Între diplomație și război. Campaniile din anii 1646-1647
1646 - 1647

Împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, a alternat negocierile diplomatice cu campaniile militare în ultimii ani ai Războiului de Treizeci de Ani iar un prim succes în aria diplomației- după ce a încheiat anul 1645 în „pierdere”- l-a înregistrat în 1646. Operațiunile militare au rămas în continuare o opțiune accesibilă beligeranților dar cel puțin în ceea ce-l privește pe împăratul Ferdinand al III-lea atitudinea de preferat pentru moment a devenit cea diplomatică.

În debutul anului 1646 poziția diplomatică a împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, s-a îmbunătățit semnificativ ceea ce a reprezentat un contrabalans pentru situația militară tot mai dificilă a armatei imperiale. Cu toate că operațiunile militare continuau, din acest moment accentul puternic s-a deplasat pe negocierile diplomatice dintre părțile beligerante din Războiul de Treizeci de Ani. Propunerea suveranului adresată Stărilor imperiale, deopotrivă catolice și protestante, din principatele Imperiului l-au repoziționat favorabil pe Ferdinand al III-lea în cadrul negocierilor de pace de la Westfalia.

Suedia a încercat să oprească șarja diplomatică de succes a împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, în interiorul teritoriilor monarhiei- principii și orașele imperiale primiseră dreptul de a avea „propria voce” la discuțiile de pace de la Westfalia- prin ațâțarea unor orașe împotriva suveranului. În timp ce Ferdinand al III-lea dorea să se asigure, în urma unei sesiuni complete a Reichstag-ului Imperiului că beneficiază de sprijinul principilor în orice decizie ar lua în ceea ce privește Războiul de Treizeci de Ani- continuarea lui sau încheierea păcii- Suedia desfășura un tur de forță încercând să convingă o serie de orașe de pe teritoriul Imperiului să ceară împăratului declararea lor drept orașe imperiale și implicit dreptul de a-și ocupa locul la negocierile de pace de la Westfalia. În discuție erau orașele: Erfurt, Eger, Rostock, Stralsund, Osnabrück, Münster, Magdeburg, Minden și Herford. Mișcarea suedezilor a eșuat deoarece orașele imperiale deja existente nu au acceptat acordarea aceluiași statut și altor comunități urbane, blocând pretențiile acestora. De asemenea, pretențiile clasei cavalerilor- unii dintre ei proveniți din rândurile foștilor ofițeri loiali generalului Albrecht von Wallenstein- au fost temperate.

În vederea obținerii recunoașterii titlului de principe-elector al Sfântului Imperiu- forțând în același timp mâna împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg- ducele bavarez Maximilian s-a poziționat favorabil față de cererile teritoriale franceze privind acontarea Alsaciei din Sfântul Imperiu. O urmă de șantaj a fost scăpată intenționat de electorul bavarez către suveranul său, împăratul, pentru a consimți la acceptarea doleanțelor teritoriale franceze în ceea ce privea Alsacia. În cazul unui refuz Maximilian sugera faptul că ar putea încheia un acord separat cu adversarele Habsburgilor, Franța și Suedia, fără a ține cont de orientarea împăratului căruia îi fusese fidel în cadrul negocierilor preliminare de la Westfalia. Negociatorul-șef al împăratului, Trauttmannsdorff, era gata să le ofere francezilor, în schimbul ajungerii la un acord preliminar privind încheierea Războiului de Treizeci de Ani, suveranitatea asupra Alsaciei Superioare și a zonei Sundgau.

Franța și Suedia au avansat propuneri și termeni Stărilor din Sfântul Imperiu în cadrul negocierilor de pace de la Westfalia, urmărind diminuarea de facto a rolului împăratului Ferdinand al III-lea în arhitectura constituțională a Sfântului Imperiu. După încă un set de propuneri avansate de franco-suedezi în ianuarie 1646, Ferdinand al III-lea a plusat și contrat aducând orașele imperiale în corpul Stărilor imperiale, invitându-le la negocierile de pace. Mișcarea împăratului i-a consolidat loialitatea orașelor imperiale după ce mutase elegant și în problema dreptului participării principilor din Imperiu la discuțiile de la Westfalia în care le oferise acestora un statut egal la masa negocierilor.

