Economie și societate în Evul Mediu Timpuriu

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Sfârșitul Antichității este marcat de o răcire a climei şi un avans al gheţarilor către sudul continentului, ceea ce a condus la modificări substanțiale ale vegetaţiei. Acestă fază climatică avea să fie cea mai aspră după era glaciară. Acest lucru a favorizat modificarea agriculturii. Pădurea devine teritoriul dominant în care se practică agricultura. În interiorul pădurilor apar sate, iar oamenii exploatează potențialul forestier în diverse forme: pentru vânat, lemn, îngrăşarea porcilor cu ghindă, etc.

În regiunile nordice ale continentului, cultura grâului se retrage în faţa pădurilor, a ierburilor şi a mlaştinilor iar agricultura se dezvoltă într-un spațiu natural „saltus” definit de condițiile climatice.

În unele regiuni europene, datorită climei, vechile aşezări romane au fost treptat abandonate şi invadate de pădure sau de spaţiul inițial necultivat. Treptat, o parte dintre vechile așezări au fost reocupate, oferind o posibilitate mai bună de adăpost în special fața de condițiile climatice. Mai târziu, asistăm la o perioadă de îmbunătățire a climei, urmată de un declin major în perioada modernă.

În Evul mediu, în anumite perioade, asistăm la o creștere masivă a populației, mai rapidă decât cea a resurselor și a tehnologiei de producție. În societățile moderne, dar și cele medievale, există un raport bine definit între numărul de oameni şi resursele de hrană care le stau la dispoziţie. Dacă unul din acești doi termeni suferă o modificare, aceast lucru duce modificarea celuilalt.

Creșterea natalității a fost foarte rapidă, ajungând uneori la 40 de nou-născuţi la mia de locuitori. Acest lucru se datorează căsătoriei fetelor de la o vârstă fragedă, 12-14 ani. Perioadei îndelungată de fertilitate feminină i se adaugă absenţa practicilor contraceptive, parțial cunoscute sau interzise de Biserică. În societatea medievală, speranţa de viaţă era foarte scăzută. După ce treceau de 40 de ani, oamenii medievali erau consideraţi deja bătrâni.

Nivelul de producție al unei societăți este influențat de nivelul tehnologic. Dezechilibrul agro-demografic apare atunci când populația crește, iar tehnologia de producție scade sau rămâne la același nivel.

De cealaltă parte, mortalitatea infantilă era foarte ridicată. De multe ori, doar un copil din trei reușea să supraviețuiască. Mortalitatea era ridicată și în rândul femeilor, care mureau deseori la naştere. Principalele cauze ale mortalității erau epidemiile, foametea sau numeroasele conflicte militare.

Echilibrul agro-demografic este restabilit de acești factori negativi precum epidemiile, foametea sau războaiele, care decimau populația în creștere și căutare de noi resurse. Ca soluții de redresare avem colonizarea rurală și anume deplasarea populaţiei dintr-o zonă relativ suprapopulată în alta care oferea condiţii mai bune de viaţă.

Spre sfârșitul Antichității, Europa intră într-o lungă perioadă de regres demografic, care ia sfârșit în perioada carolingiană. În Antichitate, populația aproximativă a Europei era de 50 de milioane de locuitori. Spre sfârșitul Antichității, populația scade la 30 de milioane. Pentru multe secole, Europa rămâne un continent dependent de populație, ceea ce face ca măsura bogăţiei unei regiuni să fie dată nu de resursele ei naturale, ci de numărul de locuitori capabili să le exploateze. În anumite regiuni europene, dezechilibrul demografic a persistat până în perioada modernă, când procese socio-economice precum industrializarea reușesc să restabilească echilibrul între oameni și resurse.

Principalele cauze pentru regresul demografic sunt războaiele, care au creat o insecuritate socio-politică. Alte cauze sunt migraţiile, foametea şi epidemiile, dintre care amintim ciuma apărută în Europa la începutul Evului mediu și care a fost multă vreme endemică. Trebuie să menționăm și noile comportamente morale şi sociale inspirate de creştinism, precum celibatul şi refuzul procreerii, care au contribuit și ele la decimarea populaţiei.

