Liga de la Heilbronn
Mizeria și dramele Războiului de Treizeci de Ani

Axel Oxenstierna, marele cancelar al Regatului Suediei numit după moartea regelui Gustav Adolf, a reușit, după câteva luni de negocieri, să obțină acordul din partea aliaților germani din Sfântul Imperiu de a continua lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg alături de Suedia sub aceeași termeni sub care o făcuseră și în timpul regelui Gustav Adolf. Aranjamentul din aprilie 1633 a rămas cunoscut în istoriografie sub numele de Liga de la Heilbronn, diferența dintre situația anterioară și cea de acum fiind dată de menționarea oficială a scopului acestei Ligi: ea urmărea să îl forțeze pe împărat să revină, în ceea ce privește relația cu principii din Imperiu, la situația dinaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani. Oxenstierna devenea, cu acest prilej, liderul suprem al Ligii, cu posibilitatea de a avea ultimul cuvânt în cazul operațiunilor militare care trebuiau efectuate.

Un fenomen dramatic care a rulat în subsidiarul Războiului de Treizeci de Ani a fost dimensiunea nemulțumirilor sociale care s-au acumulat în spirală de-a lungul anilor de conflict și care au erupt în mai multe momente de-a lungul Războiului de Treizeci de Ani. Violența însă cu care mișcările oamenilor simpli, ale țăranilor, s-au făcut simțite în anii 1633-1634 atât împotriva trupelor militare, de oricare parte a baricadei s-au aflat ele, cât și asupra autorităților locale nu au fost motivate nici confesional și nici politic, precum revoltele din Austria Superioară din 1626. Ele au avut la bază, acum, acumulări puternice de ură la adresa soldaților dar și a autorităților care eșuau în a-i controla și la dizolvarea, pur și simplu, a traiului cât de cât normal al oamenilor simpli. Bulversarea constantă a modului de viață al acestora, schimbarea rapidă a „gestionarului”- trupele de ocupație- fiecare cu propriile împovărări financiare, i-a trimis la periferia și mizeria existenței pe o bună parte din acești oameni simpli. Faptul că oamenii obișnuiți au fost alungați la periferia existenței și aduși în mizeria socială de efectele anilor lungi ai Războiului de Treizeci de Ani cu toate distrugerile lui, au dat naștere, în mod natural, unor reflexe de a încerca traversarea acestui destin perceput drept implacabil de către oamenii simpli prin scufundarea în tot soiul de curente mistice care și-au făcut apariția în teritoriile Sfântului Imperiu. Era un mod de a trăi cumva, spiritual vorbind, în afara războiului și un fel de a suporta mai ușor distrugerea vieții cotidiene pe care mulți dintre țăranii din aceste teritorii o trăiau pe propria piele. Aceste fenomene au fost produse și de deciziile autorităților care nu mai permiteau, în lumina faptului că aveau nevoie de a colecta fonduri pentru efortul de război, familiilor sărace să beneficieze de clemență și scutire fiscală din partea preceptorilor fiscali.


Costurile lunare ale platformei History Lapse se ridică la $1.500.
Te poți implica în susținerea platformei făcând o donație in valoare de $2 (PayPal sau credit card).

Moartea regelui Suediei, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din teritoriile Sfântului Imperiu din toamna anului 1632, l-a pus pe cancelarul Axel Oxenstierna în poziția de a elimina din start orice formă de negociere de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. El a interpretat evenimentul și a ajuns la concluzia că o asemenea abordare ar fi semnalizat puterii imperiale slăbiciunea establishmentului suedez iar pe termen mediu ar fi arătat faptul că Suedia nu e în măsură să-și protejeze teritoriile pe care le ocupase din Sfântul Imperiu. Primul lucru pe care l-a pus în mișcare Oxenstierna a fost mașina de propagandă suedeză care l-a portretizat pe Gustav Adolf ca pe un erou căzut pentru libertatea protestanților atât din Suedia cât și din teritoriile Imperiului. Mesajul era cu dublă adresă, intern și extern, odată pentru a-i convinge pe supușii suedezi că trebuie făcute toate eforturile financiare și umane pentru a nu lăsa să se irosească sacrificiul regelui în lupta cu „tiranul catolic”- împăratul- iar pentru colaboratorii germani faptul că lupta va continua, chiar dacă regele nu mai era în viață.

Moartea regelui suedez, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632 a fost primită de cancelarul Axel Oxenstierna cu convingerea că lupta trebuie să continue și sub nicio formă nu trebuie deschise negocieri de pace cu împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. În opinia lui și a altor membrii ai conducerii politice suedeze, în primul rând trebuia stabilizată monarhia și apoi continuată lupta. În acest sens, propaganda suedeză s-a mișcat rapid, moartea lui Gustav Adolf fiind portretizată drept moartea unui erou căzut în lupta pentru libertatea protestanților atât suedezi cât și germani. Mesajul din spatele textului era simplu: el se adresa atât supușilor suedezi cât și colaboratorilor germani ai suedezilor. Altfel spus, ceea ce Oxenstierna dorea să transmită era faptul că lupta urma să continue și nu era nimic pierdut. Pe plan intern, el le cerea suedezilor să facă toate eforturile financiare și umane pentru continuarea luptei până la înfrângerea împăratului Ferdinand al II-lea.

Moartea regelui suedez, Gustav Adolf, a adus cu sine problema stabilirii succesiunii monarhice. Preț de 3 ani situația a fost complicată de faptul că regina vaduvă, Maria Eleonora, s-a izolat și, odată cu ea și pe unica moștenitoare a cuplului regal, Cristina, o fetiță în vârstă de 6 ani, în apartamentele regale. Dincolo de suferința cauzată de pierderea soțului, ulterior, regina-văduvă era conștientă de faptul că poziția ei va deveni inutilă și nesemnificativă dacă moștenitoarea Cristina va ieși de sub influența ei și va fi pusă sub autoritatea cancelarului Oxenstierna până când va fi atins vârsta majoratului. „Atunci când corpul îmbălsămat al soțului ei a ajuns în cele din urmă la Nyköping în august 1633 ea a poruncit ca sicriul să rămână deschis ca să-l poată vizita în fiecare zi. Oxenstierna a reușit în cele din urmă să înmormânteze corpul regelui în biserica Ridderholm din Stockholm zece luni mai târziu, dar a trebuit să posteze gărzi acolo după ce aceasta a încercat să-l dezgroape. Suferința indica o instabilitate mentală dar era probabil ca aceasta să fie și o încercare de a amâna inevitabila ei pierdere a influenței din moment ce controlul asupra Cristinei reprezenta singurul „bun” al Mariei Eleonora. În cele din urmă, Oxenstierna a eliberat-o pe Cristina din apartamentul sumbru al mamei sale, exilând-o pe regină pe insula Gripsholm în 1636. Ea a fugit deghizată în Danemarca, patru ani mai târziu, și a petrecut 7 ani mizerabili în Brandenburg înainte ca fiica ei să fie de acord să o revadă”.

Pe perioada minoratului moștenitoarei tronului suedez, Cristina, după moartea regelui Gustav Adolf în 1632, puterea efectivă urma să fie exercitată de o regență compusă din 10 consilieri de stat iar noua formă de conducere cu efect temporar a fost ratificată în consecință de Parlamentul suedez, Riksdag. Nu toți nobilii importanți din regat erau de acord cu noul statut obținut de cancelarul Axel Oxenstierna- mare cancelar- dar aproape toți erau știau că el era persoana potrivită să conducă destinele Regatului suedez. Lucrurile s-au mișcat rapid și deja în ianuarie 1633, Oxenstierna primise numirea lui ca legat deplin al afacerilor suedeze în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu.

După numirea lui Axel Oxenstierna drept mare cancelar al Regatului suedez în ianuarie 1633, după moartea regelui Gustav Adolf și pe perioada minoratului moștenitoarei tronului- prințesa Cristina-, toată politica legată de continuarea Războiului de Treizeci de Ani și administrarea efectivă a teritoriilor suedeze deținute în Sfântul Imperiu au fost apanajul cancelarului. Din noua lui poziție el a întâmpinat inițial dificultăți nu doar de ordin logistic, pentru că ele existau și înainte- spre exemplu o scrisoare expediată de la Stockholm el o recepționa în teritoriile suedeze din Imperiu după o lună- dar mai ales de autoritate. El era un locțiitor, nu un rege a cărui autoritate era percepută în mod natural. „El a primit puteri sporite dar «acolo unde regele pur și simplu ar fi ordonat, cancelarul trebuia să încerce să persuadeze și să convingă»”.

În ceea ce privește relația marelui cancelar, Axel Oxenstierna, învestit cu puteri depline după moartea regelui Gustav Adolf în 1632 și prințesa moștenitoare a tronului, minoră încă până în 1644, inițial ea a fost una cordială. Ulterior, Cristina, pe măsură ce a crescut, a devenit tot mai nemulțumită cu „tutela” cancelarului asupra ei, căutând să-și pregătească terenul pentru conducerea efectivă a regatului. Își manifesta interesul și susținerea pentru membrii administrației la nivel înalt care erau dispuși la negocieri pentru încheierea Războiului de Treizeci de Ani. Se pare că înclinația ei era una pro-catolică, într-un mediu protestant precum cel suedez, iar afinitățile ei filofranceze au devenit cunoscute. Atunci când Franța avea să intre în conflict de partea Suediei, prințesa moștenitoare avea să fie unul dintre personajele încântate de acest eveniment. Temerea legată de stabilitatea pe termen mediu a monarhiei suedeze era dată de lipsa de dorință a acesteia pentru căsătorie și preluarea efectivă a tronului regal, iar personajele influente din vârful puterii regatului suedez știau că exista un nume care putea avea revendicări la adresa coroanei suedeze și care le mai fusese rege în trecut: regele Uniunii Polono-Lituaniene.

Moartea regelui Suediei, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632 a deschis o serie de probleme de natură militară și de asumare a comandamentului suprem al armatei suedeze implicate în Războiului de Treizeci de Ani din teritoriile Sfântului Imperiu. Dacă Axel Oxenstierna a obținut relativ ușor controlul politicii interne din Regatul suedez pe perioada regenței, dat fiind faptul că moștenitoarea tronului- prințesa Cristina- urma să devină majoră de-abia în 1644, în plan militar chiar și ambițiosul cancelar suedez trebuia să recunoască faptul că tactica și strategia militară îl depășeau. Era un mult mai bun politician decât ar fi fost un lider militar. Prin urmare, el a exclus din start preluarea conducerii trupelor suedeze pe câmpul de luptă din Sfântul Imperiu, deși petrecea cea mai mare parte a timpului în aceste fiefuri din Imperiu ocupate de suedezi începând cu debarcarea din 1630. Însă, în acel moment, în rândul comandanților suedezi, puțini erau cei care ar fi fost în măsură să își asume o asemenea sarcină, mai ales având în vedere traseul victorios recent al celui care fusese comandant suprem: regele Gustav Adolf. Problema a rămas deschisă din moment ce Oxenstierna era reticent în a accepta implicarea la comanda armatei suedeze a fraților germani din Weimar, Wilhelm și Bernhard. Ei luptaseră cot la cot cu regele iar personajul pe care îl împingea Oxenstierna în față, ginerele său, Gustav Horn, era prea reținut pentru gustul militar al multora dintre ofițerii suedezi.

După moartea regelui suedez Gustav Adolf în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632, pe plan intern și diplomatic cancelarul Axel Oxenstierna, mâna dreaptă a regelui în ultimii ani, a obținut din partea Parlamentului suedez preeminența în cadrul Regenței instaurate în Regatul suedez, dat fiind faptul că moștenitoarea tronului, prințesa Cristina, era încă minoră. Oxenstierna a devenit conducătorul de facto al întregului regat suedez. În plan militar însă, vidul lăsat de moartea regelui, care își asumase și puternicul rol militar din panoplia de învestiri și puteri ale unui rege din secolul al XVII-lea, nu putea fi umplut de cancelar. El era conștient că e un foarte bun politician și diplomat dar îi lipsesc atât carisma cât și tactica și strategiile necesare unui lider militar. Prin urmare, s-a pus problema persoanei care să-și asume comanda supremă a armatei suedeze din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu. Oxenstierna insista ca rolul să îi fie atribuit ginerelui său, Gustav Horn, care era deja în serviciul militar de ani buni, dar a cărui înclinație către precauție nu era pe gustul multora dintre ofițerii suedezi.

