Ofensiva Franței în Sfântul Imperiu după 1643
Inovații în negocierea diplomatică
autor Alexandru Cristian Enescu, august 2018
Inovația diplomatică reprezentată de demararea negocierilor preliminare de la Westfalia pe baza acceptării la masa tratativelor în condiții egale pentru parteneri, renunțându-se astfel la sistemul ierarhic al Evului Mediu, a fost dublată însă de manevrele desfășurate de fiecare delegație menite a impresiona adversarul. Rolul era evident acela de a impune respect și de a eclipsa adversarul în vederea negocierilor ce urmau să fie efectuate. Dincolo de inovațiile diplomatice adoptate odată cu deschiderea negocierilor de pace de la Westfalia din 1643- statutul egal între părți la masa tratativelor- a mai existat o noutate: „acoperirea mediatică”, dacă nu e prea pretențios termenul, pentru statusul desfășurării și progreselor efectuate în cadrul discuțiilor prin comparație cu epocile anterioare. Doar în limba germană au fost răspândite informații pe teritoriul Sfântul Imperiu de nu mai puțin de 27 de publicații în timp ce gravurile despre personajele implicate în tratativele de pace erau și ele la ordinea zilei. Un alt aspect de noutate a fost conținut și în proeminența rolului de mediator diplomatic între părți care a început să apară din acest moment ca element diplomatic. Italianul Fabio Chigi, trimisul Papalității, și Alvise Contarini au operat, de exemplu, între pretențiile Habsburgilor și reprezentanții Franței.

Situația de la finalul anului 1643 era una favorabilă din punct de vedere militar Habsburgilor în confruntarea cu suedezii și francezii din Sfântul Imperiu, mai ales că suedezii au mai deschis un front de conflict împotriva Danemarcei. Însă, pe măsură ce împăratul Ferdinand al III-lea a beneficiat de o perioadă de liniște din partea trupelor suedeze, politica desfășurată de cabinetul francez a semnalizat faptul că urmează o implicare mai mare în teritoriile Sfântului Imperiu. Această implicare, ce venea pe fondul schimbului de gardă de la Paris acolo unde Richelieu murise și fusese înlocuit cu cardinalul Jules Mazarin, a pregătit campania militară- Campania Freiburg. Urmările celor 3 bătălii succesive de la Freiburg din august 1644 dintre armata franceză și trupele bavareze au semnalizat această implicare accentuată. Deși pierderile francezilor au fost mai mari iar bavarezii au luptat din greu, într-un final, tabăra imperială- bavarezii luptau de partea împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea- a fost nevoită să cedeze inițiativa asupra Rinului de mijloc. Ducele d’Enghien și mareșalul Turenne au ocolit Freiburg-ul, în cele din urmă, și s-au îndreptat înspre Palatinatul Inferior, destul de slab apărat, unde au provocat panică. Francezii au cucerit rapid Baden, Speyer, Worms și Philippsburg, în septembrie 1644.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Discuțiile dintre părțile combatante din Războiul de Treizeci de Ani prin care se urmărea încheierea diplomatică a conflictului care produsese atâtea pagube și drame au debutat în 1643 la Westfalia iar tratativele s-au derulat în paralel cu operațiunile militare pentru alți 5 ani până când Pacea de la Westfalia din 1648 punea capăt oficial Războiului de Treizeci de Ani. Tratativele au beneficiat și de acceptul împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg și al regelui Spaniei Filip al IV-lea, ultimul fără tragere de inimă. Deja fuseseră angajate discuții preliminare la Hamburg în 1642 concretizate prin necesitatea deschiderii unor tratative serioase care să pună capăt conflictului. Ceea ce spera fiecare parte, prin continuarea războiului o perioadă, era de a se pune militar într-o poziție dominantă care să-i permită impunerea sau negocierea unor termeni avantajoși la viitorul congres de pace. Niciunul dintre combatanți nu mai trăia iluzia unei victorii finale complete împotriva adversarului.

Împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg și-a dat acordul în discuțiile preliminare de la Hamburg din 1642 pentru deschiderea unor tratative de pace între părțile combatante din Războiul de Treizeci de Ani și care urmau să fixeze diplomatic încheierea conflictului printr-un congres de pace ce urma să aibă loc la Westfalia. Fără tragere de inimă pentru deschiderea tratativelor și-a dat acordul și regele Spaniei, Filip al IV-lea. Împăratul Ferdinand al III-lea era presat să accepte deschiderea unor tratative de pace și de faptul că tot mai mulți prinți de la nivelul Imperiului își declarau starea de neutralitate iar suveranul, impotent militar, nu-i putea constrânge să se răzgândească.

Primele aranjamente pentru deschiderea negocierilor de pace de la Westfalia au fost realizate în 1643, din partea împăratului Ferdinand al III-lea sosind în oraș Johann Krane. Acesta a fost urmat de delegația spaniolă în octombrie același an, apoi cea franceză în aprilie 1644. Olandezii au sosit mult mai târziu, de-abia în ianuarie 1646. Discuțiile erau de principiu, inițial preliminare, și ele se desfășurau în paralel cu operațiunile militare care erau încă în derulare în teritoriile Sfântului Imperiu. „Cei mai mulți au întârziat trimiterea delegaților până când propriile condiții se îmbunătățeau îndeajuns de mult pentru a le permite să negocieze de pe o poziție de forță. Unii din contră vedeau așteptarea în dezavantajul lor oricum iar participarea Spaniei era dictată de o situație care se deteriora și de dorința de a păstra un front comun cu Austria”.