În Imperiul Roman, după părăsirea ogoarelor de către populaţia latinofonă, s-a optat pentru colonizarea barbarilor. Aprecierile estimative ale istoricilor stabilesc cifra de un million de coloniști, adică circa 3-4% din populaţia Imperiului. La nivel global, nu a fost forma de decimarea populației, ci de redistribuirea ei în funcție de factorii climatici.

După căderea Imperiului roman, reţeaua acestuia de drumuri a încetat treptat să mai fie întreţinută, ceea ce a îngreunat considerabil transportul mărfurilor. Inițial, această rețea de drumuri romane a fost gândită în scop militar, de a permite deplasarea trupelor imperiale. Îngustimea lor nu permitea transportul rapid de marfă cu volum mare. O parte din aceste drumuri romane au fost folosite încă din timpuri preistorice.

Anterior descoperirii sistemului actual de înjugare a animalelor, cu tracţiune pe piept, caii erau folosiți doar pentru şarete cu două roţi, iar boii puteau trage care mari, cu patru roţi „carruca”, cu o viteză ce nu depăşea 3 km/oră.

Ineficiența transportului pe uscat a favorizat utilizarea tot mai frecventă a transportului pe apă, care permitea deplasarea mai rapidă şi în condiţii mai bune a mărfurilor de volum mare precum cereale, lemn, vin, ulei, sare etc. În ceea ce privește transportul maritim, principalul teritoriu de navigare era Marea Mediterană. Până la invazia arabilor, Marea Mediterană a fost principalul teritoriu de navigare.

Treptat, începe să se navigheze din ce în ce mai mult şi în Marea Nordului sau a Mânecii. Deseori, aceste expediţii aveau un caracter de jaf sau de colonizare, cum a fost cazul anglo-saxonilor. Multe din aceste expediții aveau să aibă loc pe cale fluvială, asigurând legături între zonele unei Europe care nu au fost izolate din punct de vedere politic, aşa cum s-a crezut uneori.

Dispariţia Imperiului Roman nu a însemnat și dispariția structurilor de exploatare agricolă caracteristice acestuia. După destrămarea Imperiului, se menţin marile propietăți funciare particulare, numite în latina clasică villa, şi de asemenea supravieţuieşte proprietatea mică şi mijlocie, în ferme izolate sau în aglomerări rurale de tip vici.

O consecință a tulburărilor aduse de marile migraţii a fost abandonarea acestor propietăți funciare private, mai ales în zone nordice, precum Britania, Belgia sau Picardia. În unele cazuri însă, ele puteau oferi protecţie şi locuitorilor din împrejurimi, datorită fortificării lor cu ziduri sau valuri de pământ, şi astfel, la capătul unei evoluţii socio-politice destul de îndelungate, se puteau transforma în mici cătune, la originea unora dintre satele medievale.

La formarea satelor medievale au contribuit şi barbarii, care au migrat din mari aglomerări rurale, şi care transplantează aceste structuri şi în zonele în care se stabilesc. Un alt element central al așezării medieval, care a contribuit la fixarea populaţiei rurale a fost parohia, unitate administrativă religioasă, având în centru Biserica şi cimitirul comunităţii.

În majoritatea cazurilor, în satul medieval, locuinţele erau din lemn. În nordul Europei, animalele și oamenii stăteau sub același acoperiș. Deseori, locuința medievală era formată dintr-o singură încăpere destinată tuturor membrilor familiei.

În ceea ce priveşte relația dintre propietarii de moșii și exploatarea pământului, există mai multe situaţii. Propietățile private antice, cultivate de sclavi supravegheaţi de administratori ai domeniului, supravieţuiesc în vestul Europei până la invazia arabilor.