Una dintre problemele legate direct de evoluția sau stagnarea negocierilor de pace de la Westfalia dintre combatanții din Războiul de Treizeci de Ani era conectată de recunoașterea dincolo de frontierele Sfântului Imperiu a problemei fostului electorat al Palatinatului de Rin. Ultimului elector, Frederic al V-lea, răzvrătit împotriva Habsburgilor și implicat în revolta antidinastică din Boemia, îi fusese retras titlul electoral iar teritoriile Palatinatului împărțite între terțe părți. Cu toate că Habsburgii îi oferiseră această demnitate electorală ducelui Bavariei, Maximilian- iar statutul acestuia fusese acceptat într-un final și de către colegiul principilor-electori din Sfântul Imperiu- rămânea încă deschisă problema recunoașterii „externe” pentru ducele Bavariei. Pe de-o parte ducele Maximilian era legat de Habsburgii din mâinile cărora primise titlul electoral dar, în același timp, prezența Franței și Suediei în discuțiile preliminare de pace de la Westfalia făcea necesar și acordul acestora în ceea ce privește recunoașterea titlului electoral pentru ducele Bavariei. Maximilian nu beneficia însă de țesătura de conexiuni și relații familiale pe care le avusese Frederick al V-lea- aceasta fusese ginerele regelui Angliei.

Pretențiile teritoriale ale Franței asupra zonei Alsaciei din Sfântul Imperiu nu erau extrem de precise, mai ales că establishmentul francez nu a beneficiat decât în 1646 de o hartă cât de cât precisă a teritoriului alsacian. Pe lângă ceea ce era împăratul Ferdinand al III-lea dispus să ofere Franței din teritoriile imperiale cardinalul Mazarin a plusat și pentru obținerea posesiei asupra Metz-ului, Toul, Verdun și Strasbourg. În vederea obținerii unui acord de pace preliminar în Războiul de Treizeci de Ani, împăratul Ferdinand al III-lea l-a mandatat pe contele Trauttmannsdorff să accepte cererile franceze în mod oficial, dar în fapt ele nu au fost ratificate de suveran care încă mai spera în 1646 la o turnură favorabilă a situației de pe frontul Războiului de Treizeci de Ani. „Ferdinand a ținut în așteptare ratificarea tratatului în speranța că Alsacia ar putea fi salvată fie prin luptă, fie prin divizarea alianței dintre Franța și Suedia de către Trauttmannsdorff printr-un acord separat privind Pomerania”.

În timp ce Habsburgii desfășurau negocieri cu diplomația franceză în vederea încheierii unui acord preliminar și a disputelor din Războiul de Treizeci de Ani, împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu s-a văzut nevoit să reziste unui atac asupra Westfaliei lansat de suedezi dinspre zona ocupată din Boemia. În plus, Saxonia, unul dintre electoratele importante ale Imperiului și ale cărui eforturi militare se dovediseră importante pentru tabăra imperială, s-a văzut scoasă din joc de politica abilă a suedezilor și francezilor.

Eforturile Habsburgilor de a ține Saxonia în tabăra imperială s-au dovedit a fi în van, principele saxon, Johann Georg, dându-și seama că împăratul Ferdinand al III-lea nu va fi în măsură să asigure protecția electoratului Saxoniei în fața suedezilor. Prin urmare, Johann Georg a fost de acord cu prelungirea armistițiului încheiat cu partea suedeză, la Eulenberg, în martie 1646, angajându-se să păstreze electoratul saxon în afara confruntărilor militare. În schimb, suedezii se angajau să reducă din cerințele privind contribuția de război pe care o percepeau saxonilor, în cuantum de 7.000 de taleri lunar. În egală măsură, mutarea le permitea trupelor suedeze din Sfântul Imperiu să blocheze operațiunile soldaților imperiali de ajutorare a bavarezilor. De altfel, defectarea principelui saxon le-a retezat speranțele soldaților armatei Habsburgilor de lansare a unei ofensive îndreptate împotriva armatei suedeze.

După ce principele-elector al Saxoniei, Johann Georg, și-a reînnoit armistițiul încheiat cu armata suedeză din Sfântul Imperiu, în martie 1646, prin care intrau în starea de neutralitate părăsind tabăra imperială a Habsburgilor, generalul suedez Königsmarck a marșat rapid în direcția contingentului condus de Wrangel aflat în Turingia. Poziția suedezilor în raport cu armata Habsburgilor din Sfântul Imperiu era cu atât mai avantajoasă cu cât dețineau și avanpostul morav din Olomouc, ceea ce le permitea lansarea în orice moment a unui atac împotriva teritoriilor Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Forțele reunite ale celor doi generali suedezi numărau 15.000 de soldați de cavalerie și 8.000 de infanteriști cu posibilitatea alăturării altor 17.000 de recruți care urmau să sosească de acasa, din Suedia. Königsmarck și Wrangel au cochetat cu ideea declanșării unui atac asupra Fiefurilor Ereditare Austriece, dar în cele din urmă au abandonat ideea, oprindu-și atenția, în schimb, asupra Westfaliei.

