După moartea regelui suedez Gustav Adolf în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632, pe plan intern și diplomatic cancelarul Axel Oxenstierna, mâna dreaptă a regelui în ultimii ani, a obținut din partea Parlamentului suedez preeminența în cadrul Regenței instaurate în Regatul suedez, dat fiind faptul că moștenitoarea tronului, prințesa Cristina, era încă minoră. Oxenstierna a devenit conducătorul de facto al întregului regat suedez. În plan militar însă, vidul lăsat de moartea regelui, care își asumase și puternicul rol militar din panoplia de învestiri și puteri ale unui rege din secolul al XVII-lea, nu putea fi umplut de cancelar. El era conștient că e un foarte bun politician și diplomat dar îi lipsesc atât carisma cât și tactica și strategiile necesare unui lider militar. Prin urmare, s-a pus problema persoanei care să-și asume comanda supremă a armatei suedeze din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu. Oxenstierna insista ca rolul să îi fie atribuit ginerelui său, Gustav Horn, care era deja în serviciul militar de ani buni, dar a cărui înclinație către precauție nu era pe gustul multora dintre ofițerii suedezi.

În discuțiile din cercul puterii politice sudeze, după moartea regelui Gustav Adolf în toamna anului 1632, despre persoana potrivită care ar trebui să preia comanda armatei suedeze angajate în Războiul de Treizeci de Ani de pe teritoriul Sfântului Imperiu, după avansarea mai multor propuneri de ofițeri suedezi, s-au luat în calcul și variantele comandanților germani din Imperiu, colaboratori ai defunctului rege suedez. Dintre frații din Weimar, Wilhelm și Bernhard, care luptaseră cot la cot cu regele Gustav Adolf împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Wilhelm s-a autoexclus prin acțiunile lui recente, atitudini manifestate cu puțin timp înainte ca regele să moară în bătălie de la Lützen. În discuție a rămas Bernhard, mai energic și predispus spre acțiuni mai îndrăznețe decât fratele său pe câmpul de luptă, ceea ce i-a atras simpatia și loialitatea soldaților. Aceștia chiar au ajuns să fie denumiți drept „bernhardini”. Determinarea acestuia de a obține un statut social și capital real, deși de jure le deținea, aveau la origine traseul lui existențial și care explica hotărârea cu care s-a raliat cauzei regelui suedez în invazia asupra Sfântului Imperiu. El era cel mai mic dintre cei 11 frați din ducatul de Saxa-Weimar și care, în urma reconfigurării dinastice și succesorale operate de tatăl său în debutul secolului al XVII-lea, l-a lăsat fără prea multe posesiuni. Prin urmare, el s-a îmbarcat cu toată ambiția de partea lui Gustav Adolf în această etapă de Războiului de Treizeci de Ani împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Johan Banér era unul dintre ofițerii superiori suedezi luați în calcul atunci când s-a pus problema asumării conducerii trupelor suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf. Mult mai energic decât favoritul marelui cancelar Alex Oxenstierna- Gustav Horn-, Banér a devenit unul dintre comandanții de frunte ai armatei suedeze angrenate în Războiul de Treizeci de Ani împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, dar doar după 2 ani de la moartea regelui. Momentul lui prielnic a fost datorat capturării generalului Horn, ginerele lui Oxenstierna, în 1634. Un alt personaj de luat în discuție pentru asumarea comandamentului armatei suedeze din Sfântul Imperiu după moartea lui Gustav Adolf, era generalul Lennart Torstensson, dar contextul a fost nefavorabil pentru el. „«Starul» în ascensiune al lui Gustav, generalul de artilerie Lennart Torstensson fusese capturat la Alte Veste. Deși eliberat într-un schimb de prizonieri în 1633 sănătatea lui a fost distrusă de prizonieratul în condiții grele la Ingolstadt și a rămas indisponibil până în 1635”.

Problema desemnării noului comandant al trupelor suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf a devenit presantă din moment ce colaboratorii germani ai regelui recrutaseră soldați pentru războiul acestuia împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg pe baza unei înțelegeri trasate cu Gustav Adolf, iar dispariția lui lăsa problema într-un mare semn de întrebare. Marele cancelar, cel care fusese învestit cu puteri de a conduce deplin Suedia pe perioada regenței prințesei Cristina, Axel Oxenstierna, era decis să găsească rapid un comandant potrivit pentru armata suedeză. El era conștient că scurgerea timpului ar fi putut duce la retragerea colaboratorilor germani ai suedezilor din Imperiu din conflict, mai ales că aceștia aveau deja de primit sume restante din partea Suediei pentru serviciile militare de recrutare pe care le oferiseră regelui suedez. În plus, temerea cea mai mare a lui Oxenstierna era dată de faptul că exista posibilitatea, acum că regele Gustav Adolf era mort, ca electorul Saxoniei, Johann Georg, cel mai consistent dintre aliații suedezilor, să se retragă din conflict și să revină la starea de neutralitate sau chiar să treacă de partea împăratului Ferdinand al II-lea.

