Ofensiva Suediei asupra Danemarcei. Posesia țărmului baltic
Lovitură prin ricoșeu. Intervenția Habsburgilor în conflictul danezo-suedez
autor Alexandru Cristian Enescu, august 2018
Aflată în relații bune cu împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea, Danemarca s-a trezit atacată de trupele suedeze aflate pe teritoriul Imperiului. Motivul pentru care Axel Oxenstierna, cancelarul Suediei, a demarat un atac asupra Danemarcei în octombrie 1643 era conținut în inițiativa de prevenție, el fiind mai mult decât convins că danezii le vor ataca mai devreme sau mai târziu pozițiile ocupate din Sfântul Imperiu. Un alt element care l-a determinat pe cancelarul suedez Axel Oxenstierna să declanșeze un atac asupra Danemarcei a fost reprezentat de faptul că regele danez Cristian al IV-lea se vedea pe sine drept un arbitru al negocierilor și un mediator între suedezi și împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu.

Decizia cancelarului suedez Axel Oxenstierna de a ataca Danemarca la finalul anului 1643 l-a determinat pe împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu să își recalibreze opțiunile față de trupele sudeze aflate în teritoriile ocupate din Imperiu. Pe de altă parte, era evident că propunerile de pace avansate de cancelarul Oxenstierna erau nereale din moment ce armata suedeză se angaja în conflict și împotriva Danemarcei. Împăratul Ferdinand al III-le de Habsburg nu avea de gând să să stea cu mâinile în sân și a decis să ofere suport militar Regatului danez. Operațiunea a eșuat însă și, în primăvara anului 1645, cancelarul suedez se putea lăuda cu extinderea influenței suedeze și în Regatul danez. În final, la Brömsebro, în 1645 s-a încheiat pace între cele două părți iar Habsburgii vienezi au înregistrat un eșec ,,în deplasare” prin neputința de a-i ajuta pe danezi să câștige conflictul cu cei cu care ei se luptau de mai bine de un deceniu în teritoriile Imperiului: suedezii.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cancelarul suedez Axel Oxenstierna a ordonat armatei aflată în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu să se pregătească de un atac asupra Danemarcei al cărei traseu economic și militar îi semnaliza cancelarului suedez, la finalul anului 1643, riscul unui posibil atac din partea danezilor. Practic, suedezii au pus în plan acum ceea ce aveau de gând să facă de mai multă vreme. Bineînțeles, acest plan avea riscurile lui din moment ce trupele suedeze trebuiau să își rărească rândurile din teritoriile imperiale, expunându-se riscului unui atac al împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg.

În octombrie 1643 cancelarul suedez Axel Oxenstierna a luat decizia de a pune în practică ceea ce ce se dorea de mai mult vreme- atacarea Danemarcei- aceasta fiind văzută ca o amenințare la adresa Suediei. Reușita militară preventivă a suedezilor ar fi blocat și o eventuală lovitură a danezilor asupra trupelor suedeze din teritoriile ocupate de acestea din Sfântul Imperiu. În acest sens, comandantul armatei suedeze din Imperiu, Lennart Torstensson, a primit ordin să asambleze armata ce urma să desfășoare campania împotriva danezilor. Momentul i-a creat dificultăți comandantului care trebuie să opereze modificări în structura, și-așa rarefiată, a armatei suedeze din Boemia și Silezia. În debutul lunii noiembrie, Torstensoon l-a informat pe cancelar că e gata să se deplaseze înspre Brandenburg și de-acolo mai departe spre nord, înspre teritoriile daneze.

Motivul pentru care Axel Oxenstierna, cancelarul Suediei, a demarat un atac asupra Danemarcei în octombrie 1643 era conținut în inițiativa de prevenție, el fiind mai mult decât convins că danezii le vor ataca mai devreme sau mai târziu pozițiile ocupate din Sfântul Imperiu. Drept este faptul că poziția Danemarcei, după mai bine de un deceniu de la înfrângerea din Războiul de Treizeci de Ani și intrarea în neutralitate, devenise una puternică. Monarhia daneză își recăpătase vigoarea economică și își reechilibrase balanța fiscală cauzată de costurile implicării în Războiul de Treizeci de Ani. Prin măsuri concrete fiscale, armata terestră s-a refăcut, la fel și forța navală, ceea ce a dus la situația ca în 1641 Danemarca să aibă sub arme 16.000 de infanteriști danezi, 6.500 norvegieni și 2.000 de cavaleri. De asemenea, flota daneză cuprindea 35 de nave de luptă.