Numărul de sclavi care lucrează de pe un astfel de domeniu este însă în continuă scădere, în principal datorită diminuării surselor umane de aprovizionare cu acest tip de forţă de muncă. Eliberarea sclavilor este văzută ca o faptă pioasă, chiar dacă Biserica nu renunţă până târziu la deţinerea de sclavi pe domeniile proprii.

Un alt fenomen care a favorizat modificarea statutului sclaviei clasice a fost înzestrarea foştilor sclavi cu o gospodărie proprie, cu obligaţia de a plăti o serie de redevenţe proprietarului. Situaţia acestor servitori se confundă în timp cu cea a colonilor, folosiţi şi ei pe scară mare în exploatarea pământului și obținerea de beneficii.

După dispariția Imperiului Roman, treptat se clădește o nouă societate care are la bază vechea aristocraţie romană şi cea de origine germanică. Aculturația și înrudirile nobiliare constituie elementul definitoriu al noii societăți. În ceea ce privește relația Bisericii cu societatea, clerul apare ca o stare privilegiată a societăţii, deşi în Evul mediu timpuriu, recrutarea membrilor are loc din rândul nobilimii.

La începutul Evului mediu timpuriu, familiile senatoriale romane preferă carierele ecleziastice, în vreme ce nobilii germanici oferă regatelor pe care le administrau cadrele militare. Dovezile simbiozei dintre germanici și lumea romana există din belșug în documentele epocii. Atât romanii cât și germanicii poartă ori nume germanice, ori romane şi creştine, indiferent de originea lor etnică.

O simbioză asemănătoare între categorii sociale cu origini diferite se constată la nivelul păturilor de jos ale populaţiei. Avem menționată existență unei pături intermediare de oameni liberi, de origine germanică sau romană. Această categorie devine din ce în ce mai puțin numeroasă, din cauza insecurităţii care îi face pe tot mai mulţi să caute protecţia celor puternici, de regulă nobili, renunţând astfel treptat la libertatea personală iniţială.

În acest context social se constituie o ţărănime dependentă, din ce în ce mai numeroasă, în care distingem, alături de cei care pe diferite căi au fost privați de libertate, pe descendenţii sclavilor înzestraţi cu o bucată de pământ, ai colonilor, ai liberţilor rămaşi pe lângă vechiul lor stăpân sau ai liţilor, categorie semi-liberă întâlnită în lumea germanică.

Perioada carolingiană este marcată de schimbări în ceea ce privește aspectele demografice și tehnologice. Cauze precum diminuarea efectelor ciumei, care a decimat o bună parte din populația europeană, îmbunătăţirea considerabilă a climei şi stabilizărea situaţiei politice, au dus la o ameliorare a situaţiei economice în Occident. Creşterea demografică este lentă dar sigură, și stimulează competiția tehnologică. Mai multe unelte de fier, de calitate superioară celor vechi, contribuie la înmulţirea defrişărilor, care dau naştere unor aşezări noi sau le lărgesc pe cele anterioare.

O inovație tehnologică deosebit de importantă este răspândirea sistemului de înjugare a animalelor cu tracţiune pe piept, care nu le mai sufocă precum cel vechi, cu tracţiune pe gât, şi le permite să-şi utilizeze mai bine forţa de tracțiune. O altă inovație importantă constă în trecerea la potcovirea cailor şi, mai târziu, la folosirea scării de şa, cu efecte şi în plan militar. Aceste inovații au ușurat muncile agricole. Ca urmare, suprafeţe mai mari de teren erau lucrate într-un timp mai scurt, producţiile au crescut.

Tot atunci se răspândeşte şi folosirea asolamentului trienal. Pământul întregii comunităţi rurale era împărţit în trei parcele, dintre care o parte era semănată cu cereale de toamnă cum ar fi grâu sau secară. O altă parte era înseminată cu cereale de primăvară, folosite mai ales pentru hrana animalelor: orz, ovăz, mei, iar o altă parte era lăsată în pârloagă. Avantajul acestei inovații consta în obţinerea a două recolte, ceea ce conferea o securitate mai mare oamenilor împotriva capriciilor climatice, şi asigura şi hrana animalelor, mai ales a cailor, folosiți pentru tracțiune pe scară mai largă în muncile agricole.

