Punctul de turnură al Războiul de Treizeci de Ani. Concesiile Habsburgilor
Jankau, Herbshausen și Allerheim. Punctele de cotitură
autor Alexandru Cristian Enescu, august 2018
Succesul campaniei suedeze din 1643 - 1645 împotriva Regatului danez și avantajele teritoriale și financiare obținute de cancelarul Axel Oxenstierna în urma acestor acțiuni s-au repercurtat și împotriva poziției împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg. Eșecul danez a fost și eșecul trupelor imperiale care au oferit asistență regelui danez. În timpul în care suveranul se luptase dar nu reușise să îi alunge pe suedezi din nordul Sfântului Imperiu armata imperială condusă de Gallas suferise o înfrângere, luptând de partea danezilor, iar acum se retrăgea în dezordine de-a lungul Elbei înspre teritoriile imperiale. Apoi, eșecul armatei imperiale de la Jankau în fața suedezilor le-a deschis acestora avansul prin teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Pe parcursul anului 1645 soarta și-a întors fața pentru un moment asupra împăratului Ferdinand al III-lea a cărui armată a învins trupele franceze la Herbsthausen dar, la scurt timp, după o grea confruntare succesivă la Allerheim, victoria tactică a armatei Habsburgilor a fost umbrită de amărăciunea șansei ratate de a anihila armata franceză în confruntarea respectivă.

În mod evident niciuna dintre părțile combatante în Războiul de Treizeci de Ani nu mai avea capacitatea - ne referim la anul 1645- de a administra o înfrângere decisivă oponenților. Victoriile urmate imediat de o înfrângere nu ofereau decât iluzia unei prelungiri a confruntării iar cancelariile regatelor rivale nu sperau decât că vor reuși cât mai repede să se așeze pe poziții ascendente militare pe frontul de luptă care să le permită să trateze „altfel” la negocierile diplomatice ce se aflau în desfășurare la Westfalia. După o perioadă de câțiva ani în care a fost „surd” la orice fel de sugestii din partea principilor din Imperiu potrivit cărora ar trebui să fie dispus să ofere concesii inamicilor în vederea demarării procesului final de pace, în cele din urmă împăratul Ferdinand al III-lea a cedat. El i-a acordat mână liberă trimisului său, Trauttmannsdorff, și care, pe baza draftului secret primit din partea împăratului era în măsură să ofere franco-suedezilor marjele maximale de cereri ale acestora pe seama Sfântului Imperiu în schimbul deschiderii negocierilor finale de pace care să închidă cele 3 decenii de război din Europa.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Succesul campaniei suedeze din 1643-1645 împotriva Regatului danez și avantajele teritoriale și financiare obținute de cancelarul Axel Oxenstierna în urma acestor acțiuni s-au repecurtat și împotriva poziției împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg. Eșecul danez a fost și eșecul trupelor imperiale care au oferit asistență regelui danez. Dat fiind faptul că suedezii stăpâneau încă teritorii și în nordul Sfântului Imperiu electorul Bavariei, Maximilian, a intervenit pe lângă francezi pentru a bloca elanul suedez. În egală măsură, împăratul Ferdinand al III-lea și-a convocat la finalul anului 1644 Stările nobiliare din Fiefurile Ereditare Austriece pentru a încerca coalizarea acestora într-un sprijin general pentru continuarea eforturilor de război.

În urma campaniei militare de succes a suedezilor împotriva Regatului danez din 1643-1645 și încheierea tratatului de pace de la Brömsebro favorabil Suediei, situația împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea s-a înrăutățit. În timpul în care suveranul se luptase dar nu reușise să îi alunge pe suedezi din nordul Sfântului Imperiu armata imperială condusă de Gallas suferise o înfrângere, luptând de partea danezilor, iar acum se retrăgea în dezordine de-a lungul Elbei înspre teritoriile imperiale. Anterior semnării acordului de pace, în încercarea de a bloca elanul suedez, electorul Bavariei, Maximilian, i-a abordat pe francezi în acest sens. Pe de altă parte împăratul, la frontiera dintre 1644-1645 a convocat un consiliu la Viena în urma căruia ar fi trebuit să se decidă cele mai bune măsuri de urmat în continuarea războiului împotriva armatelor de ocupație suedeze. În urma acestei consfătuiri împăratul a decis să clameze noi fonduri pentru continuarea războiului, având suportul Stărilor nobiliare din Fiefurile Ereditare ale dinastiei de Habsburg, scopul final nemaifiind eliminarea suedezilor din Imperiu- acest lucru nu mai era posibil în acest moment- ci acela de a-l obliga pe cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, să consimtă la negocierea unor termeni favorabili de ambele părți.

După retragerea armatei imperiale din Danemarca unde oferise asistență danezilor în războiul de apărare împotriva suedezilor împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu a convocat Stările nobiliare din Fiefurile Austriece ale dinastiei, la Viena, pentru consfătuire privind continuarea războiului împotriva suedezilor. Stările au aprobat, în debutul anului 1645, colectarea de noi taxe și fonduri pentru efortul de război, fiind urmate și de gestul împăratului care a vândut o parte din bijuteriile coroanei pentru a face rost de bani. Biserica, de asemenea, a pus în vânzare obiecte de argint pe care le avea în înzestrare iar anumiți magnați potenți au oferit împrumuturi lui Ferdinand al III-lea pentru a recruta soldați. În același timp, împăratul a decis să se alăture armatei, să revină de fapt, în fruntea armatei pentru a ridica moralul trupelor și pentru a strânge în jurul lui populația și efortul comun de război. În acest sens se înscrie participarea lui la procesiunea religioasă din 29 martie 1645 din Viena. Din punct de vedere militar, împăratul l-a demis pe Gallas și a pus comanda armatei imperiale în dreptul lui Hatzfeldt. Electorul Maximilian a răspuns chemării împăratului, dispunând ca generalul Werth cu 5.000 de bavarezi să se alăture armatei imperiale. Electorul Saxoniei, Johann Georg, a trimis și el 1.500 de cavaleri, ceea ce ridica totalul armatei imperiale la circa 11.000 de cavaleri, 5.000 de infanteriști și 26 de tunuri. Corpurile de armată s-au întâlnit la Pilsen, în Coroana Cehă, în ianuarie 1645, pregătite să contreze armata suedeză.