În momentul în care s-a decis declanșarea atacului suedez asupra Danemarcei în primăvara anului 1643, având ca termen de pregătire toamna aceluiași an, cancelarul Regatului suedez, Axel Oxenstierna, cu toate că era implicat militar împotriva trupelor imperiale ale Habsburgilor beneficia încă de resurse importante pentru a desfășura o campanie militară împotriva Danemarcei. Pe lângă numărul de soldați- circa 90.000 angajați în diferite zone controlate de suedezi- între armata daneză și cea suedeză mai exista și diferența majoră a experienței pe câmpul de luptă netă în favoarea trupelor suedeze. Flota acestora era și ea superioară celei daneze, cancelarul suedez Oxenstierna având la dispoziție pe lângă cele 58 de vase de luptă și un corp naval „împrumutat” de la olandezii din Provinciile Unite. În vederea campaniei împotriva Danemarcei, Oxenstierna s-a bazat pe 32 de nave de luptă conduse de olandezul Maarten Thijsen.

Unul dintre elementele care l-au determinat pe cancelarul suedez Axel Oxenstierna să declanșeze un atac asupra Danemarcei a fost reprezentat de faptul că regele danez Cristian al IV-lea se vedea pe sine drept un arbitru al negocierilor și un mediator între suedezi și împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu. De menționat faptul că în preajma anilor 1641-1642 când la Hamburg discuțiile preliminare fuseseră angajate între reprezentanții imperiali și cei ai suedezilor, Cristian al IV-lea se erijase deja în personajul care urmărea să dicteze situația teritorială a ducatelor aflate la zona de contact dintre Regatul danez și teritoriile Sfântului Imperiu. Atacul cancelarului suedez asupra danezilor ar fi diminuat și o parte din criticile interne la care era supus acesta. „Tratativele de pace preliminare de la Hamburg tocmai se semnau atunci când Cristian plasa 10.000 de soldați la Fühlsbüttel, la doar 10 km depărtare. Odată cu deschiderea congresului de la Westfalia a devenit imperativ pentru Suedia să elimine orice șansă a regelui danez de a se portretiza pe sine drept unul dintre mediatori. Temerile lui Oxenstierna erau justificate de vreme ce delegația daneză primise instrucțiuni să oblige Suedia să își demobilizeze trupele germane și totodată să împiedice obținerea oricărui teritoriu baltic, inclusiv Pomerania. Atacând Danemarca, în schimb, ar fi prevenit această manevră și i-ar fi redus la tăcere și pe criticii săi care îl acuzau de neglijarea «adevăratelor interese baltice» ale Suediei”.

Operațiunile militare ale armatei suedeze împotriva Danemarcei au debutat la jumătatea lunii decembrie 1643 fără ca soldații să cunoască traseul exact al deplasării lor decât în momentul în care erau pe punctul de a pătrunde pe teritoriul Regatului danez. Motivul pentru care comandantul suedez Lennart Torstensson a ținut ascuns celor 16.000 de soldați cu care a început campania scopul final al acțiunii ținea de teama că aceștia vor refuza să lupte în afara teritoriile Sfântului Imperiu, din moment ce ei se înrolaseră în serviciul suedez pentru luptele împotriva Habsburgilor, și nu în altă parte.

La finalul lunii noiembrie 1643 establishmentul suedez a fost de acord cu noile taxe de război cerute de cancelarul Regatului Suediei, Axel Oxenstierna, pentru a putea declanșa operațiunile militare planificate împotriva Danemarcei. Comandantul armatei suedeze aflate în teritoriile Sfântului Imperiu, Lennart Torstensson, se îndrepta deja în fruntea celor 16.000 de soldați pe care îi avea la dispoziție înspre teritoriul Danemarca. De-abia la finalul lunii decembrie generalul le-a comunicat soldaților noua destinație, ceea ce a stârnit rumoare printre ei. Mulți dintre ei se întrebau- mai ales că ei știau că luptă pentru suedezi împotriva Habsburgilor- dacă ofensiva împotriva Danemarcei are vreun rol în așa-numita politică suedeză de luptă pentru „libertatea germană” a principilor din Sfântul Imperiu. Torstensson i-a liniștit pe nemulțumiți amintindu-le faptul că noul teritoriu în care vor pătrunde este unul fertil și în care abundența le va face uitată nemulțumirea.