Tot atunci se conturează structura domeniului seniorial. Alături de pământul exploatat spre profitul integral al seniorului, avem gospodăriile ţăranilor aflaţi în diferite grade de dependenţă față de propietar. Rezerva domeniului cuprinde reşedinţa stăpânului, o parte a terenului arabil, a păşunilor, viile, pădurea, heleşteie sau lacuri. Loturile lucrate de ţărani cuprind casa, grădina de legume și parcele de teren arabil amplasate mai mult sau mai puțin compact.

Mansa este unitatea de exploatare agricolă, şi poate avea, în funcţie de regiune şi de calitatea solului, între 5 şi 30 de ha. În funcţie de condiţiile specifice fiecărui domeniu, ţăranii dependenți pot avea anumite drepturi la exploatarea pădurii şi păşunilor, eventual în schimbul unor redevenţe, aşa cum pot la rândul lor pot avea vie sau arbori fructiferi.

Obligaţiile ţăranilor faţă de seniori constau în principal în prestarea unor munci precum robotă sau corvezi, sau în produse, datorită faptului că mâna de lucru este mai importantă decât banii pentru punerea în valoare a pământului. Există însă şi obligaţii în bani, ceea ce confirm faptul că economia acestei perioade nu era de loc autarhică, existând posibilitatea comercializării unei părţi însemnate a produselor.

În Evul mediu timpuriu apare şi o nouă monedă occidentală, dinarul de argint emis de carolingieni, care înlocuieşte vechea monedă de aur bizantină sau imitată după aceasta, devenită din ce în ce mai rară. Noua monedă s-a dovedit a fi mult mai flexibilă, fiind adecvată unor schimburi de mică valoare, desfăşurate mai ales pe plan local.

Până la invazia arabilor, Mediterana îşi mai păstra calitatea de placă turnantă a comerţului european la mare distanţă. După cucerirea bazinului oriental al acesteia de către arabi, și instalarea lor în Africa de nord şi în Spania, comerţul european în Mediterana se diminuează treptat până la dispariţie. Declinul comerțului în Mediterană are la baza și efectele negative ale ciumei, care a afectat puternic regiunile meridionale, ocolindu-le oarecum pe cele nordice.

Se produce o deplasare a centrului de greutate al comerţului european spre nord, în Galia, spaţiul german unde apar noi porturi, precum Quentovic, pe ţărmul râului Canche, Durstede, în delta Rinului și Haithabu la Marea Baltică.

Relansarea comerţului poate fi pusă în legătură şi cu primele semne de renaştere economică a oraşelor, care încep să desfăşoare activităţi meşteşugăreşti mai consistente.

În ceea ce priveşte meşteşugurile, impulsul pare să fie cel menționat în capitularul carolingian De villis, prin care se cerea ca pe domeniile regale să se realizeze tot ceea ce era necesar vieții, inclusiv produse meşteşugăreşti.

Marele domeniu seniorial aparţine aristocraţiei laice sau ecleziastice, beneficiară din ce în ce mai des de privilegiul imunităţii. Această imunitate consta în interdicţia pentru agenţii suveranului de a pătrunde pe domeniu pentru a exercita justiţia, a pretinde taxe sau a face recrutări.

Originea țăranilor dependenţi este diversă: descendenţi ai sclavilor înzestraţi cu gospodărie, ai colonilor, foşti proprietari liberi care şi-au cedat pământul unui senior în schimbul protecţiei. Mai există încă o mică proprietate ţărănească liberă, în continuă scădere, şi ca atare numărul ţăranilor liberi scade treptat.

Din documentele numite poliptice, avem descrisă organizarea marelui domeniu. În aceste documente aflăm despre discrepanța dintre categoriile de ţărani, reflectate în nivelul obligaţiilor lor. Pentru multă vreme, uniformizarea situaţiei lor era limitată în marea categorie a ţăranilor dependenţi.