În discuțiile din cercul puterii politice sudeze, după moartea regelui Gustav Adolf în toamna anului 1632, despre persoana potrivită care ar trebui să preia comanda armatei suedeze angajate în Războiul de Treizeci de Ani de pe teritoriul Sfântului Imperiu, după avansarea mai multor propuneri de ofițeri suedezi, s-au luat în calcul și variantele comandanților germani din Imperiu, colaboratori ai defunctului rege suedez. Dintre frații din Weimar, Wilhelm și Bernhard, care luptaseră cot la cot cu regele Gustav Adolf împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Wilhelm s-a autoexclus prin acțiunile lui recente, atitudini manifestate cu puțin timp înainte ca regele să moară în bătălie de la Lützen. În discuție a rămas Bernhard, mai energic și predispus spre acțiuni mai îndrăznețe decât fratele său pe câmpul de luptă, ceea ce i-a atras simpatia și loialitatea soldaților. Aceștia chiar au ajuns să fie denumiți drept „bernhardini”. Determinarea acestuia de a obține un statut social și capital real, deși de jure le deținea, aveau la origine traseul lui existențial și care explica hotărârea cu care s-a raliat cauzei regelui suedez în invazia asupra Sfântului Imperiu. El era cel mai mic dintre cei 11 frați din ducatul de Saxa-Weimar și care, în urma reconfigurării dinastice și succesorale operate de tatăl său în debutul secolului al XVII-lea, l-a lăsat fără prea multe posesiuni. Prin urmare, el s-a îmbarcat cu toată ambiția de partea lui Gustav Adolf în această etapă de Războiului de Treizeci de Ani împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Johan Banér era unul dintre ofițerii superiori suedezi luați în calcul atunci când s-a pus problema asumării conducerii trupelor suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf. Mult mai energic decât favoritul marelui cancelar Alex Oxenstierna- Gustav Horn-, Banér a devenit unul dintre comandanții de frunte ai armatei suedeze angrenate în Războiul de Treizeci de Ani împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, dar doar după 2 ani de la moartea regelui. Momentul lui prielnic a fost datorat capturării generalului Horn, ginerele lui Oxenstierna, în 1634. Un alt personaj de luat în discuție pentru asumarea comandamentului armatei suedeze din Sfântul Imperiu după moartea lui Gustav Adolf, era generalul Lennart Torstensson, dar contextul a fost nefavorabil pentru el. „«Starul» în ascensiune al lui Gustav, generalul de artilerie Lennart Torstensson fusese capturat la Alte Veste. Deși eliberat într-un schimb de prizonieri în 1633 sănătatea lui a fost distrusă de prizonieratul în condiții grele la Ingolstadt și a rămas indisponibil până în 1635”.

Problema desemnării noului comandant al trupelor suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf a devenit presantă din moment ce colaboratorii germani ai regelui recrutaseră soldați pentru războiul acestuia împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg pe baza unei înțelegeri trasate cu Gustav Adolf, iar dispariția lui lăsa problema într-un mare semn de întrebare. Marele cancelar, cel care fusese învestit cu puteri de a conduce deplin Suedia pe perioada regenței prințesei Cristina, Axel Oxenstierna, era decis să găsească rapid un comandant potrivit pentru armata suedeză. El era conștient că scurgerea timpului ar fi putut duce la retragerea colaboratorilor germani ai suedezilor din Imperiu din conflict, mai ales că aceștia aveau deja de primit sume restante din partea Suediei pentru serviciile militare de recrutare pe care le oferiseră regelui suedez. În plus, temerea cea mai mare a lui Oxenstierna era dată de faptul că exista posibilitatea, acum că regele Gustav Adolf era mort, ca electorul Saxoniei, Johann Georg, cel mai consistent dintre aliații suedezilor, să se retragă din conflict și să revină la starea de neutralitate sau chiar să treacă de partea împăratului Ferdinand al II-lea.

Exceptând variantele generalilor suedezi, ca opțiuni pentru preluarea comandamentului armatei suedeze din Sfântul Imperiu după moartea regelui Gustav Adolf în toamna anului 1632, s-au mai vehiculat și posibilitățile atribuirii acesteia aliaților germani ai suedezilor din Sfântul Imperiu. Deși liderul de facto al Suediei din acest moment, marele cancelar Axel Oxenstierna, nu lua în calcul deloc posibilitatea numirii, spre exemplu, a electorului Saxoniei- Johann Georg- la comanda trupelor suedeze, Wilhelm de Weimar, mâna dreaptă a regelui suedez în bătăliile purtate în anii 1631-1632, se insinua în discuție acționând ca și când comanda urma să îi fie atribuită lui. În acest sens, el își construise o armată în zona Erfurt din poziția de administrator al regiunii în numele Suediei, numai că avea active recente la „cazier” care îi sabotau statutul. După bătălia de la Alte Veste din septembrie 1632, prin care regele Gustav Adolf a încercat să scape din încercuirea armatei imperiale condusă de Wallenstein de lângă Nurnberg, Wilhelm de Weimar a avut un moment în care a abandonat lupta de partea regelui, retrăgându-se din prim-planul acțiunii, oferind drept motivație faptul că este bolnav. De fapt, iar acest lucru a fost sesizat, supărarea lui era dată de faptul că nu primise fiefurile pe care considera că le merită din partea regelui pentru serviciile militare depuse în numele lui.

La scurt timp după moartea regelui Suediei, Gustav Adolf, în bătălia de la Lützen din noiembrie 1632, în contextul în care rivalul lui dispăruse iar cercul puterii politice de la Stockholm încă nu găsise un comandant care să preia conducerea trupelor suedeze staționate în Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea a interpretat momentul drept unul extrem de favorabil în care ar putea rezolva două situații. În primul rând, să continue politica de impunere a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice la nivelul întregului Imperiu și să-și impună linia dură a politicii imperiale în fața principilor protestanți din Imperiu și, în al doilea rând, să înceapă procesul respingerii suedezilor din sudul Imperiului înspre coasta Pomeraniei, locul unde debarcaseră în vara anului 1630. Ferdinand al II-lea i-a convocat în capitala imperială, la Viena, pentru discuții, pe consilierii Trauttmannsdorff, Stralendorff și pe generalul Wallenstein întâlnire la care cei trei i-au cerut insistent împăratului să încheie pace cu suedezii. Împăratul, convins acum că situația suedezilor ce invadaseră Imperiul este una slăbită dat fiind faptul că își pierduseră regele pe câmpul de luptă, nici nu a vrut să audă de așa ceva. Regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, se oferise să medieze eventualele negocieri cu Suedia și cu colaboratorii suedezilor din Imperiu, trimițând deja înștiințări în acest sens, atât electorului Johann Georg al Saxoniei cât și generalului Wallenstein. Saxonia era încă în expectativă, neștiind dacă ieșirea din alianța cu Suedia va duce la un atac al trupelor suedeze din Imperiu asupra ducatului. „Saxonia a purtat discuții scurte cu reprezentanții imperiali la Leitmeritz în martie 1633, dar a fost incapabilă să convingă Brandenburgul să abandoneze Suedia. Ferdinand își dăduse acordul, autorizându-l pe Trauttmannsdorff în iulie să ofere o suspendare a Edictului și o repunere a situației în parametrii anului 1612, salvându-i prin urmare pe administratorii luterani. Danemarca putea să recupere Bremenul și Verden, dar Magdeburgul și Halberstadt urmau să fie rezervate pentru fiul cel mic al împăratului, arhiducele Leopold Wilhelm”.

Marele cancelar al Suediei, Axel Oxenstierna, a trebuit să reacționeze rapid pentru a contrabalansa posibilitatea ca electorul Saxoniei, Johann Georg, să defecteze din alianța cu Regatul suedez, să revină la starea de neutralitate sau, mai rău pentru suedezi, să treacă de partea împăratului. Prin urmare, l-a trimis pe Bernhard de Weimar, fostul colaborator apropiat al defunctului rege suedez, Gustav Adolf, să preia comanda trupelor din Franconia și Suabia iar pe Gustav Horn l-a desemnat să îl supravegheze. Anterior, Oxenstierna refuzase cererea lui Bernhard de Weimar de a întreprinde o acțiune mai mult decât îndrăzneață: un atac direct, cu toate forțele disponibile împotriva reședinței imperiale, Viena. În același timp, cancelarul suedez a retras trupele cele mai experimentate, din precauție, înspre Pomerania și Mecklenburg, „plantând” în retragere garnizoane suedeze în Verden, Bremen și Mainz. El a încredințat unor regimente mixte de suedezi și exilați din Boemia să supravegheze mișcările electorilor de Saxonia și Brandenburg, în cazul în care acesta ar fi ales să iasă din alianța cu Suedia. În zona Oder-ului, Oxenstierna a plasat regimentul scoțian al lui Duwall, tot cu sarcina de a supraveghea Saxonia și Brandenburg. Marele cancelar al Suediei știa că nevoia principală și totodată un element esențial al continuității succesului militar al suedezilor în operațiunile din Sfântul Imperiu va fi dat de găsirea personajului potrivit care să își asume comanda armatei.

Axel Oxenstierna, marele cancelar al Regatului Suediei numit după moartea regelui Gustav Adolf, a reușit, după câteva luni de negocieri, să obțină acordul din partea aliaților germani din Sfântul Imperiu de a continua lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg alături de Suedia sub aceeași termeni sub care o făcuseră și în timpul regelui Gustav Adolf. Aranjamentul din aprilie 1633 a rămas cunoscut în istoriografie sub numele de Liga de la Heilbronn, diferența dintre situația anterioară și cea de acum fiind dată de menționarea oficială a scopului acestei Ligi: ea urmărea să îl forțeze pe împărat să revină, în ceea ce privește relația cu principii din Imperiu, la situația dinaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani. Oxenstierna devenea, cu acest prilej, liderul suprem al Ligii, cu posibilitatea de a avea ultimul cuvânt în cazul operațiunilor militare care trebuiau efectuate.

Preț de jumătate de an după moartea regelui suedez, Gustav Adolf, între Axel Oxenstierna, numit mare cancelar al regatului dat fiind faptul că moștenitoarea tronului- prințesa Cristina- era minoră, și colaboratorii germani din Sfântul Imperiu ai Suediei, s-au dus tratative, negocieri și repoziționări militare. Temerile cancelarului că acești principi și duci care luptaseră alături de regele suedez vor primi iertarea împăratului și se vor întoarce în tabăra acestuia, ceea ce ar fi dus pe termen mediu la „sufocarea” trupelor suedeze din Imperiu, l-au determinat să facă tot posibilul să împiedice un asemenea scenariu. Ceea ce urmărea Oxenstierna era ca aceștia să fie de acord să continue lupta împotriva suveranului lor, împăratul Ferdinand al II-lea, alături de Suedia, sub autoritatea lui. Mișcările trebuiau executate rapid deoarece Franța renunțase să mai ofere subsidii Suediei pentru costurile de război și avea de gând să intre în negocieri cu principii din Imperiu. „Având asigurată situația armatei pentru moment, Oxenstierna a devansat încercarea lui Johann Georg de a-i atrage pe aliații germani ai Suediei într-o tabără neutră prin avansarea planului lui Gustav de creare a unui corpus politicorum protestant în ianuarie 1633. Era fundamental ca totul să se întâmple repede deoarece Richelieu lua în considerare să renunțe la sprijinul acordat Suediei în favoarea sponsorizării mai ușor controlabilei Saxonii. Plățile franceze sub formă de subsidii deja încetiniseră pe parcursul anului 1632 și s-au oprit cu totul după moartea lui Gustav”.

Cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, i-a convocat pe colaboratorii germani din Sfântul Imperiu ai defunctului rege al Suediei, Gustav Adolf, în martie 1633, la Heilbronn, pentru a-i consulta cu privire la disponibilitatea lor de a continua lupta împotriva suzeranului lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, alături de Suedia și sub coordonarea sa. Electorul Saxoniei, Johann Georg, oscila dacă să continue pe această linie a alianței cu Suedia sau să treacă în tabăra imperială și, în acest sens, dorea să vadă dacă este singur în această postură sau mai existau printre colaboratorii germani ai suedezilor principi în aceeași situație cu el. Cei pe care i-a convocat pe Dresda, însă, au fost destui de puțini. În cele din urmă reprezentanții Franței care erau instruiți de cardinalul Richelieu să poarte discuții și cu Saxonia, au primit înștiințări să consimtă la prelungirea înțelegerii cu Suedia, semnată în anii anteriori la Bärwalde.

Având securizată disponibilitatea Franței de a continua să ofere subsidii pentru efortul de război al suedezilor, cancelarul Suediei, Oxenstierna, a reușit să îi convingă pe aliații germani care luptaseră alături de regele defunct, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, să continue lupta începută, de data aceasta sub autoritatea cancelarului Oxenstierna. Acordul care s-a încheiat între părți a rămas cunoscut în istoriografie sub numele de Liga de la Heilbronn, s-a semnat în aprilie 1633, și stipula oficial faptul că principii germani aliați ai Suediei vor lupta sub aceeași termeni financiari precum în timpul regelui, cu diferența semnificativă dată de faptul că Suedia se angaja să lupte până când împăratul va fi de acord să recalibreze raporturile juridice cu principii protestanți din Sfântul Imperiu în modul în care ele arătau înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani. Oxenstierna era recunoscut drept liderul Ligii, tot lui fiindu-i acordat și dreptul de veto în cazul operațiunilor militare pe care armatele reunite ale Ligii urmau să le întreprindă. Totodată, cancelarul suedez urma să aibă în jurul lui zece consilieri dintre care trei să fie desemnați de Suedia iar restul numiți dintre aliații germani din Sfântul Imperiu.

