În momentul în care generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, a decis să nu înainteze înspre Regensburg, după ce a aflat vestea căderii orașului în mâinile lui Bernhard de Weimar, aliat al suedezilor, deși împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg avea așteptări ca el să readucă orașul în posesia taberei imperiale, steaua lui Wallenstein începea „să pălească”. Mai mult, faptul că el a trimis doar un corp de 2.000 de soldați să continue avansul înspre Regensbulrg-ul cucerit, deși ei nu puteau face mare lucru în timp ce el s-a retras înspre Pilzen, a fost interpretat de împărat drept un afront din partea generalului. La acest sentiment s-a adăugat și neînțelegerea privind lunile lui de inactivitate militară anterioare din Silezia. Cei din anturajul împăratului discutau despre faptul că generalul nu mai e un om rezonabil și rațional. Unii începuseră să îi pună derapajele pe seama pasiunii lui pentru astrologie, iar în epocă este binecunoscută atitudinea oficială a Biserici față de astrologie. Deși puternic inflamată propagandistic mai ales după moartea generalului de tabăra imperială acest aspect are totuși o latură reală. „El a fost cu siguranță fascinat de segmentul acesta al artelor magice pe care contemporanii le asociau la fel de mult cu medicina precum astronomia. El l-a comisionat pe Kepler, într-un exemplu foarte cunoscut, pentru a-i pregăti horoscopul în 1608 și iarăși după ce a devenit comandant în 1625. Kepler a intrat în serviciul lui în mod oficial în 1628, în timp ce Wallenstein mai târziu a consultat și alți astronomi, cel mai cunoscut fiind Gianbattista Senno din Genova, care fusese asistentul lui Kepler”.

Este de remarcat diferența dintre demiterea generalului Wallenstein de la comanda armatei imperiale din primul lui mandat, mai mult un rod al intervenției din afara cercului imperial, și scenariul care a dus la îndepărtarea lui de la comanda armatei și eliminarea lui fizică, acum, în cel de-al doilea mandat, care a fost o creație „de laborator” internă. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu adunase deja la „dosarul” generalului o serie întreagă de aspecte negative. De la lunga lui perioadă de inactivitate militară inexplicabilă din Silezia, din anul 1633, la negocierile lui secrete din care o parte era cunoscute de împărat iar o parte doar de general, și până la momentul intervenției de eliberare a orașului Regensburg ocupat de trupele aliate suedezilor și conduse de Bernhard de Weimar, lista nemulțumirilor s-au acumulat. Dar punctul culminant în care toate aspectele negative legate de generalul Wallenstein în raport cu împăratul Ferdinand al II-lea, din perspectiva celui din urmă, au devenit de netolerat a fost lipsa de reacție și ignorarea parțială a ordinului imperial privind eliberarea orașului Regensburg de către Wallenstein. Opoziția față de generalul imperial a venit din rândul facțiunii moderate din cercul imperial angrenat curții de la Viena care, în linii mari, până în acel moment îl susținuseră pe general în ochii împăratului. Generalul a devenit acum indezirabil iar propriul lui stil, dezgustul pentru viața de la curtea imperială, s-au întors împotriva lui. Nici după semnarea înțelegerii cu împăratul, prin care a fost readus la comanda armatei imperiale în 1632, Wallenstein nu a întreprins o vizită la Viena. Mutarea a fost total neinspirată, deoarece, acum, el nu avea practic niciun personaj de la curte influent și care să garanteze pentru el.

Una dintre acuzele care i s-au adus generalului imperial Wallenstein și care au stat la decizia împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l îndepărta pentru a doua oară de la comanda armatei imperiale, în decembrie 1633, a fost legată de un raport în care era menționat faptul că Wallenstein se destăinui-se unor exilați din Boemia despre modul în care vede el relația cu împăratul Ferdinand al II-lea și felul cum el se va supune sau nu ordinelor acestuia. Poziționare generalului față de împărat era mai degrabă în zona de contact cu trădarea, Wallenstein cochetând cu riscurile. Raportul datat pe 11 ianuarie 1634 recomanda clar lichidarea fizică a generalului. „[...]Gundacker și Lichtenstein i-au trimis lui Ferdinand un memorandum direct pe 11 ianuarie 1634 recomandâng «lichidarea» lui Wallenstein”. (Peter H. Wilson, p. 536) În același timp, lunile de inactivitate și apatie ale generalului i-au creat rivali în rândul ofițerilor superiori din subordinea lui din cadrul armatei imperiale. Timpul petrecut în Silezia de-a lungul anului 1633 și în care nu s-au întreprins mai deloc campanii militare a dus la scăderea dramatică a moralului soldaților cât și la deteriorarea sănătății acestora. Epidemia care a bântuit tabăra armatei lui Wallenstein din Silezia a făcut numeroase victime. În același timp, inabordabilitatea lui Wallenstein a dus la îndepărtarea ofițerilor de el, în vara anului 1633, deja, cei mai mulți dintre ei având propriul cod secret de comunicare pentru a nu fi depistați. Avansat de Wallenstein, Piccolomini a devenit liderul grupului ofițerilor care nu-l mai agreau pe general la comanda armatei imperiale. Fabio Diodati, unul dintre subalterni lui Piccolomini, a dus lucrurile mai departe, răspândind un pamflet despre poziția soldaților față de Wallenstein.

Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a însărcinat pe Maximilian von und zu du Trauttmansdorff să inspecteze exact situația armatei generalului imperial Wallenstein și să îl chestioneze oficial pe acesta față de inactivitatea lui din ultimele luni. Suspiciunile împăratului față de general erau din ce în ce mai mari. Atunci când delegatul împăratului a ajuns Pilzen, în Coroana Cehă, la finalul lunii noiembrie 1633, Wallenstein deja renunțase să ofere ajutor orașului Regensburg, cucerit de trupele lui Bernhard de Weimar, aliate suedezilor, ceea ce a stârnit furia împăratului. Răspunsurile oferite acum de general prin intermediul lui Trauttmansdorff împăratului Ferdinand al II-lea au cântărit greu în decizia împăratului de a-l demite în decembrie, pentru a doua oară, de la comanda armatei imperiale. Apoi, cele două scrisori succesive ale lui Wallenstein pe care i le-a adresat împăratului i-au confirmat acestuia că generalul nu mai prezintă încredere. El i-a răspuns împăratului că l-a eliberat pe comandantul Thurn, capturat din tabăra inamică cu puțin timp înainte, pentru că- spunea el- e mai folositor pentru tabăra imperială ca incompetența lui Thurn să fie „folosită” în continuare de inamici decât să fie aruncat în închisoarea imperială. În același timp, el i-a răspuns împăratului că nu a dorit să atace Regensburgul capturat de inamici, deoarece nu dorea să riște viețile soldaților din armata imperială. Răspunsurile au fost literă de manual pentru acuzele de nesupunere față de ordinele imperiale.