Schimbările de ordin social din rândul țărănimii atrag și o modificare a terminologiei. Anticul servus, care îl desemna pe sclav, devine şerb, ţăran aservit.

Sistemul organizării domeniale se pare că a apărut pentru prima oară în zonele nordice ale Franţei, urmând ca mai târziu, prin intermediul carolingienilor, să se răspândească în aproape întreg Occidentul.

Dependenţa ţăranilor de seniori a contribuit la un sedentarism rural, dând astfel naştere satelor medievale. Apariția Bisericilor în mediul rural a contribuit şi ea la înrădăcinarea satelor, care au început să se organizeaze în jurul Bisericii şi al cimitirului. Așezarea cimitirului în interiorul satului, și nu în exteriorul acestuia, denotă un alt soi de legătură între cei vii şi strămoșii lor. Din secolul al X-lea putem vorbi de această înrădăcinare a satelor occidentale, care din acest moment încep să aibă înfăţişarea lor medievală.

În Evul mediu timpuriu, baza alimentaţiei continua să fie asigurată de cereale, la care se adaugă legume precum ceapa, usturoiul, varza sau mazărea. Majoritatea legumelor cu care suntem obişnuiţi astăzi au fost aduse mult mai târziu din America.

La început, cerealele erau cultivate în sistemul rotaţiei biennale. Asta presupunea ca după ce era cultivat un an, pământul să fie lăsat în anul următor pârloagă și îngrăşat astfel în mod natural de animalele care pășteau acolo. În lipsa unei folosiri sistematice a îngrăşămintelor, pământul mai puțin fertil se putea epuiza în câţiva ani, astfel că uneori era nevoie de punerea în cultură a altor parcele, eventual prin defrişare. Astfel se explică de ce uneori aşezările din prima parte Evului mediu timpuriu par uneori lipsite de stabilitate.

Dintre animale, cele mai productive sunt cornutele mari, folosite şi la tracţiune, pentru lucrul câmpului, dar şi în alimentaţie. Se cresc de asemenea ovine, caprine, mai ales în zona meridională, unde se pracatică din plin transhumanţa. Porcii, nelipsiți din regimul alimentar al germanicilor, se răspândesc pretutindeni, contribuind la schimbarea unor obiceiuri alimentare. Un exemplu este folosirea pentru gătit a grăsimilor animale într-o proporţie mai mare decât în lumea greco-romană care folosea în principal uleiul de măsline.

Se extinde spre centrul și apoi nordul continentului şi cultura viţei de vie, în special datorită creştinismului care dă o utilizare rituală vinului. Continuă însă să se folosească şi băuturile specifice lumii egiptene, romane și celto-germanice, berea şi hidromelul, ca şi diferite tipuri de cidru din fructe.

Arborii fructiferi sunt puţini, şi de-abia în perioada carolingiană în documente apar mai frecvent menţionaţi perii, merii sau prunii. În zona mediteraneeană continuă să existe citricele şi măslinii, aşa cum şi castanul comestibil oferă un supliment alimentar destul de utilizat.

Randamentele agriculturii sunt foarte slabe și în consecință, în cazurile fericite se recoltează de trei-patru ori mai mult decât sămânţa folosită. Pentru măcinarea cerealelor se folosesc râşniţe de mână şi rar morile de apă, cunoscute din epoca romană, dar răspândite mult mai târziu. Foametea apare mai ales când nu se poate apela în compensaţie la prea multe legume sau fructe.

Tehnica este una rudimentară și în consecință producția este redusă. Pământurile uşoare, din zona mediteraneenă, sunt lucrate cu plugul de lemn de tip roman, aratrum. În nordul continentului unde avem pământuri mai dificil de lucrat, se difuzează plugul greu, probabil de origine germanică, Pflug. Tracțiunea lui necesita până la trei perechi de boi, şi întrucât se întorcea cu greutate, se preferau brazdele foarte lungi. Astfel, forma parcelelor era rectangulară, având lungimea mult mai mare decât lăţimea.