Punctul de turnură pentru împăratul Ferdinand al III-lea. A doua bătălie de la Breitenfeld
Bătălia de la Tuttlingen
1642 - 1643
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2015
Deși rezultatul celei de-a doua bătălii de la Breitenfeld din noiembrie 1642 a fost unul strâns, date fiind pierderile de ambele părți, în final, cei care au clamat victoria au fost suedezii lui Lennart Torstensson. Rezultatul victoriei și vestea care s-a răspândit în teritoriile catolice din Sfântul Imperiu a avut un efect de spirală, în memoria multora dintre oamenii fiind încă vie amintirea urmărilor primei bătălii de la Breitenfeld din urmă cu un deceniu și al jafurilor și devastărilor operate ulterior de regele Gustav Adolf. Cumulată cu înfrângerea din același an de la Kempen cea de-a doua bătălie de la Breitenfeld, pierdută și ea de tabăra imperială, i-a maculat imaginea împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg de personaj capabil de a respinge invazia suedeză și franceză din Sfântul Imperiu. Înfrângerea era cu atât mai grea pe termen scurt cu cât ducii și principii care fuseseră în dubii până atunci dacă să accepte revenirea sub autoritatea imperială, acum fie au intrat în neutralitate, fie au trecut de partea suedezilor.

Înfrângerea suferită de francezi la Tuttlingen în noiembrie 1643 în fața armatelor bavareze și ale Habsburgilor a însemnat, pe lângă soldații pierduți, capturați- inclusiv elita ofițerilor- pierderea întregului avantaj și succese pe care francezii le-au obținut în ultimii cinci ani. Doar 4.500 de soldați francezi au reușit să scape din înfrângerea de la Tuttlingen și au reușit să ajungă la adăpostul garnizoanelor franceze din zona Rinului. „Bernhardinii”, soldații care luptaseră sub comanda fostului general Bernhard de Weimar, au dispărut în urma acest înfrângeri ca unitate de luptă. Doar câțiva ofițeri au reușit să scape din dezastrul de la Tuttlingen- Rosen, Taupadel- dar poate cea mai grea înfrângere pe termen scurt pentru establishmentul francez a fost pierderea armatei de veterani și odată cu ei experiența de pe frontul german al Războiului de Treizeci de Ani. Pentru moment, înfrângerile din 1642 ale împăratului Ferdinand al III-lea puteau fi uitat odată cu victoria armatei lui de la Tuttlingen.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Situația din Sfântul Imperiu în anul 1642 în ultimul segment cronologic al desfășurării Războiului de Treizeci de Ani se încadra într-un fragil echilibru. După negocierile, poziționările și repoziționările principilor germani din Imperiu, fie de partea suveranului lor, împăratul Ferdinand al III-lea, fie de partea suedezilor sau francezilor, momentul bătăliei de la Kempen din 1642 era decisiv pentru dinastia de Habsburg dacă împăratul mai spera să aibă o șansă reală de a unifica ducatele rebele ale monarhiei și de a obține o coalizare în spatele lui în vederea evacuării ulterioare a trupelor Suediei și Franței din Sfântul Imperiu.

Împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg se afla în 1642 la limita menținerii echilibrului militar față de suedezi, francezi și ducatele rebele din Sfântul Imperiu. În ultimii ani acesta încercase fie pe calea armelor, fie prin negocieri, să îi aducă pe principii rebeli din Imperiu în limitele constituționale prin recunoașterea autorității împăratului. După bătălia de la Wolfenbüttel din vara anului precedent și redeschiderea discuțiilor cu Franța și Suedia pentru eventuala încheiere a unei păci, deși oponenții sperau la construirea unui avantaj militar care să le permită impunerea propriilor termeni de pace, împăratul Ferdinand al III-lea nu își mai permitea nicio înfrângere. O eventuală înfrângere i-ar fi distrus aproape orice șansă de a-i convinge pe rebeli că el e în măsură să-i elimine pe suedezi și francezi din teritoriile monarhiei.

După ce trupelor hesienilor conduse de Kaspar Eberstein li s-au alăturat regimentele franceze ale lui Guébriant în decembrie 1641, în ianuarie anul următor au trecut Rinul la Wesel antrenându-se în răvășirea electoratului de Koln. Efectivele combinate ale celor doua armate erau reduse însă numeric. Dacă Eberstein mai avea la dispoziție 4.000 de soldați, francezii nu erau mai mulți de 2.000 de soldați de infanterie și alți 3.500 organizați în regimente de cavalerie. Comandantul Habsburgilor, Guillaume de Lamboy, Baron de Cortesheim [numit de aici înainte Lamboy-n.a], a fost rechemat din misiunea pe care o avea de a-i ajuta pe spanioli și cu cei 9.000 de soldați pe care îi avea sub comandă a trecut Meuse în apărarea Koln-ului, în același timp în care generalul Hatzfeldt s-a îndreptat înspre zona de conflict dinspre Würzburg cu cei 7.000 de soldați pe care îi avea la dispoziție.

În timp ce împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg își asigurase prin tratatul de la Goslar din ianuarie 1642 fidelitatea Guelfilor, în discuție mai rămânea landgrafiatul de Hessen-Kassel care, spre deosebire de ducatul de Brunswick-Wolfenbüttel, dispunea de o forță militară deloc de neglijat. Lungile perioade pe segmente de negociere cu landgraful nu au dus la niciun rezultat scontat de împărat, firavele înțelegeri fiind acceptate de landgrafi doar cu titlu temporar și până când reușeau să obțină un „târg” mai bun din partea rivalilor împăratului. În cele din urmă ei s-au declarat de partea suedezilor, cu intenția de a negocia cu împăratul de pe poziția de învingători. Comanda trupelor hesiene a fost acordată lui Kaspar conte de Eberstein, promovat după defectarea lui Peter Melander și trecerea lui în tabăra imperială. Efectivele hesienilor erau de 7.000 de soldați.