Exceptând variantele generalilor suedezi, ca opțiuni pentru preluarea comandamentului armatei suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf în toamna anului 1632, s-au mai vehiculat și posibilitățile atribuirii acesteia aliaților germani ai suedezilor din Sfântul Imperiu. Deși liderul de facto al Suediei din acest moment, marele cancelar Axel Oxenstierna, nu lua în calcul deloc posibilitatea numirii, spre exemplu, a electorului Saxoniei- Johann Georg- la comanda trupelor suedeze, Wilhelm de Weimar, mâna dreaptă a regelui suedez în bătăliile purtate în anii 1631-1632, se insinua în discuție acționând ca și când comanda urma să îi fie atribuită lui. În acest sens, el își construise o armată în zona Erfurt din poziția de administrator al regiunii în numele Suediei, numai că avea active recente la „cazier” care îi sabotau statutul. După bătălia de la Alte Veste din septembrie 1632, prin care regele Gustav Adolf a încercat să scape din încercuirea armatei imperiale condusă de Wallenstein de lângă Nurnberg, Wilhelm de Weimar a avut un moment în care a abandonat lupta de partea regelui, retrăgându-se din prim-planul acțiunii, oferind drept motivație faptul că este bolnav. De fapt, iar acest lucru a fost sesizat, supărarea lui era dată de faptul că nu primise fiefurile pe care considera că le merită din partea regelui pentru serviciile militare depuse în numele lui.

La scurt timp după moartea regelui Suediei, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632, în contextul în care rivalul lui dispăruse iar cercul puterii politice de la Stockholm încă nu găsise un comandant care să preia conducerea trupelor suedeze staționate în Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea a interpretat momentul drept unul extrem de favorabil în care ar putea rezolva două situații. În primul rând, să continue politica de impunere a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice la nivelul întregului Imperiu și să-și impună linia dură a politicii imperiale în fața principilor protestanți din Imperiu și, în al doilea rând, să înceapă procesul respingerii suedezilor din sudul Imperiului înspre coasta Pomeraniei, locul unde debarcaseră în vara anului 1630. Ferdinand al II-lea i-a convocat în capitala imperială, la Viena, pentru discuții, pe consilierii Trauttmannsdorff, Stralendorff și pe generalul Wallenstein întâlnire la care cei trei i-au cerut insistent împăratului să încheie pace cu suedezii. Împăratul, convins acum că situația suedezilor ce invadaseră Imperiul este una slăbită dat fiind faptul că își pierduseră regele pe câmpul de luptă, nici nu a vrut să audă de așa ceva. Regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, se oferise să medieze eventualele negocieri cu Suedia și cu colaboratorii suedezilor din Imperiu, trimițând deja înștiințări în acest sens, atât electorului Johann Georg al Saxoniei cât și generalului Wallenstein. Saxonia era încă în expectativă, neștiind dacă ieșirea din alianța cu Suedia va duce la un atac al trupelor suedeze din Imperiu asupra ducatului. „Saxonia a purtat discuții scurte cu reprezentanții imperiali la Leitmeritz în martie 1633, dar a fost incapabilă să convingă Brandenburgul să abandoneze Suedia. Ferdinand își dăduse acordul, autorizându-l pe Trauttmannsdorff în iulie să ofere o suspendare a Edictului și o repunere a situației în parametrii anului 1612, salvându-i prin urmare pe administratorii luterani. Danemarca putea să recupere Bremenul și Verden, dar Magdeburgul și Halberstadt urmau să fie rezervate pentru fiul cel mic al împăratului, arhiducele Leopold Wilhelm”.

Marele cancelar al Suediei, Axel Oxenstierna, a trebuit să reacționeze rapid pentru a contrabalansa posibilitatea ca electorul Saxoniei, Johann Georg, să defecteze din alianța cu Regatul suedez, să revină la starea de neutralitate sau, mai rău pentru suedezi, să treacă de partea împăratului. Prin urmare, l-a trimis pe Bernhard de Weimar, fostul colaborator apropiat al defunctului rege suedez, Gustav Adolf, să preia comanda trupelor din Franconia și Suabia iar pe Gustav Horn l-a desemnat să îl supravegheze. Anterior, Oxenstierna refuzase cererea lui Bernhard de Weimar de a întreprinde o acțiune mai mult decât îndrăzneață: un atac direct, cu toate forțele disponibile împotriva reședinței imperiale, Viena. În același timp, cancelarul suedez a retras trupele cele mai experimentate, din precauție, înspre Pomerania și Mecklenburg, „plantând” în retragere garnizoane suedeze în Verden, Bremen și Mainz. El a încredințat unor regimente mixte de suedezi și exilați din Boemia să supravegheze mișcările electorilor de Saxonia și Brandenburg, în cazul în care acesta ar fi ales să iasă din alianța cu Suedia. În zona Oder-ului, Oxenstierna a plasat regimentul scoțian al lui Duwall, tot cu sarcina de a supraveghea Saxonia și Brandenburg. Marele cancelar al Suediei știa că nevoia principală și totodată un element esențial al continuității succesului militar al suedezilor în operațiunile din Sfântul Imperiu va fi dat de găsirea personajului potrivit care să își asume comanda armatei.