Deși lozinca sub care se prezentau discuțiile de la Westfalia privind încheierea Războiului de Treizeci de Ani și restabilirea era cea a unei păci generale în Europa- pax generalis- aceasta era înțeleasă în mod mai restrâns, între participanții la Războiul de Treizeci de Ani, de vreme ce englezii nu au participat la discuțiile preliminare de la Westfalia cum, de altfel, nu au participat nici Rusia sau Imperiul Otoman. Dintre cei 194 de reprezentanți de la Westfalia, 178 erau din Sfântul Imperiu, între care împăratul, principii-electori, reprezentanți ai Stărilor din diferitele ducate și principate ale Imperiului alături de cavaleri și reprezentanți ai Ligii Hanseatice. Diferența până la 194 de reprezentanți a fost acoperită de Franța, Spania, Suedia, Danemarca, Polonia. Unele dintre conflicte erau tratate secundar, cum ar fi revolta catalanilor sau a portughezilor iar în ceea ce privește conflictul de peste mări dintre Spania și Republica olandeză acesta era discutat doar între cele două părți. De asemenea, conflictul din nordul Italiei era privit din perspectiva tratativelor diplomatice preliminare de la Westfalia ca un război între Franța și Spania.

Discuțiile preliminare de la Westfalia demarate începând cu anul 1643 între combatanții din Războiul de Treizeci de Ani și care vor duce la încheierea conflictului prin pacea semnată în același loc cinci ani mai târziu a reprezentat „prima întrunire internațională cu adevărat laică” (Peter H. Wilson, p. 671) De fapt, una dintre realizările discuțiilor de la Westfalia a fost concretizarea protocolului diplomatic și a stilului de negociere, aspecte care și-au păstrat substanța- e adevărat, cu unele variații- până în zilele noastre. „Primul și totodată cel mai important aspect, congresul a erodat principiul medieval al ierarhiei. Prezența atâtor de mulți reprezentanți ai unor conducători de rang diferit cerea o nouă și mai simplă formă de interacțiune. S-a convenit că toți regii au titlul de «majestate» și că toți ambasadorii regali și electorali urmau să fie apelați cu titlul «excelență» și puteau să sosească într-o trăsură trasă de șase cai. Aceste aspecte erau departe de a lipsite de importanță. Ele au reprezentat un pas major înspre conceptul modern al unei ordini bazate pe state suverane interacționând între ele ca parteneri egali, indiferent de forma lor internă de guvernare, resurse sau potențial militar. Congresul a stabilit o nouă cale de rezolvare a problemelor internaționale prin intermediul negocierii între toate părțile interesate”.

Inovația diplomatică reprezentată de demararea negocierilor preliminare de la Westfalia pe baza acceptării la masa tratativelor în condiții egale pentru parteneri, renunțându-se astfel la sistemul ierarhic al Evului Mediu, a fost dublată însă de manevrele desfășurate de fiecare delegație menite a impresiona adversarul. Rolul era evident acela de a impune respect și de a eclipsa adversarul în vederea negocierilor ce urmau să fie efectuate.

Un număr impresionant de reprezentanți și ambasadori au participat la negocierile și tratativele de pace deschise la Westfalia în 1643- oficial- și care s-au întins pe o durată de 5 ani. Lângă cei 235 de reprezentanți oficiali au fost prezenți și o serie de personaje cu rang auxiliar sau pur si simplu servitori. Pentru a înțelege dificultățile logistice pe care le-au întâmpinat autoritățile locale din Westfalia din Sfântul Imperiu trebuie să avem în vedere faptul doar suedezii au sosit cu un personal de 165 de persoane care includea pe lângă oficialii însărcinați pentru desfășurarea tratativelor de pace, bucătari, personal medical și chiar un croitor. Numărul adus de delegația franceză a fost cu adevărat impresionant: 319 persoane. „Cele două ambasade principale au sosit cu 319 asistenți în timp ce negociatorul-șef, ducele de Longueville, a adus cu el 139 de gărzi de corp și 54 de servitori. Chiar și delegațiile din orașele imperiale puteau să includă 7 sau 8 membrii în staff. Spania și Franța au cheltuit câte jumătate de milion de taleri pe deplasările reprezentanților lor în timp ce delegația împăratului, a Suediei și a Republicii olandeze au costat aproximativ câte un sfert de milion de taleri fiecare. Costul total s-a cifrat la aproximativ 3.2 milioane taleri, sumă care a fost în mare măsură cheltuită mai degrabă pe mâncare și bună-dispoziție decât pe mită sau alte plăți”.

Numărul mare de delegați, reprezentanți oficiali și personal auxiliar pe care fiecare parte implicată în negocierile de la Westfalia l-a adus în zonă a ridicat serioase probleme logistice pentru populația locală. Însă, pe lângă faptul că aceasta a fost de-a dreptul copleșită de numărul mare de alogeni sosiți în teritoriu, au existat și semne pozitive în acest aspect: de la sumele cheltuite de delegați și care au rămas în circuitul local, mai ales în condițiile distrugerilor provocate de război, și până la investițiile în reparațiile clădirilor ce urmau să găzduiască delegațiile. Unii dintre reprezentanți au trebuit însă să se mulțumească și cu condiții de locuit mai dificile. „Prezența atâtor de mulți oameni aproape i-a copleșit pe gazdele lor. Delegația bavareză de 29 de oameni a trebuit să împartă 18 paturi în timp ce reprezentanții elvețieni au fost cazați deasupra unei prăvălii a unui țesător de lână într-o cameră care puțea a cârnați și ulei de pește. Congresul însă a reprezentat fără îndoială un binemeritat elan pentru economia locală puternic lovită de război. Clădirile au fost renovate de vreme ce delegațiile căutau cazare în acord cu ambițiile lor politice. Localnicii erau priviți în mare parte cu desconsiderare ca pe niște țărani de provincie care beau bere în loc de vin și mâncau pâine de secară”.