Momentul înfrângerii armatei Habsburgilor condusă de Lamboy în fața alianței franco-hesiene de la Kempen din ianuarie 1642 a reprezentat punctul de cotitură pentru împăratul Ferdinand al III-lea și totodată marea șansă ratată de armata imperială de a anihila corpul francez intitulat armata Germaniei. Aceasta nu era deloc impresionantă ca număr și nu se putea mândri cu nicio victorie importantă de la asediarea orașului Breisach și până în acest moment. În sens invers, Guébriant a fost ridicat la rangul de mareșal al Franței de un Ludovic al XIII-lea extrem de satisfăcut. Imediat, 3.600 de soldați i-au fost trimiși în teritoriile germane via Rotterdam. Republica olandeză a trimis și ea 3.000 de soldați drept întăriri. În următoarele luni Guébriant s-a ocupat de colectarea hranei din zonele în care se învârtea cu armata, reușind să strângă atât de multă încât unii dintre soldații din armata Habsburgilor sau din cea spaniolă pur și simplu dezertau și se înrolau în armata acestuia. În schimb, în acest moment, pentru împăratul Ferdinand al III-lea s-a dovedit dificil să colecteze o armată care să i se opună acestuia. Cu mari greutăți, el a ridicat suma de 135.000 de taleri pentru recrutarea de soldați, generalul Hatzfeldt oferind 8.000 de taleri din averea lui în timp ce electorul Ferdinand de Koln și-a pus la bătaie argintăria pentru colectarea fondurilor necesare. Koln-ul a oferit 500 de soldați pentru împărat, din Luxemburg au sosit 2.000, spaniolii au oferit 1.500 iar generalul Wahl a sosit cu 2.600 de bavarezi în iunie același an.

Kaspar Eberstein și Guébriant au decis să îl atace pe comandantul Habsburgilor, Lamboy, înainte de a primi ajutor din partea lui Hatzfeldt care tocmai se pregătea să treacă Rinul la Andernach. De menționat faptul că acțiunea celor doi era riscantă deoarece o înfrângere ar fi însemnat o catastrofă, nelăsându-le altă opțiune decât să se refugieze în Provinciile Unite olandeze „precum Mansfeld și ducele Christian au procedat în 1622-3”.(Peter H. Wilson, p. 632) Trebuie menționat faptul că nici starea soldaților lui Lamboy nu era grozavă, aproape jumătate din ei fiind bolnavi sau în slabă condiție de luptă, generalul având la dispoziție doar 6 tunuri în fața celor 23 ale adversarilor. În plus, era supraîncrezător în victorie și a ignorat complet sfaturile de a aștepta sosirea trupelor lui Hatzfeldt. În schimb, el s-a pregătit lângă Kempen pentru confruntare.

Cantonat în apropiere de Kempen în așteptarea confruntării cu armata franco-hesiană condusă de Kaspar Eberstein și Guébriant, generalul imperial Lamboy și-a supraestimat forțele și încrederea în capacitatea lor, ignorând complet sfaturile ofițerilor de a-l aștepta pe comandantul Hazfeldt care se afla în apropiere și urma să facă joncțiunea cu acesta. Surpriza atacului aliaților a fost totală iar dezastrul pe măsură, chiar Lamboy căzând prizonier. „Lamboy încă se bucura de micul dejun atunci când inamicul a apărut pe 17 ianuarie de partea cealaltă a șantului de apărare. Acțiunea s-a derulat de-o partea și cealaltă până când dragonii și muschetarii detașați de Guébriant au apărut în flancurile lui Lamboy, trecând de ambele laturi ale poziției lui. Trupele imperiale s-au prăbușit, pierzând 2.000 de oameni. Lamboy și alți 5.000 de soldați au fost capturați. Numai 2.000 dintre ei au scăpat. Aceștia au refuzat oferta Spaniei de hrană de teamă că vor fi presați să intre în Armata Flandrei și în cele din urmă au traversat Rinul pentru a i se alătura lui Hatzfeldt în Wetterau”.

Eforturile împăratului Ferdinand al III-lea de a recruta o armată care să i se opună celei conduse de francezul Guébriant după victoria acestuia de la Kempen împotriva taberei imperiale au fost mari, cu chiu cu vai reușindu-se strângerea celor 15.000 de soldați care ar fi fost acum în măsură să-i contracareze pe francezi. Hatzfeldt nu a riscat încă o bătălie pe care să o provoace el și s-a plasat în expectativă, dar contextul era dificil și pentru noua armată constituită. Banii erau puțini iar el depindea aproape în întregime de proviziile oferite de spanioli deoarece prețurile cerute de producătorii locali erau obscen de mari. În același timp, nici cei doi comandanți aliați, Guébriant și Kaspar Eberstein, nu aveau o situația strălucită din același motiv- își epuizaseră resursele- și pe de altă parte existau neînțelegeri între ei legate de faptul că mareșalul francez refuzase să accepte ca hesieni lui Eberstein să pună garnizoana în orașul Kempen după victoria obținută în același loc asupra armatei imperiale. Un detaliu interesant legat de personalitatea și felul în care erau percepuți unii dintre „actorii” zilei a fost reprezentat de sosirea generalului Werth cu regimentele pentru formarea armatei cerute de împăratul Ferdinand al III-lea. La apariția lui în electoralul de Koln țăranii s-au aruncat pur și simplu la pământ, considerându-l singurul capabil să le elibereze teritoriul de ocupație. „Sosirea lui Werth demonstra semnificația personalității: chiar și țăranii au căzut în genunchi în fața lui atunci când l-au văzut pe faimosul conducător, crezând că îi va scăpa de inamic”.

Sosirea noului comandant al trupelor suedeze din Sfântul Imperiu în rândul soldaților, Lennart Torstensson, în noiembrie 1641 a fost urmată de rearanjarea strategiei de comandă și a posturilor de ofițeri în acord cu dorințele acestui nou comandant. Într-un timp relativ scurt el a reușit să pună capăt răzvrătirii din rândul armatei profitând și de inactivitatea armatei imperiale ocupată cu contracararea acțiunilor coaliției franco-hesiene după înfrângerea de la Kempen și să organizeze o ofensivă în Saxonia. Mutarea eforturilor trupelor imperiale înspre Saxonia i-a permis lui Torstensson să execute o altă manevră cu corpul central al armatei lui. Ofensiva afișată de armata suedeză semnifica, odată cu noul comandant, revirimentul trupelor suedeze din Imperiu precum și preluarea inițiativei militare.