Ofensiva armatelor suedeze din Sfântul Imperiu asupra Westfaliei din 1646 a debutat în luna aprilie, avându-l pe generalul Wrangel în prim-plan. Aceasta a repetat o „tactică” deja patentată anterior de colegul lui, Königsmarck. „El a repetat tacticile pe care Königsmarck le folosise să intimideze Saxonia, demolând case, aruncând în aer biserici, distrugând recolte, tăind pomii fructiferi, omorând și violând pe cei ce îi ieșeau în cale”. În ajutorul lui Ferdinand de Koln s-a deplasat rapid arhiducele Leopold Wilhelm, alături de trupele bavareze și detașamente din Franconia, la Wetterau, cu scopul de a opri atacul suedezilor. În momentul în care tabăra imperială a atins cifra de 40.000 de soldați, francezii- în teorie aliați ai suedezilor- au reacționat. Cardinalul francez, Mazarin, i-a ordonat mareșalului Turenne să înainteze înspre Wesel pentru a face joncțiunea cu armata suedezilor. Numărul aliaților era sensibil mai mic decât al armatei imperiale: circa 34.000 de oameni. Cu toate acestea, mișcarea conjugată franco-suedeză l-a determinat pe împuternicitul împăratului Ferdinand al III-lea- Trauttmannsdorff- aflat la negocierile de pace de la Westfalia să își reînoiască oferta teritorială față de francezi: oferirea Alsaciei din partea Sfântului Imperiu.

În toiul campaniilor militare din 1646 prinse în conflictul dintre armata imperială a Habsburgilor și trupele franco-suedeze au fost și interesele landgrafiatelor de Hessen. Intrate în anii anteriori într-o stare de neutralitate, acum ele au găsit ocazia de a-și rezolva disputele mai vechi, ratașându-se uneia sau alteia dintre cele două tabere combatante.

Operațiunile militare din anul 1646 din Sfântul Imperiu dintre trupele imperiale ale Habsburgilor și aliații franco-suedezi au găsit landgrafiatele din Hessen într-un fragil echilibru de pace după lungi perioade de neînțelegeri. În fapt, apariția celor două forțe armate a dus la anihilarea neutralității la care se angajaseră familiile domnitoare de Hessen-Kassel, mai mult, momentul fiind speculat de una dintre părți în scopul „rezolvării” unor dispute mai vechi locale generate de partiția landgrafiatului de Hessen. Amalia Elisabeta, regenta de Hessen-Kassel, intenționa să ocupe Darmstadt-ul și Marburg, primul oraș protestând energic în fața principilor protestanți din Imperiu și cerându-le ajutorul în fața iminentei invazii. Pentru a opri atacul ordonat de regenta de Kessen-Kassel, ducii de Darmstadt au menționat faptul că neutralitatea teritoriului lor fusese respectată încă din anii invaziei suedeze din Sfântul Imperiu de către regele Gustav Adolf.

Regenta de Hessen-Kassel, Amalia Elisabeta, a cerut sprijinul Stărilor nobiliare din landgrafiat în vedere suplinirii costurilor militare pe care le presupunea un atac asupra rivalilor locali din Darmstadt. Nobilii au refuzat pe motiv că un atac asupra acestora ar fi ascuțit și generat o reacție de respingere din partea principilor protestanți din Imperiu și, mai mult, o izolare a landgrafiatului în contextul în care negocieri între părți pentru încheierea Războiului de Treizeci de Ani se desfășurau deja la Westfalia. În cele din urmă, comandantul Geyso din serviciul contesei Amalia Elisabeta a capturat Marburg-ul din mâinile rivalilor hessieni locali în ianuarie 1646. Ținta finală era ocuparea orașului Darmstadt a cărui rezistență era pe punctul de a se prăbuși. În cele din urmă, notabilitățile orașului au reușit să protejeze cetatea ridicând o nouă oaste de 5.000 de soldați sub comanda contelui Ernst Albrecht von Eberstein. În acest context al rivalităților locale dintre familiile domnitoare din landgrafiatul de Hessen s-a intercalat campania mai largă a trupelor Habsburgilor împotriva aliaților franco-suedezi. Darmstadt-ul s-a situat de partea împăratului Ferdinand al III-lea.