Dincolo de inovațiile diplomatice adoptate odată cu deschiderea negocierilor de pace de la Westfalia din 1643- statutul egal între părți la masa tratativelor- a mai existat o noutate: „acoperirea mediatică”, dacă nu e prea pretențios termenul, pentru statusul desfășurării și progreselor efectuate în cadrul discuțiilor prin comparație cu epocile anterioare. Doar în limba germană au fost răspândite informații pe teritoriul Sfântul Imperiu de nu mai puțin de 27 de publicații în timp ce gravurile despre personajele implicate în tratativele de pace erau și ele la ordinea zilei. Un alt aspect de noutate a fost conținut și în proeminența rolului de mediator diplomatic între părți care a început să apară din acest moment ca element diplomatic. Italianul Fabio Chigi, trimisul Papalității, și Alvise Contarini au operat, de exemplu, între pretențiile Habsburgilor și reprezentanții Franței. Mai mult decât atât, discuțiile se purtau nu în sesiune comună, ci ele erau desfășurate de multe ori în paralel cu Osnabrück ca loc de întâlnire a pretențiilor suedezilor iar cu Münster ca loc de negociere cu delegații francezi. Negocierile spaniolilor se desfășurau direct cu delegații olandezilor.

Este de reținut faptul că în discuțiile preliminare de pace demarate la Westfalia în 1643 și care s-au prelungit, în paralel cu operațiunile Războiului de Treizeci de Ani până în 1648 când s-a consemnat stingerea oficială a conflictului, confesiunea a contat prea puțin sau deloc. Reprezentanții catolici sau protestanți se găseau în ambele locații principale din Westfalia: Osnabrück și Münster. Între cele două localități reprezentanții francezi și suedezi se mai întâlneau pentru a pune la cap un plan de mișcare coordonată pentru tratativele pe care aceste două regate le duceau în orașele de mai sus cu combatanții din Războiul de Treizeci de Ani. „Asemenea întâlniri erau esențiale pentru Franța și Suedia pentru a-și coordona frontul comun la congres. Münster a rămas locul de întâlnire al negocierilor spaniolo-olandeze pentru a-și rezolva conflictul. Locul a văzut de asemenea și negocieri pentru pace între Franța și Imperiu. Osnabrück a căpătat o importanță mai mare din momentul în care Stările imperiale au fost admise și a devenit locul în care cele mai multe dintre problemele Imperiului au fost rezolvate”.

Un element de luat în calcul în ceea ce privește negocierile și tratativele de la Westfalia dintre părțile implicate în Războiul de Treizeci de Ani era legat de distanța și timpul pe care o înștiințare dinspre Westfalia și către Westfalia avea nevoie să o parcurgă. Reprezentanții părților implicate trebuiau să comunice cu guvernele lor pozițiile sau schimbarea pozițiilor de negociere în acord cu ceea ce se discuta sau apărea nou în cadrul tratativelor de la Westfalia. Însă armonizarea poziției capitalei cu reprezentanții din teritoriul Sfântului Imperiu cerea timp. O scrisoare parcurgea 10 zile din Westfalia până la Paris, câteva zile în plus ca să ajungă la Viena iar la Madrid veștile de la Westfalia se primeau în circa 30 de zile. Cu toate că „poșta” diplomatică se bucura de protecție existau destule cazuri de interceptare a înștiințărilor înainte de a ajunge la destinatar din dorința de a cunoaște dinainte poziția de negociere a oponenților. Olandezii din Maastricht au „bruiat” de-a dreptul orice misiune de transmitere de înștiințări, garnizoana fiind pe cont propriu și deconectată militar de Republica olandeză, ceea ce o făcea să acționeze cum considera de cuviință. În cele din urmă, la protestele celorlalte părți, aceștia au renunțat la hărțuirea mesagerilor diplomatici.

De departe cea mai impunătoare „echipă” de negociere de la tratativele desfășurate la Westfalia începând cu 1643 între participanții la Războiul de Treizeci de Ani a avut-o împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea. La celălalt pol, surprinzător, cei mai slabi reprezentanți i-a avut Spania. Rolul reprezentării împăratului a fost întărit și de reprezentanți care negociau în numele lui, dincolo de poziția de împărat al Sfântului Imperiu, și din poziții individuale pentru titlul fiecărui teritoriu cu tradiție al Habsburgilor pe care suveranul îl deținea: Coroana Cehă și Fiefurile Ereditare Austriece.

Din momentul în care în Westfalia s-au adunat reprezentanții regatelor și părților implicate în Războiul de Treizeci de Ani, din 1643, pentru negocieri privind stingerea diplomatică a conflictului, împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea a beneficiat de cea mai experimentată „echipă” de negociere. Cel care a devenit cel mai important personaj din întregul ansamblu de discuții de la congresul din Westfalia a fost Maximilian von Trauttmannsdorff, omul de încredere al împăratului, cu toate că el s-a alăturat delegației de-abia al doi ani de la deschiderea discuțiilor, în 1645. Contele de Nassau-Hadamar și conții Auersperg și Lamberg au fost alte câteva personaje importante din echipa de tratative a împăratului.