Liga de la Heilbron constituită în aprilie 1633 din Regatul suedez și colaboratorii germani din Sfântul Imperiu ai fostului rege Gustav Adolf concentrase într-un cadru formal modul de colaborare al acestor aliați pentru continuarea războiului împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Cu toate acesta, ceea ce s-a trasat pe hârtie nu s-a regăsit și „în teren”. Deși membrii noii alianțe stabiliseră faptul că vor cotiza financiar pentru a asigura operativitatea unei armate de 78.000 de soldați, în plan real, ei au strâns suma de 2.5 milioane de taleri pe an pe când o asemenea armată ar fi avut nevoie de circa 9.8 milioane de taleri pe an.

Cancelarul Suediei, Axel Oxenstierna, își atinsese scopul, acela de a asigura continuarea colaborării dintre principii germani care luptaseră de partea Suediei sub regele Gustav Adolf și acum sub autoritatea cancelarului. Însă Liga de la Heilbronn, constituită în urma discuțiilor dintre părți, nu-i avea în componență pe toți principii care luptaseră anterior de partea Suediei. Saxonia și Brandenburg, cele mai importante electorate protestante care trecuseră de partea Suediei în conflictul cu împăratul Ferdinand al II-lea, încă nu își dăduseră acordul de a continua lupta alături de armata suedeză. Cancelarul Oxenstierna a încercat să îi convingă, în cazul unora dintre unii apelând la amenințări. „Oxenstierna trebuia să-i câștige de partea sa pe cei din Saxonia Inferioară și Superioară, inclusiv electoratul de Saxonia și Brandenburg, pentru ca noua lui Ligă să fie cu adevărat eficientă[...]Brandenburg s-a alăturat doar alianței franco-suedeze pe 28 octombrie și nu Ligii, deoarece membrii acesteia au fost de acord ca Suedia poate să ocupe Pomerania. Oxenstierna a intimidat Darmstadt-ul ca să plătească contribuțiile de război amenințând cu invazia, dar vizitele din Saxonia Inferioară și Berlin s-au lovit de «stânca» pomeraniană pe care «întreaga politică germană a cancelarului s-a întemeiat»”.

Deși liderul de facto al Regatului suedez, cancelarul Axel Oxenstierna, reușise să stabilizeze situația internă a regatului după moartea regelui Gustav Adolf în toamna anului 1632, iar în teritoriile ocupate de suedezi din Sfântul Imperiu o parte a colaboratorilor germani ai fostului rege doreau să continue lupta alături de suedezi împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, atmosfera din rândul trupelor aliate din Imperiu nu era una fericită. Nemulțumirea celor mai mulți dintre soldați era legată de restanțele financiare mari ale establishmentului suedez față de ei. În scurt timp, nemulțumirea s-a transformat într-o revoltă în toată regula. Pe marginea nemulțumirilor financiare ale soldaților din armată s-au insinuat și unii dintre comandanții germani, colaboratori ai fostului rege suedez Gustav Adolf, și care nu erau mulțumiți de poziția pe care o aveau în noua organizare a alianței sub autoritatea cancelarului Oxenstierna. Bernhard de Weimar, unul dintre cei doi frați care luptaseră de partea lui Gustav Adolf, aveau propria agendă politică.

Deși în plan politic cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, reușise să își asigure colaborarea principilor germani aliați din Sfântul Imperiu în războiul împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, pe plan militar situația nu era liniștită. O bună parte din soldații armatei suedeze cantonați în teritoriile ocupate din Imperiu nu erau plătiți de luni bune iar vidul de autoritate și conducere apărut în urma morții regelui Gustav Adolf a creat momentul oportun pentru manifestarea nemulțumirilor acestor soldați. Cancelarul Axel Oxenstierna nu avea autoritatea și nici carisma unui lider, ceea ce îl făcea inutil în ochii unei bune părți a soldaților. Generalul imperial Aldringen a profitat de starea de spirit nefericită din rândul trupelor suedeze de la finalul anului 1632 și începutul anului 1633 respingând armata suedeză din sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu. Chiar și așa, reacția conjugată a ofițerilor suedezi și a celor aliați germani a fost una energică, reușind să contrabalanseze situația, dar exact în acel moment, soldații suedezi s-au revoltat. „Horn a contraatacat dinspre Alsacia cu armata renană, în timp ce Bernhard a „măturat” Turingia cu rămășițele armatei regale, adunând trupe acolo și în Franconia. Trecând Dunărea la Donauwörth, el s-a alăturat lui Horn la Augsburg pe 9 aprilie, cumulând o forță totală de 42.700 de soldați. Această forță îi depășea pe bavarezii și soldații imperiali din sudul Germaniei printr-un raport de 2 la 1, dar orice șansă de a folosi această superioritate a fost năruită de o revoltă izbucnită pe 30 aprilie, imediat după ce armată reunită intrase în Bavaria”.

În contextul în care nemulțumirea era destul de mare în rândul soldaților suedezi cantonați în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu, Bernhard de Weimar, unul dintre comandanții aliați germani ai suedezilor, a profitat de situația și și-a prezentat propria agendă în fața cancelarului suedez, Axel Oxenstierna. Riscând să piardă de sub autoritate un corp tot mai mare din soldații suedezi care refuzau să mai lupte și, mai ales, încercând să elimine pericolul ca liderii militari germani care se alăturaseră Suediei în lupta împotriva propriului suveran, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg- cazul lui Bernhard de Weimar-, să defecteze, cancelarul suedez Oxenstierna a încercat să-i „cumpere”, distribuindu-le fiefuri din teritoriile ocupate de armatele aliate. Acest transfer de posesii a proprietăților operat de cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, a devenit un modus operandi la ordinea zilei. Cel mai important transfer de posesie al unui teritoriu și, totodată, modul prin care cancelarul încerca să îi ofere satisfacție comandantului Bernhard de Weimar, a fost operat în vara anului 1633 când Bernhard a primit titlul de duce de Franconia și cu titlu ereditar teritoriile Bamberg-ului și Würzburg. Suma pe care trebuia să o achite Bernhard era de 600.000 de taleri sub forma a 4 tranșe pe următorii ani.

Revolta izbucnită în rândul soldaților din armata suedeză ce se afla în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu din primăvara anului 1633 avea la bază o serie întreagă de nemulțumiri. În primul rând se situau cele de ordin financiar, dat fiind faptul că unii dintre ei înregistrau restanțe financiare- „salarii” de recepționat- pe ultimii doi ani. În al doilea rând, nemulțumirea lor era legată de faptul că establishmentul politic suedez, după moartea regelui Gustav Adolf din toamna anului 1632 nu și-a respectat promisiunea de a le oferi un bonus financiar ca urmare a bătăliilor de la Breitenfeld și Lützen. Semnele frustrării din rândul soldaților suedezi din primăvara anului 1633 au devenit vizibile, ducând la scene dure. După asediul Landsberg-ului din Franconia, după 4 zile în care garnizoana din oraș s-a opus, după capitularea acesteia și contrar cutumelor de război soldații suedezi i-au omorât pe cei 300 de soldați ai garnizoanei după ce aceștia s-au predat alături de alți 154 de civili din oraș, unii dintre ei copii. În aceste evenimente se puteau decripta din ce în ce mai slaba autoritate a ofițerilor la care se adăuga și, se pare, interesul ofițerilor germani aliați ai suedezilor, cazul lui Bernhard de Weimar, de a-și îndeplini propria „agendă politică”.

Nemulțumirea și frustrarea acumulate în rândul soldaților din armata suedeză cantonată în teritoriilor ocupate din Sfântul Imperiu s-au transformat în revoltă în primăvara anului 1633. Nemulțumirile soldaților legate, în principal, de restanțele foarte mari pe care administrația de la Stockholm le avea față de aceștia s-au înmulțit atunci când s-a aflat că Suedia tocmai renegociase tratatul semnat cu Franța iar subsidiile oferite de partea franceză continuau să sosească, dar fluxul de bani se oprea în dreptul guvernului suedez fără ca lor să le fie achitate o parte din restanțe. Momentul a fost speculat de Bernhard de Weimar, cel care luptase cot la cot cu defunctul rege Gustav Adolf și care ar fi dorit să preia comanda armatei aliate, rol care îi fusese refuzat de cancelarul suedez, Axel Oxenstierna. Cum soldații suedezi refuzau să lupte iar Oxenstierna era cu spatele la zid, Bernhard și-a desfășurat agenda proprie. Cu o parte din trupele care se răsculaseră, el a invadat Eichstätt iar apoi s-a înfățișat la Heilbronn, în fața cancelarului, pentru a-și prezenta cererile. Cancelarul a început să modifice politica și modul de operare pe care le practicase fostul rege suedez, Gustav Adolf, Oxenstierna construind un sistem de distribuție contracost a fiefurilor din teritoriile ocupate de sudezi din Sfântul Imperiu printre ofițerii de rang superior.

Unii dintre ofițerii cărora li s-a dat posibilitatea de a intra în posesia ereditară a unor teritorii de către cancelarul Oxenstierna au optat pentru revânzarea acestor fiefuri, de multe ori sub prețul pe care îl plătiseră pentru achiziționarea lor, deoarece aveau mari îndoieli că Regatul suedez va fi în măsură să câștige, în final, confruntarea cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Cancelarul Axel Oxenstierna a continuat în vara anului 1633 politica de atribuiri contracost a unor fiefuri cu titlu ereditar ofițerilor din armata suedeză și a colaboratorilor germani care doreau să fie parte din această politică. În acest fel, Bernhard de Weimar a primit Bamberg și Würzburg pe care le-a lăsat în administrarea fratelui său, Ernst. Wilhelm, celălalt frate din Weimar și care luptase alături de Bernhard de partea regelui suedez Gustav Adolf în anii anteriori, a fost și el recompensat cu posesia asupra Eichsfeld-ului. Gustav Horn primise Mergentheim, ceea ce i-a asigurat fidelitatea acestuia în fața cancelarului Oxenstierna, ale cărui temeri erau legate de faptul că ofițerii superiori vor defecta și se vor revolta cu soldații din subordine.

Politica Franței manevrată de cardinalul Richelieu era orientată înspre zona Rinului din Sfântul Imperiu. Implicarea regatului francez înspre Alsacia și spre linia Rinului s-a derulat din momentul în care Gustav Adolf invadase cu armata suedeză coasta Pomeraniei din Sfântul Imperiu. Din acest moment- 1631- Franța s-a instalat în zona Rinului, însușindu-și calitatea de protector al micilor ducate din extremitatea vestică a Sfântului Imperiu. Cardinalul francez avea un ochi ațintit asupra Provinciilor Unite olandeze și asupra mișcărilor trupelor spaniole angrenate în conflict cu Provinciile Unite. În același timp, profitând de indisponibilitatea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-și exercita autoritatea asupra teritoriilor din Sfântul Imperiu, fiind implicat în lupta împotriva trupelor suedeze, regatul francez și-a extins influența și asupra Lorenei care, tehnic, era parte din Sfântul Imperiu. Decizia electorului Trierului de a accepta protecția Franței, respingând de facto autoritatea împăratului Ferdinand al II-lea, a complicat lucrurile, după 1633 Spania intervenind în zona Rinului.

În paralel cu intervenția regelui suedez, Gustav Adolf, în Sfântul Imperiu în vara anului 1631, politica Franței era orientată înspre estul regatului francez și care în secolul al XVII-lea- Alsacia, Lorena- erau, juridic vorbind, părți componente ale Sfântului Imperiu. Implicarea Franței în zona Rinului și extinderea influenței franceze asupra ducatului de Lorena din Sfântul Imperiu i-a permis să poată observa și mișcările pe care le operau spaniolii implicați în războiul cu Provinciile Unite olandeze. După ce regele Gustav Adolf ocupase Mainz-ul în primul an al invaziei asupra Sfântului Imperiu, Suedia se implicase militar adânc în sudul teritoriilor germane ale Imperiului, ceea ce a lăsat zona Rinului expusă implicării Franței. În acest sens, cardinalul Richelieu, fiind conștient că împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era ocupat cu respingerea atacurilor trupelor suedeze, a intrat în scenă, propunându-le ducatelor din zona Rinului din Sfântul Imperiu să accepte protecția Franței. Mișcarea era menită să submineze autoritatea imperială în extremitatea vestică a Imperiului.

Ducatul de Lorena era parte componentă a Sfântului Imperiu însă din cauza faptului că oferise adăpost lui Gaston d’Orleans, fratele regelui francez Ludovic al XIII-lea, și care atacase regatul Franței dinspre Lorena, cardinalul Richelieu s-a folosit de eveniment pentru a ocupa ducatul. După acest moment, Franța s-a apropiat de zona Rinului din Sfântul Imperiu și, beneficiind de faptul că ofensiva suedezilor ce invadaseră Sfântul Imperiu se derulase spre sudul Germanei de astăzi, și-a extins influența asupra zonei renane. Electorul Trierului din Sfântul Imperiu a acceptat oferta cardinalului Richelieu de a se pune sub protecția Franței, respingând temporar de facto protecția imperială. Ocupat cu controlarea invaziei suedeze asupra Imperiului, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg nu a putut reacționa.

