale
Pe măsură ce creştinismul atingea aristocrația s-a conturat concepţia care permitea valorificarea celor mai de seamă elemente ale culturii clasice greco-romane.
1 din 7
În primele secole, intelectualii creştini erau nevoiți să ofere o replică în scrieri polemice unor adversari educaţi, de aceea, chiar atunci când fondul scrierilor lor este unul profund creştin, expresia formală este una clasică, care urmează tradiția greco-romană.
2 din 7
Dacă Augustin din Hipona compune opere teologice şi filosofice într-un stil de o eleganţă clasică, Ieronim alege în mod deliberat o latină simplă şi uşor de înţeles pentru a traduce Biblia. Această traducere care trebuia să fie accesibilă tuturor este cunoscută sub numele de Vulgata.
3 din 7
După Edictul de la Milano al lui Constantin cel Mare, convertirile ating cele mai diferite straturi ale societăţii, şi lucrările cu caracter creştin se adresează publicului tot mai divers.
4 din 7
Creştinarea nu a însemnat dispariţia totală şi definitivă a vechii culturi greco-romane. Relațiile dintre intelectuali păgâni şi creştini au fost paşnice, întreţinând unii cu alţii relaţii de prietenie bazate pe respect reciproc. Cel mai bun exemplu este corespondenţa Sfântului Vasile din Caesareea cu sofistul și retorul elen Libanios, profesor al împăratului roman Iulian Apostatul.
5 din 7
Dogma creștină a Părinților Bisericii este rezultatul unei simbioze între tradiția iudaică și o serie de elemente ale culturii clasice care nu intrau în contradicţie cu credinţa lor sau care le puteau fi de folos. Pentru a-și justifica acțiunile, Părinții Bisericii folosesc citate biblice. Astfel, Ieronim arăta într-o scrisoare că aşa cum în Vechiul Testament era permis evreilor să se căsătorească cu femei străine dacă le rădeau părul şi le tăiau unghiile, tot aşa şi creştinii pot prelua elemente ale culturii păgâne purificate de tot ce e imoral.
6 din 7
Evoluția dogmei creștine este marcată de efortul de a ignora tot ceea ce intra în contradicţie cu noua credinţă.
7 din 7
Dogma creștină prinde o formă unitară în urma celor șapte Concilii ecumenice, care încep din vremea lui Constantini cel Mare și continua până în Iconoclasm.
În societatea greco-romană, învățământul era practicat în mediul urban de către elite. Societatea romană clasică a fost caracterizată de existenţa unui învăţământ public, prin intermediul şcolii, dublat de unul particular, prin pedagogi.
1 din 7
Odată cu declinul oraşului asistăm la dispariţia treptată a şcolilor publice în foste provincii romane precum Galia, Hispania sau Italia.
2 din 7
În compensaţie, sunt înființate şcoli pe lângă centrele episcopale sau pe lângă mănăstiri, destinate însă în primul rând educării clerului. Educarea laicilor era în plan secundar. Acest lucru duce la dispariţia culturii laice şi la instalarea treptată a monopolului cultural al Bisericii.
3 din 7
Cel mai bun exemplu este recrutarea funcţionarilor ştiutori de carte doar dintre oamenii Bisericii în vremea carolingienilor, comparativ cu merovingienii, în timpul cărora majoritatea funcționarilor erau laici. Diminuarea numărului ştiutorilor de carte este însă relativă, căci şi în lumea greco-romană aceştia reprezentau o categorie destul de redusă a populaţiei.
4 din 7
Spre sfârșitul Antichității, Martianus Capella, în lucrarea sa Despre nunta lui Mercus și a Filologiei stabilea, pe baza unei tradiţii deja seculare, care sunt domeniile de interes pe care un om liber trebuie să le urmeze. De aici vine și numele artelor liberale.
5 din 7
În viziunea lui Martianus, educația trebuia să cuprindă mai întâi gramatica și regulile de bază ale latinei, retorica și arta de a compune discursuri şi dialectica și arta de a raţiona, logica.
6 din 7
Acestor discipline, numite mai târziu trivium, li s-au alăturat alte patru, quadrivium: aritmetica, geometria, astrologia şi muzica.
7 din 7
Împreună, cele șapte arte liberale stau la baza sistemului de învăţământ medieval, inclusiv în cel universitar. Ele reprezentau căi prin care omul educat putea să acceadă apoi la studiul filosofiei şi al teologiei.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Alianța franco-suedeză și reluarea ofensivei suedeze asupra Habsburgilor
Convocarea Dietei imperiale de la Regensburg din 1641 și propunerile de negociere adresate de împăratul Ferdinand al III-lea rebelilor din Sfântul Imperiu, i-a pus pe jar pe suedezi și francezi.