În momentul în care împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu își reorganiza armata pentru a opri înaintarea suedezilor în Coroana Cehă, situația acestora din urmă era una favorabilă. Dezorganizarea și dezintegrarea armatei imperiale condusă de generalul Gallas, ca urmare a eșecului împotriva suedezilor din 1644, au oferit o șansă nesperată și de neratat pentru aceștia. În martie 1645 armata suedeză condusă de Lennart Torstensson, aflată în urmărirea trupelor imperiale ce se retrăgeau dinspre Regatul danez, s-au ciocnit la Jankau.

În momentul în care suedezii au plănuit atacul asupra trupelor Habsburgilor, după dezintegrarea armatei imperiale a generalului Gallas în ianuarie 1645, ei dețineau circa 43.000 de soldați în teritoriile germane ale Sfântului Imperiu. Generalul Königsmarck avea la dispoziție încă un corp de armată cu care lichida ultimele rezistențe din zona Verden și Bremen iar alte detașamente erau responsabile cu apărarea punctelor controlate de suedezi din Silezia, Moravia și capetele de pod de la Marea Baltică. Corpul principal de manevră al suedezilor pentru operațiunea din debutul anului 1645 era condus de Lennart Torstensson și număra circa 9.000 de cavaleri, 6.500 de infanteriști și 60 de tunuri. Acesta se oprise în vestul electoratului Saxoniei pentru noi ordine, după urmărirea armatei în dezintegrare a generalului imperial Gallas.

Dimineața devreme, în 6 martie 1645, la orele 6.00, suedezii lui Lennart Torstensson s-au pus în mișcare înspre liniile armatei imperiale condusă de generalul Hatzfeldt. Pentru suedezii era vitală securizarea dealului din zonă care le-ar fi facilitatea traversarea iazurilor înspre contactul cu armata imperială. Profitând de o eroare a contelui Götzen care fusese lăsat de generalul Hatzfeldt să supravegheze dealul în timp ce el era în misiune de recunoaștere a pozițiilor adverse, Torstensson a reușit să traverseze Jankova înghețată și și-a instalat tunurile în apropiere. În momentul în care s-a întors din recunoaștere, Hatzfeldt și-a dat seama că nu poate împiedica manevra suedezilor. Motivele pentru care von Götzen și-a deplasat trupele de pe flancul stâng înspre valea din partea de sus, deși avea ordine exprese de la generalul Hatzfeldt să apere poziția, rămân necunoscute. Cert este faptul că suedezii au dobândit astfel un avantaj tactic iar Torstensson și-a deplasat artileria grea pe râul înghețat, moment în care s-a declanșat o contraofensivă puternică a trupelor imperiale în încercarea de a-i împiedica pe suedezii să treacă dincolo de zona de iazuri de la Jankau. Pentru un timp, situația s-a balansat de-o parte și de alta a taberelor. „Werth precum și cavaleria bavareză și saxonă au copleșit două brigăzi de infanterie suedeze, înainte de a fi forțate să se retragă de focul de artilerie. Suedezii au presat apoi înspre est, ocupând terenul ridicat de pe flancul armatei imperiale și forțându-l pe Hatzfeldt să se retragă înspre nord”.

Comandantul armatei principale de atac a suedezilor din Sfântul Imperiu, Lennart Torstensson, l-a urmărit pe generalul Habsburgilor, Gallas, până în vestul electoratului Saxoniei. După un foarte scurt popas el a reluat în 19 ianuarie 1645 urmărirea armatei imperiale pentru a nu oferi posibilitatea de repliere suveranului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea. Noul comandant al Habsburgilor numit după demiterea lui Gallas, Hatzfeldt, a anticipat mișcarea lui Torstensson potrivit căreia suedezii urmau să pătrundă în Coroana Cehă în direcția Olomouc. La scurt timp, însă, operațiunile s-au împotmolit din cauza vremii din februarie 1645 care a făcut drumurile complet impracticabile. În timp ce Torstensson s-a îndreptat la sud de Praga, traversând Moldau, Hatzfeldt și armata imperială s-a îndreptat spre est și s-a apropiat de Torstensson în zona deluroasă de la Jankau în debutul lunii martie.

După o oră de foc intens de muschetă între regimentele Habsburgilor conduse de Hatzfeldt și cele suedeze ale lui Torstensson la Jankau în martie 1645, Hatzfeldt s-a retras strategic lângă dealul Skrysov iar de aici s-a repoziționat schimbându-și traseul spre sud. Torstensson l-a urmărit și a decis să își întărească pozițiile între Jankau și Radmeritz așteptând următoarea mișcare a generalului imperial. Hatzfeldt intenționa să aștepte lăsarea întunericului pentru a se strecura pe lângă suedezi, dar mișcarea i-a fost trădată de faptul că micul avanpost pe care l-a lăsat într-o pădure de lângă Skrysov a fost observat de suedezi. Observând aranjarea în formație a muschetarilor suedezi, Hatzfeldt și-a dat seama că Torstensson i-a intuit mișcarea și a declanșat contraatacul înainte ca suedezii să lovească primii.

Poziția armatei imperiale a Habsburgilor condusă de Hatzfeldt de la Jankau din martie 1645 în raport cu trupele suedeze conduse de Lennart Torstensson era una mai favorabilă. Exceptând flancul stâng care era oarecum descoperit, cel drept era apărat natural de zona deluroasă și de un desiș de pădure în timp ce aliniamentul frontului era protejat de brațul Jankova care era înghețat. Generalul suedez și-a închipuit tactica asupra armatei imperiale demarând printr-o manevră falsă și simulând un atac asupra flancului drept al trupelor lui Hatzfeldt, în timp ce grosul armatei suedeze urma să atace din flancul stâng, cel descoperit. Dacă manevra ar fi reușit ar fi însemnat încercuirea armatei lui Hatzfeldt.