Decizia electorului de Trier, Sötern, de a accepta oferta de protecție a Franței, lezând astfel interesele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg- Trier-ul fiind parte a Sfântului Imperiu- i-a adus electorului destulă opoziție în cadrul electoratului iar Trier-ul a devenit un loc în care s-au amestecat și conjugat interesele franceze, precum și apartenența juridică imperială a principatului. În timp ce Franța a avansat cu trupele înspre principat, unii dintre comandanții din Trier l-au ignorat pe elector și s-au declarat în favoarea împăratului. „Noua alianță a electorului Sötern cu Franța a devenit nepopulară printre membrii colegiului clerical care au permis trupelor spaniole să intre în Trier și Koblenz înainte ca francezii să sosească în aprilie 1632. Locotenentul-colonel Bamberger, comandantul fortăreței lui Sötern, Philippsburg, a defectat în tabăra împăratului, refuzându-i Franței posibilitatea deținerii unui important pod peste Rin care oferea acces în jurul capătului de nord al Munților Pădurea Neagră. D’Effiat [Antoine Coëffier de Ruzé d'Effiat- marchiz și mareșal al Franței-n.a] și o armată franceză presupus a avea o forță de 23.000 de soldați au avansat dinspre Lorena pentru a-i alunga pe spanioli din Trier în mai, colaborând pentru puțin timp cu trupele suedeze pentru a captura cetatea Ehrenbreitstein care controla trecerea de la Koblenz. Trierul și Koblenzul și-au schimbat stăpânii din nou din moment de francezii au fost distrași de rebeliunea lui Gaston și de moartea lui d’Effiat, dar francezii s-au întors și au preluat controlul asupra lor în august. Aceste schimbări au fost importante, deoarece i-au plasat atât pe soldații francezi și suedezi în proximitate cu spaniolii exact în momentul în care olandezii conduși de Frederick Henry au atacat Maastricht-ul. Din nou, se părea că rivalitățile Europei se pot transforma într-un război general”.

În războiul Spaniei împotriva Provinciilor Unite olandeze, conflict care dura de câteva decenii în momentul în care Războiul de Treizeci de Ani a izbucnit, ducele Generalității Provinciilor Unite, Frederic Henry de Orania Nassau, spera să reușească să declanșeze o revoltă în Țările de Jos spaniole- Belgia de astăzi- împotriva trupelor spaniole staționate acolo, mizând pe saturația populației față de deceniile de conflict. Deja în finalul primului deceniu de când izbucnise Războiul de Treizeci de Ani unii dintre liderii spanioli și generali de frunte nu mai erau convinși că într-un final conflictul poate fi câștigat în Țările de Jos. Sau, în cel mai fericit caz, ei își imaginau că Spania poate obține un fel de recunoaștere nominală a influenției ei în zonă din partea Provinciilor Unite olandeze, dar despre stăpânire efectivă nu mai putea fi vorba. În acest sens, contele van den Bergh, numit la comanda armatei spaniole după demiterea generalului Spinola, a părăsit pur și simplu postul, refugiindu-se în zona Liège. Teritoriul Liège-ului, deși neutru în conflictul olandezo-spaniol, a fost invadat de ducele Frederick Henry cu o armată de 30.000 de soldați care s-au îndreptat în direcția Maastricht.

Mișcarea liderului Generalității Provinciilor Unite olandeze, Frederick Henry, de a ataca Maastricht-ul a avut la bază conotații strategice, și anume, de a deconecta și tăia în două zonele controlate de armata spaniolă din Țările de Jos. Ea nu a făcut însă decât să intersecteze conflictul olandezo-spaniol cu cel care se desfășura în Sfântul Imperiu- Războiul de Treizeci de Ani- și în care s-au amestecat tot mai mult interesele și conflictele care rulau în paralel în jurul Imperiului. Atacul olandezilor asupra Maastricht-ului a fost unul din aceste momente deoarece mișcarea lui Frederick Henry l-a ofensat pe Ferdinand de Koln a cărui înțelegere cu olandezii, dat fiind faptul că era și episcop de Liège, stipula condiția ca neutralitatea acestuia să nu fie violată. Decizia olandezilor, deși nu era marcată de vreo intenție de se amesteca în vreun fel în conflictul din Sfântul Imperiu, a amestecat însă inevitabil conflictul olandezo-spaniol cu intervenția imperială, dată fiind poziția lui Ferdinand de Koln în Sfântul Imperiu. Prin urmare, la scurt timp după acțiunea ducelui Frederick Henry din vara anului 1632, administrația Țărilor de Jos spaniole de la Bruxelles a cerut ajutor împotriva invaziei olandeze, iar răspunsul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu a fost pozitiv. O armată din zona Westfaliei sub conducerea generalului Pappenheim, strânsă cu greu din cauza invaziei suedezilor lui Gustav Adolf din Imperiu, a trecut Rinul în încercarea de a depresura orașul asediat de olandezi. Răspunsul pozitiv al împăratului avea la bază și decizia spaniolilor de a continua trimiterea de subsidii pentru efortul de război al Habsburgilor.

Generalul imperial Pappenheim cu o armată de 8.000 de soldați a fost trimis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, ca răspuns la cererea administrației spaniole a Țărilor de Jos din Bruxelles, cu scopul de a elibera orașul Maastricht, asediat de trupele olandeze ale Provinciilor Unite. Spaniolii într-un efort disperat de a împiedica preluarea cetății de către olandezi și-au retras trupele din Palatinatul Inferior dar efortul loc conjugat cu cel al lui Pappenheim nu a avut succes. În august 1632, garnizoana spaniolă din cetate, după ce zidurile ei au fost minate și aruncate în aer de „geniștii” olandezi, s-a predat. La scurt timp a fost urmată de garnizoana din Limburg. Operațiunea reușită a olandezilor ducelui Frederick Henry a însemnat deconectarea trupelor spaniole de cele staționate în Sfântul Imperiu,teritoriul controlat de olandezi interpunându-se între zonele controlate de spanioli. Momentul a fost privit cu destulă îngrijorare de establishmentul spaniol care înclina înspre înaintarea unei oferte de pace. Liderul Generalității Provinciilor Unite olandeze a considerat însă că termenii proiectul de pace propuși de Spania nu întâlnesc cerințele lui și prin urmare i-a refuzat și pentru a plusa a lansat un nou atac asupra posesiunilor spaniole din zona Rinului în aprilie 1633. Cardinalul Richelieu făcea eforturi pentru a-i controla pe olandezi, dar noua ofensivă a lui Frederic Henry în Rinul Inferior i-a lăsat pe spanioli doar cu posesia a câtorva teritorii: „[...]reducând posesiunile spaniole doar la Jülich, Düren și la alte câteva orașe la vest de râu”.

Conflictul din Sfântul Imperiu dintre trupele suedeze ce invadaseră Imperiul și armata suveranului Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost dublat la extremitatea vestică a Imperiului de intervenția Franței în ducatul de Lorena care, tehnic și juridic, era parte a Sfântului Imperiu. Numai că, profitând de imposibilitatea împăratului de a reacționa, angajat fiind în conflictul cu suedezii, cardinalul Richelieu a încercat flancarea ducatului Lorenei și atragerea lui în zona de influență a regatului francez. Apoi, francezii au ocupat ducatul lui Carol de Lorena, mânați de decizia spaniolilor de a trimite trupe în zona Alsaciei, dat fiind conflictul desfășurat cu olandezii din Provinciile Unite. Franța își proteja interesele, Richelieu nefiind dispus să accepte o eventuală victoria a spaniolilor la nord de Franța, în Țările de Jos.

Decizia cancelariei spaniole de a trimite întăriri în 1633 în zona Alsaciei l-a determinat pe cardinalul francez Richelieu să intervină în ducatul Lorenei pentru a bloca orice tentativă nedorită a spaniolilor în conjuncție cu Alsacia Habsburgilor. Trebuie să menționăm faptul că atât Lorena cât și Alsacia vecină erau, din punct de vedere juridic, părți ale Sfântului Imperiu. Mai mult, o reacție neașteptată a ducelui de Lorena asupra Franței putea avea impact, dat fiind faptul că în vara anului 1633 ducele Carol al IV-lea dispunea de o armată deloc de neglijat- 9.000 de oameni- și care în conjuncție cu trupele spaniole sau ale guvernatorului imperial al Alsaciei ar fi putut deveni o amenințare serioasă pentru regatul francez. Prin urmare, Richelieu a temporizat situația până când momentul ar fi permis preluarea controlului asupra Lorenei.

În vara anului 1633 spaniolii au deplasat trupe în Alsacia, ceea ce l-a alarmat pe cardinalul francez Richelieu. Faptul că ducele Carol al IV-lea de Lorena, ducatul fiind parte a Sfântului Imperiu, dispunea o armată de 9.000 de oameni în momentul respectiv iar guvernatorul imperial al Alsaciei vecine avea la dispoziție trupe spaniole, îi oferea ducelui Lorenei posibilitatea de a securiza teritorii imperiale din zona Rinului în numele împăratului dar sub administrarea sa, ceea ce l-a făcut pe Richelieu să ia decizia unei intervenții în Lorena. Cardinalul a pus la cale, prima dată, instrumentalizarea motivului de a declanșa un conflict cu ducele Lorenei. Pretextul a fost determinat de refuzul ducelui Carol al IV-lea de a preda Franței fieful Bar, aflat sub jurisdicția sa, refuz ce i-a oferit cardinalului „muniție” de război. El a așteptat până când ducele Carol al IV-lea și-a deplasat armata în zona Rinului unde urma să preia, la invitația guvernatorului imperial al Alsaciei, Hagenau și Saverne, cetăți care se aflau sub asediul unui corp de armată suedez. Ducele și-a compromis întreaga armată, în traseul lui fiind prins într-o ambuscadă de trupele sudeze conduse de Christian von Birkenfeld cu consecințe dezastruoase pentru acesta. În jur de 1.500 de soldați a pierdut în aventura alsaciană.

Cardinalul francez, Richeliu, a profitat de vestea înfrângerii grele suferite de ducele Carol al IV-lea de Lorena, prins într-o ambuscadă de trupele suedeze la Pfaffenhofen în august 1633. Lorena, deși parte a Sfântului Imperiu, putea fi trecută sub autoritate franceză, dat fiind faptul că era puțin probabil ca împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg confruntat cu invazia suedeză din Imperiu va putea să reacționeze. Richelieu a trecut la fapte. „Acum că atacul era sigur, Richelieu i-a ordonat mareșalului La Force să ocupe Bar-ul trei zile mai târziu. Cu întăriri ce i-au urcat totalul trupelor la 30.000 de oameni, La Force a demarat procesul de ocupare a Lorenei, cucerind orașul Nancy acolo unde a luat-o pe soția lui Carol, Nicole, drept ostatică. Carol a scăpat de urmărirea francezilor, retrăgându-se în Franche-Comté cu 1.000 de susținători. Fratele lui, cardinalul Nicolas François, inițial a fost de acord cu cu termenii francezilor, dar apoi a reușit să scape din Nancy deghizat în valet, în timp ce sora lui, Marguerite, a fugit deghizată în soldat. Acest fapt i-a oferit pretextul lui Richelieu de a ocupa restul Lorenei, capturând ultimul bastion de rezistență în august 1634. Cei din zona Rinului s-au supus noilor condiții și până în ianuarie 1634 francezii au fost admiși în Mömpelgard, Hagenau, episcopatul de Basel și în posesiunile alsaciene ale contelui de Hanau”.

Ducatele din nord-vestul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu nu aderaseră la politica lui Axel Oxenstierna, cancelarul suedez, care le dorea membre ale Ligii de la Heilbronn și, implicit, membre ale alianței împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu. Ele luptaseră alături de suedezi în primii ani ai invaziei din Imperiu, sub autoritatea regelui Gustav Adolf. În schimb, liderii din aceste zone au început să își rechiziționeze singuri mici teritorii profitând de imposibilitatea impunerii autorității imperiale. Cu toate că Oxenstierna a încercat să îi convingă să redevină aliați ai suedezilor, promițându-le câștiguri teritoriale, ei au considerat că vor avea câștig de cauză mai mare pe cont propriu. Prin urmare, trupele din ducatul de Hessen-Kassel conduse de Peter Melander au pătruns în Westfalia cu scopul de a intra în posesia unor fiefuri. Generalul Gronsfeld a organizat rezistența încropind o armată din rămășite ale Ligii catolice.