Noul comandant al trupelor suedeze din Sfântul Imperiu desemnat de cancelarul Axel Oxenstierna, Lennart Torsternsson, a sosit la Winsen unde se aflau suedezii cu 7.000 de soldați în noiembrie 1641. În scurt timp el a pus capăt răzvrătirii din armată după ce s-a retras înspre Elba pentru a avea timp și spațiu de manevră în liniște pentru a pune capăt tuturor nemulțumirilor din armată. Apoi, profitând și de înfrângerea taberei imperiale de la Kempen în fața alianței franco-hesiene- ceea ce l-a incapacitat pe împăratul Ferdinand al III-lea de a-l ataca pe Torstensson- noul general a preluat inițiativa. Posesorul unui simț înnăscut al strategiei militare, el l-a trimis pe Königsmarck să execute un atac fals în Saxonia în aprilie 1642 cu scopul de a atrage atenția armatei imperiale înspre zona respectivă. Mișcarea a reușit iar Torstensson a plecat imediat cu corpul central al armatei suedeze, circa 15.000 de oameni, peste Brandenburg pentru a face joncțiunea cu armata lui Stalhansk de pe Oder care număra circa 5.000 de soldați. Manevrele noului comandant suedez semnalizau faptul că suedezii erau în plină turație și revenire în ceea ce privea potențialul lor militar.

Sosirea lui Lennart Torstensson la comanda armatei suedeze din Sfântul Imperiu în noiembrie 1641, numit la comandă după moartea generalului Banér, a însemnat revirimentul militar al suedezilor. În egală măsură, la fel de important a fost și faptul că noul general era un personaj destul de priceput în aplicarea strategiilor militare și, mai important, capabil să învețe din greșelile predecesorilor. Decis să nu repete greșelile lui Banér care nu reușise să-și păstreze pozițiile din Boemia după atacul din 1639, Torstensson a identificat corect cauza eșecului predecesorului său: rapiditatea execuției ofensivei dar lipsa unui asediu organizat care să ofere posesia asupra unor cetăți și implicit implantarea puterii militare în teritoriile inamice. În debutul lunii mai 1642 el a atacat Silezia imperială, operând în zona Glogau, ocupând în scurt timp Jauer, Striegau, după care s-a îndreptat rapid spre sud-vest la Schweidnitz.

În momentul invaziei armatei suedeze condusă de Lennart Torstensson asupra Sileziei imperiale din mai 1642 teritoriul era destul de slab apărat, aspect reparat în scurt timp de Franz Albrecht Lauenburg care a sosit în zonă cu 7.000 de soldați. Aici s-a comis însă aceeași eroare de strategie din partea ofițerilor armatei imperiale precum cea care a dus la înfrângerea de la Kempen în fața franco-hesienilor. Franz Albrecht nu a fost informat de iscoadele lui că suedezul Königsmarck cu 6.000 de soldați era deja pe urmele lui atunci când acesta s-a deplasat înspre Silezia pentru a-l bloca pe Torstensson. În plus, ajuns în zonă comandantul Habsburgilor a făcut o eroare de interpretare și asupra poziției în care se găsea Torstensson. Printr-o retragere simulată Königsmarck l-a ademenit pe Franz Albrecht în zona dealurilor din Schweidnitz iar atacul asupra armatei acestuia a fost dificil de respins din cauza terenului accidentat. În panica instalată câteva regimente din armata imperială au fugit rapid de pe câmpul de luptă, în timp ce restul armatei a mai opus rezistență câteva ore. La retragere, pierderile erau aproximativ egale cu cele suferite de trupele Habsburgilor la Kempen: 1.800 de soldați morți și 2.000 de prizonieri. Comandantul Franz Albrecht a murit și el în toiul luptelor. „Printre cei dintâi era și Franz Albrecht care a fost rănit mortal de suedezi furioși convinși încă de faptul că el era de învinovățit pentru moartea regelui Gustav. Schweidnitz s-a predat trei zile mai târziu, întregind victoria suedeză”.

Înfrângerile de tipul celor de la Kempen și Schweidnitz din 1642 suferite de armata Habsburgilor au contat foarte mult în economia Războiului de Treizeci de Ani. Comparativ cu deceniul anterior când armata imperială număra 100.000 de oameni pierderile de-acum- 2.000 de morți și alți 2.000 de prizonieri- par mici, dar comparația nu stă în picioare deoarece efectul acestora asupra coeziunii armatei imperiale era extrem de mare dat fiind faptul că armatele erau mult reduse ca număr față de cele dinainte. Niciunul dintre combatanți nu mai era în stare să ridice un asemenea număr de soldați prin recrutare, prin urmare orice pierdere a forței de luptă conta foarte mult. După înfrângerea administrată trupelor imperiale la Schweidnitz, comandantul suedez Torstensson l-a detașat pe Lilliehook să finalizeze ocuparea Sileziei Superioare în timp ce el s-a îndreptat prin Troppau înspre Moravia din teritoriile Cehe unde a cucerit rapid Olomouc.

Reușita generalului suedezilor Lennart Torstensson din primăvara-vara anului 1642 din Silezia Superioară și apoi din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor a depășit cu mult ofensiva lui Banér din 1639 care nu a ajuns până la Olomouc, în Moravia. Soldații lui Torstensson odată ajunși într-un teritoriu care nu fusese afectat de Războiul de Treizeci Ani, prin comparație cu teritoriile germane, părea un paradis și prin urmare au jefuit și extorcat în voie. „Suedezii au capturat 5.000 de noi uniforme, au pătruns în mănăstiri, i-au sechestrat pe călugări pentru răscumpărare și au deschis criptele pentru a fura inelele de pe cadavre. Ei au furat chiar mai multe de la cei în viață, inclusiv 10.000 de cărți pe care le-au trimis reginei Cristina pentru setea ei de cunoaștere. Atunci când au părăsit Olomouc în 1650 doar 1.675 din cei 30.000 de locuitori ai orașului mai rămăseseră. Bogații orașului au fugit imediat, împrăștiind panica în Viena”.