În vara anului 1646 trupele Habsburgilor și cele aliate, franco-sudeze, se aflau pe punctul unor noi ciocniri militare în zona Hessen, context în care au ieșit la suprafață și s-au reactivat conflictele mai vechi locale dintre familiile domnitoare din landgrafiatele hessiene. Hessen-Kassel a ales să sprijine coaliția franco-suedeză, oferind provizii pentru trupele militare. Arhiducele Leopold Wilhelm nu se bucura de același ajutor iar lipsa proviziilor l-a determinat să-și deplaseze trupele din cale armatei aliate. Momentul a fost speculat prompt de comandanții franco-suedezi care s-au „strecurat” pe lângă liniile arhiducelui. Între timp, confruntarea locală din Hessen s-a finalizat cu încheierea unui armistițiu între landgrafiatele hessiene. „Wrangel și Turenne s-au strecurat pe lângă el la sfârșitul lunii august, traversând Main-ul și strecurându-se în două coloane prin Württemberg și Franconia fără o opoziție serioasă. Ferdinand de Koln a refuzat să-i detașeze pe cei 8.000 de soldați ai lui Geleen ce îl acompaniau pe arhiduce atunci când a plecat în urmărire. Geleen s-a retras înspre nord pentru a-i confrunta pe hesienii aflați permanent în raiduri pe Rinul Inferior, lăsând Darmstadt și Kassel să-și ducă propriul război. Până în octombrie Eberstein recuperase tot terenul pierdut cu excepția doar a Marburg-ului și lansase un contraatac asupra Hessen-Kassel-ului. Înfrângerea lui de către Geyso la Frakenberg, pe 20 noiembrie, a forțat Darmstadt-ul să accepte un nou acord”.

Arhiducele Leopold Wilhelm de Habsburg a plecat în urmărirea trupelor aliate franco-suedeze care se îndreptau în vara anului 1646 înspre Bavaria pe care urmăreau să o scoată din joc, electoratul bavarez fiind unul dintre aliații importanți ai împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea. În timp ce armata acestuia traversa Dunărea la Regensburg, în septembrie același an aliații treceau jefuiau și prădau vestul electoratului bavarez. Augsburg-ul a rezistat câteva săptămâni în fața bombardamentului franco-suedez, refuzând să se predea, timp în care arhiducele Leopold a fost în măsură să elibereze cetatea de sub asediu în octombrie. După un marș consistent și lipsită de o logistică pe măsură, armata arhiducelui de Habsburg nu era în măsură să împiedice campaniile de jaf ale aliaților pătrunși în Suabia. Mai mult decât atât, Wrangel și Turenne, cei doi generali aliați, s-au înstăpânit asupra unei părți din teritoriul respectiv, Wrangel stabilind încartiruirea armatei pentru iernare în zona lacului Konstanz, la Isny.

Trupele suedeze conduse de generalul Wrangel s-au așezat la Isny, în apropiere de lacul Konstanz, cu scopul de a ierna în 1646-1647 în vederea reluării campaniei împotriva trupelor arhiducelui Leopold Wilhelm de Habsburg a cărui armată se aflase pe urmele lui. Numai că la scurt timp după cantonarea armatei, comandantul suedez a primit informații prețioase despre o breșă în apărarea localității Bregenz. Înfrângerea rezistenței populației locale a fost urmată și de unul dintre „colecțiile de pradă” importante consemnate de-a lungul Războiului de Treizeci de Ani. „Suedezii s-au cantonat de iarnă la Isny, în apropiere de lacul Konstanz. Patrule l-au înștiințat pe Wrangel asupra vulnerabilității cetății Bregenz din estul lacului și despre locul unde populația din jur își depozitase lucrurile de valoare. El a apărut în fața trecătorii pe 4 ianuarie 1647 cu 8.000 de soldați și 24 de tunuri. Defileul Klause de pe malul lacului era singura ruta viabilă peste pădurea muntoasă de la Bregenz de-a lungul frontierei Tirolului. Era blocat de trei porți succesive fortificate, plus o linie de palisade pe dealul dinspre est apărată de 2.200 de soldați tirolezi care își petrecuseră zilele anterioare în frig la posturile lor pe o ninsoare grea. Ei au rezistat cu vitejie până când un detașament suedez a ocupat un pas montan și a trecut peste palisade, stabilindu-și pozițiile de-a lungul drumului. Apărătorii s-au alăturat populației civile care deja începuse să fugă din dimineața respectivă. Suedezii au năvălit în Bregenz și au capturat peste 4 milioane de florini în pradă- «mai mult decât armata suedeză capturase până atunci»”

Campania militară din anul 1646 s-a încheiat în avantaj pentru aliații franco-suedezi în dauna trupelor imperiale ale Habsburgilor. După captura realizată de generalul suedez Wrangel, la Bregenz, în ianuarie 1647, suedezii au început să își organizeze și consolideze stăpânirea asupra zonei vecine din jurul lacului Konstanz. Insula Mainau le-a oferit suedezilor un alt prilej pentru o captură consistentă, iar la scurt timp Wrangel și-a îndreptat atenția înspre asedierea orașului imperial Lindau. În paralel, aliații francezi ai acestuia, prin generalul Turenne, au lansat asediul asupra orașului Überlingen.