Încercarea cardinalului suedez, Axel Oxenstierna, de a convinge o parte a foștilor aliați ai regelui suedez Gustav Adolf de a continua lupta alături de armata Regatului suedez împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-a dovedit dificilă. Liga de la Heilbronn imaginată a-i cuprinde într-un cadru juridic pe liderii aliați ai suedezilor din Imperiu nu era atractivă pentru ducatele din nord-vestul teritoriilor germane ale Imperiului. Hessen-Kassel, unul dintre aceste exemple, prin landgraful Willhem al V-lea, considerând că pe cont propriu poate obține avantaje teritoriale mai mari decât dacă ar accepta propunerea cancelarului Oxenstierna. Prin urmare, pe cont propriu, acesta l-a desemnat pe generalul Peter Melander să atace Westfalia cu intenția de a prelua Münster în timp ce ducele Georg de Lüneburg a atacat orașele imperiale Corvey, Hoxter și Hameln. Tatăl acestuia din urmă, ducele Friedrich Ulrich de Brunswick-Lüneburg, nu s-a alăturat mișcării sperând că loialitatea lui îl va determina pe împărat să returneze acestei familii fieful de Wolfenbüttel.

Deși comandantul suedez Knyphausen a fost trimis în zonă de cancelarul Axel Oxenstierna și desemnat să coordoneze mișcarea ducilor din nord-vestul teritoriilor germane împotriva orașelor imperiale din Westfalia în interesul Suediei, acesta nu a realizat mare lucru. De lipsa de comandă unitară și coordonare a profitat generalul Gronsfeld care a reușit să încropească o armată de rezistență formată din unități ale Ligii catolice. O parte din trupele colectate de Gronsfeld fuseseră lăsate aici în toamna anului 1632 de către generalul Pappenheim atunci când a primit ordinul generalului armatei imperiale Wallenstein de deplasare înspre Lützen. Beneficiind și de 4.000 de valoni oferiți de Contele de Merode, Gronsfeld a reușit să oprească un atac al suedezilor în debutul anului 1633 pe linia Rinului Inferior. Apoi, cu fonduri de la catolicii din Koln, Gronsfeld a format o armată de 10.800 de infanteriști și 3.900 de cavaleri, iar în vara anului respectiv s-a deplasat spre est, încercând să elibereze Hameln de sub asediul hessienilor. Comandantul suedez Knyphausen a reușit să-l convingă pe Peter Melander, comandantul landgrafului Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel, care opera în zonă, să se alăture suedezilor pentru a întâmpina armata Ligii catolice conduse de Gronsfeld.

În 7 iulie 1633, la Hessisch-Oldendorf, lângă Hameln, Peter Melander, comandantul trupelor din Hessen-Kassel, Knyphausen, comandantul suedez și ducele Georg de Lüneburg au făcut joncțiunea cu scopul de intercepta armata Ligii catolice condusă de generalul Gronsfeld al cărei scop era ridicare asediului instituit de trupele hessiene asupra orașului Hameln. În noaptea dinaintea bătăliei, armatele aliate s-au plasat la nord de oraș, dispunerea fiind în zonă. Flancul stâng dirijat de suedezi sub comanda lui Knyphausen era plasat la Oldendorf pentru orice eventualitate în timp flancul drept era sub comanda lui Peter Melander. Trupele hessiene ale acestuia s-au așezat în fața satului Barksen, în apropierea dealurilor Weser. Ducele Georg de Lüneburg a preluat sarcina de a dirija corpul central al aliaților de infanterie, fiind protejat de o zonă mlăștinoasă. Manevrele lui erau „cenzurate” de terenul respectiv, dar în aceeași măsură făcea sarcina dificilă pentru trupele imperiale conduse de Gronsfeld. În același timp, generalul Gronsfeld beneficia de mai mulți infanteriști dar mai puțini cavaleri și piese de artilerie decât armata suedezo-hessienilor. În timp ce Gronsfeld intenționa să tatoneze terenul și să aștepte mișcările adversarilor, contele de Merode care oferise contingentul de valoni belgieni insista că trebuie lansat un atac decisiv, într-o singură ofensivă care să obțină victoria. Destul de frecvent întâlnit fenomenul în rândul contemporanilor, se pare că „teama” contelui de Merode era de a nu fi calificat drept laș, mai degrabă decât tactica și strategia pentru obținerea victoriei.

Bătălia propriu-zisă de la Hessisch-Oldendorf din 8 iulie 1633 dintre trupele suedezo-hessiene și armata Ligii catolice condusă de generalul Gronsfeld a debutat în zorii zilei cu un baraj de artilerie, stil deja cunoscut al bătăliilor. Flancul stâng al armatei imperiale de infanteriști sub conducerea lui Geleen s-a aventurat în pădurile din zonă expunându-se focului companiilor de muschetari ale suedezilor. În plus, dezordinea care s-a abătut asupra flancului lui Geleen l-a pus pe acesta fix în fața tirului de artilerie al corpului hessienilor condus de ducele Georg de Lüneburg. Restul trupelor imperiale s-au postat în expectativă. Între timp, suedezii sub conducerea lui Knyphausen au atacat flancul drept al armatei imperiale, corpul de 900 de cavaleri reușind să ocupe locul din fața trupelor imperiale, resping contraatacul liniei lui Gronsfeld, cavalerii fiind urmați a scurt timp de trupele de infanterie.

Bătălia de la Hessisch-Oldendorf din 8 iulie 1633 dintre alianța suedezo-hesiană și trupele imperiale și-a anunțat verdictul după câteva ore de la debutul ei. Începută la orele 7.00 ale dimineții, undeva înspre ora 14.00 situația era de partea trupelor aliate. Mișcarea suedezilor lui Knyphausen de a încercui flancul drept al armatei imperiale a reușit, moment în care dezordinea s-a instalat iar detașamentele care au supraviețuit au fugit. Corpul condus de generalul Geleen a mai opus rezistență un timp scurt dar a fost depășit și învins în pădurea din apropiere. Supraviețuitorii s-au retras iar infanteria a rămas pe cont propriu. Diferența dintre pierderile înregistrate de cele două tabere a fost imensă: dacă aliații au pierdut circa 300 de soldați, trupele imperiale au lăsat pe câmpul de luptă și în urmărirea care a succedat bătăliei, aproape 6.000 de soldați. Cei 4.200 de soldați ai armatei imperiale care au supraviețuit bătăliei erau în mare parte cavaleri, infanteriștii neavând prea multe șanse după ce cavaleria a părăsit câmpul de luptă.

Ca urmare a câștigării bătăliei de la Hessisch-Oldendorf, suedezii au presat în continuare iar cetatea Hameln a fost cucerită la 10 zile distanță. Ea rămas unul dintre punctele importante strategice ale Suediei timp de un deceniu. Relațiile s-au stricat însă între aliați din moment ce hessienii sperau să preia teritorii în administrare mai multe decât au primit în urma acestei victorii. În plus, se așteptau ca generalul Knyphausen să continue ofensiva împotriva trupelor imperiale alături de ei. Spre furia lor, cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, avea alte planuri și i-a ordonat lui Knyphausen să se retragă în Franconia, în august 1633, lăsându-i pe hessieni pe cont propriu. Knyphausen nu a fost satisfăcut de idee și după ce a cântărit o vreme, în debutul anului următor a ieșit de sub serviciile cancelarului suedez.

În contextul desfășurării Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu după moartea regelui suedez, Gustav Adolf, și constituirea Suediei și a colaboratorilor aliați germani din Imperiu în așa-numita Ligă de la Heilbronn, ducele de Hessen-Kassel a urmărit preluarea unor teritorii imperiale și extinderea ducatului în zona Westfaliei. Alianța de scurtă durată, de moment, formată cu suedezii a dus la câștigarea bătăliei împotriva armatei imperiale de la Hessisch-Oldendorf însă imediat după, politicile celor două părți s-au separat. În timp ce ducele Wilhelm al V-lea de Hessen-Kassel dorea continuarea ofensivei și preluarea sub administrare proprie a unor noi teritorii, cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, i-a cerut generalului Knyphausen să părăsească zona și să se îndrepte înspre Franconia. Dezamăgiți, hessieni s-au reorientat, abordându-i pe olandezii din Provinciile Unite dacă nu cumva sunt interesați de o alianță cu câștig de ambele părți.

După victoria comună de la Hessisch-Oldendorf a alianței dintre Suedia și Ducatul de Hessen-Kassel împotriva trupelor imperiale, în iulie 1633 suedezii s-au retras în Franconia, spre dezamăgirea ducelui de Hessen-Kassel care ar fi dorit să conteze pe ajutorul lor în continuare ofensivei de acaparare a fiefurilor imperiale. Prin urmare, la o lună distanță, în căutare de noi aliați veritabili în locul suedezilor, hessienii s-au orientat spre Provinciile Unite olandeze. Cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, nu ar fi spus nici el nu unei cooptări a olandezilor în Liga de la Heilbronn împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, dar olandezii erau în acest moment destul de reticenți. Acceptarea contingentului de hessieni ar fi putut amesteca războiul pe care îl aveau ei cu spaniolii cu cel care se derula în Sfântul Imperiu. Prin urmare, olandezii i-au „trimis la plimbare” pe hessieni în vara anului 1633. „Melander, 1000 de hesieni și 2.600 de cavaleri suedezi s-au alăturat armatei lui Frederick Henry în august 1633[...]În orice caz, Frederick Henry a fost iritat de sosirea târzie a hesienilor și a considerat că aceștia au venit doar pentru că nu mai aveau nimic de câștigat în Westfalia. El i-a trimis înapoi peste Rin, la sfârșitul lunii octombrie, alături de suedezi. Hesienii erau din ce în ce mai resimțiti de olandezi drept rivali, mai ales după ce au capturat Lippstadt în decembrie și au început să ocupe întreaga linie a răului Lippe, ocupând puncte pe care olandezii doar ce le returnaseră Brandenburgului. Avanposturile adiționale le-au oferit controlul asupra jumătății de vest a Münsterului, lângă frontiera olandeză”.

Provinciile Unite olandeze nu au fost complet reticente față de un acord cu Ducatul de Hessen-Kassel, care ar fi dorit implicarea olandezilor în conflictul din Sfântul Imperiu iar suedezii doreau să îi atragă în Liga de la Heilbronn, dar olandezii tocmai acest lucru îl evitau: să fie atrași în războiul din Imperiu, în afara conflictului pe care îl purtau deja cu Spania. După eșecul efectiv al realizării coaliției din anii 1633-1634, olandezii au fost totuși de acord să ofere subsidii și trupe auxiliare hesienilor cu scopul de a-i menține pe aceștia drept relevanți și valizi din punct de vedere militar. Intenția Provinciilor Unite era aceea de a le oferi mijloacele financiare hesienilor de a-și putea stăpâni teritoriile din Imperiu care erau vecine cu posesiunile olandezilor și, pe cale de consecință, ofereau protecție și Provinciilor Unite. Hessen-Kassel era pentru olandezi un fel de buffer-zone pe care și-o imaginau între ei și Războiul de Treizeci de Ani dintre suedezi și colaboratorii germani, pe de-o parte, și trupele imperiale pe de altă parte.

Pătrunderea trupelor ducatului de Hessen-Kassel în Westfalia în vara anului 1633 și continuarea acțiunilor militare în anii următori au însemnat sfârșitul neutralității pe care și-o impusese Westfalia. Ferdinand de Koln și stările nobiliare din Westfalia au respins propunerile Spaniei de alianță împotriva Provinciilor Unite olandeze, date fiind complicațiile momentului. După ce trupele olandeze anterior prădaseră Liege-ul, episcopat neutru în conflictul olandezo-spaniol și aflat sub jurisdicția lui Ferdinand de Koln, iar trupele din Hessen-Kassel cochetau cu ideea unei alianțe cu olandezii, inflamarea suplimentară a situației ar fi fost ultimul lucru de dorit pentru arhiducele Ferdinand.

Timidele discuții dintre spanioli și Provinciile Unite olandeze pentru semnarea unui acord de pace au primit o puternică lovitură în momentul în care personajul care promova deschis aceste negocieri, arhiducesa Isabella Clara Eugenia, cea care conducea efectiv Țările de Jos spaniole, a murit în decembrie 1633. Franța a intervenit imediat, încercând să blocheze o eventuală disponibilitate a olandezilor de a încheia un tratat cu spaniolii. Cardinalul Richelieu le-a semnalat olandezilor disponibilitatea Franței de a mări subsidiile pe care le ofereau acestora pentru a-i convinge să nu încheie pace cu Franța. „Deși Richelieu a refuzat să semneze o alianță publică, el a fost de acord pe 15 aprilie 1634 să crească subsidiile plătite către Republică din 1630 de la 1 milion la 2.3 milioane de livre în schimbul suspendării de către olandezii a negocierilor”.