Ofensiva suedezilor conduși de Lennart Torstensson din prima parte a anului 1642 în care au înfrânt armata Habsburgilor în Silezia iar apoi au jefuit teritoriile dinastiei până în Moravia la Olomouc a semnalizat faptul că suedezii sunt iarăși relevanți din punct de vedere militar. În timp ce suedezul Lilliehook avea încă o opoziție în Silezia din partea comandantului Brieg, la sud de Olomouc, la Brünn, arhiducele Leopold Wilhelm își aduna rapid armata pentru a-i oferi un răspuns militar lui Torstensson. Cu o parte din cei 20.000 de soldați pe care îi strânsese până în iulie 1642, arhiducele a pătruns prin Troppau în Silezia în ajutorul lui Brieg, eliberând cea mai mare parte a provinciei. Însă din acest moment „capul de pod” fusese stabilit de Torstensson prin menținerea pe poziții a posesiei asupra cetății Glogau pe care trupele imperiale nu au putut-o recupera. Menținerea ei le-a permis suedezilor să stabilească direct contact cu armata suedeză din Pomerania și pe această filieră 6.000 de soldați au fost trimiși în sprijinul lui Torstensson. Mai mult decât atât, suedezii au păstrat Olomouc-ul și și-au consolidat stăpânirea asupra lui, eșecul armatei imperiale de a-l elibera consemnând un adevăr cu care Habsburgii vor trebui să se obișnuiască până la finalul Războiului de Treizeci de Ani: stabilirea la Olomouc a unei baze de operațiuni a suedezilor în Fiefurile Ereditare ale dinastiei.

În urma ofensivei suedeze condusă de generalul Lennart Torstensson în Silezia Superioară și stabilirea unei baze de operațiuni suedeze la Olomouc în plin teritoriu habsburgic, reacția rapidă a armatei imperiale nu a fost în măsură să recupereze orașul din Moravia căzut în mâinile suedezilor. Dacă cea mai mare parte a Sileziei a fost recuperată de trupele imperiale, totuși, și aici suedezii și-au păstrat un avantaj important strategic obținut: posesia asupra cetății Glogau care le permitea realizarea legăturii directe cu Pomerania, baza armatei suedeze. Retragerea armatei imperiale în Saxonia după nereușita încercare de eliberarea a orașului Olomouc ocupat de suedezi a fost urmat de decizia lui Torstensson de o urmări și de a forța o bătălie decisivă. La Breitenfeld a avut loc cea de-a bătălie din Războiul de Treizeci de Ani desfășurată în același loc.

După încercarea nereușită a armatei Habsburgilor de eliberare a orașului Olomouc din Moravia ocupat de suedezii conduși de Lennart Torstensson, trupele imperiale s-au retras în Saxonia. Torstensson s-a decis să le urmărească și să provoace o bătălie în care să tranșeze pe termen cel puțin mediu problema din zonă, primul pas fiind asedierea Leipzig-ului. În acest moment arhiducele Leopold Wilhelm a sosit rapid cu 26.000 de soldați, moment în care Torstensson s-a retras înspre Breitenfeld, acolo unde cu un deceniu în urmă regele suedezilor Gustav Adolf obținuse marea victorie împotriva taberei imperiale. În timp ce Piccolomini îi cerea arhiducelui precauție, zvonurile potrivit cărora franco-hesienii ar fi în drum spre joncțiunea cu Torstensson- ceea ce ar fi echivalat cu o netă superioritate a adversarilor Habsburgilor- l-au determinat pe arhiduce să forțeze bătălia.

După ușorul avantaj tactic al infanteriei arhiducelui Leopold Wilhelm în fața suedezilor în deschiderea bătăliei de la Breitenfeld din 2 noiembrie 1642, comandanții suedezi Wittenberg și Stalhansk au reechilibrat balanța avansând peste râul Ritsche, ceea ce a dus la blocarea cavaleriei imperiale conduse de Puchheim. Neputința acestuia din urmă de a-și alinia cavaleria a dus la ruperea rândurilor în chiar primul moment în care suedezii au ajuns în contact cu aceștia iar fuga lor i-a antrenat și pe saxonii din a doua linie a armatei imperiale. Restul formației lui Puchheim a rezistat o perioadă luptei, dar superioritatea numerică a suedezilor și-a spus cuvântul. Apoi corpul de oaste al lui Stalhansk a plecat în urmărirea fugarilor în timp ce Wittenberg cu oamenii lui a avansat înspre zona în care Lennart Torstensson era angajat în luptă cu armata imperială. Răspunsul croaților din armata imperială s-a concretizat prin anihilarea formației suedeze conduse de Slang. În segmentul imediat următor, Königsmarck a operat cu trupele din subordine pentru a bloca manevra de învăluire desfășurată de detașamentele croate. În momentul în care Wittenberg a reușit să își deplaseze corpul în zona lui Königsmarck superioritatea numerică a devenit evidentă în rândul armatei suedeze, ceea ce a dus la respingerea croaților înspre infanteria imperială care era angajată în luptă în centrul frontului bătăliei.

În noaptea de 1-2 noiembrie la Breitenfeld cele două armate, cea a Habsburgilor și cea a suedezilor, s-au poziționat pentru confruntare. În timp ce armata imperială s-a plasat la Seehausen, Torstensson s-a poziționat în partea opusă, între ei desfășurându-se valea Linkelwald străbătută de râul Ritsche. Superioritatea numerică în acest moment era de partea arhiducelui Leopold Wilhelm- 7.000 de soldați în plus- dar determinarea lui Torstensson era ridicată, el fiind gata „să zdrobească singura armată substanțială rămasă a împăratului”. (Peter H. Wilson, p. 636) Torstensson a avansat primul traversând râul în timp ce arhiducele, la sugestia lui Piccolomini, a trimis 16 regimente de cuirasieri prin pădurea de la nord pentru a îi deconecta pe suedezi de drumul de la Torgau și de a le ataca flancul stâng suedezilor. Răspunsul de contracarare a lui Torstensson a transformat bătălia într-una generală pe 2 noiembrie 1642 în jurul orelor 10.00 ale dimineții. Primul atac a reprezentat un ușor avantaj luat de armata imperială prin intermediul infanteriei care a împins centrul armatei lui Torstensson înapoi în poziția ocupată inițial. Stilul combinat între avansul infanteriei și utilizarea tunurilor ușoare folosit de armata Habsburgilor fusese împrumutat din chiar strategia utilizată anterior de suedezi.