Pătrunderea trupelor suedeze din decembrie 1643 în Danemarca i-a luat prin surprindere pe danezi, momentul declarării oficiale a războiului din partea cancelarului suedez fiind amânat intenționat pentru a da posibilitate armatei generalului suedez Lennart Torstensson să se instaleze în părți din Regatul danez. „Luați prin surprindere, danezii au trimis un cornist să-l întrebe pe Torstensson ce punea la cale, în timp ce alte proteste diplomatice au fost trimise mai departe către Stockholm. Oxenstierna a întârziat în mod intenționat trimiterea declarației formale de război până în 28 ianuarie 1644 pentru a-i da lui Torstensson mai mult timp pentru a exploata confuzia danezilor”.

Intervenția brutală a armatei suedeze în Regatul danez- garnizoana care proteja Kiel-ul în număr de 6o de soldați a fost lichidată în întregime- a contribuit la demoralizarea garnizoanelor daneze din apropiere care și-au abandonat posturile aproape fără luptă. Holsten-ul a fost pierdut iar suedezilor li s-a deschis oportunitatea ocupării peninsulei Jutlanda. Cei înstăriți au abandonat lupta și s-au retras fie înspre Hamburg sau în teritoriile Sfântului Imperiu, fie în insulele Regatului danez, lăsând partea continentală a Danemarcei descoperită în fața ofensivei suedeze. Precum în cazul intervenției armatei Habsburgilor sub conducerea generalului Wallenstein din etapa a doua a Războiului de Treizeci de Ani și acum locuitorii din zona rurală s-au organizat în gherile care au hărțuit trupele de invazie străine. Danezii mai aveau de asemenea aproximativ 10.000 de soldați cantonați în Glückstadt precum și în arhiepiscopatul de Bremen.

Pe lângă corpul de armată condus de Lennart Torstensson, planul de atac al suedezilor asupra Regatului danez mai prevedea și trimiterea unei armate de 10.600 de soldați sub conducerea generalului Horn pentru a cuceri teritoriile controlate de danezi din sudul Suediei: Malmö și Scania. Horn s-a descurcat bine recucerind Helsingborg în februarie 1644. Operațiunile suedezilor au fost oprite pentru momente de flota daneză în conjugare cu intervenția soldaților norvegieni în conflict. „Populația locală era deja terifiată de poveștile legate de comportamentul suedez din Germania și au fugit. Chiar și așa, guvernatorul din Scania a mobilizat 8.000 de soldați de miliție, încetinind avansul lui Horn și demarând raiduri drept răspuns în teritoriul suedez. Apoi, norvegienii au blocat Gotenburg dinspre partea de uscat în timp ce un escadron danez sub conducerea lui Cristian al IV-lea a efectuat raiduri în afara portului. Suedezii erau blocați până când marina lor se impunea pe mare”.

Deși mai slabă numeric decât flota suedeză de invazie, omonima ei daneză s-a descurcat, în conjugare cu norvegienii, destul de bine în conflictul declanșat de armata Suediei în încercarea de a ocupa teritoriile Regatului danez. Corpul naval condus de olandezul Maarten Thijsen, aflat în serviciul suedez, s-a retras iar momentul a dus la răcirea relațiilor dintre suedezi și Provinciile Unite olandeze. „Deși serios depășite numeric, navele daneze erau special construite ca vase de război[...]și având tunuri de două ori mai mari decât cele mai mari tunuri olandeze. Flota lui Thijsen a fost avariată și forțată să se adăpostească[...] El s-a aventurat din nou la insistența lui Torstensson numai pentru a recepționa încă o înfrângere. Echipajul lui revoltat a navigat înspre casă. Înfrângerea a întors opinia publică olandeză împotriva Suediei și, pentru o vreme, de Geer, unul dintre cei mai importați susținători ai alianței, s-a temut să-și părăsească reședința din Amsterdam”.