În încercarea a bloca trupele ducelui de Hessen-Kassel de a ocupa teritorii din Westfalia, Ferdinand de Koln a încercat să obțină fonduri și soldați din ducatul Pfalz-Neuburg, numai că, spre teritoriile ducelui de la Pfalz-Neuburg, Wolfgang Wilhelm, și-au îndreptat atenția cam în același moment și trupele ducelui de Hessen-Kassel. Acesta a fost doar un exemplu de conflict din Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu, și care s-a multiplicat la nivelul Imperiului, conflict care s-a desfășurat în paralel cu firul central al acțiunilor: confruntarea dintre trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și cele al suedezilor și principilor colaboratori germani. Ceea ce ținteau atât hesienii cât și Ferdinand de Koln erau banii și oamenii din armata ducelui de Pfalz-Neuburg pe care să le includă în rândul propriilor armate. În final, cu toată greutatea situației abătute asupra lui și atacat din două părți ducele Wolfgang Wilhelm a refuzat să renunțe la neutralitatea față de conflictul din Sfântul Imperiu pe care o adoptase. „Ferdinand l-a trimis pe Bönninghausen să efectueze raiduri în Berg, în timp ce hesienii au ocupat Elberfeld în noiembrie 1633, dezarmând garnizoana din Pfalz-Neuburg, forțându-i pe bărbați să se dezbrace și dându-le bucăți din steagul lor drept îmbrăcăminte într-o încercare intenționată de a-i umili. Împăratul, între timp, a sprijinit refuzul Stărilor de a-i plăti ducelui soldații, în speranță că își vor redirecționa, în schimb, banii către el. Neplătiți și demoralizați, soldații din Pfalz-Neuburg au dezertat în masă, dar ducele a rămas în continuare neutru”.

Deși trupele Ligi catolice din Sfântul Imperiu, fidele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, au controlat teritoriile din zona Rinului imediat după izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, invazia suedezilor lui Gustav Adolf din vara anului 1630 a complicat situația. Lipsa controlului imperial asupra acestor zone din Sfântul Imperiu au permis extinderea influenței franceze în zonă precum și implicarea principilor din acest spațiu în conflicte de ordin personal. În același timp s-au ascuțit contradicțiile dintre Franța și Spania din zona Rinului precum și intervențiile olandezilor în acest spațiu. Deși, în acest moment - 1633-1634- olandezii, spaniolii și francezii, nu erau încă deciși să intervină în conflictul din Sfântul Imperiu, cel puțin nu la nivel oficial, totuși, atmosfera generală aluneca înspre acest scenariu. Conflictele acestea zonale au rămas, în acest moment, separate de firul principal al războiului dintre suedezi și împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Ceea ce s-a petrecut însă în debutul anului 1635- lipsa intervenției Suediei în sprijinul principatelor din zona renană- a dus la o dispoziție a acestor ducate de a trece de partea împăratului.

După moartea regelui suedez, Gustav Adolf, și constituirea Ligii de la Heilbronn, formată din Regatul suedez și o parte a colaboratorilor germani ai suedezilor, tabăra imperială- împăratul Ferdinand al II-lea precum și generalul Wallenstein- erau conștienți că eventuale negocieri de pace cu suedezii ar fi avut slabe șanse de reușită. Prin urmare, în paralel cu starea de angajare militară în care rămâneau trupele imperiale, generalul Wallenstein a trimis o serie de reprezentanți să discute în secret condițiile prin care Saxonia și Brandenburg, cei mai importanți aliați protestanți ai suedezilor din Imperiu, să renunțe la starea de beligeranță față de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. În același timp, contacte preliminare s-au stabilit și între Wallenstein, cancelarul suedez Oxenstierna și împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, intenția generalului fiind aceea de a-i convinge pe electorii Saxoniei și de Brandenburg să renunțe la alianța cu suedezii și să-l pună pe Oxenstierna în fața faptului împlinit: acceptarea unui tratat de pace în condiții de retragere onorabilă peste mare pentru suedezi.

După constituirea Ligii de la Heilbronn din aprilie 1633, fapt ce a semnalizat dorința Regatului suedez de a continua lupta alături de colaboratorii germani împotriva împăratului Ferdinand a II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, era evident pentru împărat și generalul Wallenstein că negocierile unei eventuale păci cu suedezii erau greu de întrunit. Efortul militar rămânea primar pentru împiedicarea trupelor sudeze de a acapara și alte teritorii imperiale și respingerea lor din fiefurile ocupate deja sau controlate prin interpuși sau colaboratorii germani ai suedezilor. Prin urmare, efortul militar al taberei imperiale rămânea unul consistent. Armata imperială din Boemia și Silezia însuma circa 72.000 de soldați la care se adăugau alți 30.000 care erau cantonați în diferite zone și garnizoane de-a lungul Imperiului: Alsacia, Westfalia, lacul Konstanz.

Strategia generalului imperial, Albrecht von Wallenstein, în ceea ce privește confruntările cu trupele suedeze ce invadaseră Sfântul Imperiu în vara anului 1630, a comportat din primăvara anului 1633, după moartea regelui suedez Gustav Adolf, un puternic aspect diplomatic. Mizând pe faptul că ducii și principii din Imperiu care aleseseră să colaboreze cu regele suedez nu vor mai fi dispuși să continue lupta după moartea regelui, Wallenstein a susținut varianta demarării unor negocieri secrete cu Saxonia și Brandenburg pentru a îi determina pe principii acestora să abandoneze lupta împotriva împăratului. Cei doi principi erau principalii aliați protestanți ai suedezilor din Imperiu. Scoaterea lor din joc ar fi reprezentat o lovitură puternică pentru efortul continuării Războiului de Treizeci de Ani de către suedezi împotriva împăratului. Pe lângă trupele pe care le ofereau efortului de război suedez, chiar dacă principele saxon avea libertate deplină de a acționa militar, ieșirea lor din alianță ar fi însemnat punerea în pericol a bazelor strategice și de desant ale suedezilor de pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu.

Se pare că intențiile generalului imperial Wallenstein în negocierile secrete purtate în anul 1633 cu cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, precum și cu principalii aliați protestanți ai suedezilor din Sfântul Imperiu, electorii de Saxonia și Brandenburg, erau sincere. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost informat în permanență despre discuțiile purtate în secret. Wallenstein le transmitea prin emisari celor doi electori că tabăra imperială e dispusă să accepte anularea parțială a efectelor Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice. Este cunoscut faptul că punerea în aplicare a edictului și abuzurile comise pe spatele principilor protestanți în momentul aplicării acestuia au constituit un motiv serios al defectării unora dintre principi dinspre loialitatea față de împărat înspre alianța cu regele sudez, Gustav Adolf. În același timp, prin intermediul unor cehi exilați din Boemia după înfrângerea rebeliunii nobiliare antihabsburgice din debutul Războiului de Treizeci de Ani, Wallenstein a stabilit contacte secrete și cu cancelarul suedez, Axel Oxenstierna. Condițiile propuse de general suedezilor, cu acordul împăratului, de încetare a conflictului și de încheiere a unei păci includea un soi de compromis: dacă suedezii acceptau pacea, împăratul era dispus să le ofere o retragere peste mare onorabilă. În acest sens, Oxenstierna putea ocupa temporar o parte din Pomerania până când și-ar fi retras armata din teritoriile imperiale și ar fi organizat aici retragerea organizată înspre Suedia.

Discuțiile secrete dintre generalul Wallenstein, cu acordul împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu, și electorii de Saxonia, Brandenburg și cancelarul suedez Axel Oxenstierna, de pe parcursul anului 1633 privind posibilitatea ajungerii la un compromis și încetarea acestei etape a Războiului de Treizeci de Ani s-au împotmolit dintr-o serie de motive. În primul rând, electorul de Brandenburg s-a opus unui compromis cu suedezii transmis în secret și potrivit căruia o parte din Pomerania urma să fie cedată temporar suedezilor, temerea lui fiind faptul că Brandenburgul va pierde definitiv drepturile asupra Pomeraniei. În același timp, informații secrete transmise în mod diferit de Wallenstein către diverși emisari și negociatori au fost „scăpate” către curtea imperială de la Viena, stârnind un soi de suspiciune din partea împăratului. Din primul lui mandat la comanda armatei imperiale Wallenstein își crease o reputație în acest sens, temerea cercului imperial fiind reprezentată de faptul că generalul „nu spune tot” către Viena din negocierile secrete. O intercepție a unei scrisori din toamna anului 1633 a ridicat suspiciunile față de generalul imperial. „Discuțiile lui[...]cu toate acestea au trezit suspiciuni în Viena care s-au intensificat în același timp cu pratica lui de a-i prezenta fiecărui partener de discuție termeni diferiți. Aceste inconsistențe au devenit și mai evidente în momentul în care mai multe părți s-au consultat și zvonuri s-au „scurs”. Spre exemplu, suedezii i-au interceptat scrisoarea către ducele de Lorena în octombrie 1633 care sugera faptul că Wallenstein intenționa să-i excludă cu totul din Germania”.

Generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, a ratat momentul favorabil reprezentat de revolta soldaților din armata suedeză din primăvara anului 1633. Dacă ar fi acționat decisiv atunci, mutarea s-a fi putut dovedi importantă pentru următoarea etapă a războiului. El a rămas cantonat în Fiefurile Ereditare ale Habsburgilor, ducând la creșterea sentimentului de frustrare a populației locale privind contribuțiile pentru întreținerea armatei imperiale. Lângă cei 100.000 de florini lunar, Wallenstein a mai cerut în avans alți 200.000, la care s-au adăugat 1.3 milioane necesari pentru achiziționarea pieselor de artilerie și a muniției. În plus, un nou val de confiscări a proprietăților din Boemia a adus fonduri de 3 milioane de florini pentru efortul de război. În același timp, politica lui Wallenstein era aceea de a ocoli fiefurile personale de vreo urmă de contribuție pentru efortul de război, energia distribuției de fonduri și de întreținere a armatei imperiale fiind orientate către Boemia și Silezia. Generalul și-a redus la tăcere criticii din rândul nobilimii înalte, exceptându-i de la plata contribuțiilor de război. Pur și simplu, Wallenstein se aștepta ca armata imperială să fie întreținută prin contribuția ducilor și magnaților locali de rang inferior pe perioada anului 1633. Cum aceștia direcționau „factura” contribuțiilor de război a armatei imperiale către populația de rând de pe fiefurile lor, efectul a fost fuga în masă a acestora de pe proprietățile nobililor locali, generând probleme de natură juridică.

Discuțiile secrete dintre generalul imperial Wallenstein și ducele Saxoniei, Johann Georg, privind ieșirea Saxoniei din alianța militară cu Regatul suedez s-au purtat într-o formulă restrânsă, prin intermediul generalului Arnim pe care emisarii taberei imperiale l-au contactat. Constituirea Ligii de la Heilbronn nu a fost pe placul electorului de Saxonia care ar fi dorit să abandoneze tabăra suedeză după moartea regelui Gustav Adolf, dar dat fiind faptul că era cam singur în această dilemă și niciunul dintre ceilalți colaboratori germani protestanți ai suedezilor nu avea de gând să renunțe la alianța cu armata suedeză, electorul saxon nu a avut spațiu de manevră. Și cum trupele imperiale ale lui Wallenstein dețineau o superioritate de 2:1 față de armata electorului, generalul acestuia, Arnim, insista pe creșterea capacității militare a Saxoniei tocmai pentru a avea posibilitatea de a dezvolta o politică autonomă, în oricare dintre situațiile diplomatice existente. Negocierile dintre emisarii imperiali și electorul saxon l-au pus în gardă pe cancelarul suedez, Axel Oxenstierna, care l-a instruit pe generalul Banér să fie pregătit din Pomerania să intervină în cazul în care Saxonia ar fi defectat în tabăra imperială. Oxenstierna s-a asigurat că trupele ducelui de Brandenburg, cantonate în Silezia, se află sub comanda ofițerilor suedezi și nu saxoni, cancelarul temându-se de o reacție în lanț a Saxoniei și Brandenburg-ului.