În momentul în care suedezii generalului Lennart Torstensson au câștigat superioritatea pe câmpul de luptă la Breitenfeld, arhiducele Leopold Wilhelm și generalul Piccolomini au încercat să întoarcă rezultatul bătăliei angajându-se în luptă alături de detașamentele personale pe care le conduceau. Prima tentativă a fost îndreptată înspre zona de la nord de pădure, pentru a permite infanteriei imperiale să scape. Lupta a fost crâncenă. „Un dragon suedez a ridicat pistolul înspre arhiduce, dar a ratat ținta. Nimic nu putea fi făcut pentru cei rămași la sud de pădure; ei au rezistat pentru încă o oră înainte de a se preda. A fost o bătălie în care s-a luptat încrâncenat. Suedezii au pierdut 4.000 de soldați morți sau grav răniți, dar slaba calitate a unora dintre regimentele de cavalerie ale lui Leopold Wilhelm l-a costat bătălia. În plus, față de cei 3.000 de morți trupele imperiale au pierdut aproape 5.000 de soldați deveniți prizonieri, toate cele 46 de tunuri și întregul tezaur de campanie și trenul de bagaje”.

Deși rezultatul celei de-a doua bătălii de la Breitenfeld din noiembrie 1642 a fost unul strâns, date fiind pierderile de ambele părți, în final, cei care au clamat victoria au fost suedezii lui Lennart Torstensson. Rezultatul victoriei și vestea care s-a răspândit în teritoriile catolice din Sfântul Imperiu a avut un efect de spirală, în memoria multora dintre oamenii fiind încă vie amintirea urmărilor primei bătălii de la Breitenfeld din urmă cu un deceniu și al jafurilor și devastărilor operate ulterior de regele Gustav Adolf. Ducele Bavariei, Maximilian, și-a mobilizat milițiile și pe soldații de linie pe care îi mai avea la dispoziție pentru a da o ultimă rezistență în cazul în care suedezii ar fi avansat spre sud. Leipzig s-a predat la scurt timp iar garnizoana suedeză care s-a instalat acum în oraș a rezistat aici până după încheierea Războiului de Treizeci de Ani în 1648. Între timp, suedezii și-au încercat norocul asupra Freiberg-ului dar au fost respinși cu pierderi grele. Altfel, împăratul Ferdinand al III-lea s-a grăbit să îl asigure pe electorul Saxoniei că armata imperială va face tot posibilul de a-i alunga pe suedezi din electorat în timp ce ultimii erau uimiți că Johann Georg, principele, nu ceruse deja pace.

Cea de-a două bătălie de la Breitenfeld din noiembrie 1642 nu reprezentase o înfrângere la fel de categorică față de prima din deceniul anterior pentru armata Habsburgilor în fața trupelor suedeze. Dacă atunci numărul celor pierduți pe câmpul de luptă sau luați prizonieri putea fi ușor înlocuit, acum nu mai putea fi vorba de același lucru. Și, cu toate că pierderile au fost sensibil egale, ocuparea Saxoniei de suedezi a dus la propagarea seismică în rândul ducatelor a dubiilor dacă să revină sau nu sub autoritatea imperială sau de a se alia cu noii „puternici ai zilei”. O altă opțiune era de a intra în neutralitate. Cele două înfrângeri de la Kempen și Breitenfeld din 1642 i-au sabotat ultimele încercări împăratului Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu de a-i convinge pe indeciși că suveranul lor e în măsură să-i înfrângă pe suedezii și francezii din Imperiu.

Cumulată cu înfrângerea din același an de la Kempen cea de-a doua bătălie de la Breitenfeld, pierdută și ea de tabăra imperială, i-a maculat imaginea împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg de personaj capabil de a respinge invazia suedeză și franceză din Sfântul Imperiu. Înfrângerea era cu atât mai grea pe termen scurt cu cât ducii și principii care fuseseră în dubii până atunci dacă să accepte revenirea sub autoritatea imperială, acum fie au intrat în neutralitate, fie au trecut de partea suedezilor. Spre exemplu, noul elector de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, i-a abordat pe suedezi fiind convins că împăratul nu ar precupeți nimic în a-l lăsa „în aer” și a încheia o înțelegere cu cancelarul suedez pe spatele lui, oferindu-i acestuia Pomerania vecină. Prin urmare, urmărindu-și interesul electorul a schimbat termenii armistițiului din 1641 într-un tratat de pace în mai 1643. Oferta cancelarului suedez Oxenstierna a fost simplă: electorul continua să ofere alimente și bani suedezilor iar aceștia i-au redat dreptul de a administra zonele rurale ale electoratului de Brandenburg. Neutralitatea electorului i-a adus câștiguri din partea suedezilor și în anul următor, Frankfurt pe Oder și Crossen fiind predate de Oxenstierna principelui brandenburghez.

Decizia electorului de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, de a intra în neutralitate binevoitoare față de suedezi începând cu 1643 venea în contradicție cu decizia Dietei imperiale de la Regensburg din 1641 în care se decisese că orice intrare în neutralitate a unui ducat sau principat de pe teritoriul Sfântului Imperiu trebuia să fie subiectul aprobării imperiale. Electorul s-a scuzat rapid împăratului Ferdinand al III-lea motivând că a fost lăsat singur să-i înfrunte pe suedezi, ceea ce din punct de vedere militar era imposibil. Interesant este faptul că dacă electorul Friedrich Wilhelm a intrat în neutralitate renunțând la a oferi ajutorul împăratului așa cum se angajase anterior, în ceea ce fusese rezultatul unui acord exprimat public, la nivel local, pe teritoriul monarhiei au existat înțelegeri între comandanții militari aflați în tabăra imperială, cu acordul superiorilor lor- principii și potentații locali- și suedezii și francezi care, de facto, operau precum niște acorduri de neutralitate. Spre exemplu, bavarezii din Heildelberg îi plăteau regulat pe francezii din apropiere pentru a nu provoca distrugeri masive în Palatinatul Inferior. „Asemenea aranjamente au reprezentat în mod clar un pas în față înspre ieșirea din război”.