În ceea ce privește reprezentanții Suediei de la discuțiile privind tratativele de pace de la Westfalia începute în 1643, divergențele dintre ei erau unele de ordin personal. Cancelarul Axel Oxenstierna își delegase fiul, pe Johan, pentru a conduce delegația suedeză. Numai că stilul acestuia era unul dur și intransigent, linia de negociere a acestuia fiind dictată de cât de mult a investit Suedia în efortul de război din teritoriile Sfântului Imperiu. Prin urmare, în acord cu această gândire, Johan nu țintea altceva decât câștiguri cât mai mari și mai multe pentru regatul suedez. Mai experimentatul om politic Salvius, în schimb, vedea rezultatul negocierilor doar prin filtrul ajungerii la un compromis între părți, politica „pumnului în masă”, nefiind deloc un mod de a obține realizări în acest caz. În acest sens, el coresponda în secret cu regina Suediei, Cristina. Delegația franceză în schimb era măcinată de conflicte personale între ducele d’Avaux și Abel Servien. La doi ani de la deschidere tratativelor de la Westfalia în 1645 a fost trimis și ducele de Longueville pentru a conduce delegația și a calma competiția dintre cei doi. Interesant este faptul că atât poziția franceză cât și cea spaniolă în negocierile deschise la Westfalia aveau la bază ideea de a aduce pacea pentru Creștinătate- repos de la Chrestienté/reposo de la Christiandad. (Peter H. Wilson, pp. 674-676) Ideea însă, pe cât de generoasă și autentică, a fost sabotată de faptul că cele două delegații au început să se acuze de faptul că se folosesc de discursul pacifist de la congres pentru a câștiga timpul necesar armatelor proprii să ocupe poziții dominante ce ar permite angajarea de pe poziții superioare în timpul tratativelor.

Împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg s-a bazat pe o serie de reprezentanți bine pregătiți în tratativele și negocierile demarate la Westfalia în 1643 între oponenții din Războiul de Treizeci de Ani, lucrări care se desfășurau în paralel cu operațiunile militare în care statele încă erau angajate. În probleme delicate de negociere, cazul Alsaciei pe care Franța o ocupase deși era parte din Imperiu, se cerea implicare și tactul unor personaje bine pregătite, cum a fost cancelarul alsacian, Volker. „Pe lângă Krane originar din Westfalia, cel care a ajutat la deschiderea congresului, cealaltă figură importantă a fost Dr Volmar, cancelarul Alsaciei care le câștigase încrederea atât împăratului cât și arhiducesei Claudia de Tirol. Volmar era un caracter dezagreabil care își construise cariera sabotându-și colegii, dar era de asemenea și un expert în ceea ce privea situația complexă din Alsacia iar sfaturile lui s-au dovedit de neprețuit în negocierile cu Franța. Prezența împăratului a fost consolidată de ambasadori adiționali care îl reprezentau pe acesta în postura lui de rege al Boemiei și arhiduce de Austria, la fel precum delegația arhiducelui Leopold Wilhelm în numele celor 8 formațiuni ecleziastice pe care acesta le conducea”.

Contele spaniol Peñaranda primise instrucțiuni precise de la Madrid asupra compromisurilor pe care guvernul spaniol era dispus să le facă în cadrul negocierilor de la congresul de pace de la Westfalia ale cărui lucrări s-au deschis în 1643 când Războiul de Treizeci de Ani era încă în desfășurare. Franței i se permitea posesia asupra zonei Artois și Franche-Comté pe care, oricum, francezii le ocupaseră militar. „Acestea urmau să fie mascate sub formă de zestre pentru un mariaj între fiica lui Filip al IV-lea, Maria Tereza, și regele încă minor Ludovic al XIV-lea pentru a prezerva prestigiul spaniol. În schimb, din partea Franței se aștepta să se retragă din Lorena, Italia și Catalonia. Spania avea cu adevărat doar o singură carte de jucat: o pace separată cu olandezii pentru a se concentra apoi pe câștigarea războiului împotriva Franței”. (Peter H. Wilson, p. 676) Problema cea mai importantă însă a diplomației spaniole era că se baza pe niște cereri complet nerealiste față de adevărurile militare de pe fronturile Războiului de Treizeci de Ani în care erau implicate trupele spaniole. Altfel spus, cererile spaniole se întemeiau în 1643 pe un tipar, un draft, realizat de contele spaniol Olivares în 1636, moment în care Franța numai ce se angajase în război iar spectrul încheierii unei păci în care Spania să își impună termenii era perfect realizabil. Acum însă, în 1643, după insuccesele împotriva francezilor și după revoltele catalanilor și portughezilor „de pe teren propriu”, cererile delegației spaniole păreau „din alt film”.

Surprinzător, oarecum, dacă ne gândim la poziția ocupată de Spania în arhitectura politică a continentului și la statutul ei de mare putere colonială, regatul spaniol a avut cea mai slabă delegație de negociere de la congresul din Westfalia ale cărui lucrări s-au deschis în 1643. Contele Peñaranda, un discipol de-al contelui Olivares, a sosit în 1645 echilibrând măcar de fațadă statutul de negociator matur al regatului spaniol, dar chiar și așa, pesimist din fire, Peñaranda, la fel ca și asistentul lui principal- Saavedra- nu considera că se puteau obține prea mult lucruri pentru Spania. Asistentul lui chiar își exprimase opinia că Spania e în poziția unui bolnav în fază terminală. La acest lucru s-a adăugat și proasta dispoziție pe care negociatorul-șef al spaniolilor, contele Peñaranda, a avut de la începutul sosirii lui în Münster-ul german. Ploile și vremea rea, alături de distanța de familie, îi creau acestuia senzația unui constant declin al sănătății lui. Altfel, putem înțelege reacția contelui dacă ne gândim la locul de origine însorit al spaniolului față de vremea din teritoriile germane. Dificultățile lui Peñaranda s-au amplificat atunci când asistentul său, Saavedra, a fost rechemat la Madrid, și cu care oricum începuse să aibă divergențe mari, iar în același timp negocierile reprezentantului Spaniei de la Westfalia au fost sabotate o anumită perioadă- până în momentul în care s-a descoperit acest lucru- de un personaj chiar din interior. Guvernatorul Țărilor de Jos spaniole, Castel Rodrigo, promova mai degrabă interesele Habsburgilor austrieci decât pe cele spaniole.