Campania militară a franco-suedezilor împotriva Habsburgilor din anul 1646 și imposibilitatea armatei imperiale de a proteja teritoriile electoratului Bavariei- unul dintre aliații importanți ai împăratului Ferdinand al III-lea- l-au convins pe electorul Maximilian că e necesară o negociere rapidă cu establishmentul suedez. Ferdinand al III-lea nu era în măsură să îi ofere protecție electorului bavarez. La Ulm, Maximilian de Bavaria, în martie 1647, a consimțit la încheierea unui acord cu partea suedeză.

Reculul militar al taberei Habsburgilor de pe parcursul anului 1646 în fața coaliției franco-suedeze și- mai precis- atacul aliaților asupra Bavariei l-au convins pe electorul bavarez, Maximilian, că împăratul Ferdinand al III-lea, suveranul său, nu e în măsură să îi ofere protecția necesară. Prin urmare, Maximilian înclina să ajungă la un acord cu invadatorii pentru a-și proteja principatul. Situația armatei imperiale s-a înrăutățit la finalul anului 1646 atunci când arhiducele Leopold Wilhelm a părăsit comanda trupelor imperiale. În plus, starea de spirit a acestuia din ultimele luni era una total demoralizată. O eventuală intrare în neutralitate a electorului bavarez ar fi reprezentat o lovitură importantă suferită de tabăra Habsburgilor, dat fiind faptul că și Saxonia părăsise coaliția imperială- mutare pe care însă din rațiuni practice Maximilian înclina să o agreeze.

Establishmentul suedez se temea că o eventuală încheiere a unui armistițiu cu electorul Bavariei, Maximilian, ar duce la o eventuală dezangajare din Războiul de Treizeci de Ani a francezilor, aliații taberei suedeze, dat fiind faptul că Bavaria n-ar mai fi constituit o opoziție. Însă partea franceză își dorea un acord prin care Bavaria să devină neutră în Războiul de Treizeci de Ani iar insistențele oficialilor francezi asupra suedezilor pentru a accepta demararea negocierilor au dat roade. Generalul acestora, Wrangel, a deschis negocierile cu electorul Maximilian al Bavariei în iarna anului 1646, la Ulm, iar în primăvara următoare s-a ajuns la un acord între părți.

Armistițiul de la Ulm din primăvara anului 1647 prin care Bavaria intra în starea de neutralitate militară față de coaliția franco-suedeză, părăsind în acest fel tabăra imperială a Habsburgilor, conținea termeni mai blânzi decât cei oferiți Saxoniei și Brandenburgului. Electorul Maximilian a trebuit să cedeze unele avanposturi și teritorii atât suedezilor cât și francezilor. Primii au primit Memmingen și Überlingen iar ceilalți au preluat controlul asupra cetății Heilbronn. În sens invers, franco-suedezii s-au angajat să se retragă din partea de vest a electoratului bavarez pe care o ocupaseră în timpul campaniei din anul precedent. Acordul convenit de electorul Bavariei a generat o reacție în lanț a principilor, puțini, care mai rămăseseră angajați- chiar și formal- de partea taberei Habsburgilor. Palatinatul Inferior și Koln-ul au fost incluse în aranjament, intrând și ele în neutralitate militară. Mainz-ul a realizat, în scurt timp, aceeași mișcare. În linii generale, în primăvara anului 1647 împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg nu se mai putea, practic, baza pe niciunul dintre principii importanți din Imperiu în confruntarea împotriva francezilor și suedezilor în cadrul Războiului de Treizeci de Ani.

Încheierea acordului de la Ulm din primăvara anului 1647 prin care electorul Bavariei părăsea tabăra imperială a Habsburgilor și intra în starea de neutralitate militară față de rivalii dinastiei- francezii și suedezii- l-au determinat pe împăratul Ferdinan al III-lea să accelereze negocierile asupra Pomeraniei cu suedezii. Ceea ce s-a pus în scenă, în cele din urmă, a fost un aranjament teritorial Pomeranian deal- prin care se intenționa a se rezolva toate disputele interne dintre principii Imperiului, unele dintre ele anterioare izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani.