Un exemplu de înțelegere la nivel local care reprezenta de facto o stare de neutralitate față de implicarea în Războiul de Treizeci de Ani a fost cel reprezentat de episcopul de Bamberg și Würzburg care au semnat un acord cu garnizoana suedeză din Erfurt, alături de o serie întreagă de aranjamente la nivel local în teritoriile Sfântului Imperiu. Practic, de jure, ele rămâneau angrenate decizii Dietei imperiale de la Regensburg din 1641 prin care neutralitatea nu putea fi aprobată decât de împărat, dar în termeni practici ea funcționa în diverse zone ale Imperiului. Mai mult, acordul episcopilor amintit mai sus includea plata unor sume de bani în schimbul eliberării soldaților iar suedezii se angajau alături de administrația episcopatelor să contribuie la dezvoltarea schimburilor comerciale dintre ele.

În paralel cu desfășurarea conflictului sau reluarea operațiunilor din timpul Războiului de Treizeci de Ani în anii 1642-1643 la nivel local funcționau deja o serie de înțelegeri între combatanți care operau precum niște armistiții, unele dintre ele fiind prelungite până la încheierea definitivă a conflictului în 1648. Spre exemplu, spaniolii care încă rezistau în Dôle, Franche-Comté ocupat de francezi erau complet lipsiți de orice alternativă de ajutor în momentul în care ne aflăm, mai ales după dispariția din zonă a ducelui Carol de Lorena care se mai opunea episodic francezilor. În septembrie 1642 spaniolii din cetate au încheiat un armistițiu cu francezii, prelungit în 1644 și care a rămas în picioare până la pacea de la Westfalia care a consfințit încheierea Războiului de Treizeci de Ani. În paralel, Franța a redat Württemberg-ului posesia asupra Mömpelgard, după ce establishmentul local a ajuns la un acord de neutralitate cu francezii.

Trendul intrării în neutralitate de facto deși de jure se păstra aparența legalității deciziei Dietei imperiale de la Regensburg din 1641 a diverselor principate și ducate de pe teritoriul Sfântului Imperiu începând cu 1642-1643 a însemnat în termeni pratici, îngustarea resurselor tehnice și practice ale taberei imperiale de a continua pe deplin confruntările militare. În aceeași măsură distrugerile și violențele ulterioare au fost într-o oarecare măsură stăvilite de această atitudine a liderilor de la nivel local. În același timp atitudinea acestora refractară în a continua războiul a dus în plan psihologic și la demoralizarea susținătorilor taberei imperiale, ceea ce a deviat Războiul de Treizeci de Ani cu un pas mai aproape de finalul lui.

Unul dintre aspectele care au dus la decizia conducătorilor de la nivel local din Sfântul Imperiu de a intra de facto în neutralitate a avut de-a face, dincolo de lipsa unui orizont palpabil al victoriilor militare anunțate de împăratul Ferdinand al III-lea asupra francezilor și suedezilor, și amânarea înființării comisiei care trebuia să ia în discuție problema amnistiei juridice ce urma să fie acordată celor care luptaseră împotriva Habsburgilor. Odată constituită această comisie, ea a trecut dincolo de rolul ei originar, aspect la care împăratul nu a avut cum să se împotrivească. Plecată la drum cu sarcina de a discuta termenii amnistiei generale la nivelul Imperiului, electorii din comisie au pus în discuție și aspecte legate de desfășurarea războiului, de disciplina soldaților, de primele mențiuni ale unor negocieri de pace. Mai mult, independent de comisia amintită, Adunarea Kreis-urilor, Cercurilor din Imperiu, din același an- 1642- convocată de Ferdinand al III-lea cu scopul de a aproba o nouă rundă de taxe pentru continuarea eforturilor de război, a pus în discuție probleme lărgite legate de disciplina soldaților, de continuarea războiului, de utilitatea deschiderii unor negocieri de pace, etc.

După cele două eșecuri militare din 1642 împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg și-a dat seama că nu-i va putea evacua pe suedezi din Sfântul Imperiu prin forță și că va fi nevoie de negocieri de pace la mijloc. Dar momentul era important și își închipuia desfășurarea acestor tratative de pace de pe poziții de forță. Prin urmare, eșecurile din 1642 trebuiau „șterse” sau efectele lor să fie cât mai mici, de unde și reorganizarea militară și campaniile militare desfășurate în 1643. În acest scop, împăratul l-a îndepărtat pe arhiducele Leopold Wilhelm, fratele lui, de la comanda armatei imperiale după dezastrele din anul precedent, chiar dacă, tehnic vorbind, cel puțin la Kempen nu fusese la mijloc vorba despre vina lui.

Eșecurile armatei imperiale de pe parcursul anului 1642 l-au pus pe împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg în poziția de a nu mai putea evita negocieri de pace. Despre evacuarea prin forță a suedezilor din teritoriile monarhiei sau a francezilor nu mai putea fi vorba. Însă, era la fel de important, modul în care se prezenta Ferdinand la III-lea la negocierile de pace iar acesta trebuia să fie unul de pe poziții de forță pentru a-și putea susține și eventual impune cererile. În acest sens trebuiau anulate eșecurile din 1642 iar acest lucru putea fi îndeplinit printr-o campanie militară a armatei imperiale ce urma să se desfășoare pe parcursul anului 1643. Ferdinand al III-lea a modificat structura de comandă a armatei, înlocuindu-l pe arhiducele Leopold Wilhelm de la comanda acestuia, postul fiind propus lui Hatzfeldt care a declinat oferta. Piccolomini a acceptat oferta regelui spaniol, Filip al IV-lea, de a prelua comanda Armatei Flandrei în timp ce Wahl era bolnav și indisponibil pentru preluarea comandamentului armatei Habsburgilor. În final, împăratul i-a propus postul generalului Gallas „ignorând faptul că acesta era acum un alcoolic”.