Reluarea bătăliei de la Jankau din 6 martie 1645, undeva în jurul amiezii, după confruntarea din dimineața aceleiași zile dintre suedezi și trupele Habsburgilor s-a sfârșit rău pentru tabăra imperială. Fără riscul de a greși putem cataloga înfrângerea drept un dezastru pentru împăratul Ferdinand al III-lea dat fiind faptul că o bună parte dintre ofițerii de rang superior din armată au fost, fie uciși, fie luați prizonieri, inclusiv comandantul suprem, Hatzfeldt. „Werth, acum pe partea stângă, a condus încă un atac cu succes, de data aceasta copleșind cea mai bună cavalerie suedeză care fusese trimisă împotriva lui la Radmeritz. Însă, camarazii lui din centru și de pe flancul drept erau demoralizați după înfrângerea suferită în dimineața aceea și au cochetat cu dezangajarea din luptă. Cavaleria bavareză s-a împrăștiat după pradă, capturând proviziile și femeile din armata suedeză, inclusiv pe soția generalului Torstensson. Suedezii au contraatacat și i-au alungat, salvând femeile din prizonierat. De vreme ce cavaleria de la flancul drept renunțase de asemenea la luptă, infanteriștii din centru erau abandonați precum spaniolii la Rocroi sau precum proprii lor camarazi în ambele bătălii de la Breitenfeld. Ei au luptat până la lăsarea întunericului. Unii dintre ei au scăpat în pădurile de pe margini, dar 4.500 dintre ei au fost capturați. Götz, alături de alți câțiva ofițeri superiori, a fost ucis, la fel cum au fost alți 4.000 de soldați, mulți dintre în timpul urmăririi. Hatzfeldt a fost prins din cauza faptului că armăsarul lui de luptă era obosit și, după ce a fost jefuit, a fost predat lui Torstensson”.

Din armata imperială care a reușit să scape dezastrului de la Jankau din martie 1645 suferit în fața suedezilor doar circa 3.000 de soldați și ofițeri au mai putut fi contabilizați la Praga după câteva zile. Avansul rapid al suedezilor lui Torstensson prin Moravia a indisponibilizat alți 2.000 de soldați din armata imperială care a luptat la Jankau, ei nefiind în stare să ajungă la Praga pentru a reintra în configurația militară a Habsburgilor. Aceștia au hoinărit prin zonele rurale ale Moraviei, fiind primiți cu destulă patimă și ură de populația locală care îi considera aducători de distrugere. Dezastrul armatei imperiale de la Jankau s-a mai putut măsura și în alți parametrii. Cavaleria de veterani a bavarezilor a încetat să mai existe din acest moment iar numărul ofițerilor uciși sau căzuți în mâinile suedezilor a fost semnificativ, de vreme ce împăratul, într-un accent de disperare, l-a rechemat chiar pe cel recent destituit din cauza reprizelor strașnice de alcool în care plonja- generalul Gallas- pentru a redresa situația. Torstensson a pierdut circa 4.000 de soldați în bătălia amintită, dar adevărata simbolistică a victoriei suedezilor de la Jankau împotriva armatei imperiale a fost conținută în lărgirea orizontului operațional al acestora. Din Olomouc-ul pe care îl controlau și de unde se aprovizionau, suedezii puteau privi cu îndrăzneală mai spre sud, ceea ce au și făcut, spre capitala imperiale, Viena. În 9 aprilie 1645, 16.000 de suedezi, după ce au traversat Moravia spre sud și Austria Inferioară, s-au cantonat la marginea Vienei.

Începând cu anul 1637 Suedia a desfășurat negocieri cu principele Transilvaniei de origine maghiară, Gheorghe I Rákóczi (György) cu scopul atragerii acestuia într-o alianță care ar fi prevăzut un atac asupra Ungariei Habsburgice cât și asupra Sileziei. Acest lucru ar fi însemnat, pentru principele Transilvaniei, reluarea sub alte forme a politicii fostului principe Gabriel Bethlen. În cele din urmă, în 1643, principele Rákóczi a fost de acord cu oferta Suediei care prevedea oferirea de stipendii financiare în schimbul sprijinului militar pe care principele ar fi trebuit să îl acorde împotriva împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg. Transilvania a reintrat în Războiul de Treizeci de Ani.

În noiembrie 1643, după câțiva ani de negocieri cu Suedia principele maghiar al Transilvaniei, Gheorghe I Rákóczi (György), a fost de acord cu propunerea suedezilor ca, în schimbul unor stipendii, să atace Ungaria Habsburgică și Silezia, pe scurt, să reintre în Războiul de Treizeci de Ani. Cu fondurile primite de la suedezi Rákóczi a recrutat 3.000 de infanteriști iar momentul era favorabil pentru suedezi de vreme ce principele Transilvaniei avea permisiunea din partea sultanului otoman de a întreprinde acțiuni în Ungaria de Sus Habsburgică. Deși cele două părți conveniseră în 1642 la prelungirea armistițiului încheiat în 1606, împăratul Ferdinand al III-lea încă nu ratificase actul și nu plătise cei 200.000 de florini sultanului în schimbul confirmării prelungirii armistițiului. Prin urmare, sultanul i-a dat mână liberă principelui Transilvaniei să atace Ungaria de Sus conform înțelegerii acestuia cu Suedia. Prin acest act, Transilvania era reangajată în Războiul de Treizeci de Ani.

Atacul principelui Transilvaniei, Gheorghe I Rákóczi, asupra Ungariei de Sus a Habsburgilor în februarie 1644, în urma unei înțelegeri cu suedezii, le-a oferit celor din urmă posibilitatea de a se angaja mai puternic în campania încă în desfășurare în acel moment împotriva Danemarcei. Chiar dacă operațiunea nu a avut destul de mult succes din cauza rezistenței pe care au opus-o nobilii catolici maghiari fideli dinastiei de Habsburg, operațiunea lui Rákóczi a întârziat totuși deplasarea armatei imperiale condusă de generalul Gallas în sprijinul danezilor în lupta de rezistență împotriva ofensivei suedeze. Mai mult, contele von Götzen a fost nevoit să își îndrepte atenția din zona Olomouc unde opera împotriva bazei suedezilor din zonă înspre Ungaria de Sus pentru a contracara orice atac al principelui Transilvaniei înspre capitala dinastiei imperiale, Viena. Însă, pentru moment, situația era controlabilă pentru establishmentul Habsburgilor care l-au contactat pentru negocieri pe principe. Negocierile au fost sistate pe fondul veștilor că armata imperială a suferit înfrângerea de la Jankau- martie 1645- iar pe fir au intrat imediat francezii care s-au oferit să îi ofere stipendii principelui Rákóczi pentru menținerea stării de beligeranță față de împăratul Ferdinand al III-lea.

Atunci când armata imperială a fost înfrântă la Jankau în 6 martie 1645 de suedezii lui Lennart Torstensson împăratul Ferdinand al III-lea și fratele lui, arhiducele Leopold Wilhelm, se aflau la Praga. Vestea dezastrului a dus la împărțirea rapidă a sarcinilor. Arhiducele s-a îndreptat spre capitala imperială cu gândul de a pregăti eventuala rezistență, în foarte probabila- ceea ce s-a și petrecut ulterior- campanie suedeză împotriva reședinței dinastiei. Împăratul a realizat un traseu de întoarcere spre Viena prin Bavaria pentru a se convinge de loialitatea electorului Maximilian în aceste momente dificile pentru tabăra imperială. În 20 martie împăratul a intrat în Viena iar starea lui de spirit era una perfectă pentru situația dată, calmul de care a dat dovadă fiind exact ceea ce aveau nevoie apărătorii capitalei vieneze în fața unui iminent atac al suedezilor.