În momentul în care Bavaria a încheiat acordul de la Ulm prin care a devenit neutră în Războiul de Treizeci de Ani, împăratul Sfântului Imperiu- Ferdinand al III-lea de Habsburg- și-a dat seama că posibilitățile lui militare se reduceau tot mai mult. Anterior ieșirii electoratului bavarez din conflict Saxonia părăsise tabăra imperială a Habsburgilor. Prin urmare, împăratul Ferdinand al III-lea a căutat să încheie o înțelegere cu partea suedeză în privința Pomeraniei însă problema rămânea complicată de vreme ce electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, nu era dispus să rămână pasiv în timp ce împăratul ar fi încheiat înțelegeri cu tabăra suedeză pe seama Brandenburgului fără ca el să-și spună cuvântul. Electorul a demarat un program de militarizare a principatului care a ridicat numărul soldaților la circa 8.500 de oameni și care, sub comanda lui Johann von Norprath, au reușit să elibereze o parte din cetățile electoratului ocupate de trupele hessiene.

După ce Saxonia și Bavaria, două dintre principatele importante ale Sfântului Imperiu, au intrat în neutralitate părăsind alianța militară cu împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg problema Brandenburg-ului și a partiției Pomeraniei ocupate de suedezi a devenit de stringentă necesitate pentru dinastia imperială. Delegatul diplomatic al împăratului, Trauttmannsdorff, a primit undă verde să deschidă generos negocierile cu partea suedeză. Din sensul opus, cancelarul Axel Oxenstierna a fost de acord cu propunerile casei imperiale de partajare a Pomeraniei. În aceeași măsură, Ferdinand al III-lea s-a dovedit generos și cu electorul de Brandenburg, Friedrich Wilhelm, care a recepționat și el părți din Pomerania. „Suedia a obținut partea de vest, mai bogată, incluzând Stralsund, Stettin, Garz și insulele care protejau delta Oder-ului, cu condiția ca acestea să rămână părți ale Imperiului. Expus din cauza eșecului invaziei asupra Berg-ului, Friedrich Wilhelm s-a grăbit să se asigure că nu e lăsat pe dinafară în cadrul înțelegerii. Împăratul era gata să fie generos, apreciind utilitatea suportului oferit de Brandenburg în privința acestor probleme[...] pe lângă estul Pomeraniei, Ferdinand a fost de acord ca Brandenburgul să dețină episcopatele de Kammin, Halberstadt și Minden, precum și arhiepiscopatul de Magdeburg atunci când administratorul saxon din prezent urma să treacă în neființă. Ultima măsură a îndepărtat Saxonia de tabăra imperială, dar de vreme ce electoratul părăsise conflictul militar, Johann Georg nu putea face mare lucru. Brandenburg a acceptat înțelegerea pe 19 februarie 1647, obținând mult mai mult teritoriu decât Suedia și mărindu-și teritoriul cu mai mult de o treime”.

Motivele pentru care împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, s-a dovedit mai mult decât generos cu electorul de Brandenburg în problema partajării Pomeraniei alături de tabăra suedeză care se înstăpâniseră deja- în 1647- de mai bine de un deceniu peste această zonă din Sfântul Imperiu, avea la bază mai mult motive. Unul dintre ele era centrat pe rațiuni strategice. Practic, lărgirea posesiilor aflate în dreptul electorului de Brandenburg, îi oferea împăratului un spațiu de manevră- o zonă de tip buffer- între zona controlată de suedezi de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu și restul teritoriilor imperiale. Un alt motiv al generozității împăratului Ferdinand al III-lea ținea de faptul că electorul Friedrich Wilhelm renunțase la a mai susține „reformele” constituționale și recalibrarea relației dintre împărat și principii din Sfântul Imperiu- politică dorită de unii dintre principii și Stările nobiliare din Imperiu- și s-a raliat în spatele celor mai importanți dintre electorii monarhiei care doreau să menținea status-quo-ului constituțional al Sfântului Imperiu. De altfel, remodelarea arhitecturii imperiale ar fi însemnat și punerea în discuție a puterii acestor principi-electori.

Oferta împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, către partea suedeză în anul 1647 de ajungere la un acord privind aranjamentele teritoriale de pe țărmul baltic al Sfântului Imperiu a fost acceptată de cancelarul Oxenstierna. Obținerea Pomeraniei l-a determinat pe Oxenstierna să renunțe a mai susține reformele constituționale ale principilor din Sfântul Imperiu.