În iunie 1643 forța armatei franceze care opera în Sfântul Imperiu, Armata Germaniei, condusă de mareșalul Guébriant număra 11.000 de soldați de campanie. Avansul lui către Hohentwiel a fost depistat de bavarezii conduși de Mercy care au conștientizat că atacul final urma să fie asupra Bavariei iar într-o mișcare de încercare de blocare a intențiilor franceze, Mercy s-a deplasat de-a lungul Dunării. Atacul lui Guébriant asupra orașului Rottweil a fost respins de Mercy, moment în care francezii s-au retras peste munții Pădurea Neagră. Mercy nu a pierdut timpul și a profitat de slăbiciunea temporară a francezilor, ocupând Baden-Durlach și zone din Alsacia Inferioară.

În debutul anului 1643 forțele Habsburgilor totalizau 73.000 de soldați, o cifră destul de importantă, la care se adăugau la nevoie trupele grănicerilor de frontieră. Sub comanda centrală a generalului Gallas se găseau circa 32.000 din întreaga sumă, iar Hatzfeldt era responsabil de conducerea a 15.000 de soldați la care se adăugau trupele electorului de Koln cât și ceea ce mai rămăsese din garnizoana de la Wolfenbüttel care părăsise orașul după înfrângerea trupelor Habsburgilor de la Kempen din anul anterior. Diferența până la suma totală era acoperită de bavarezi care erau și ei capabili să ridice o redutabilă forță de 22.650 de soldați de saxoni- doar câteva mii- la care se adăugau totalul unor garnizoane imperiale din Tirol și zona Rinului Superior.

După campania din 1642 din Moravia Habsburgilor în care a ocupat Olomouc, transformând cetatea în bază de operațiuni pentru suedezi, generalul Lennart Torstensson a invadat Saxonia sperând să-l facă pe electorul Johann Georg să încheie un tratat de alianță cu Regatul suedez. Apoi, în martie 1643, generalul a pătruns prin Lusația în Boemia Habsburgilor cu scopul de a ridica asediul pe care trupele imperiale îl lansaseră asupra orașului Olomouc. Comandantul Habsburgilor Gallas a apelat la o stratagemă: el s-a plasat cu armata la Königgrätz pentru a-l bloca pe Torstensson în timp ce generalul Krockow a fost trimis într-o diversiune în Pomerania pentru a-i distrage pe suedezi. De remarcat faptul că Krockow era unul dintre cei originari din Pomerania care părăsiseră solda suedeză și intraseră în serviciul imperial dezamăgit de tratamentul la care fusese supusă Pomerania în anii de ocupație suedeză. Deși inițial a avut succes în partea de est a Pomeraniei, Krockow nu a reușit să cucerească vestul provinciei, mai bine apărat, iar la scurt timp Königsmarck cu 3.000 de suedezi era deja pe urmele lui venind din Saxonia. Pentru a nu fi prins într-o capcană, Krockow a apelat la o soluție extremă, un marș de 50 de km într-o singură zi pe care soldații lui au fost obligați să îl execute pentru a ajunge în siguranță la Breslau. Urmările lui au fost însă crunte: din 4.000 de soldați cu care s-a lansat în invadarea Pomeraniei, mai avea acum doar 1.200.

Mișcarea de diversiune a generalului Krockow care a atacat Pomerania deținută de suedezi pentru a împiedica trimiterea vreunui ajutor către generalul Torstensson în Boemia a fost secondată de acțiunile comandantului Habsburgilor, Gallas, ce urma să întreprindă acțiuni în vederea recuperării Olomouc-ului din mâinile suedezilor. Primul succes a fost reprezentat de reluarea în posesie a cetății Schweidnitz în 1644. În același timp, odată cu moartea cardinalului Richelieu și preluarea cabinetului regelui Ludovic al XIII-lea de cardinalul Jules Mazarin, politica militară franceză în ceea ce privea conflictul din Sfântul Imperiu s-a modificat dinspre o colaborare cu Suedia înspre prioritizarea unei acțiuni decisive asupra Bavariei. În paralel, Suedia urma să se concentreze pe atacul asupra Fiefurilor Ereditare ale Habsburgilor, având ca puncte operaționale valea Oderului, Olomouc din Coroana Cehă și Saxonia. Între timp, ajutorul hesienilor consta în atacul asupra Westfaliei și blocarea unui eventual ajutor trimis către împăratul Ferdinand al III-lea. Acest tipar al acțiunilor suedeze, franceze și ale hesienilor asupra trupelor imperiale s-a menținut până la finalul Războiului de Treizeci de Ani.

Respingerea armatei franceze condusă de mareșalul Guébriant de armata bavarezilor lui Mercy din zona munților Pădurea Neagră și pătrunderea acestora din urmă în Alsacia Inferioară l-a silit pe succesorul lui Richelieu la conducerea cabinetului regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, cardinalul Jues Mazarin, să reacționeze. Întăriri au fost trimise în zonă pentru a bloca o eventuală mutare a conflictului în zonele controlate de francezi. Replica armatei imperiale a avut loc în bătălia de la Tuttlingen al cărei rezultat a fost primul eșec major militar al francezilor de la angajarea oficială în Războiul de Treizeci de Ani din 1635. Francezii s-au întors prin această înfrângere la linia de frontieră din urmă cu câțiva ani, pierzând avantajul câștigat în ultimii cinci ani.