Poziția delegației împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, în tratativele și negocierile demarate de părțile combatante în Războiul de Treizeci de Ani de la Westfalia, a fost una lăsată intenționat ambiguu deoarece împăratul spera la o îmbunătățire a situației militare de pe front. Un al doilea motiv, iar acest fapt a fost ținut secret, era legat de poziția Pomeraniei asupra căreia suveranul era dispus să facă o concesie: Ferdinand al III-lea era gata să le ofere o parte din ea suedezilor. În ceea ce privește Franța împăratul nu era dispus în acest moment- 1643- să facă nicio concesie teritorială. În altă ordine de idei, reprezentanții lui Ferdinand al III-lea erau instruiți să separe discuția legată de problemele constituționale din Sfântul Imperiu- ce trebuia să rămână un subiect de politică internă între el și principi- și cele legate de rearanjarea diplomatică a Habsburgilor în relațiile cu oponenții din conflict. Din perspectiva franco-suedeză împăratul trebuia să le permită exilaților boemieni să se reîntoarcă în teritoriile cehe și să restaureze electoratul de Trier principelui Sötern care fusese arestat pentru „afinitățile” lui franceze. Bineînțeles, acestea erau cererile prezentate sub umbrela lozincii „libertății germane” sub care se ascundeau cererile teritoriale ale Franței și Suediei pe seama Sfântului Imperiu, dar care au fost deocamdată ținute în umbră în primii ani ai negocierilor de la Westfalia.

Cererile delegaților Franței și Suediei în momentul în care lucrările preliminare ale congresului de la Westfalia s-au deschis în 1643 și care au continuat până la finalizarea Războiului de Treizeci de Ani prin Pacea de la Westfalia din 1648 aveau puncte divergente. Punctul comun era reprezentat de faptul că ambele regate erau dispuse să renunțe la o mare parte din cererile lor teritoriale pe seama Sfântului Imperiu dacă acest lucru ar fi dus la încheierea unui compromis cu Ferdinand al III-lea. În schimb, una dintre divergențe era legată de poziția electoratului Palatinatului de Rin al cărui teritoriu fusese partiționat iar titlul electoral transferat de împărat în contul ducelui Bavariei, Maximilian. În timp ce Suedia susținea restaurarea titlului electoral în dreptul Palatinatului și, prin urmare, ștergerea „cazierului” pentru rebeliune al fostului elector și repunerea în drepturi a urmașilor acestuia, Franța era pregătită să recunoască alegerea făcută de împărat pentru ducele Bavariei. Divergențele din cadrul diplomației suedeze erau legate și de procentul din Pomerania pe care împăratul urma să li-l acorde iar ei erau dispuși să îl accepte. Dacă prima rundă de discuții de la Westfalia s-a concentrat mai mult pe formă- cine avea dreptul să ia parte la masa negocierilor- între 1643-1644, cea de-a doua rundă din 1646-1647 a fost determinată de cursul militar al operațiunilor dintre cele două faze de negocieri. Oricum, problema inițială legată de cine avea dreptul să participe la tratative a fost complicată. „Prima rundă s-a focalizat pe stabilirea celor care avea dreptul de a participa la negocieri de vreme ce Spania a obiectat asupra delegațiilor catalană și portugheză, Franța a refuzat să negocieze cu reprezentanții din Lorena, Suedia a respins pretențiile daneze de a media iar împăratul se chinuia să excludă de la negocieri Stările imperiale”.

Situația de la finalul anului 1643 era una favorabilă din punct de vedere militar Habsburgilor în confruntarea cu suedezii și francezii din Sfântul Imperiu, mai ales că suedezii au mai deschis un front de conflict împotriva Danemarcei. Însă, pe măsură ce împăratul Ferdinand al III-lea a beneficiat de o perioadă de liniște din partea trupelor suedeze, politica desfășurată de cabinetul francez a semnalizat faptul că urmează o implicare mai mare în teritoriile Sfântului Imperiu. Această implicare, ce venea pe fondul schimbului de gardă de la Paris acolo unde Richelieu murise și fusese înlocuit cu cardinalul Jules Mazarin, a pregătit campania militară- Campania Freiburg.

În finalul anului 1643 Suedia a declanșat operațiuni militare împotriva Danemarcei, ceea ce s-a dovedit un aspect pozitiv pentru împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg. În fața acestei noi schimbări împăratul și-a permis să lase doar 10.000 de soldați sub conducerea mareșalului Johann von Götzen pentru apărarea Fiefurilor Ereditare Austriece ale Habsburgilor iar generalul Gallas a fost trimis cu o armată de 21.500 de soldați în ajutorul Danemarcei atacate de suedezi. De asemenea, armata bavareză a generalului Franz von Mercy număra 19.640 de soldați, ceea ce punea tabăra imperială într-un avantaj numeric față de oponenți după o perioadă de câțiva ani. Mai precis, armata lui Mercy era de două ori mai consistentă decât armata franceză care lupta în teritoriile germane.

În momentul în care ducele francez d’Enghien a ajuns la Freiburg în iulie 1644 garnizoana din cetate capitulase deja în fața trupelor bavareze conduse de generalul Mercy. Stilul bătăios al ducelui precum și soldații pe care i-a adus în conjuncție cu armata franceză condusă de mareșalul Turenne- 4.000 de cavaleri, 6.000 de infanteriști- îl făceau pe duce să propună atacul direct asupra pozițiilor bavareze, mai ales că totalul forțelor franceze din acest moment se ridica la 9.000 de cavaleri, 11.000 de soldați de infanterie și 37 de tunuri. Turenne i-a atras atenția ducelui că poziția bavarezilor de la Freiburg e mult prea bine apărată natural de valea la al cărui capăt de vest se afla orașul. Mercy consolidase una dintre intrări în valea în timp ce un curs de apă proteja intrarea dinspre nord. În satul Ebingen din apropiere fusese plastă o a doua barieră de apărare și care era compusă din regimente bavareze experimentate sub conducerea comandantului Ruischenberg. În Freiburg, în cetate, generalul bavarezilor, Mercy, plasase 340 de soldați iar el alături de restul armatei, în așteptarea francezilor, se poziționase dincolo de cursul de apă, pe o linie de întărituri construite de la Wendlingen la Haslach. În acest moment, Mercy avea la dispoziție mai puțini soldați decât avea la dispoziție mareșalul francez, dar chiar și așa armata era redutabilă: 8.200 de cavaleri, 8.600 de infanteriști și 20 de tunuri.