La mijlocul lunii mai 1633 generalul Wallenstein a pornit în fruntea armatei de 25.000 de oameni care era înzestrată și cu 28 de piese de artilerie- tunuri realizate din clopotele confiscate de la bisericile din Praga- pentru a face joncțiunea cu armata de dimensiuni aproximativ egale a generalului Gallas, aflată în Silezia Superioară. Arnim, comandantul trupelor saxone, s-a retras spre nord din calea celor doi, lângă Schweidnitz, neavând nicio șansă sub raport numeric. După un scurt bombardament asupra pozițiilor acestuia, Wallenstein i-a oferit posibilitatea de a încheia un armistițiu cu timp de gândire care expira în a doua jumătate a lunii iunie 1633. După un scurt atac respins al armatei imperiale asupra garnizoanei din Schweidnitz, pentru a-i forța mâna lui Arnim să accepte târgul, Wallenstein a acționat și asupra electorului Saxoniei, ordonându-i generalului Holk să devasteze Saxonia. În timp ce electorul și-a chemat generalul, pe Arnim, pentru discuții, între Holk și Arnim au avut loc convorbiri, Holk fiind împuternicit de către Wallenstein să negocieze cu rivalul său termenii unui acord. Moartea lui Holk însă, la scurt timp după cina dintre cei doi generali, a fost înconjurată de suspiciuni de otrăvire a generalului imperial, însă, de fapt, el s-a îmbolnăvit, bolile fiind un motiv banal de deces pe parcursul, în contextul și în atmosfera de război a secolului al XVII-lea și nu numai. „He died by the roadside alone, his coachman having gone to fetch a priest”. „El a murit pe marginea drumului, singur, vizitiul lui fiind plecat să aducă un preot”

Inițial, Spania, prin ambasadorul ei, susținuse readucerea generalului Wallenstein la comanda armatei imperiale și, dată fiind conexiunea intimă familială a celor două ramuri ale Habsburgilor- austriacă și spaniolă- emisarul Madridului de la curtea vieneză avea un cuvânt influent de spus pe lângă împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea. Mutarea următoarea a contelui spaniol Olivares a fost aceea de a-l contacta pe general cu propunerea de asistență militară pentru a pune capăt războiului împotriva suedezilor din teritoriile Imperiului și, apoi, de a muta tot efortul militar în solidar, împotriva Provinciilor Unite olandeze cu care Spania se afla de decenii în conflict. Propunerile financiare, patrimoniale- Wallenstein urma să primească teritoriile foste spaniole recuperate de la olandezi- nu l-au convins pe general care a deturnat oferta, replicând că războiul spaniolilor din Țările de Jos e distinct de conflictul din teritoriile germane ale Sfântului Imperiu. Olivares nu s-a lăsat descurajat de răspunsul generalului și a activat un plan secundar, care era deja în derulare în timpul negocierilor cu Wallenstein și care, în rezumat, suna în felul următor: Spania îl va susține militar pe împăratul Ferdinand al II-lea să rezolve conflictul împotriva suedezilor din Imperiu iar apoi Ferdinand se va angaja complet de partea spaniolă în războiul împotriva olandezilor din Țările de Jos, ocolindu-l pe Wallenstein. Guvernatorul spaniol de Milano, Feria, a fost trimis să încheie târgul.

Generalul armatei imperiale a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, Albrecht von Wallenstein, a fost susținut de Spania pentru revenirea la comanda armatei imperiale în 1632. Drept urmare, pe parcursul următorilor doi ani contele spaniol Olivares a încercat o manevră diplomatică prin intermediul lui Wallenstein. Negocierile care s-au desfășurat în secret ar fi dus la atragerea acestuia și a împăratului Ferdinand al II-lea într-o alianță cu câștiguri de ambele părți. Spania s-ar fi implicat masiv militar- financiar deja îi transferase lui Wallenstein la finalul anului 1633 fonduri de 1 milion de florini- de partea împăratului pentru a pune capăt conflictului cu suedezii din teritoriile Sfântului Imperiu, iar ulterior, Ferdinand al II-lea ar fi acordat sprijin militar complet Spaniei în rezolvarea conflictului cu Provinciile Unite olandeze din Țările de Jos. În subsidiar, generalului Wallenstein îi erau propuse din partea spaniolilor recompense financiare la care se adăugau câștiguri patrimoniale: el urma să primească un titlu nobiliar plus fiefuri din teritoriile foste spaniole și care vor fi fost recuperate de la olandezi. Generalul a refuzat târgul, motivând prin faptul că el vede cele două conflicte complet separate. „Banii aveau scopul de a aduce războiul german spre o închidere rapidă ca Wallenstein să-i poată ataca pe olandezi. I s-a oferit titlul de duce al Frisiei de Vest, încă nerecuperat de sub Republica olandezilor, ca o compensație pentru pierderea Mecklenburgului. El a refuzat târgul, privind problemele Spaniei drept separate de cele din Imperiu”.

Planul contelui spaniol Olivares de a interveni militar în Sfântul Imperiu de partea împăratului Ferdinand al II-lea pentru a înfrânge trupele suedeze care ocupaseră teritorii din Imperiu și de a obține apoi intervenția armatei imperiale de partea spaniolă în conflictul cu Provinciile Unite olandeze din Țările de Jos, s-a lovit de un impedimente major: refuzul generalului Wallenstein de a cupla la desfășurarea planului. Prin urmare, Olivares, în debutul anului 1634 a activat „planul de rezervă”, ale cărui elemente fuseseră gândite în paralel cu negocierile purtate cu generalul Wallenstein, și anume, acela de a-l aborda direct pe împărat, ocolindu-l pe Wallenstein. În încercarea de a-i consolida poziția împăratului Ferdinand al II-lea în Imperiu, contele Olivares, a repus pe tapet un plan gândit în anii anterior: alegerea arhiducelui Ferdinand drept rege al „Romanilor”. Poziția desemna, în momentul în care ne aflăm- 1634- pe cea de rege german, de fapt, și era atribuită în practică succesorului cu cele mai multe șanse pentru alegerea ulterioară, la tronul imperial.

Primele intenții ale planului contelui spaniol Olivares, de a reface puterea imperială a Habsburgilor Sfântului Imperiu în zona Rinului din Imperiu, cu ajutorul și prin intervenția militară a Spaniei, au fost puse în practică în vara anului 1633. Ele erau gândite ca formulă paralelă cu negocierile purtate cu generalul imperial Wallenstein. Cel însărcinat să formeze o armată în Alsacia imperială era guvernatorul spaniol de Milano, ducele de Feria, și care ar fi trebuit să redeschidă Drumul spaniol de peste Alpi italieni, dinspre Genova înspre Țările de Jos. Mutarea militară a spaniolilor ar fi trebuit să îi demonstreze cardinalului francez Richelieu că Spania e relevantă militar și că are de gând să își păstreze intacte pretențiile și drepturile din nordul Italiei și, în același timp, să îl pună efectiv în drepturi pe nou numitul guvernator spaniol al Țărilor de Jos, Fernando, fratele regelui spaniol, Filip al IV-lea. Arhiducesa Isabella, cea care se afla în acel moment în poziția de conducere a posesiunilor spaniole din Țările de Jos, era într-o poziție precară din punct de vedere al sănătății.

În august 1633 ducele de Feria, guvernatorul spaniol de Milano, cu o armată de 11.000 de soldați s-a pus în mișcare înspre Valtellina, pe traseul Drumului spaniol, cel care făcea legătura între Genova și Țările de Jos spaniole. Cardinalul Richelieu aranjase preventiv, încă din anii anteriori o astfel de mișcare, negociind cu nobilii din zona cantoanelor elvețiene- fosta Raetia romană- să împiedice sau să facă grea traversarea trupelor spaniole prin zonă. Un regiment de hughenoți sub conducerea lui Henri de Rohan a fost plasat de Richelieu în zonă, dar în acest moment apetitul și spiritul ascuțit ale cardinalului pentru detectarea unor eventuale comploturi s-au dovedit prea „ascuțite”. Gândul că Henri de Rohan a bătut palma cu elvețienii și cu spanioli i-a autosabotat planul. El a demobilizat regimentele lui Rohan, din lipsă de încredere, lăsând activ doar un mic detașament francez. În momentul în care ducele de Feria și-a făcut apariția în Valtellina italiană, era prea târziu.

În momentul în care armata ducelui spaniol de Feria a pătruns în Valtellina italiană, pe cursul Drumului spaniol spre Țările de Jos, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, le-a transmis rudelor spaniole, regelui Filip al IV-lea, să îi abată traseul ducelui de Feria înspre zona germană a Sfântului Imperiu. Unul dintre motivele implicării împăratului și modificarea de optică privind implicarea militară a Spaniei în războiul împăratului împotriva suedezilor din Imperiu ținea și de faptul că, pentru Ferdinand al II-lea, inactivitatea generalului imperial Wallenstein din cursul anului 1633 i se părea suspectă. În momentul în care consilierul imperial Schlick a fost trimis de împărat la cartierul generalului din Silezia, acesta a fost consternat să observe faptul că generalul tocmai încheiase încă un armistițiu pentru următoarea lună. Lipsa lui de combativitate și vestea transmisă către Viena potrivit căreia Wallenstein se opune puternic acuplării armatei spaniole a ducelui de Feria aflată în drum spre Țările de Jos efortului de război al armatei imperiale, l-au determinat pe Ferdinand al II-lea să intervină. „Ferdinand a rupt acum acordul de la Göllersdorf cu Wallenstein, cel care îi oferise acestuia comanda unică asupra armatei imperiale, punând corpul de armată imperială al lui Aldringen din Bavaria direct sub comanda lui Maximilian pe 18 septembrie. Acest lucru l-a convins pe elector să consimtă la intervenția spaniolă și înțelegerea a fost confirmată atunci când Spania a acordat un mic stipendiu Bavariei pentru un an”.

Vestea că armata spaniolă sub conducerea ducelui de Feria fusese invitată de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, să se abată de pe Drumul spaniol către Țările de Jos înspre teritoriile Imperiului i-a făcut pe comandantul suedez, Gustav Horn, și pe Bernhard de Weimar să încerce să blocheze intrarea spaniolilor în Imperiu. Gustav Horn a declanșat un asediu asupra orașului Konstanz, aflat pe marginea lacului cu același nume, în tentativa de a controla trecătoare alpină din zonă înspre spațiul german al Sfântului Imperiu. Orașul a rezistat iar Horn, după un ultim asalt, s-a retras la timp, înainte ca trupele spaniole ale ducelui de Feria și contingentul taberei imperiale sub generalul Aldringen să ajungă în zonă.

În momentul în care trupele spaniole ale ducelui de Feria, care se aflau pe celebrul Drum spaniol înspre Țările de Jos, urmau să se abată înspre Sfântul Imperiu la cererea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Bernhard de Weimar și contele suedez Gustav Horn și-au reconsiderat opțiunile militare. Bernhard a rămas să lupte în continuare împotriva trupelor imperiale bavareze ale generalilor Aldringen și Johann von Werth, iar Horn s-a îndreptat în viteză înspre Konstanz, de pe lacul cu același nume, cu scopul de a cuceri orașul și a bloca intrarea armatei spaniole prin pasul tirolez și apoi accesul înspre sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu. Între timp, Bernhard de Weimar a fost învins, nereușind să facă față forței conjugate a trupelor imperiale și bavareze. Konstanz, care atunci se afla în Fiefurile Austriece ale Habsburgilor- acum se află în Germania- era situat în sudul lacului omonim, iar pentru a ajunge la el și să-l asedieze, Horn trebuia să traverseze cantoanele elvețiene din zonă. În linii generale, elvețienii nu s-au alăturat alianței și au respins propunerile suedezilor pentru o înțelegere, dar s-au consemnat cazuri în care elvețieni s-au înrolat în nume individual ca mercenari în armata contelui suedez Gustav Horn.

Unul dintre motivele pentru care cantoanele elvețiene erau reticente în a se implica militar de partea trupelor suedeze ale contelui Horn era legat de faptul că atitudinea suedezilor luterani față de calvinii protestanți erau una de dispreț, iar acest lucru era cunoscut încă din momentul în care armata suedeză sub conducerea regelui Gustav Adolf a invadat Sfântul Imperiu în vara anului 1630. În plus, orientarea lor politică, în mod evident republicană, era în contrapartidă cu viziunile imperialiste ale regelui suedez. Prin urmare, acum, Horn, în încercarea de a bloca accesul spaniolilor înspre teritoriile germane ale Imperiului, a considerat că doar asedierea orașului Konstanz din pasul Tirolului și cucerirea acestuia i-ar convinge pe elvețieni să i se alăture.

Comandantul suedez, Gustav Horn, a traversat Rinul pe 7 septembrie, prin singurul loc disponibil, cu intenția de a ataca orașul Konstanz de pe lacul cu același nume în încercarea de a-l cuceri și de a bloca trecătoarea alpină din zonă care permitea trupelor spaniole ale ducelui de Feria să pătrundă în sud-vestul teritoriilor germane din Sfântul Imperiu. Un contingent de artilerie a fost lăsat la nordul orașului pentru a supraveghea mișcările din urbe. Cei 10.000 de soldați ai lui Horn ar fi putut cuceri orașul dacă ar fi acționat imediat. Apărarea acestuia era destul de slabă, fiind compusă din doar 1.200 de soldați dintre care câteva sute erau milițiile nobililor. Episcopul și clerul au fugit la Lindau, dar comandantul orașului a organizat rapid apărarea orașului pentru asediu. Au fost consolidate rapid spațiile din zidurile orașului care aveau nevoie de asemenea lucrări de moment și au fost aduse trupe transportate pe lac. Garnizoana orașului a ajuns în acest fel la 3.000 de soldați.