La cererea împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg Stările nobiliare din Fiefurile Ereditare Austriece și-au mobilizat milițiile în vederea apărării capitalei iar locuitorii de rând și studenții din Viena, circa 5.500, s-au mobilizat și ei în sprijinul celor 1.500 de soldați care compuneau, în martie 1645, garnizoana orașului. Subsecvent, trupele imperiale care instituiseră blocada asupra orașului Olomouc din Moravia, stăpânit de suedezi, s-au reorganizat la sud de Dunăre în expectativă pentru o eventuală intervenție de ajutorare asupra Vienei. La 1 mai, arhiducele Leopold Wilhelm, fratele împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg, a preluat comanda generală a armatei imperiale care se ridica la circa 15.000 de soldați în preajma Vienei. În paralel, un corp de 6.000 de soldați era ocupat cu deconectarea liniilor de aprovizionare și comunicație ale suedezilor între Boemia și Silezia iar alți 4.000 de soldați se îndreptau dinspre Elba, prin Saxonia înspre Viena. De asemenea, în momentul în care suedezii generalului Torstensson se apropiaseră de Viena, Habsburgii deplasaseră regimente înspre est care să facă față unui atac al principelui Transilvaniei, Gheorghe I Rákóczi, asupra Ungariei de Sus Habsburgice.

Cu toate că generalul suedez Lennart Torstensson beneficia de considerabile trupe pentru a asedia reședința imperială a Habsburgilor, Viena, soldații principelui Transilvaniei „[...]care s-au alăturat acestuia în mai și iulie s-au dovedit de neîncredere, cerând sume de plată nerealiste”. (Peter H Wilson, p. 695) În același timp, problemele generalului Torstensson erau legate de extinderea distanței de aprovizionare față de baza din Pomerania, singurul punct de sprijin pe aceste coordonate fiind Olomouc din teritoriile Coroanei Cehe. În cele din urmă, apariția soldaților din solda principelui Transilvaniei în sprijinul suedezilor s-a dovedit un fiasco. „El a decis să captureze Brünn pentru a securiza Moravia pe perioada iernii în timp ce aștepta întăriri. Fortăreața era apărată de 1.500 de cavaleri, studenți iezuiți și orășeni rebeli sub conducerea lui Souches, un refugiat hughenot din cetatea La Rochelle care părăsise serviciul suedez după o ceartă cu Stalhansk. Torstensson l-a amenințat pe De Souches că îl va spânzura ca dezertor dacă nu se predă, dar aceasta a rezistat în cetate între 5 mai și 19 august oferindu-i împăratului Ferdinand principalul „miracol” de mai bine de un an de zile. Suedezii și transilvănenii au pierdut 8.000 de soldați în timpul asediului, în principal din cauza unui episod nou de epidemie”.

După asediul soldat cu pierderi grele al suedezilor lui Lennart Torstensson asupra Brünn-ului, cauzat și de retragerea soldaților principelui Transilvaniei, aliat al suedezilor, generalul și-a încercat norocul din nou asupra Vienei, lansând un atac asupra capitalei imperiale în toamna anului 1644. Trupele Habsburgilor de apărare a capitalei se ridicau la cifra de 20.000 de soldați, lăsând la o parte efortul de detașare de contingente habsburgice spre ajutorarea saxonilor și bavarezilor. Rămas cu doar 10.000 de soldați în debutul lunii noiembrie și cu o condiție fizică precară Torstensson s-a retras înspre Turingia. Comanda armatei suedeze a fost preluată, o lună mai târziu, de generalul Wrangel. Noua aventură a principilor Transilvaniei în Războiul de Treizeci de Ani, în alianță cu suedezii, s-a încheiat fără prea mari realizări, aidoma episoadelor precedente. În definitiv, Habsburgii erau încă, în debutul anului 1645, în măsură să opună o considerabilă rezistență militară. Pericolul real, însă, pe termen mediu- iar acest lucru s-a putut observa cu ocazia campaniilor suedeze asupra Vienei din 1644- era dat de faptul că menținerea unor resurse militare importante în jurul capitalei imperiale, îl împiedica pe împăratul Ferdinand al III-lea să ofere asistență principilor Saxoniei și Bavariei. Riscul decuplării acestora de politica împăratului prin atacul francezilor sau suedezilor asupra lor era tot mai accentuat. În sens invers, urmările acțiunilor suedezilor asupra Vienei au condus la începutul decuplării împăratului de principii aliați din Sfântul Imperiu.

La câteva luni după asediul nereușit al suedezilor generalului Lennart Torstensson asupra Vienei din toamna anului 1644, francezii, care ocupaseră deja Mainz-ul, conduși de mareșalul Turenne, au șarjat puternic contra pozițiilor bavareze din localitatea Herbsthausen. Bătălia desfășurată între cele două părți s-a soldat cu înfrângerea francezilor.

Francezii se instalaseră în zona Mainz-ului din Sfântul Imperiu, odată cu ocuparea cetății Philippsburg, ceea ce le oferea un punct de sprijin important în teritoriile de peste Rin în Sfântul Imperiu. Mai mult decât atât, după victoria împotriva bavarezilor de la Jankau, cardinalul Mazarin considera că o campanie hotărâtă împotriva Bavariei ar fi dus la înfrângerea și ieșirea ducelui bavarez din Războiul de Treizeci de Ani. El i-a trasat mareșalului Turenne această sarcină.

În debutul anului 1645, după câteva raiduri înspre și dinspre Pădurea Neagră- francezii contra bavarezilor- trupele amiralului Turenne și cele ale bavarezilor conduse de Mercy s-au poziționat pentru o confruntare deschisă. Într-un moment de acalmie francezii și-au refăcut unitățile de infanterie iar generalul Mercy și-a detașat un corp de oaste sub comanda lui Werth pentru a ajuta la operațiunile militare ale Habsburgilor din Boemia împotriva suedezilor. Dat fiind faptul că informațiile privind armata bavarezilor lui Mercy consemnau faptul că francezii ar deținea superioritatea numerică, mareșalul Turenne, a ordonat înaintarea înspre pozițiile bavarezilor, trecând prin apropiere de Speyer, în martie 1645, în fruntea a 11.000 de soldați. După ce a jefuit Württemberg, Turenne s-a îndreptat prin nord-est și a cucerit Rothenburg, cu gândul de a ocupa Franconia. Generalul Mercy a apelat la o stratagemă și, simulând retragerea, și-a adunat forțele pe măsură ce se „retrăgea” înspre sud. Mareșalul Turenne s-a plasat în zonă, neriscând încă, o bătălie decisivă, și în aprilie 1645 și-a cantonat trupele la Mergentheim.