Generalul francez Turenne care luptase în nordul Italiei a fost numit la comanda armatei din teritoriile germane ale Sfântului Imperiu, prima dintre operațiuni urmând să se desfășoare din Alsacia în direcția teritoriilor de dincolo de Pădurea Neagră. Comandantul bavarezilor, Franz von Mercy, i-a luat prin suprindere însă și i-a atacat pe francezi, reușind să recupereze Überlingen în mai 1644. Aceasta reprezenta ultimul câștig al campaniei francezilor din anul anterior și pe care aceștia reușiseră să îl controleze până acum. Apoi Mercy s-a îndreptat înspre cetatea rebelului Widerhold- Hohentwiel- și, nereușind să o cucerească, a lăsat 1.000 de soldați să o asedieze iar el s-a îndreptat înspre Breisach. La aflarea veștii, generalul francez Turenne s-a deplasat rapid în direcția respectivă pentru a împiedica un eventual succes al bavarezilor. „Turenne a fost forțat să-și abandoneze înaintarea prin orașele din zona Pădurii Negre, s-a reîntors în Alsacia și a traversat din nou pentru a salva cetatea Breisach. Ducele Carol a renunțat iarăși la una din periodicele lui episoade de negocieri și și-a reluat raidurile în Lorena. Mazarin a fost obligat să-l redirecționeze pe ducele d’Enghien de la a proteja Champagne înspre a salva situația de pe Rin. În ciuda faptului că a parcurs cu armata 33 de km pe zi, d’Enghien a ajuns prea târziu pentru a salva Freiburg care s-a predat bavarezilor după un bombardament prelungit pe 29 iulie”.

În consiliul de război ținut între mareșalul francez Turenne și generalii celorlalte corpuri de armată în apropiere de Freiburg în iminenta confruntare care urma să înceapă în debutul lunii august 1644 între armata franceză și bavarezii conduși de generalul Mercy, Turenne a propus o manevră de ocolire a văii de lângă Freiburg și implicit a pozițiilor lui Mercy. Armata urma să se desfășoare peste Pădurea Neagră și prin valea Glotter pe la Denzingen, ceea ce ar fi dus la iminenta retragere a lui Mercy dat fiind faptul că prin această manevră francezii îl deconectau de la conexiunile cu teritoriile controlate de armatele imperiale. Ducele francez d’Enghien tot își dorea executarea unui atac frontal împotriva bavarezilor lui Mercy. Într-un final s-a ajuns la un compromis, dar atacul urma să aibă loc asupra trupelor bavareze printr-o coordonare a ducelui și a mareșalului Turenne. Ducele rămânea pe loc iar o armată condusă de Turenne trebuia să străbată pasul Bannstein și prin Merzhausen urma să ajungă fix în spatele pozițiilor bavarezilor. Traseul lui Turenne urma să fie lung și dificil, dar pentru sincronizarea atacului s-au fixat două ceasuri după care atât Turenne cât și d’Enghien urmau să-și concretizeze atacul comun.

După consiliul de război din 3 august 1644 din tabăra franceză s-a decis atacarea pozițiilor bavarezilor conduși de Franz von Mercy din zona Freiburg din două direcții. O armată era condusă de mareșalul Turenne iar cealaltă de ducele d’Enghien. Bătălia care s-a desfășurat la Freiburg avea să fie una întinsă pe mai mult episoade și care s-a finalizat cu succesul bavarezilor și, implicit, al taberei imperiale. Poate cea mai importantă consecință a faptului că armata imperială a Habsburgilor nu a fost capabilă să-i ofere ajutor comandantului bavarezilor Franz von Mercy, care reușise să le administreze francezilor o înfrângere tactică la Freiburg în august 1644, a fost faptul că din acest moment francezii vor muta confruntările din Sfântul Imperiu din zona Rinului în Suabia și Franconia. Aici deja începuseră să își stabilească baze pentru operațiunile viitoare. Iar dacă avem în minte faptul că în paralel, la Westfalia, se desfășurau negocieri și tratative între părțile combatante, elanul și succesul de pe front ofereau taberei respective la masa negocierilor un tonus ridicat în ceea ce privea cererile avute pe seama învinșilor. Lucrurile nu erau clarificate în acest moment- 1644- dar francezii începuseră anul de pe poziții inferioare iar acum erau în fața taberei împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg.

Ducele francez d’Enghien a lansat atacul asupra pozițiilor bavarezilor conduși de Franz von Mercy și care se aflau poziționați în apropiere de Freiburg în august 1644. Cele 3 regimente trimise dinspre Ebingen s-au trezit în fața unui foc încrucișat din partea trupelor bavareze pe care Mercy le postase de așa natură încât pierderile francezilor au fost mari. Cel de-al doilea atac al francezilor a fost și el respins cu pierderi la fel de mari pentru francezi. În final, ducele a condus personal un al treilea atac trimițând în față o brigadă de muschetari care să acopere printr-un baraj de foc înaintarea regimentelor lui. Bravada ducelui, se spune- o formă de curaj amestecată cu ușoară inconștiență- a dat în cele din urmă roade iar la lăsarea serii pe o ploaie deasă bavarezii s-au retras. Dar pierderile de partea francezilor au fost de două ori mai mari decât ale oponenților. „Se spune că și-a aruncat bastonul de mareșal în prima redută și le-a ordonat soldaților să i-l aducă. Prezența lui i-a făcut pe unii soldați din primele două brigăzi să se alăture atacului. Apărătorii obosiți își epuizaseră practic muniția respingând asalturile anterioare și au fugit atunci când unii soldați francezi au apărut în spatele lor după ce reușiseră să treacă printre copaci. D’Enghien a pierdut 1.200 de soldați sau 1 din 3 din totalul soldaților și de două ori mai mult decât suferiseră bavarezii. Era acum întuneric și ploua puternic iar apărarea principală bavareză încă nu fusese străpunsă”.