De la începutul lunii septembrie 1633 Gustav Horn cu cei 10.000 de suedezi din subordine încerca să cucerească orașul Konstanz de pe lacul cu același nume. Acest lucru i-ar fi dat posibilitatea să controleze trecătoarea alpină care oferea accesul înspre teritoriile din sud-vestul Germaniei. Comandantul suedez, Gustav Horn, era presat de timp și de apropierea ducelui de Feria cu trupele spaniole care, la cererea împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, se pregătea să intre în sud-vestul teritoriilor germane ale Imperiului. Însă orașul a rezistat până când Feria s-a apropiat, ceea ce l-a obligat pe comandantul suedez să se retragă. „Cu toate că Bernhard și alții mărșăluiau pentru a-i oferi întăriri lui Horn, situația a devenit critică odată cu veștile că Feria se afla peste munți. Franța s-a oferit să medieze, sperând să obțină îndeplinirea obiectivului lui Horn prin convingerea orașului să accepte neutralitatea și o garnizoană elvețiană în interiorul ei. Câțiva dintre orășeni ar fi dorit acest lucru, dar autoritățile refuzau[...]În disperare de cauză, Horn a lansat o serie de asalturi împotriva orașului costisitoare în vieți omenești, dar Feria cu 9.200 de oameni s-a alăturat lui Adringen și alți 12.000 de soldați la Ravensburg pe 29 septembrie și s-au îndreptat înspre Überlingen, în apropierea marginii de vest a lacului pentru a-i prinde pe suedezi în cantoanele elvețiene. Eșuând în a cuceri orașul printr-un ultim asalt, Horn s-a retras pe 2 octombrie, scăpând la timp din capcană”.

Eșecul generalului suedez, Gustav Horn, de a cuceri orașul Konstanz și de a bloca intrarea trupelor spaniole ale ducelui de Feria prin trecătoarea alpină înspre sud-vestul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, a dus la reconsiderarea opțiunilor cantoanelor elvețiene față de Spania și, în același timp, la recalibrarea puterii politice în interiorul Confederației elvețiene. Cantoanele catolice au căpătat o mai mare influență, dat fiind faptul că trupele spaniole erau în zonă, în timp ce cantoanele protestante odată cu eșecul trupelor suedeze au trecut în plan secund. Prin urmare, spre dezamăgirea cardinalului francez Richelieu, cantoanele elvețiene au reînnoit permisul de tranzit acordat trupelor spaniole la finalul secolului al XVI-lea și care expirase. La schimb, ulterior, Confederația elvețiană a primit comitatul spaniol de Franche-Comté.

În timp ce ducele de Feria cu trupele spaniole și generalul imperial Aldringen reușiseră să oprească asediul suedezilor lui Gustav Horn asupra orașului Konstanz și să ajungă în sudul Alsaciei, în Bavaria, Bernhard de Weimar aliat al armatei suedeze a reușit să cucerească Regensburg, unul dintre orașele importante ale Sfântului Imperiu, spre disperarea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Urmarea firească a fost devastarea teritoriilor din jur de către soldații lui Bernhard. Blocați în nord de armata contelui suedez Gustav Horn, Feria și Aldringen, au traversat Rinul înapoi înspre teritoriile germane ale Imperiului în direcția sud. Numai că, în acest moment, nimeni din conducătorii locali nu erau dispuși să găzduiască pe cheltuiala lor o armată de asemenea dimensiuni, mai ales că se apropia iarna iar sezonul campaniilor militare era sfârșit. Cantonarea armatei ar fi fost una întinsă pe durata a câteva luni. Ceea ce a urmat în următoarele luni a fost o serie întreagă de mișcări sociale ale țăranilor și oamenilor de rând și care nu au fost motivate nici politic și nici religios. Revolta oamenilor din zona rurală care s-a îndreptat în egală măsură atât împotriva trupelor din zonele respective, indiferent de care parte a baricadei se aflau, cât și împotriva autorităților locale ce erau văzute drept complici ai situației au avut la bază mizeria existențială, după anii de război, lipsurile financiare, rechiziționările impuse cât și valurile de epidemii aduse de război și pe care le-au trăit oamenii de rând. Valul de violențe spontane a fost urmarea directă a acestor fenomene.

În toamna anului 1633 Franța ocupase ducatul Lorenei care era, juridic vorbind, parte a Sfântului Imperiu. În același timp, în Alsacia vecină, și ea parte a Sfântului Imperiu, puțin mai târziu își făceau apariția ducele de Feria cu trupe spaniole și generalul imperial Aldringen. Accesul pe linia Rinului era vital în a controla teritoriile din vestul Sfântul Imperiu. Cei doi au fost blocați în sudul regiunii, deoarece trupele suedeze ale generalilor Horn și Birkenfeld se plasaseră în nordul Alsaciei blocându-le accesul. În același timp, Bernhard de Weimar, aliat al suedezilor în această etapă a Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu, s-a revanșat în sud pentru înfrângerea anterioară suferită și l-a surclasat pe Johann von Werth și cu 12.000 de soldați a asediat și cucerit, în noiembrie 1633, Regensburg. La nivel simbolic momentul a fost perceput drept o mare înfrângere pentru împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, Regensburg fiind unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului.

Imaginea trupelor imperiale și spaniole ale ducelui de Feria și Aldringen în drum spre sudul Sfântul Imperiu, dezorganizate și decimate de boli, de lipsa hranei și de iminenta instalare a iernii, era una dezolantă. Nimeni nu dorea să îi primească pe perioada iernii în teritoriile lor iar cu greu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a acceptat să îi așeze în Austria Inferioară și în zona zona Salzburg-ului. Un superior al unei mănăstiri, martor la evenimente, Maurus Friesenegger, a descris dezolantul „peisaj”. „Clericul Friesenegger a relatat «că era un spectacol. Multe companii existente doar pe jumătate, fețe negre și galbene, corpuri sfrijite, pe jumătate acoperite doar, sau învelite cu cârpe sau mascate în haine furate de femei, având înfățișarea de foame și nevoie. Dar ofițerii de lângă ei erau extraordinar de frumos îmbrăcați»”.

Furia oamenilor simpli din zonele rurale ocupate de trupele suedeze din anii 1633-1634 a fost spontană și nemotivată politic sau confesional. Ea a avut la bază dizolvarea modului de viață obișnuit al acestora și identificarea în prezența soldaților suedezi drept principalul vinovat pentru acest lucru. Țăranii din anumite zone s-au organizat în gherile, disperați de faptul că trupele imperiale nu le asigură niciun fel de protecție. „Țăranii îi prindeau în ambuscade pe cei care prădau sau pe hoinari sau rezistau raidurilor asupra satelor lor. Ei au primit asistență din partea autorităților în zone unde prezența militară imperială era slabă, lăsându-i pe suedezi drept ținte primare în fața furiei populare. Țăranii catolici s-au ridicat împotriva suedezilor în Sundgau, o posesiune a Habsburgilor din sudul Alsaciei, în ianuarie 1633, în timp ce acelora din Westfalia li s-au alăturat nobilii locali și cavaleria imperială condusă de Bönninghausen pentru a-i hărțui pe hesieni. Țărani din Suabia Superioară și Bamberg asistau milițiile oficiale în tentativa de a cuceri avanposturile suedeze, în timp ce bavarezii au rezistat invaziei lui Horn și Bernhard din vara anului 1633. Represaliile suedezilor au fost scurte și crunte. Cel puțin 4.000 de oameni au fost uciși doar în Sundgau, în timp ce numeroase sate au fost incendiate fără a fi eliminate complet gherilele”.

După ce trupele aliate ale suedezilor conduse de Bernhard de Weimar au cucerit orașul Regensburg din Bavaria, unul dintre cele mai importante orașe ale Sfântului Imperiu în noiembrie 1633, soldații acestuia au prădat în voie estul ducatului bavarez. La cererea electorului Maximilian generalul Aldringen, aflat în sudul Alsaciei alături de ducele spaniol de Feria, a retrecut Rinul și cei doi s-au îndreptat înspre sud, după ce un contingent de cavalerie a fost trimis în avans în ajutorul electorului Maximilian. Bolile care începeau să decimeze rândurile soldaților doi generali, iar situația avea să devină și mai rea pe măsură ce iarna se instala, a dus la situația în care niciun conducător local din Sfântul Imperiu nu dorea ca trupele celor doi să fie cantonate pe perioada iernii pe teritoriile lor. Chiar electorul Maximilian de Bavaria, care ceruse ajutorul trupelor lui Aldringen, a refuzat să le permită accesul în Bavaria. Ducele de Feria a murit la scurt timp din cauza epidemiei. Soldații din cele două armate au fost lăsați de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg să se așeze pe perioada iernii în Austria Inferioară și în Salzburg.

Un fenomen dramatic care a rulat în subsidiarul Războiului de Treizeci de Ani a fost dimensiunea nemulțumirilor sociale care s-au acumulat în spirală de-a lungul anilor de conflict și care au erupt în mai multe momente de-a lungul Războiului de Treizeci de Ani. Violența însă cu care mișcările oamenilor simpli, ale țăranilor, s-au făcut simțite în anii 1633-1634 atât împotriva trupelor militare, de oricare parte a baricadei s-au aflat ele, cât și asupra autorităților locale nu au fost motivate nici confesional și nici politic, precum revoltele din Austria Superioară din 1626. Ele au avut la bază, acum, acumulări puternice de ură la adresa soldaților cât și a autorităților care eșuau în a-i controla și la dizolvarea, pur și simplu, a traiului cât de cât normal al oamenilor simpli. Bulversarea constantă a modului de viață al acestora, schimbarea rapidă a „gestionarului”- trupele de ocupație- fiecare cu propriile împovărări financiare, i-au trimis la periferia și mizeria existenței pe o bună parte din acești oameni simpli. Bolile și epidemiile care izbucneau în aceste teritorii, de mult ori aduse și tranzitate de soldații armatelor aflate în trecere sau ocupație, au însemnat și ele în lungii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, acumularea de frustrări într-o spirală neîncetată a nemulțumirilor.

Faptul că oamenii obișnuiți au fost alungați la periferia existenței și aduși în mizeria socială de efectele anilor lungi ai Războiului de Treizeci de Ani cu toate distrugerile lui, au dat naștere, în mod natural, unor reflexe de a încerca traversarea acestui destin perceput drept implacabil de către oamenii simplii prin scufundarea în tot soiul de curente mistice care și-au făcut apariția în teritoriile Sfântului Imperiu. Era un mod de a trăi cumva, spiritual vorbind, în afara războiului și un fel de a suporta mai ușor distrugerea vieții cotidiene pe care mulți dintre țăranii din aceste teritorii o trăiau pe propria piele. Aceste fenomene au fost produse și de deciziile autorităților care nu mai permiteau, în lumina faptului că aveau nevoie de a colecta fonduri pentru efortul de război, familiilor sărace să beneficieze de clemență și scutire fiscală din partea preceptorilor fiscali. „Acest lucru ar explica de ce neliniștile din Austria de Sus erau exprimate în termeni religioși și mistici de vreme ce liderul acestui curent, Michael Aichinger, numit Laimbauer, susținea că are viziuni despre un viitor mai bun. El trăia pe fugă, adăpostit de simpatizanți până când a fost în cele din urmă încolțit printre ruinele bisericii din Frankenberg de o forță mixtă de 1.000 de mercenari, oficiali locali și civili catolici înarmați. Doar 60 dintre cei 300 de însoțitori de-ai săi erau barbați înarmați, restul fiind femei și copii. Chipurile că acesta s-ar fi ascuns sub fustele a două dintre însoțitoarele lui, cert este faptul că a fost crud executat împreună cu alți șase, inclusiv fiul lui de 4 ani, pe 20 iunie 1636”.

Revolta și violența oamenilor simpli din zonele rurale bavareze împotriva trupelor suedeze din toamna anului 1633 era îndreptată, în egală măsură, și împotriva autorităților locale care erau considerate vinovate pentru faptul că nu îi controlau pe soldații din trupele imperiale care acționau, de multe ori, după bunul plac împotriva civililor. Acest lucru se petrecea de ani buni iar „punctul de fierbere” a fost atins în septembrie 1633 atunci când micile detașamente lăsate de generalul Aldringen în zona intre Isar și Inn, din cauza comportamentului lor, au stârnit furia oamenilor de rând. Situația s-a complicat în momentul în care armata lui Aldringen și a ducelui spaniol de Feria, adânc pătrunsă de boli, încerca să intre în electoratul Bavariei în toamna târzie a anului 1633. Sursele indică faptul că aproximativ 20.000 de civili au protestat și și-au exprimat nemulțumirile față de electorul Bavariei, Maximilian. În ianuarie anul următor, atmosfera era la fel de tensionată iar la Ebersberg soldații au atacat masa de țărani slab înarmată. În jur de 200 au fost uciși iar alți 100, considerați capii revoltei, au fost deferiți electorului pentru judecată și răzvrătire. Electorul s-a dovedit calculat, fiind de acord cu faptul că țăranii au acționat în „legitimă apărare” din cauza mizeriei aduse de război. Prin urmare, pedepsele în această situație au fost blânde, dintre cei 100 judecați doar 17 au fost pedepsiți, restul fiind lăsați liberi. Cinci au fost executați pentru uciderea unor soldați, unul a fost decapitat fiind considerat instigator al rebeliunii, iar 11 au fost alungați din teritoriu pentru 3 ani.