După ce a reușit să-l determine pe amiralul olandez Maarten Thijsen să se retragă din serviciul suedez, regele Danemarcei Cristian al IV-lea s-a îndreptat în vara anului 1644 înspre flota amiralului suedez Fleming pentru a tranșa disputa din Marea Baltică. Gotenburg, astăzi Göteborg, a rămas în continuare blocat de flota daneză iar amiralul Mundt s-a alăturat suveranului său, Cristian al IV-lea, în pregătita intervenția asupra flotei suedeze. În timp ce amiralul Suediei, Fleming, se afla la Kiel cu cele 41 de nave din corpul flotei într-o acțiune de susținere a armatei de uscat suedeze conduse de Lennart Torstensson în vederea invadării Danemarcei, regele Cristian al IV-lea a surprins flota inamică în largul coastei Kiel-ului. Deși suedezii au reușit să ocupe Fehmarn, reacția decisă a regelui danez din bătălia din Kolberger Heide din iulie 1644- în largul golfului Kiel- l-a determinat pe amiralul suedez Fleming să se retragă în defensivă în golful amintit. De remarcat faptul că regele danez Cristian al IV-lea nu a abandonat lupta și decizia de a-l bloca pe amiralul suedez chiar dacă în toiul salvelor de tun de la distanță purtate între cele două flote și-a pierdut o ureche și ochiul drept.

În momentul în care trupele suedeze au atacat Danemarca la finalul anului 1643 împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, a decis că trebuie să intervină de partea regatului danez. Faptul că politica Regatului suedez demarată de cancelarul Axel Oxenstierna însemna în același timp păstrarea armatelor pe teritoriile Imperiului și atacarea danezilor semnaliza pentru cancelaria Habsburgilor lipsa de conținut a presupuselor oferte de pace înaintate de cabinetul suedez dinastiei imperiale.

Decizia cancelarului suedez Axel Oxenstierna de a ataca Danemarca la finalul anului 1643 l-a determinat pe împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu să își recalibreze opțiunile față de trupele sudeze aflate în teritoriile ocupate din Imperiu. Pe de altă parte, era evident că propunerile de pace avansate de cancelarul Oxenstierna erau nereale din moment ce armata suedeză se angaja în conflict și împotriva Danemarcei. Împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-le de Habsburg, nu avea de gând să să stea cu mâinile în sân și a decis să ofere suport militar Regatului danez. În acest sens, generalul Gallas a fost trimis cu o armată de 18.000 de oameni care a avansat de-a lungul Elbei, prin Holstein, iar în iulie 1644 a ajuns în fața trupelor suedeze conduse de Lennart Torstensson, în Jutlanda, și a celor conduse de Fleming, la Kiel.

Atacul conjugat al armatei imperiale și al celei daneze asupra suedezilor care atacaseră Danemarca prin Jutlanda a avut succes inițial, dar nu a avut vigoarea necesară înfrângerii definitive a armatei suedeze. „Danezii au descărcat tunuri și au bombardat navele avariate suedeze, o lovitură retezându-i piciorul drept al lui Fleming pe 4 august. Generalul Karl Gustav Wrangel a preluat rolul de amiral la recomandarea lui Torstensson și a revigorat echipajele flotei. Vântul și-a schimbat direcția și cu luminile stinse ei s-au furișat pe lângă flota daneză în noaptea de 12 august. Gallas a sosit la marginea golfului la timp pentru a le observa velele dispărând la orizont în ziua următoare”.

În momentul în care trupele imperiale ale Habsburgilor conduse de generalul Gallas l-au atacat pe generalul suedez Lennart Torstensson, regele danez Cristian al IV-lea și-a permis să își deplaseze o parte din armată pentru a contra celălalt corp suedez care atacase Danemarca și care era condus de Gustav Horn. Pentru moment, susținuți de armata împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg, danezii au reușit să-i respingă pe suedezi din Malmö și Scania. Cu ajutorul norvegienilor, cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, a ordonat contraatacul, reușind să recupereze o parte din teritoriile daneze ocupate. La scurt timp flota suedeză a fost relansată „la apă” și cu ajutorul mercenarilor olandezi conduși de Maarten Thijsen s-a reluat ofensiva asupra flotei amiralului danez Mundt în largul golfului Kiel, în octombrie 1644. Neașteptându-se la un atac prea curând din partea suedezilor, mai ales după victoria recentă împotriva acestora, amiralul a fost luat prin surprindere. Beneficiind de superioritatea numerică, flota suedeză a repurtat o victorie pe cât de scurtă pe atât de importantă prin simbolistica ei. „Mundt avea doar 17 nave de luptă subdotate, dintre care unele au încercat să scape fără ordinele de rigoare la scurt timp după ce bătălia a început. Amiralul a fost ucis atunci când steagul-amiral era capturat, în timp ce restul vaselor erau incendiate. O mie de oameni au fost luați prizonieri, doar 3 nave reușind să scape”.