După respingerea atacului armatei lui Guébriant din 1643 care urmărea să înfrângă Bavaria armata comandată de generalul Mercy a pătruns în Alsacia și Lorena, teritorii ale Sfântului Imperiu dar ocupate în ultimii ani de francezi. Pentru prima dată în ultima perioadă ciocniri militare se desfășurau în afara zonelor „clasice” din ultimii ani, pe teritoriul administrat de francezi. Succesorul cardinalului Richelieu în poziția de conducere a cabinetului regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, cardinalul Mazarin, a trebuit să intervină rapid pentru a nu transforma retragerea armatei franceze într-un dezastru. Cardinalul a trimis 6.000 de soldați în ajutorul lui Guébriant sub conducerea lui Rantzau, moment în care Guébriant a avansat înspre Rottweil și pe care francezii l-au reocupat în noiembrie 1643. Guébriant a murit în împrejurările asediului de la Rottweil. Comanda a fost pusă în seama lui Rantzau, dar care se confrunta din acest moment cu opoziția ofițerilor „bernhardini”, luptători sub comanda fostului general Bernhard de Weimar. Rantzau l-a lăsat pe Taupadel să supravegheze Rottweil iar el s-a deplasat de-a lungul Dunării către Tuttlingen, colectând trupele de la Mühlingen și Möhringen.

Apariția armatei franceze conduse de Rantzau la Tuttlingen a fost contracarată de împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg care i-a ordonat generalului Hatzfeldt să părăsească zona Rinului de Jos cu cele 6 regimente din subordine și să facă joncțiune cu corpul de oaste al bavarezilor conduși de Mercy, totalul trupelor Habsburgilor fiind echivalent cu cel al francezilor lui Rantzau: 15.000. În ajutorul armatei imperiale a sosit și ducele Carol de Lorena cu puținii soldați pe care îi mai avea la dispoziție. Confruntarea care urma să aibă loc la Tuttlingen între trupele franceze și cele ale Habsburgilor beneficiau de avantajul, avantaj pe care Habsburgii nu l-au mai avut în ultima vreme, de aportul, talentul și priceperea unui comandant precum generalul Mercy. Acesta luptase în armata imperială și în ultimii ani fusese în solda ducelui bavarez, Maximilian. O altă calitate a acestuia era conținută în capacitatea lui de a anticipa mișcările adversarilor pe câmpul de luptă, ceea ce-i permitea să le contracareze de cele mai mult ori cu succes.

După o consultare cu ofițerii din preajma lui comandantul bavarez Mercy a luat decizia de a-i surprinde pe francezii aflați la Tuttlingen printr-un atac neașteptat. Mercy s-a deplasat spre est, ocolind Pădurea Neagră și de-aici în direcția sud, peste Württemberg. El a traversat Dunărea la Sigmaringen, a deviat scurt spre vest prin Messkirch pentru ca apoi să-i abordeze pe francezii lui Rantzau la Tuttlingen. Mișcarea a fost atât de bine executată încât pădurea de la Messkirch i-a oferit generalului Mercy adăpostul ideal pentru a ajunge în preajma francezilor în 24 noiembrie 1643.

În momentul în care trupele bavareze ale generalului Mercy au ajuns lângă tabăra francezilor lui Rantzau de la Tuttlingen în noiembrie 1643 acesta nu era deloc în temă cu prezența bavarezilor. Șocul provocat de atacul acestora a fost cu atât mai mare cu cât santinelele francezilor au fost capturate de bavarezi imediat la ieșirea din pădurea de la Messkirch. Artileria a fost rapid capturată de bavarezi în timp ce regimentele francezilor din zona Tuttlingen au fost luate și ele prin surprindere din moment ce comandamentul generalului Rantzau era și el sub atacul surpriză al bavarezilor, nemaifiind în măsură să emită avertismente către celelalte corpuri de oaste. Unitățile franceze au fost reperate și atacate separat de trupele Habsburgilor sau ale bavarezilor, aici în zona Tuttlingen. Dezastrul a fost complet pentru francezi, ofițerii superiori inclusiv Rantzau fiind capturați in corpore. „Alte unități i-au surprins pe francezi plasați în apropiere de castelul Homberg. Rosen i-a grăbit pe foștii cavaleri ai lui Bernhard de Weimar mai sus de locul lor de cantonare din Mühlheim. Ei au fost în curând izgoniți de fratele lui Mercy, Kaspar, care a distrus infanteria franceză lăsată în urmă de Rosen. Între timp, Werth și 2.000 de cavaleri au lovit cavaleria franceză de pe cursul de apă, mai sus la Möhringen, demolând regimentul puternic de infanterie de 500 de soldați ai lui Mazarin în cursul acestei acțiuni- o măsură care a fost regretată de vreme ce unitatea era compusă în mare măsură din prizonieri spanioli care ar fi primit cu brațele deschise o oportunitate de a schimba părțile. Cavaleria franceză a fugit abandonând-și restul infanteriei care s-a predat la Möhringen imediat ce artileria a fost „testată” pe ei în ziua următoare. Rantzau și cele două regimente de infanterie din Tuttlingen au capitulat și ele, urmați de cei 2.000 de soldați din Rottweil, o săptămână mai târziu. Toți generalii francezi și soțiile ofițerilor au fost capturate, alături de argintăria care valora 100.000 de taleri precum și echivalentul unei luni de plată în bani lichizi”.

Înfrângerea suferită de francezi la Tuttlingen în noiembrie 1643 în fața armatelor bavareze și ale Habsburgilor a însemnat, pe lângă soldații pierduți, capturați- inclusiv elita ofițerilor- pierderea întregului avantaj și succese pe care francezii le-au obținut în ultimii cinci ani. Doar 4.500 de soldați francezi au reușit să scape din înfrângerea de la Tuttlingen și au reușit să ajungă la adăpostul garnizoanelor franceze din zona Rinului. „Bernhardinii”, soldații care luptaseră sub comanda fostului general Bernhard de Weimar, au dispărut în urma acest înfrângeri ca unitate de luptă. Doar câțiva ofițeri au reușit să scape din dezastrul de la Tuttlingen- Rosen, Taupadel- dar poate cea mai grea înfrângere pe termen scurt pentru establishmentul francez a fost pierderea armatei de veterani și odată cu ei experiența de pe frontul german al Războiului de Treizeci de Ani. Pentru moment, înfrângerile din 1642 ale împăratului Ferdinand al III-lea puteau fi uitat odată cu victoria armatei lui de la Tuttlingen.