În paralel cu atacul ducelui francez d’Enghien asupra pozițiilor bavarezilor conduși de Franz von Mercy de la Freiburg din august 1644 s-a desfășurat și o altă ofensivă condusă de mareșalul Turenne care a atacat armata bavareză relativ în același timp cu ducele d’Enghien, dar din altă poziție. Surpriza mareșalului a fost destul de mare atunci când a realizat că cei 1.000 de muschetari pe care i-a trimis în avans să verifice și să „curețe” pasul Bannstein i-au raportat că generalul bavarezilor fusese cu un pas înaintea lor și baricadase trecătoarea. Mai mult, o santinelă plasată pe dealul Schönberg i-a raportat generalului Mercy despre apropierea francezilor iar acesta a reacționat rapid deplasând 4 regimente către trecătoarea pentru a-i ajuta pe soldații deja poziționați acolo să-i oprească pe francezi. Atacurile în valuri ale lui Turenne s-au lovit de rezistența trupelor bavareze, de întăriturile pe care le-au construit și de faptul că spațiul îngust nu i-a permis mareșalului să-și desfășoare soldații, mai mulți decât aveau bavarezii. După ce a pierdut de 4 ori mai mulți soldați decât adversarii- 1.600- Turenne a ordonat retragerea. De menționat faptul că ultimele rămășite din armata fostului comandant Bernhard de Weimar care luptase de partea francezilor au dispărut definitiv, acum, ca unitate. Altfel, precaut, generalul bavarezilor Mercy a ordonat retragerea armatei înspre zona pasului Bannstein temându-se că un nou atac al lui Turenne ar fi putut disloca apărarea din trecătoare, ceea ce ar fi echivalat cu nefericita situație de a avea inamicul în spate.

După prima bătălie de la Freiburg din august 1644 dintre trupele franceze ale ducelui d’Enghien și armata bavareză comandată de Franz von Mercy și încheiată nedecis ploaia care a început să cadă a oferit o zi de pauză confruntării. Pe lângă faptul că totul s-a transformat în noroi, bavarezii și-au folosit timpul pentru a construi noi întărituri între ei și poziția francezilor. Mercy s-a retras înspre trecătoarea Bannstein și și-a ales locul în care urma să aștepte un nou atac din partea francezilor încât acesta nu putea fi decât frontal. Flancul stâng îi era protejat natural și prin urmare comandantul bavarez și-a plasat cavaleria în flancul drept între Schlierberg și Dreisam.

După ce ploaia s-a oprit în dimineața zilei de 5 august 1644 mareșalul francez Turenna primise deja ordinul de la ducele d’Enghien pentru a ataca pozițiile bavarezilor lui Mercy dinspre Merzhausen înspre Wohnhalde și pe a cărui înălțime bavarezii plasaseră baterii de artilerie. Pădurea Becher ar fi trebuit să îi ofere acoperirea mareșalului francez în timp de ducele ar fi executat o manevră de diversiune pentru a-l împiedica pe comandantul bavarez să își protejeze flancul atacat de Turenne. Atacul declanșat din greșeală de ofițerii din subordinea lui Turenne asupra flancului stâng al armatei bavareze, extrem de bine protejat natural și în același timp consolidat de artilerie, s-a sfârșit prin masive pierderi în dreptul francezilor. Din nou, ducele d’Enghien a atacat și el frontal cu la fel de puține rezultate precum în ciocnirea din urmă cu două zile. Încă un atac executat de infanteria ducelui a fost respins. A doua bătălie de la Freiburg s-a încheiat cu aceeași remiză, fără învingător, cu pierderi grele pentru francezi dar cu semne că moralul bavarezilor începea să scadă, mai ales după ce fratele comandantului Mercy, Kaspar, a fost ucis într-o șarjă a cavaleriei bavareze. „Cerul era practic întunecat de praf de pușcă atunci când francezii s-au retras la ora 5.00 după-masă după ce pierduseră alți 4.000 de soldați morți și răniți. Fără vreo urmă de compasiune față de situația soldaților se spune că d’Enghien ar fi exclamat «Deh! La fel de mulți vor fi concepuți într-o noapte în Paris». Bavarezii au pierdut 1.100 soldați, majoritatea răniți, dar Kaspar a fost ucis în timpul atacului. Există numeroase dovezi cum că moartea fratelui său l-a aruncat pe Mercy în disperare. El a devenit cu siguranță pesimist și era convins că e depășit numeric. Armata lui era de asemenea epuizată iar caii erau slăbiți de la lipsa hranei și furajelor”.