Succesul neașteptat al flotei suedeze asupra omonimei daneze din octombrie 1644 în largul golfului Kiel l-a determinat pe regele Cristian al IV-lea să își reevalueze poziția față de războiul de invazie declanșat de Suedia împotriva Danemarcei. Replierea pe apărare a regelui danez a însemnat chiar luarea în considerare a unor măsuri drastice pentru colectarea lichidităților necesare efortului de război. Provinciile Scania și Islanda, aflate atunci sub administrație daneză, erau luate în calcul de Cristian al IV-lea ca posibile furnizoare de lichidități prin transferul temporar în mâini private a colectării taxelor destinate statului în schimbul unor sume de bani pentru acest gaj. Situația era complicată și agravată pentru regele danez de vreme ce forța armatei imperiale de sprijin a Habsburgilor condusă de generalul Gallas devenise aproape insignifiantă. Dezertările, foametea și hărțuirile constante ale suedezilor îi scăzuseră capacitatea de reacție și de luptă.

După dezastrul naval al danezilor din octombrie 1644 în fața suedezilor în largul golfului Kiel, opțiunile de apărare ale regelui danez Cristian al IV-lea s-au diminuat. Armata Habsburgilor condusă de generalul Gallas și trimisă în ajutorul danezilor a fost înfrântă de generalul suedez Lennart Torstensson , cu toate că, inițial, Gallas reușise să ocupe Kiel și Rendsburg. Gallas a început retragerea înapoi pe Elba înspre teritoriile Sfântului Imperiu, într-o dezorganizare care le-a facilitat suedezilor acțiunile de hărțuire. Cu ajutorul unui corp hesian și al unei forțe conduse de Königsmarck, Torstensson a urmărit armata imperială în retragerea din teritoriile daneze, iar în noiembrie 1644 a capturat 4.000 dintre soldați. Alți 3.000 de soldați ai trupelor imperiale au reușit să ajunge în teritoriile Sfântului Imperiu în siguranță dar dezamăgirea acestora față de conducerea generalului Gallas a ajung la urechile împăratului. Gallas era beat criță în momentul în care suedezii au atacat iar fiecare ofițer din subordinea lui Gallas a încercat să se descurce cum a putut cu soldații pe care îi aveau sub comanda directă.

Ca urmare a faptului că trupele imperiale ale lui Ferdinand al III-lea aflate sub comanda generalului Gallas s-au retras rușinos din Danemarca nefiind capabile să ofere asistență consistentă danezilor în fața invaziei suedeze, acesta a fost demis în debutul anului 1645. În acord cu situația de pe teren, trebuie menționat faptul că eșecul armatei imperiale nu poate fi pus exclusiv în sarcina generalului. Pe lângă faptul că distanța de aprovizionare a acesteia era de aproximativ 750 de km, din Boemia până în nordul Sfântul Imperiu la zona de contact cu Regatul danez, teritoriul din spatele armatei imperiale din zona Kiel era controlat de suedezi. În Mecklenburg, de asemenea, suedezii erau cei care stăpâneau situația și, prin urmare, Gallas nu putea face prea multe pentru a redresa situația.

Retragerea armatei imperiale a Habsburgilor din Regatul danez în debutul anului 1645 i-a lăsat pe aceștia descoperiți în fața suedezilor care atacaseră Danemarca. Königsmarck cu suedezii din subordine a ocupat arhiepiscopatul de Bremen în timp ce un alt corp de oaste suedez i-a izolat pe danezi în vestul regiunii Holstein. Până în martie, Königsmarck trecuse sub controlul suedez atât Bremen cât și Verden. De menționat faptul că aceste teritorii fuseseră obținute de regele Cristian al IV-lea din partea Sfântului Imperiu în momentul în care cea de-a doua etapă a Războiului de Treizeci de Ani se încheiase prin capitularea Danemarcei și exprimarea poziției, mai mult decât generoase, a Habsburgilor vienezi față de regele danez. Atacul suedez asupra Danemarcei avusese succes iar în primăvara anului 1645 cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, se putea declara mulțumit de faptul că reușise să își extindă puterea în Danemarca în același timp în care trupele suedeze mai dețineau controlul și asupra unor zone din Sfântul Imperiu.