Comandantul bavarezilor Mercy a primit acordul împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, de a prelua inițiativa și de a forța atacul împotriva francezilor conduși de mareșalul Turenne și ale căror poziții se aflau în zona Mergentheim în aprilie 1645. Momentul atacului bavarezilor a fost unul care i-a găsit într-o stare de semi-dezorganizare pe francezi, ceea ce s-a repercutat asupra rezultatului final al bătăliei. „Sosirea lui Werth i-a ridicat efectivul la 9.500 de soldați și 9 tunuri la Feuchtwangen. Mercy și-a și-a condus soldații într-un marș forțat de 60 de km înspre Mergentheim venind dinspre sud-est pe 5 mai. Turenne fusese avertizat de una dintre patrulele lui Rosen la orele 14.00, dar nu era timp suficient pentru a-și aduna toate trupele la Herbsthausen, la sud-est de oraș. El știa că nu se putea baza pe infanteria lui în cea mai mare parte neexperimentată, prin urmare a poziționat-o de-a lungul marginii pădurii ce străjuia drumul principal. Cea mai mare parte a cavaleriei a fost dispusă pe stânga gata de a-i ataca pe bavarezi atunci când aceștia ar fi ieșit din pădurea întinsă spre sud. El avea doar 3,000 de cavaleri și un număr egal de infanteriști, deși nu toți au fost prezenți la debutul bătăliei, precum și alți 3.000 de soldați ce erau încartiruiți în zonă dar nu au reușit să ajungă la timp la locul bătăliei”.

Bavarezii conduși de generalul Mercy au utilizat din plin avantajul oferit de faptul că oponenții francezi sub conducerea mareșalului Turenne nu erau pregătiți pentru confruntarea din preajma localității Herbsthausen, în aprilie 1645. În paralel cu faptul că puterea de luptă a bavarezilor a crescut odată cu sosirea contingentului revenit din Boemia, tactica gândită de Mercy a dat roade. Salvele de foc trase de bavarezi, mai exact puterea de distrugere a acestora, prin pădurea din zonă în care se găseau francezii au produs pagube însemnate. Bucățile de lemn rupte din copacii loviți de salvele soldaților bavarezi s-au transformat în schije letale. Altfel, Turenne nu beneficia încă de apariția tunurilor deoarece unitățile în componența cărora se afla artileria nu se găseau în momentul respectiv la locul bătăliei. Infanteria franceză s-a clătinat serios în momentul în care cavaleria bavareză a avansat înspre liniile ei.

Mareșalul francez Turenne a încercat să oprească avansul cavaleriei bavareze care se afla pe punctul de a copleși infanteria franceză la Herbsthausen în aprilie 1645. Contraatacul acestuia a fost însă încetinit și apoi blocat de contingentul de rezervă al bavarezilor și de intervenția lui Johann von Werth. Reacția energică a acestuia din urmă a înrăutățit starea infanteriei franceze care s-a dezintegrat în timp ce Turenne a reușit să scape și să facă joncțiunea cu contingentele din zonă pentru a putea să salveze unitățile care se retrăgeau de atacul bavarezilor. Înfrângerea nu a mai putut fi evitată însă pentru partea franceză. Dincolo de capturarea regimentelor de la Herbsthausen, francezii s-au predat bavarezilor și la Mergentheim, ridicând totalul pierderilor la 4.400 de soldați.

Cu toate că armata imperială a Habsburgilor condusă de generalul Mercy a obținut victoria împotriva francezilor în bătălia de la Herbsthausen din aprilie 1645, acesta nu a exploatat complet șansele ivite și deschise de această confruntare acontată de armata imperială. El s-a limitat la a elibera doar teritoriile de la sud de Main de prezența franceză dar ducele D’Enghien a ripostat și, traversându-și trupele peste Rin, la Speyer, a făcut joncțiunea cu contingentele sudeze ale lui Königsmarck, trimise să participe la campania franceză. Revenirea francezilor în zona de conflict cu ajutorul suedezilor a dus la revitalizarea unui alt conflict local din Sfântul Imperiu care „ardea” mocnit de ceva vreme împotriva taberei imperiale. Planurile landgrafiatului de Hessen-Kassel de a aconta teritoriul din zona Darmstadt au fost repuse pe tapet de către regenta landgrafiatului, Amalie Elisabeth, în condițiile în care suedezii și francezii luptau împotriva inamicului comun: împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg.

După înfrângerea suferită la Herbshausen în aprilie 1645 francezii au ripostat împotriva armatei imperiale a Habsburgilor și, cu ajutorul celorlalți rivali de cursă lungă ai armatei Sfântului Imperiu- suedezii-, au pregătit terenul pentru contraatac. În vederea blocării acestei tentative, arhiducele Ferdinand de Köln l-a detașat pe generalul Geleen pentru a oferi suport celui care obținuse victoria inițială împotriva francezilor, Mercy. Ambele părți se așteptau la o confruntare dificilă, efectivele militare fiind ușor superioare în dreptul taberei franco-suedeze.

La 3 luni de la victoria armatei imperiale condusă de generalul Mercy, în aprilie 1645, împotriva francezilor mareșalului Turenne, la Herbsthausen, francezii și-au reclamat teritoriile pierdute din Sfântul Imperiu, de data aceasta în conjugare cu trupele suedeze. Efectivele cumulate ale celor două părți erau cifrate la circa 23.000 de oameni. În ajutorul taberei împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg a sosit generalul Geleen, cu cei 4.500 de soldați din subordine, trimis de arhiducele Ferdinand de Köln, ceea ce a ridicat efectivele armatei imperiale la circa 16.000 de soldați. După cum se poate observa, în ajunul bătăliei de la Allerheim, avantajul numeric era unul destul de consistent în favoarea franco-suedezilor. În fața acestei realități, Mercy a manevrat precaut și s-a retras la Heilbronn pentru a bloca o eventuală intenție a aliaților de a pătrunde în Suabia. În scurt timp, situația s-a îmbunătățit pentru tabăra imperială, Mercy beneficiind de disputele dintre ducele francez D’Enghien și suedezi, Geyso și Königsmarck, trimiși de comandantul suprem al trupelor suedeze din Sfântul Imperiu, Lennart Torstensson, să ia parte la confruntarea anunțată dintre francezi și trupele imperiale. Disputa a început, se pare, de la decizia lui Torstensson de a-l rechema pe Königsmarck în vederea unui atac asupra Saxoniei, ale cărei garnizoane încă nu cedaseră în fața atacurilor lui Torstensson.