Acordul asupra partajării Pomeraniei dintre împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, și cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, a lăsat în offside grupul militanților catolici și protestanți din Imperiu. Grupul celor înclinați spre ajungerea la un compromis politic și constituțional privind reașezarea și reglarea raporturilor juridice și funciare de pe cuprinsul monarhiei dintre împărat și principii protestanți și catolici a câștigat teren. Atât Bavaria cât și Brandenburg au renunțat la a mai susține deschis segmentul militant catolic, respectiv protestant, din Imperiu și care se opuneau puternic realizării unui acord și compromis politico-juridic în Sfântul Imperiu între catolici și protestanți.

Acordul dintre împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg și cancelarul suedez Axel Oxenstierna privind Pomerania a atras opoziția atât din partea protestanților cât și cea a catolicilor. Mai multe soluții privind repartizarea patrimonială a teritoriilor aparținând Bisericii au fost avansate pentru reglarea raporturilor juridice dintre protestanți și catolici.

Acordul asupra Pomeraniei dintre împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, și cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, a întâmpinat o puternică opoziție în rândul catolicilor cât și al protestanților din Imperiu. La mijloc era disputa ivită odată cu apariția Reformei din secolul al XVI-lea, și anume, reglarea juridică asupra proprietăților funciare ale Bisericii. Una dintre variantele propuse pentru rezolvarea diferendului era ajungerea la un compromis prin negociere în care niciuna dintre părți să nu obțină un avantaj concret. Altfel spus, nimeni nu trebuia să aibă percepția unui câștigător sau învins. Cea de-a doua variantă privind rezolvarea juridică a disputelor privind proprietățile ecleziastice din Sfântul Imperiu dintre catolici și protestanți a fost conținută în Edictul de Restituire instituit de împăratul Ferdinand al II-lea. Limitele acestuia au fost recunoscute însă chiar de establishmentul imperial și prevederile lui brute au fost îndulcite de Aranjamentul de la Praga. Mai mult, edictul a fost suspendat pe o perioadă de 40 de ani. Chiar și în acest fel, însă, nici principii catolici și nici cei protestanți nu puteau cădea de acord, sub ghidajul împăratului, asupra anului normativ. Practic, aceasta urma să fie anul 0, momentul după care urmau să fie trasate și recalibrate toate raporturile funciare ecleziastice dintre protestanții și catolicii din Sfântul Imperiu.

Acordul privind partajarea Pomeraniei și oferirea unui teritoriu de către împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea de Habsburg, Suediei, a deschis încă un episod înconflictul intern din Imperiu privind dreptul de proprietate asupra posesiunilor ecleziastice dintre catolici și protestanți. Reforma religioasă, îmbrățișată de o parte a principilor din Imperiu în secolul al XVI-lea și care și-a consumat episoadele conflictuale cu opozanții catolici și în timpul Războiului de Treizeci de Ani, a deschis această dispută juridico-patrimonială. Una dintre variantele acceptate pentru încheierea disputei era raportarea la situația din anul 1552. Practic, protestanții din Imperiu care fuseseră deposedați urmau să fie repuși în drepturi așa cum se prezenta situația lor în respectivul an. Problema era reprezentată însă de percepția pentru viitor pe care o aveau catolicii și protestanții asupra acestei abordări. În timp ce partea catolică vedea în această metodă drept punctul final al reglării raporturilor patrimoniale și nu numai, partea protestantă o vedea drept o limitare a unei extinderi viitoare a confesiunilor luterană și calvină.

Problemei rezolvării disputei dintre catolicii și protestanții din Sfântul Imperiu în ceea ce privește proprietățile ecleziastice i-au fost oferite multiple soluții însă niciuna nu îndeplinea o majoritate satisfăcătoare care să permită rezolvarea acesteia în cadrul convorbirilor de pace de la Westfalia din finalul Războiului de Treizeci de Ani. Principii protestanți erau dispuși să cedeze în privința alegerii anului standard de referință după care urmau să se refacă titlurile de proprietate dar cereau în schimb părții catolice să includă în aranjament toate câștigurile teritoriale din timpul Războiului de Treizeci de Ani. Într-un final, ideea la care au cuplat tot mai mulți principi din Imperiu a fost una de combinație între restituire și restabilirea proprietății. Practic, în urma unor negocieri, urmau să fie păstrate și anumite teritorii obținute între timp cât și cedarea altora în acord cu situația existentă în anul normativ de referință asupra căruia cădeau de acord părțile.