După ce primele două bătălii de la Freiburg dintre trupele franceze ale ducelui d’Enghien și ale mareșalului Turenne și bavarezii conduși de Franz von Mercy s-au terminat în „remiză” dar cu pierderi grele pentru francezi, ducele a primit circa 5.000 de soldați drept întăriri, ceea ce îi dădea un avantaj numeric față de generalul Mercy. De data aceasta luând în considerare sfaturile subordonaților lui, ducele nu a mai atacat frontal ci a încercat o învăluire asupra poziților lui Mercy de lângă Freiburg prin valea Glotter, 4 zile după cea de-a doua bătălie. Încă o dată, generalul bavarez a anticipat mișcarea și a trimis cavaleria înaintea armatei centrale să ocupe pozițiile de la Valea Sfântului Petru aflată pe intersecția cu valea Glotter. În apropiere se afla și abația cu același nume pe care cavaleria a securizat-o iar în dimineața următoare a sosit și grosul armatei bavareze. Atacul inițial al cavaleriei franceze conduse de Rosen a fost respins, francezii fiind puși pe fugă înapoi înspre valea Glotter de unde urma să sosească și grosul armatei franceze. Bavarezii însă după zile întregi de lupte grele, depășiți numeric și în continuă retragere și schimbare de poziții începeau să își piardă încrederea că pot câștiga bătălia finală. Comandantul bavarez Mercy a ordonat retragerea la Villingen iar în momentul în care francezii au apărut au dat foc abației Sfântului Petru unde se poziționase anterior cavaleria lui Mercy și s-au retras înapoi peste Pădurea Neagră.

Urmările celor 3 bătălii succesive de la Freiburg din august 1644 dintre armata franceză și trupele bavareze au fost importante. Deși pierderile francezilor au fost mai mari iar bavarezii au luptat din greu, într-un final, tabăra imperială- bavarezii luptau de partea împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea- a fost nevoită să cedeze inițiativa asupra Rinului de mijloc. Ducele d’Enghien și mareșalul Turenne au ocolit Freiburg-ul, în cele din urmă, și s-au îndreptat înspre Palatinatul Inferior, destul de slab apărat, unde au provocat panică. Francezii au cucerit rapid Baden, Speyer, Worms și Philippsburg, în septembrie 1644. La scurt timp, capitlul arhiepiscopatului de Mainz a decis predarea orașului francezilor pentru a evita lansarea unui asediu asupra urbei. Cu toate că garnizoana instalată în oraș de francezi se ocupa de aspectul militar iar capitlului îi era lăsată liberă administrarea în continuare a electoratului de Mainz, ocuparea orașului de către francezi fără luptă a diminuat efortul depus de bavarezi la Freiburg în debutul lunii august împotriva francezilor. După ce a reușit să reia din mâinile francezilor posesia asupra orașelor Mannheim și Pforzheim în octombrie 1644 succesele bavarezului Mercy au fost anulate de înfrângerea comandantului imperial Gallas. Mercy s-a retras cu armata pentru cantonarea de iarnă în Franconia și Württemberg.

În momentul în care armata împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg a suferit înfrângeri din partea francezilor pe parcursul anului 1644, în paralel, Ferdinand de Köln a preluat rolul împăratului în relația cu Spania și a reușit, profitând și de faptul că pe teritoriul Westfaliei aveau loc discuțiile între combatanții din Războiul de Treizeci de Ani, să anihileze pretențiile landgrafiatului de Hessen-Kassel, cel cu o lungă tradiție de rebeliune. Intențiile lui Ferdinand de Köln erau consolidate și de faptul că Guelfii reveniseră în urma tratatului de la Goslar sub autoritatea împăratului. Prin urmare, rămânea deschisă doar problema landgrafiatului de Hessen-Kassel.

Electorul Ferdinand de Köln, beneficiind și de faptul că pe teritoriul Westfaliei se desfășurau negocierile între combatanții Războiului de Treizeci de Ani, a reușit să înfrângă ultimele rămășițe ale opoziției Guelfilor și să contrabalanseze înfrângerile militare ale taberei imperiale preluând practic rolul împăratului în relația cu Spania privind rivalii din regiunea Mosele. Printr-un acord cu Suedia, contra unei sume lunare, electorul a obținut recunoașterea zonei Hildesheim ca aparținătoare electoratului condus de el. Următoarea lui mutare a fost să creeze o armată a Cercului- Kreis- Westfaliei cu care să își desfășoare propria agendă îndreptată în special împotriva hesienilor și, implicit, în sprijinirea poziției împăratului în Sfântul Imperiu.

Asigurarea bunelor intenții ale Suediei de către electorul Ferdinand de Köln față de Cercul- Kreis- Westfaliei contra unei sume de bani precum și înfrângerea definitivă a Guelfilor i-au lăsat electorului posibilitatea de a urmări înfrângerea landgrafiatului de Hessen-Kassel, cel cu o lungă istorie a rebeliunii față de împărat, și implicit să consolideze poziția împăratului Ferdinand al III-lea. În acest sens, electorul Ferdinand a cerut Cercului Westfaliei să aprobe contribuțiile necesare pentru recrutarea unei armate cu care să se ocupe de „problemă”. Scopul era alungarea garnizoanelor hesiene de pe întinsul Westfaliei și protejarea neutralității electoratului mai ales că până atunci trupele electorului erau chemate de împărat ori de câte ori avea nevoie în diferite părți ale Imperiului iar electoratul rămânea vulnerabil și descoperit. După ce unii dintre membrii Adunării au refuzat propunerea electorului, alții au contribuit la recrutarea unei armate a cărei comandă urma să revină generalului Geleen. Alături de garnizoanele din orașele electoratului sub conducerea lui Velen, operațiunea lui Ferdinand de Köln a reușit să adune o armată care depășea 15.000 de soldați.

După recrutarea unei armate prin aprobarea membrilor Adunării Kreis-ului Westfaliei electorul Ferdinand de Köln și-a permis să preia rolul împăratului Ferdinand a III-lea în a oferi asistență Spaniei în privința rivalilor pe care îi confrunta în zona Mosele. În iarna anului 1644 guvernul Țărilor de Jos spaniole de la Bruxelles a oferit electorului suma de 260.000 de taleri pentru circa 7.000 de soldați pe careFerdinand de Köln urma să îi pună la dispoziția armatei spaniole. Împăratul Ferdinand al III-lea a aprobat crearea acestei armate puternice la nivelul electoratului din nevoia de a proteja teritoriile imperiale din zona Rinului Inferior.