După disputele dintre comandații trupelor aliate franco-suedeze, ducele D’Enghien, respectiv Geyso și Königsmarck, lucrurile s-au calmat între cele două părți și s-a pus la cale un plan de atac. Trupele suedeze ar fi urmat să atace și să scoată Saxonia din joc- unul dintre aliații importanți ai împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea,- în timp de francezii ar fi urmat să elimine celălalt aliat important al armatei imperiale, electorul de Bavaria. După o serie de manevre prin care i-a încetinit înaintarea, generalul trupelor Habsburgilor, Mercy, a fost nevoit să intre în confruntare cu trupele ducelui francez, la Allerheim. Aici, în 3 august 1645, Mercy și-a poziționat armata în așa fel încât să aibă protecție naturală din spate- râul Wörnitz- și din flancuri- dealurile din jur- pe care a poziționat o parte din tunurile de care dispunea. Infanteria a fost organizată în spatele Allerheim-ului, unele dintre contingentele de infanteriști fiind plasate în locuri bine alese din localitate: cimitir și case mai rezistente. Detașamentele de muschetari au fost dispuse pe lateralul corpului central de infanteriști, pe flancuri. Mercy conducea formațiile de cavaleri, Geleen și trupele imperiale fiind plasați pe flancul drept, în timp ce bavarezii sub comanda lui Werth și Wenneberg s-au așezat pe flancul stâng.

În așteptarea armatei franco-suedeze trupele imperiale ale Habsburgilor comandante de generalul Mercy s-au poziționat pe 3 august 1645, la Allerheim. Ducele francez D’Enghien nu se aștepta să fie interceptat de armata Habsburgilor, dar la auzul veștii că aceasta se află în zonă a decis să se angajeze în dispută, cu toate că o parte dintre soldații suedezii tocmai părăsiseră tabăra aliată iar ofițerii ducelui francezi aveau dubii cu privire la poziționarea exactă și numerică a armatei imperiale și recomandau temporizarea acțiunilor până la obținerea de informații mai concludente. După plecarea suedezilor, ducele D’Enghien avea la dispoziție circa 11.000 de soldați francezi, la care se mai adăugau alți 6.000 de hessieni și 27 de piese de artilerie. În vederea confruntării, D’Enghien a dispus infanteria și 800 de cavaleri pe partea opusă de Allerheim, mareșalul Turenne s-a poziționat pe flancul stâng al armatei franceze iar generalului Gramont i-a fost încredințată comanda flancului drept.

Cunoscută și sub numele de „a doua bătălie de la Nördlingen”, confruntarea de la Allerheim din 3 august 1645 a debutat în după-masa acelei zile prin ordinul unui atac frontal dat de ducele francez D’Enghien împotriva armatei imperiale a Habsburgilor condusă de generalul Mercy. Ducele a fost forțat să ordone atacul frontal din două motive: timpul scurs le-ar fi dat posibilitatea experimentaților infanteriști bavarezi să sape tranșee de netrecut pentru francezi și, pe de altă parte, puterea de foc a tunurilor bavareze era superioară celor franceze. Detașamente succesive de infanteriști francezi din zona centrală a frontului erau respinse imediat de cele bavareze, conduse direct de Mercy, la scurt timp după ce treceau de întăriturile ridicate de trupele imperiale. De cealaltă parte, muschetarii bavarezi plasați în Allerheim au fost nevoiți să se ascundă în casele de piatră, locuințele unde fuseseră poziționați inițial fiind incendiate de salveze francezilor. Lupta „la baionetă” din Allerheim s-a întețit, cei doi comandanți fiind protagoniștii unor momente complicate. Mercy a murit pe loc, fiind împușcat în cap, iar comanda armatei imperiale a fost asumată de Johann von Reuschenberg. Ducele francez D’Enghien a fost puțin mai norocos, dar și el s-a aflat la un pas de moarte. După ce doi dintre caii pe care călărea în toiul luptei au fost împușcați, el a scăpat cu viață dintr-un alt moment greu: proiectilul tras de un muschetar bavarez i-a fost deviat de platoșa pe care o purta.

În timp ce luptele erau în toi pe linia frontală a celor două armate opozabile- franceză și imperială- la Allerheim, pe 3 august 1645, cu un ușor avantaj în dreptul francezilor pe flancuri, generalul bavarez Werth își lua revanșa în fața francezilor lui Gramont. Neinspirat și neconvins de experiența bavarezilor de a traversa tranșee, Gramont s-a trezit cu muschetarii bavarezi la o distanță de 100 de metri de liniile lui. Cavaleria franceză din flancul respectiv a rupt rândurile și s-a împrăștiat în timp ce Gramont a mai opus o vreme rezistență până când a fost nevoit să se predea. Imediat, contingentele bavareze ale lui Werth au plecat în urmărirea francezilor care fugiseră de pe câmpul de luptă. În acest moment decizia lui Werth de a trimite soldații săi în urmărirea francezilor care fugiseră s-a dovedit neinspirată pentru că le-a permis francezilor din zona centrală și de pe flancul stâng- mai ales prin atacurile disperate ale mareșalului Turenne- să salveze situația și armata franceză de la un dezastru. În momentul în care Werth și bavarezii din subordine au revenit în poziția inițială, pe celelalte linii armata imperială era în dificultate. Atacul lui Turenne cu ultimele forțe din flancul stâng al armatei franceze a dus la ruperea rândurilor de către bavarezi, unele dintre detașamente predându-se francezilor. Werth a ordonat retragerea întregii armate imperiale în noaptea de 3-4 august, în ordine, înspre dealul Schellenberg.