Una dintre dificultățile ajungerii la un acord privind reglarea raporturilor de proprietate dintre catolicii și protestanții din Sfântul Imperiu în preajma încheierii Războiului de Treizeci de Ani era legată de poziția împăraților de Habsburg față de acțiunilor unora dintre principi. Unii dintre liderii protestanți cochetaseră, se implicaseră financiar în alianțe împotriva împăratului sau luptaseră direct împotriva suveranului, ceea ce reprezenta în termeni juridici un act de rebeliune. Pedeapsa în asemenea cazuri mergea până la confiscarea proprietăților, ceea ce făcea dificilă ajungerea la un acord- unii dintre ei posesori ai acestor confiscări operate de împărat- între principii protestanți și cei catolici. Astfel, în momentul în care negocierile de pace de la Westfalia avansau în anii 1647-1648, împăratul Ferdinand al III-lea se exprimase destul de clar asupra faptului că amnistia va fi acordată tuturor celor care se opuseseră militar dinastiei de Habsburg începând cu anul 1630 iar dispozițiile privind reglarea raporturilor patrimoniale ecleziastice dintre protestanți și catolici se vor pune în practică având ca punct de referință anul 1627. Ori dat fiind faptul că în intervalul 1627-1630 existaseră lideri protestanți din Imperiu care declanșaseră acte de rebeliune față de împărații Sfântului Imperiu se poate observa că teritoriile acestora confiscate de Habsburgi sub acuzația de rebeliune nu urmau să fie parte a niciunui partaj, ci puse la dispoziția împăratului Ferdinand al III-lea.

În ceea ce privește problema partajării proprietăților funciare între protestanții și catolicii din Sfântul Imperiu, cancelarul suedez Axel Oxenstierna se poziționa de partea protestanților urmărind din această postură că slăbească tot mai mult poziția împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg în fața Stărilor protestante din monarhie. Reprezentantul principelui Saxoniei a propus în negocierile dintre protestanți, catolici și suveranul lor ca punct de reper după care să se efectueze retrocedările și reîmproprietăririle în Imperiu, anul 1624. Fiefurile Ereditare ale dinastiei nu intrau sub această incidență, ele urmând să fie la dispoziția împăratului. Marea parte a principilor, inclusiv puternicul duce al Bavariei, au cuplat la varianta propusă de Saxonia, ceea ce a dus la un larg consens atât în rândul liderilor catolici cât și al celor protestanți. Astfel, aripile militante din ambele părți au fost marginalizate. Catolicii erau reprezentanți în aceste negocieri de episcopul de Osnabrück, Verden și Minden- Franz Wilhelm von Wartenberg- aceasta fiind puternic susținut de abatele mănăstirii benedictine din Murrhardt, Adam Adami. În același timp, tabăra adeptă concesiilor din dreptul catolicilor era susținută, chiar dacă nu fățiș, și de reprezentantul electorului Ferdinand, Peter Buschmann. Se părea că un consens larg se va obține în ceea ce privește anul normativ ca punct de reper în problema retrocedărilor proprietăților ecleziastice din Imperiu confiscate anterior cât și în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

Este de remarcat faptul că a existat un curent larg moderat atât în dreptul catolicilor cât și al protestanților care favoriza ajungerea la un compromis prin concesii în ceea ce privea problema restituirii proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu la finalul Războiului de Treizeci de Ani. Spre exemplu, Johann Philipp von Schönborn, episcop de Würzburg, „[...]a recunoscut nevoia de a salva grosul posesiunii bisericii imperiale prin acordarea de concesii largi, nu numai asupra teritoriiilor, dar și asupra libertății de conștiință (Freistellung) pentru minoritățile recunoscute”. (Peter H. Wilson, p. 719) În același timp, protestanții militanți au fost și ei izolați de faptul că Brandenburgul și-a exprimat acordul pentru înțelegerea de partajare funciară dintre protestanți și catolici în februarie 1647. Chiar și așa, o sugestie mai radicală chiar și decât cea mai „exotică” propunere avansată de protestanții militanți risca să arunce totul în aer înaintea demarării discuțiilor propriu-zise a negocierilor dintre părți. Înaintată de Dr Lampadius și Thumshirn, reprezentanții principatelor de Brunswick-Grubenhagen și Altenburg, propunerea prevedea îndrăzneața idee a acordării „libertății germane”, a libertății de conștiință, tuturor oamenilor, indiferent de rang și clasă. În mod evident, secolul al XVII-lea nu era pregătit pentru o asemenea „democratizare”. În scurt timp, un ultim val de confruntări militare avea să se desfășoare înainte ca peste Războiul de Treizeci de Ani să cadă cortina.