Succesul repurtat de cancelarul suedez Axel Oxenstierna asupra Danemarcei în campania din 1644-1645 a trezit interesul Franței și al Republicii olandeze. Acestea nu aveau de gând să privească la consolidarea prezenței suedeze la Marea Baltică, dincolo de teritoriile pe care le controla deja în Sfântul Imperiu și, prin urmare, au intervenit pentru stabilirea unui acord de pace între Suedia și Danemarca. Pacea s-a încheiat la Brömsebro, în 1645.

Ofensiva declanșată de armata suedeză asupra Danemarcei la finalul anului 1643, conflictul prelungindu-se până în primăvara anului 1645, a avut succesul scontat. Cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, se putea lăuda acum cu faptul că, pe lângă teritoriile controlate din Sfântul Imperiu, suedezii ocupaseră și o parte din teritoriile Regatului danez. Franța și Republica olandeză au intervenit pentru a tăia din elanul suedez, fiind deschise discuții și negocieri pentru încheierea unui tratat între Danemarca și Suedia, la Brömsebro.

După negocierile de pace deschise între Danemarca și Suedia la Brömsebro prin intervenția Franței și a Republicii olandeze, regele danez Cristian al IV-lea s-a văzut nevoit să accepte termenii propuși de suedezi, în 1645. În primul rând, el ceda insulele Gotland și Ösel Suediei, tot regatului suedez Cristian al IV-lea cedându-i și unele din teritoriile norvegiene de astăzi aflate atunci sub autoritate daneză: Härjedalen și Jämtland. În egală măsură, Cristian al IV-lea s-a angajat să nu mai pună în practică inspecția și controlul asupra navelor suedeze care traversau spațiul maritim baltic danez și să transfere provincia Halland sub autoritatea suedeză ca formă de garanție și respectare a angajamentelor pentru o perioadă de 30 de ani. Altfel, danezii erau obligați să accepte autonomia orașelor Hamburg, Bremen și Lübeck, membre ale Ligii Hanseatice.

Campania suedeză și pacea încheiată cu Danemarca la Brömsebro în 1645 cu termeni și condiții favorabile Regatului Suediei i-au consolidat poziția cancelarului Axel Oxenstierna, atât pe plan intern, dar mai ales în contextul negocierilor de pace de la Westfalia care debutaseră între combatanții din Războiul de Treizeci de Ani. În același timp, pe lângă câștigurile teritoriale pe seama Regatului danez, Suedia avea acum, la frontiere, o grijă în minus, prin reducerea potențialului militar și financiar ale Danemarcei. Practic, de-acum înainte pretențiile Suediei în cadrul negocierilor de la Westfalia vor crește, cancelarul clamând pentru Regatul suedez nici mai mult nici mai puțin decât Pomerania, Wismar, Bremen și Werden.

Pierderea unor teritorii de către Regatul Danemarcei în dauna suedezilor în urma Tratatului de pace de la Brömsebro din 1645 a dus și la scăderea inevitabilă a veniturilor pe care regele Cristian al IV-lea le avea la dispoziție pentru apărarea Danemarcei sau pentru eventuala implicare mai puternică în discuțiile de pace din Sfântul Imperiu. Concesiile pe care le-a făcut suedezilor i-au permis însă regelui să țină Danemarca în relații bune cu Franța și Republica olandeză, cele care insistaseră pentru ajungerea la un acord în războiul suedezo-danez. Totuși, dacă pe plan intern monarhia s-a impus definitiv în fața Stărilor nobiliare- din 1660 regimul politic a devenit unul absolutist- pe plan extern, Danemarca nu mai avea aceeași anvergură diplomatică și militară. O ultimă încercare, în 1679, de a recupera teritoriile cedate Suediei în urma Păcii de la Brömsebro, s-a soldat cu un eșec.