Comandantul bavarez Werth a fost blamat ulterior bătăliei de la Allerheim din 3 august 1645 pentru decizia de a-și trimite soldații în urmărirea francezilor care fugiseră de pe câmpul de luptă după ce contingentele lui reușiseră să anihileze aproape complet flancul drept francez. Orele pierdute până la revenirea în poziția inițială și deplasarea înspre centrul și stânga liniei de front le-a permis francezilor să salveze situația în zona respectivă. S-a considerat că dacă bavarezii conduși de Werth, după capturarea francezilor lui Gramont, ar fi venit în ajutorul celorlalte unități ale armatei imperiale, rezultatul ar fi fost o victorie zdrobitoare împotriva francezilor. Se pare că nici detaliile „tehnice” nu l-au ajutat pe Werth. Atunci când a copleșit numeric flancul drept francez și a ordonat dispersarea soldaților săi în vederea capturării inamicilor fugari, fumul din incendiile din Allerheim și praful de artilerie erau atât de consistente încât nu se putea distinge corect situația de pe celelalte poziții de luptă ale armatei imperiale. Werth s-a apărat arătând dificultatea de comunicare între liniile din flancul său: acesta avea o lungime de 2,5 km. În plus, se pare că la revenirea din urmărirea soldaților francezi, la orele 20.00, nu mai dispunea decât de rezerve reduse de muniție. În cele din urmă, retragerea ordonată din toiul nopții a păstrat aparențele unei victorii morale a bavarezilor, dar în mintea multora dintre contemporani a rămas gustul amar al ratării unei oportunități importante de distrugere a capacităților militare franceze din Sfântul Imperiu.

Chiar dacă, într-un final, în bătălia de la Allerheim din 3 august 1645 francezii au reușit să se salveze de la o înfrângere grea în fața armatei Habsburgilor, pierderile au fost mari. Infanteria de pe linia centrală a frontului francez a încetat să mai existe iar ducele D’Enghien a pierdut 4.000 dintre soldații săi, unii dintre ei ofițeri superiori, ceea i-a atras destule critici la curtea regală din Paris. În tabăra imperială retragerea după o asemenea oportunitate ivită în fața armatei franceze și, mai ales, apriga desfășurare a luptei, a dus la un val de dezamăgire în rândul trupelor imperiale și bavareze. Nici victoria tactică obținută de armata imperială și nici pierderile provocate adversarului- 4.000 de soldați francezi uciși sau capturați- nu au putut șterge dezamăgirea unei șanse ratate de a distruge pentru o perioadă de timp sau chiar elimina definitiv marjele de manevră militară ale francezilor din teritoriile Sfântului Imperiu.

După bătălia de la Allerheim din august 1645 francezii au ocupat Nördlingen și Dinkelsbühl dar nu au putut cuceri Heilbronn. Trupele imperiale au primit întăriri din Boemia pentru a se opune francezilor dar în paralel, suedezii care atacau de câteva luni bune electoratul Saxoniei- unul dintre aliații importanți ai împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg- au forțat Saxonia să încheie un armistițiu înainte ca Ferdinand al III-lea să poată oferi ajutor militar și să împiedice victoria tactică a suedezilor.

La scurt timp după bătălia de la Allerheim din august 1645 francezii au ocupat Nördlingen și Dinkelsbühl dar s-au împotmolit la Heilbronn. Bolnav și lipsit de întăririle necesare pe care cardinalul francez Mazarin refuza să i le trimită, ducele D’Enghien nu era în măsură să îi ofere ajutor mareșalului Turenne care nu a putut face față trupelor lui Leopold Wilhelm sosit din Boemia în octombrie 1645. Cu cei 5.000 pe care i-a adus ca întăriri pentru armata imperială, aceasta a reușit să îl respingă pe Turenne în Alsacia. Până în decembrie același an francezii pierduseră toate cuceririle teritoriale din Sfântul Imperiu realizate în ultimul timp.

La ordinul comandantului suprem al armatei suedeze din Sfântul Imperiu, Lennart Torstensson, generalul Königsmarck a mărșăluit de-a lungul Main-ului înspre Saxonia, venind din sudul teritoriilor germane ale Imperiului. După ce a intrat în august 1645 în Saxonia principele-elector Johann Georg a apelat la suzeranul lui pentru ajutor, împăratul Ferdinand al III-lea. Timing-ul a fost perfect pentru suedezi deoarece la finalul lunii august 1645 împăratul îi scrisese electorului că urma să îi trimită în ajutor o armată- mai ales că se eliberase de „grija” numită principele Transilvaniei, Gheorghe I Rákóczi- dar scrisoarea suveranului nu a ajuns la timp. „Era prea târziu. Înaintea ca scrisoarea să sosească, electorul își pierduse speranța; el a încheiat un armistițiu la Kötzschenbroda pe 6 septembrie”.

În timp ce situația militară în dreptul taberei imperiale a Habsburgilor din sudul german al Sfântulul Imperiu era una stabilă la finalul anului 1645, în nord acțiunea suedezilor îndreptată împotriva Saxoniei- și care era în desfășurare de luni bune- a cunoscut un ascendent important și s-a finalizat în cele din urmă cu victoria tactică a acestora. În fapt, succesul suedezilor a fost determinat de acțiunile anterioare ale francezilor împotriva bavarezilor. Deși nu reușiseră să își ducă la bun sfârșit planul propus- eliminarea Bavariei din Războiul de Treizeci de Ani- totuși, efortul campaniei franceze nu a rămas fără rezultate. Mai precis, ea a forțat armata imperială să își concentreze eforturile pentru ajutorarea Bavariei, ceea ce a deschis drumul unei intervenții mai decisive a suedezilor împotriva celuilalt aliat important al împăratului Ferdinand al III-lea: electorul Saxoniei.

Armistițiul semnat la Kötzschenbroda în septembrie 1645 între electorul Saxoniei, Johann Georg, și comandantul suedezilor din Sfântul Imperiu, Lennart Torstensson, prevedea sistarea operațiunilor militare pentru o durată de șase luni. Termenii armistițiului, în linii generale, erau destul de generoși pentru electorul Saxoniei. Suedezii îi permiteau principelui să își îndeplinească pe mai departe obligațiile față de suzeranul său, împăratul Ferdinand al III-lea, prin menținerea celor 3 regimente de cavalerie saxone în interiorul armatei imperiale. În același timp Johann Georg se angaja să plătească lunar suma de 11.000 de taleri pe lună pentru întreținerea garnizoanei suedeze cantonate la Leipzig și totodată suedezii aveau permisiunea să traverseze electoratul saxon. În același timp, suedezii se angajau să renunțe la asediul asupra garnizoanei saxone de la Magdeburg.

Date fiind pozițiile schimbătoare ale situației militare a armatei împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg sau ale aliaților principali din Sfântul Imperiu- Saxonia și Bavaria- în decursul anilor 1644-1645 împăratul a decis să ofere o patină mai accentuată negocierilor de pace cu oponenții lui- Franța și Suedia. Atitudinea a fost decisă și de faptul că Saxonia a fost forțată să încheie un armistițiu din cauza intervenției militare a suedezilor în electoratul amintit, fără ca Ferdinand al III-lea să fie în măsură să ofere protecție și asistență militară. În urma presiunilor franceze împăratul era deschis ideii de a permite Stărilor nobiliare din principatele Imperiului să ia parte la negocierile de pace dintre combatanții Războiului de Treizeci de Ani de la Westfalia.

Împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, a acceptat cererile franco-suedezilor din cadrul discuțiilor preliminare de pace de la Westfalia din ultimii ani ai Războiului de Treizeci de Ani prin care la discuțiile și negocierile diplomatice puteau participa și Stările nobiliare și, mai important, principii-electori din Imperiu. Dacă unii dintre ei nu doreau să își „deranjeze” suzeranul, împăratul Ferdinand al III-lea, în schimb, regenta de Hessen-Kassel, Amalie Elisabeth, s-a insinuat în această dilemă: aveau principii dreptul să negocieze de pe același statut cu împăratul dat fiind faptul că, tehnic și juridic, aceasta era suzeranul lor? În spatele acestei dileme se deschidea un culoar care avea să reprezinte lungul drum al disoluției puterii împăratului Sfântului Imperiu prin operarea în timp a unor modificări constituționale. Atitudinea regentei Amalie Elisabeth a fost cu atât mai îndrăzneață cu cât ea s-a insinuat ca parte în discuțiile diplomatice de pe poziția lăsată liberă de electorul Palatinatului, Hessen-Kassel-ul nefiind în măsură din punct de vedere juridic să propună modificări de substanță în ceea ce privea ordinea constituțională din Imperiu.

Modificările propuse de regenta de Hessen-Kassel, Amalie Elisabeth, privind participarea Stărilor nobiliare din principatele și ducatele din Sfântul Imperiu la negocierile dintre combatanții din Războiul de Treizeci de Ani care se desfășurau la Westfalia, au fost acceptate de Franța și Suedia. Poziția radicală a acesteia- nu doar cei 7 principi-electori aveau dreptul de a sta pe picior de egalitate cu împăratul la masa negocierilor ci inclusiv landgrafii, margrafii și ducii de o mai mică însemnătate politică- avea la bază diminuarea prestigiului și puterii de reprezentare „externă” a împăratului Sfântului Imperiu care vorbea până atunci în numele tuturor conducătorilor locali din Imperiu în raport cu regatele europene. Mai mult, Amalie Elisabeth susținea că nu e necesar nici măcar acordul formal al împăratului pentru ca aceștia să ia parte la negocierile de la Westfalia.

La sugestiile tot mai puternice ale electorului Bavariei, Maximilian, împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg a cedat și a fost de acord cu varianta „radicală” vehiculată la nivelul conducătorilor locali din Sfântul Imperiu privind participarea acestora la negocierilor de pace de la Westfalia alături de împărat. Ferdinand al III-lea a fost de acord cu participarea tuturor entităților politice din Imperiu în cadrul negocierilor de pace de la Westfalia- inclusiv orașele imperiale- în acest sens emițând invitația oficială adresată acestora pe 29 august 1644.

Dacă în decursul anului 1644 împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg nu era decis să acorde concesii politice și diplomatice principilor oponenți din Imperiu, odată cu reculul militar din 1645 și la presiunile unora dintre cei mai apropiați aliați- electorul Bavariei- Ferdinand al III-lea și-a schimbat optica în acord cu noile realități militare. În acest sens, el l-a însărcinat pe Trauttmannsdorff să negocieze în numele împăratului, dându-i mână liberă să trateze și să negocieze pentru a obține pacea. El era în măsură să acorde concesii- în acord cu documentul secret pe care îl primise de la împărat- dar să păstreze preeminența prestigiului imperial în cadrul discuțiilor cu principii și conducătorii locali din Imperiu. Una dintre primele concesii pe care Trauttmannsdorff era în măsură să le acorde în numele împăratului oponenților pentru ajungerea la un acord de pace era cedarea țărmului de nord baltic suedezilor. Mai mult, Verden și Bremen erau prezentate și oferite drept plusuri în cazul în care suedezii ar fi fost dispuși să încheie pace.

Una dintre concesiile pe care trimisul împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg, Trauttmannsdorff, era autorizat să le acorde oponenților taberei Habsburgilor din Imperiu în schimbul obținerii unui acord de pace în cadrul discuțiilor de la Westfalia era legată de Brandenburg. Dacă suedezilor le era acordată Pomerania, atunci electoratului de Brandenburg urma să îi fie compensată pierderea Pomeraniei prin alipirea teritoriilor din zona Magdeburg și Halberstadt. Pentru aducerea Franței în poziția de negociere de pace concesia acordată de împărat viza Alsacia. Ea urma să devină teritoriul al regatului francez.

Draftul concesiilor acordate de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, pe baza căruia trimisul special al suveranului, Trauttmannsdorff, urma să negocieze pacea în numele împăratului la Congresul de pace de la Westfalia cuprindea, pe plan intern, revenirea la situația confesională și politică din 1618 prin repudierea completă a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis de Habsburgi în 1629. Mențiunea era expresă în dreptul teritoriilor Sfântului Imperiu, cu excepția Fiefurilor Ereditare Austriece ale dinastiei acolo unde rămânea valabilă pe mai departe opțiunea constituțională și politică dorită de împăratul Ferdinand al III-lea. În final, împăratul Ferdinand al III-lea era dispus să încheie pace separat de Habsburgii spanioli dacă acest lucru i-ar fi adus avantaje evidente și, în același timp, în funcție de evoluția militară a Războiului de Treizeci de Ani în ultimii ani de desfășurare- suntem în anii 1644-1645- împăratul era dispus să jongleze diplomatic și în ceea ce privește electoratul Palatinatului. Ferdinand al III-lea era dispus să retraseze configurația teritorială a electoratului Palatinatului de Rin și să compenseze transferul titlului electoral în dreptul ducelui de Bavaria prin refacerea și numirea unui al 8-lea principe-elector, în persoana conducătorului Palatinatului. Ultimului elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, îi fusese retras titlul ca urmare a rebeliunii antihabsburgice din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani.