Dincolo de Sfântul Imperiu. Spania și războiul din Țările de Jos. Frontul franco-spaniol din Pirinei
De la confruntarea indirectă la conflictul direct. Războiul de peste mări
autor Alexandru Cristian Enescu, mai 2018
Confruntările dintre Franța și Spania s-au desfășurat o bună bucată de timp pe parcursul Războiului de Treizeci de Ani în nordul Italiei, în Țările de Jos, dar odată cu culoarul deschis de revoltele portughezilor și ale catalanilor împotriva guvernului de la Madrid, francezii au reluat atacurile asupra Spaniei pe un culoar mult mai direct: peste munții Pirinei ce separă cele două țări. Ofensivele desfășurate de francezi anterior izbucnirii revoltelor catalanilor și portughezilor s-au lovit de apărarea spaniolilor bine executată, dar costurile respingerii acestor ofensive ale francezilor peste Pirinei au avut rolul lor în declanșarea revoltelor interne din Spania. Ciocnirile din 1636-1637 dintre Franța și Spania în Fuenterrabia, la granița dintre Gasconia și Navarra spaniolă au fost dublate de cele din jurul fortăreței Leucate și din zona Perpignan.

Conflictul Spaniei din Țările de Jos cu Provinciile Unite olandeze s-a desfășurat, în paralel cu firul central din Europa, și în coloniile de peste mări ale Spaniei unde, rând pe rând, olandezii contestau posesia spaniolilor asupra coloniilor respective. De la atacurile asupra Braziliei portugheze sau asupra Americii Latine și a Caraibilor spaniole și până la India olandezii lucrau tot mai puternic la deposedarea spaniolilor de teritoriile de peste mări. Portugalia, care se afla într-o uniune cu Spania- aveau același rege-, reușea să controleze Goam și Mozambique dar posesiunile din Japonia le pierduseră. De asemenea, Estado da India, companie înființată pentru a controla posesiunile coloniale ale Regatului portughez, și-a concentrat resursele în apărarea insulei Sri Lanka, nemaifiind capabilă să se opună ocupării unor insule din Indonezia de către olandezi începând cu 1641. Diferența dintre confruntările din coloniile de peste mări dintre spanioli și portughezi pe de-o parte și olandezi pe de altă parte din anii 1630 față de decada anterioară a fost conținută în faptul că acum olandezii nu au putut fi eliminați din zonă. Dacă în deceniul anterior atacul lor asupra Braziliei portugheze s-a soldat în final cu un eșec, acum, ei au rămas pe continentul sud-american- Surinam de astăzi din America de Sus este un exemplu- și în zona Mării Caraibilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Războiul Spaniei din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze sau cel din nordul Italiei s-au desfășurat în paralel cu firul central al evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Prin conexiunea lor cu interesele Habsburgilor austrieci în nordul peninsulei italiene sau cu cele spaniole, implicarea Franței atât în Sfântul Imperiu, în nordul Italiei cât și în Țările de Jos de partea olandezilor au făcut ca aceste conflicte paralele să fie, de fapt, o extensie a aceleiași confruntări dintre părțile combatante dar în alte zone geografice. În esență, a fost vorba și în nordul Italiei și în Țările de Jos tot de episoade secundare ale Războiului de Treizeci de Ani.

Cu toate că victoria armatei imperiale de la Tuttlingen a oferit pentru moment un avânt împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg și o reconfirmare a controlului în linii mari asupra situației politice din Imperiu, Franța și-a refăcut rapid armata în iarna dintre 1643-1644. Ferdinand al III-lea sperase să poată amâna cât mai mult deschiderea tratativelor de pace ce urmau să aibă loc la Westfalia prin obținerea uni victorii decisive în Imperiu, dar francezii s-au desfășurat cu vigoare atât în teritoriile imperiale cât și în Țările de Jos și în nordul Italiei, ceea ce a deschis posibilitățile de negociere ale acesteia și îngustarea celor imperiale. Din 1635, data intrării oficiale în Războiul de Treizeci de Ani, Franța a contribuit la efortul de război al olandezilor împotriva Spaniei în Țările de Jos și, prin urmare, o înfrângere a Spaniei în această zonă ar fi însemnat automat un sprijin în minus pentru împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea.

În paralel cu războiul împotriva împăratului Ferdinand al III-lea politica franceză desfășurată de cardinalul Richelieu în nordul Italiei, de luptă împotriva Spaniei, includea un fel de acord cu principii locali italieni. Acordul de la Cherasco din 1631 care liniștise situația pentru câțiva ani a fost depășit și anulat prin intervenția Franței alături de Liga de la Rivoli împotriva Spaniei. Din Ligă făceau parte aliații italieni ai Franței cum ar fi Savoia, Mantova și Parma. Din punct de vedere militar Savoia era cel mai rezonabil partener al francezilor, ducele de Savoia fiind în măsură să ofere pentru războiul împotriva Spaniei 12.000 de soldați, francezii oferind în schimb ducelui părți din Milano, dar doar după ce ar fi fost cucerit din mâinile spaniolilor. Mantova a contribuit cu doar 3.000 de soldați, dat fiind faptul că fusese la un pas de anihilarea totală în contextul războiului de succesiune din anii anteriori, iar Parma a contribuit la efortul Ligii de la Rivoli cu 4.500 de soldați. Franța a contribuit cu 12.000 de soldați pentru operațiunile din nordul Italiei, dar trebuie menționat faptul că în politica lui Richelieu spațiul italian era într-o poziție secundară față de evenimentele din Sfântul Imperiu sau din Țările de Jos.

Din moment ce armata franceză din nordul Italiei a atins 12.000 de soldați în octombrie 1635, după intrarea oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani, guvernatorul Lombardiei spaniole cu sediul la Milano a lansat o contraofensivă asupra acestora cu destul de mult succes, cucerind insulele Lérin. Succesul inițial al spaniolilor în nordul Italiei s-a menținut și pe parcursul următorilor doi ani, atacul francez de recuperare a insulelor fiind respins de spanioli. De asemenea, diversiunea creată de spanioli asupra Savoiei și intervenția Franței pentru a proteja ducatul- membru al Ligii de la Rivoli- a permis trupelor spaniole să se deplaseze și să scoată din joc Mantova și Parma. În același timp, Richelieu a încercat să închidă traseul Drumului spaniol prin coridorul Valtellina, fiind conștient că pe acest traseu puteau sosi și întăriri în sprijinul împăratului, precum în anii 1633-1634, din partea spaniolilor. Rohan din Alsacia a fost trimis de Richelieu în nordul Italiei și cu ajutorul elvețienilor din Rhaetia, cei 7.400 de soldați conduși de Rohan i-au surprins pe spanioli la Chiavenna. Apoi a urmat pe rând predarea garnizoanelor din Valtellina francezilor. În așteptarea unei contraofensive a spaniolilor, Rohan s-a poziționat cu trupele la intrarea nordică a văii, la Bormio.

După ocuparea văii Valtellina de francezi, parte a Drumului spaniol care urma traseul Genova-Țările de Jos cu o rută secundară prin teritoriile Sfântului Imperiu, Habsburgii austrieci au reacționat oferind sprijin spaniolilor pentru a-și reinstitui autoritatea asupra segmentului. Mai important, prin intermediul acestui traseu trupele imperiale primiseră ajutorul spaniol ce le-a permis să obțină victoria împotriva suedezilor și a Ligii de la Heilbronn în bătălia de la Nördlingen. Cooperarea însă nu s-a dovedit atât de strânsă pe cât o doreau spaniolii. Chiar și așa, generalul Gallas, la ordinul împăratului, a trimis o armată de 10.000 de soldați care să intre în Valtellina prin nordul acesteia dinspre Tirol. Între timp guvernatorul spaniol de Milano, cardinalul Albornoz, a trimis un mic corp de 2.000 de soldați către capătul de sud al văii, condus de contele Serbelloni. Teama de a nu fi atacat între timp de o armata franco-savoiardă l-a împiedicat să trimită mai mulți soldați în misiune împotriva francezilor conduși de Rohan. Prima operațiune a Habsburgilor și a spaniolilor de a relua controlul asupra Valtellinei a fost respinsă de Rohan. „Fernemont a avansat înainte ca spaniolii să fie pregătiți. Rohan l-a lăsat să ocupe partea de nord a văii și apoi l-a încercuit folosind valea Engadina, luându-l prin surprindere și alungându-l la jumătatea lunii iulie. Serbelloni numai ce ocupase intrarea de sud dar s-a retras repede în momentul în care Rohan s-a îndreptat înspre el.

Prima încercare de a libera valea Valtellina din nordul Italiei de prezența francezilor conduși de Rohan a fost un eșec pentru Habsburgii austrieci și spanioli. Încercarea a fost reluată, comandantul împăratului vienez- Fernemont- având la dispoziție 15.000 de oameni, în timp ce contele spaniol Serbelloni beneficia de 5.000 de soldați pentru această operațiune. Mai buna înțelegere a războiului în condiții de spațiu îngust, de munte, i-a permis lui Rohan să-l înfrângă pentru a doua oară în decurs de un an pe Fernemont, după care s-a năpustit asupra spaniolilor care au pierdut și de această dată. Situația s-a modificat radical însă pentru Rohan din moment ce intențiile cardinalului Richelieu de a-i determina pe elvețienii din zona Rhaetiei să ofere sprijin militar într-o invazie împotriva Lombardiei spaniole s-au lovit de refuzul categoric al acestora. Complicațiile au devenit și mai mari atunci când catolicii din cantoanele elvețiene, din Confederația elvețiană, au permis spaniolilor să-și tranziteze pe teritoriul lor, prin pasul St Gotthard, cei 10.000 de soldați destinați întării armatei spaniole din Lombardia sub conducerea noului guvernator, Leganés.

În momentul în care 10.000 de soldați spanioli destinați armatei de Lombardia cu conducerea noului guvernator de Milano, Leganés, se apropriau de Valtellina din nordul Italiei situația francezilor conduși de Rohan se apropia de implozie. Niciunul dintre ofițerii elvețieni care colaboraseră cu acesta în victoriile împotriva Habsburgilor vienezi și a spaniolilor din 1635 nu era era de acord să participe la un atac asupra Lombardiei spaniole. O revoltă condusă de colonelul Jenatsch împotriva lui Rohan, care era dator și cu suma de 1 milion de livre infanteriștilor elvețieni, a izbucnit în octombrie 1636. Cadoul nesperat oferit Habsburgilor de elvețieni care ocupaseră rapid zone din Valtellina- un acord împotriva francezilor- a fost acceptat în ianuarie 1637. Prevederea centrală cuprindea alungarea francezilor din Valtellina și responsabilitatea spaniolilor, după ce recăpătau controlul asupra văii, de a plăti restanțele financiare ale soldaților elvețieni. Habsburgii au renunțat la restricțiile impuse protestantismului din zonă în 1629, un fel de „alianță cu diavolul” privită din perspectiva catolică a Habsburgilor, dar care era necesară pentru obținerea controlului asupra Valtellinei. Rohan a fost nevoit să se retragă, pus în fața Habsburgilor, spaniolilor și foștilor aliați elvețieni, în aprilie 1637.

După confruntările din nordul Italiei asupra posesiei văii Valtellina aflată pe Drumul spaniol din anii 1635-1637 dintre Franța, cantoanele elvețiene, Spania și Habsburgii austrieci, soldate cu înfrângerea francezilor, spaniolii au reluat controlul asupra zonei. Peste doi ani însă, într-un gest de a reveni la o colaborare tradițională cu elvețienii, Spania a redat Confederației Rhaetiei controlul asupra văii în schimbul păstrării de guvernul spaniol a dreptului de tranzit precum și garanția oferită de Spania libertății și neutralității cantoanelor elvețiene în cauză. E drept că Drumul spaniol fusese deconectat de Țările de Jos mai la nord de Valtellina prin ocuparea Alsaciei imperiale de trupele franceze, dar efectul important a fost de faptul că elvețienii au devenit loiali spaniolilor. În acest sens, în 1640 elvețienii din Rhaetia apar menționați ca formațiune militară în armata spaniolă a guvernatorului Leganés într-un procent de 1/7.

Aliatul tradițional al Franței în disputele din nordul Italiei, Savoia, s-a văzut confruntat cu un război civil cauzat de confruntarea dintre facțiunea pro-franceză reprezentată de văduva ducelui Victor Amedeo I, Maria Cristina, și cea condusă de prințul Tommaso și cardinalul Maurizio. Conflictul izbucnit în 1637 avea la origini și nemulțumiri ale facțiunii locale care vedea în „recompensele” teritoriale ale francezilor pentru Savoia un cadou mult prea mic față de efortul pe care savoiarzii considerau că l-au depus în războaiele din nordul Italiei de partea francezilor.

Franța s-a bucurat în multe momente ale intervenției ei în nordul Italiei în timpul Războiului de Treizeci de Ani de sprijinul ducilor de Savoia. Însă în ochii unei părți a elitei ducatului apropierea de Franța a fost interpretată drept un servilism de vreme ce efortul de război al ducatului nu a fost răsplătit, în opinia acestora, cum se cuvine. Spre exemplu, în urma Războiului de Succesiune din Ducatul de Mantova-Monferrato, Savoia primise nordul zonei Monferrato dar predase Pinerolo Franței care avea acces direct de-acum în teritoriul din jur. În al doilea rând unul din motivele de frustrare din rândul unei părți a aristocrației savoiarde a fost reprezentat de influența franceză în ducat care a crescut din ce în ce mai mult până când a ajuns în punctul în care francezii, în conflict cu ducele Carol de Lorena, i-au ocupat zona pe care o stăpânea din Monferrato, ceea ce i-a adus pe francezi în vecinătatea Savoiei.

Influența facțiunii pro-franceze din ducatul de Savoia a crescut odată cu moartea ducelui Victor Amedeo I în octombrie 1637, aceasta fiind reprezentată de văduva ducelui, Maria Cristina, care era nimeni alta decât sora regelui Franței, Ludovic al XIII-lea. Ea devenit regentă pentru cei doi fii ai cuplului ducal care erau minori. Dincolo de ambițiile regale ale Mariei Cristina- surorile acesteia Henrietta Maria și Elisabeta era regine ale Angliei și Spaniei- ambiții pe care Richelieu a încercat să le manevreze în avantajul Franței, ducesa văduvă și-a „construit” o opoziție din cumnații ei, prințul Tommaso și cardinalul Maurizio, în momentul în care i-a exclus de la prezența în cadrul regenței constituite. În sens invers, Tommaso era un simpatizant al grupării anti-Richelieu din Franța, prin intermediul soției lui, fiică a ducelui de Bouillon și, mai ales, el luptase în armata Flandrei de partea Spaniei până recent. Chiar dacă ele au fost contaminate și de nemulțumirile cauzate de intervenția tot mai abruptă a Franței în politica internă a ducatului Savoiei, în principal, conflictul din acest teritoriu aliat al Franței, a avut a bază disputele dinastice și conflictul pentru putere din timpul regenței ducilor minori. Într-un final însă, la finalul războiului civil Franța și-a asigurat loialitatea ducatului până la sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani.

Războiul civil care a izbucnit în ducatul de Savoia după moartea ducelui Victor Amedeo I în octombrie 1637 s-a desfășurat pentru controlul regenței, între madamisti- susținătorii văduvei Maria Cristina, totodată exponenta taberei pro-franceze din ducat- și principisti, Tommaso și cardinalul Maurizio, cumnații ducesei și totodată unchii ducilor minori din Savoia. Deși francezii aveau soldați în zonă ei nu au fost niciodată într-un număr permanent care să depășească cu mult cifra de 10.000 de soldați, iar izbucnirea războiului civil din Savoia a consumat resursele franceze pe care cardinalul Richelieu tocmai intenționase să le distribuie pe celelalte fronturi în care Franța era angajată: în Țările de Jos și în Sfântul Imperiu. Guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, s-a poziționat de partea taberei principisti, iar armata de 13.000 de soldați a acestora a cucerit pe rând Nisa, Vercelli, Ivrea și Verue. Situația s-a complicat pentru madamisti de vreme ce regentei Maria Cristina, care era totodată și sora regelui francez Ludovic al XIII-lea, a fost prinsă între propriile ambiții regale și politica franceză din nordul Italiei. Deși francezii controlau câteva puncte din ducatul de Savoia precum și importanta cetate Casale, cardinalul Richelieu i-a cerut ducesei să predea cetățile savoiarde garnizoanelor franceze.

În războiul civil izbucnit în Ducatul de Savoia, dincolo de taberele madamisti și principisti care se confruntau, au intervenit și francezii, spaniolii și împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu. În timp ce Franța își proteja interesele prin susținerea Mariei Cristina, văduva-regentă din Savoia, spaniolii s-au plasat de partea contestatarilor acesteia, frații Tommaso și cardinalul Maurizio. În plus, împăratul Ferdinand al III-lea a profitat de jurisdicția imperială asupra nordului Italiei și i-a declarat oficial pe cei doi drept regenți ai ducelui minor de Savoia în martie 1639. În iulie 1639, cu ajutorul trupelor spaniole, Tommaso a intrat în capitala ducatului, Torino, în fruntea a 10.500 de soldați, ducesa-văduvă Maria Cristina reușind să se retragă la timp cu garnizoana franceză de 2.000 de soldați în citadela orașului. Soldaților francezi rămași în zonă li s-a acordat un armistițiu de 3 luni, timp în care Tommaso a lansat asediul asupra citadelei în care se găsea ducesa. Capturarea acesteia ar fi reprezentat o monedă de negociere dat fiind faptul că aceasta era sora regelui francez, Ludovic al XIII-lea. Spaniolii nu au pierdut nici ei vremea, începând să organizeze ducatul ca și cum ar fi fost al lor.

După ce trupele conjugate ale spaniolilor și ale prințului Tommaso Amedeo au cucerit capitala ducatului de Savoia, Torino, o armată franceză condusă de contele d’Harcourt a încercat să reia posesia asupra orașului, însă fără succes. Totuși, armata lui de 7.000 de soldați a reușit să provoace o înfrângere trupelor spaniole din zonă. Guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, pentru a le distrage atenția francezilor din atacul asupra reședinței ducatului, Torino, a dispus un asediu asupra orașului Casale apărat de o garnizoană franceză. Momentul i-ar fi acordat timp prințului Tommaso pentru a înfrânge garnizoana franceză de 2.000 de soldați din citadela orașului Torino acolo unde se retrăsese ducesa-văduvă de Savoia, Maria Cristina. Contele francez a primit însă întăriri la timp din partea cardinalului Richelieu, totalul armatei lui ajungând la 19.000 cu care și-a permis să ridice asediul spaniolilor asupra cetății Casale și, în același timp, să se îndrepte spre Torino.

În mai 1640 războiul civil din ducatul de Savoia era pe punctul de a-și afla învingătorul dintre ducesa-văduvă, Maria Cristina, susținută de Franța și principii Tommaso și Maurizio Amedeo, flancați de spaniolii din nordul Italiei. După ce Tommaso intrase în Torino în fruntea a peste 10.000 de soldați în iulie, anul anterior, din momentul respectiv și până în primăvara următoare nu reușise să înfrângă garnizoana franceză de 2.000 de soldați printre care se găsea și ducesa și care se retrăsese în citadela bine apărată a capitalei ducatului, Torino. Orașul a fost martorul unui triplu asediu. Tommaso cu cei 12.000 de oameni îi asediau pe francezii din citadela orașului, contele d’Harcourt cu 19.000 de soldați sosise în afara orașului și îl asedia pe Tommaso iar guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, cu cei 17.000 de soldați din subordine îl înconjurase pe contele francez în afara capitalei ducale, Torino. Primul care a cedat a fost Tommaso, rămas fără provizii în noiembrie 1640, ceea ce a permis francezilor să elibereze garnizoana asediată din citadela orașului.

Finalul războiului civil din ducatul de Savoia dintre ducesa regentă Maria Cristina și principii Tommaso și Maurizio Amedeo, conflict în care s-au amestecat și francezii- de partea ducesei- și spaniolii- de partea principilor- a dus la distrugătorul asediu asupra reședinței ducatului, Torino, din vara-toamna anului 1640. După ce Tommaso a fugit, nefiind în măsură să o captureze pe ducesă apărată de un contingent francez în citadela orașului, francezii din afara urbei au reușit să vină în ajutorul garnizoanei, dar fără să îi poată elimina pe spaniolii din oraș și din afara orașului în număr de peste 17.000. În final, Tommaso a fost de acord să negocieze cu francezii care o susțineau pe ducesă în poziția de regentă a ducatului- ducesa Maria Cristina fiind și sora regelui francez Ludovic al XIII-lea- cu toate că spaniolii îi transmiteau să nu facă nicio înțelegere cu francezii fără acordul lor. Ei au încercat să blocheze înțelegerea prin șantaj, arestându-i soția și copii lui Tommaso dar fără rezultat. Ceea ce ar fi putut fi rezolvat prin negociere între ducesa-văduvă pe-atunci, în 1637, Maria Cristina, și cumnații ei, Tommaso și Maurizio Amedeo, și-anume poziția lor în cadrul regenței instituite în ducat dat fiind faptul că moștenitorul ducatului de Savoia era minor, s-a trasat acum după un război cu numeroase distrugeri. Cei doi frați au fost acceptați drept co-regenți în mai 1642, au primit un consistent stipendiu lunar din partea Franței și reședințe somptuoase. Tommaso a devenit și comandantul unei armate franco-savoiarde care a ajuns să numere 20.000 de soldați. În linii mari, ducatul de Savoia a rămas pivotul politicii franceze din nordul Italiei până la finalizarea Războiului de Treizeci de Ani.

Confruntările dintre Franța și Spania s-au desfășurat o bună bucată de timp pe parcursul Războiului de Treizeci de Ani în nordul Italiei, în Țările de Jos, dar odată cu culoarul deschis de revoltele portughezilor și ale catalanilor împotriva guvernului de la Madrid, francezii au reluat atacurile asupra Spaniei pe un culoar mult mai direct: peste munții Pirinei ce separă cele două țări.

Confruntările francezilor cu Spania în timpul Războiului de Treizeci de Ani s-au desfășurat în teritoriile Sfântului Imperiu, în Țările de Jos, în nordul Italiei, iar odată cu izbucnirea revoltelor portughezilor și catalanilor împotriva guvernului de la Madrid s-a amplificat și opțiunea atacului direct peste Munții Pirinei ce separă și acum cele două țări. Ofensivele desfășurate de francezi anterior izbucnirii revoltelor catalanilor și portughezilor s-au lovit de apărarea spaniolilor bine executată, dar costurile respingerii acestor ofensive ale francezilor peste Pirinei au avut rolul lor în declanșarea revoltelor interne din Spania. Ciocnirile din 1636-1637 dintre Franța și Spania în Fuenterrabia, la granița dintre Gasconia și Navarra spaniolă au fost dublate de cele din jurul fortăreței Leucate și din zona Perpignan.

Pregătirile francezilor pentru cea de-a doua ofensivă directă peste Pirinei împotriva Spaniei au fost încredințată generalului Condé care cu o armată de 17.000 de soldați și miliții ale guvernatorilor francezi din sudul regatului, de la granița cu Spania, erau pregătiți să atace în paralel cu flota franceză Golful Biscaya și să pătrundă prin colțul de nord-vest al Spaniei. În portul La Coruña se afla poziționat escadronul spaniol condus de Lope de Hoces, unul dintre foștii armatori „privați” de la Dunkirque și care se aflau acum oficial în serviciul Spaniei. Rolul acestuia era de a transporta întăriri, soldați și provizii, pentru Armata Flandrei și efortul de război al spaniolilor din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze.

Concentrarea atacului francez asupra flotei spaniole din golful Biscaya, în paralel cu o ofensivă terestră peste Pirinei prin colțul de nord-vest al Spaniei avea la bază rațiunea de a dezorganiza traficul pe care spaniolii îl organizau, plecând de aici prin Canalul Mânecii, spre Țările de Jos spaniole unde livrau provizii și soldați trupelor spaniole angajate în războiul cu Republica olandeză. Atacul inițial asupra cetății Fuenterrabia, aflată de nord de San Sebastian, urma să fie desfășurat de pe uscat de armata franceză condusă de generalul Condé în timp ce flota franceză a amiralului Sourdis avea sarcina de a institui blocada maritimă asupra cetății. Prima confruntare dintre cele două armate s-a consemnat într-o remiză, din cauza faptului că reușita de pe mare a francezilor a fost anulată de insuccesul armatei terestre. „Sourdis a detașat o parte a flotei de-a lungul coastei, distrugând vasele de luptă spaniole și prinzându-l pe Hoces în micul port Guetaria pe 22 august 1638. Spaniolii au pierdut 11 nave și 4.000 de soldați; Hoces s-a salvat înnotând spre țărm. Însă pe urcat o forță de eliberare de 8.000 de soldați s-a apropiat de liniile franceze de asediu. Sourdis și-a detașat marinarii ca să întărească armata pe care Condé o aruncase asupra cetății Fuenterrabia într-o încercare disperată de a pătrunde în cetate pe 7 septembrie. Respins, el a abandonat asediul în ziua următoare și s-a retras înspre Gasconia. Eșecul armatei a anulat succesul flotei, oferind combustibil rivalităților personale din interiorul comandamentului militar superior francez. Un general chiar a fugit în Anglia de teamă că ar putea fi scos țap ispășitor pentru eșec”.

La Madrid operațiunea armatei spaniole de a depresura Fuenterrabia atacată de francezi a fost tratată drept un mare succes iar scenele de euforie populară din capitala Spaniei au consemnat episoade în care populația capitalei a pătruns în pivnița cu vinuri a regelui Filip al IV-lea pentru a închina un toast în cinstea contelui Olivares, considerat personajul care a adus victoria. (Peter H. Wilson, p. 650) În realitate, lucrurile au fost mai nuanțate de vreme ce francezii au păstrat controlul asupra portului Guetaria iar spaniolii au fost nevoiți să retragă regimente irlandeze din Armata Flandrei din Țările de Jos înapoi în Spania pentru a asista garnizoana de la Funterrabia în cazul unui nou atac al francezilor.

Cardinalul Richelieu a reluat ofensiva împotriva Spaniei prin atacul direct peste Pirinei după acțiunile din vara anului 1638. În anul următor, generalul Condé a atacat și cucerit Opoul, aflat pe frontieră, cu cei 16.500 de soldați pe care îi avea sub comandă iar în iulie a cucerit cetatea Salces, de lângă Perpignan. Generalul francez a cărui armată slăbită de epidemie ajunsese la doar 8.000 de oameni și mulțumit cu rezultatul operațiunilor a plasat o garnizoană în Salces și s-a retras înapoi în teritoriile regatului Franței. Spania a răspuns prin viceregele Santa Coloma care, cu miliții catalane în număr de 11.237 de soldați, a demarat pregătirile de război. În același timp, o operațiune de mai mare amploare se organiza direct de la Madrid unde armata condusă de Felipe Spinola, fiul mai celebrului Ambrogio Spinola, a recrutat o armată de 17.000 de oameni cu care urma să aibă loc contraofensiva asupra Franței. Franța a răspuns prin trimiterea lui Condé în apărarea cetății proaspăt capturate de la spanioli- Salces- în fruntea unei armate de 24.000 de soldați. Chiar dacă Spinola avea mai puțini soldați ofensiva franceză din noiembrie 1639, s-a lovit de apărarea spaniolă și, combinată cu ploaia grea de sfârșit de toamnă, a dus la dezertări masive din armata franceză. Condé s-a retras de pe frontieră înapoi în Franța iar după câteva zile a capitulat și garnizoana franceză din Salces, orașul revenind spaniolilor.

Campania spaniolă din 1639 de recuperare a fortăreței Salces, ocupată de francezi, a avut succes dar costurile pe care Regatul spaniol a trebuit să le suporte au fost însemnate. Dincolo de cei 10.000 de soldați care au pierit, a apărut nemulțumirea catalanilor ale căror miliții au rămas în preajma fortăreței dar al căror efort în recuperarea orașului Roussillon ocupat temporar de francezi nu a fost pe placul guvernului de la Madrid. Cetatea era încadrată Cataloniei, a cărei autonomie era binerecunoscută, dar orașul a fost eliberat prin efortul regimentelor castiliene și chiar irlandeze. Pe scurt, nemulțumirile catalanilor față de guvernul de la Madrid erau legate de faptul că acesta intervenise în autonomia Cataloniei, recrutând soldați din sudul provinciei pentru efortul de război. Dinspre Madrid contele Olivares le reproșa catalanilor că nu sprijină suficient efortul de război al Spaniei care ar fi trebuit să revină fiecărei provincii în parte, în acord cu programul desfășurat de guvernul regal, cel al Uniunii Armatelor. De la nemulțumire și până la revoltă nu a mai fost decât un pas.

Principatul Cataloniei condus de un vicerege în cadrul Regatului Spaniei se bucura deja de mai bine de 150 de ani de autonomie în cadrul monarhiei spaniole în momentul în care revolta a izbucnit împotriva guvernului de la Madrid în 1640. Ca în multe alte evenimente ale istoriei, mai mult motive s-au suprapus în declanșarea mișcărilor. De la intervenția guvernului central de la Madrid în provincie, pe care catalanii au perceput-o drept o încercare de ștergere a autonomiei pe care o dețineau și până la nivelul preferențial al celor puțini care se bucurau, de fapt, de autonomie, acestea au fost cauze care au stat la baza izbucnirii revoltei catalane. Ea s-a manifestat împotriva trupelor regale care se aflau în principat, de fapt, pentru a proteja principatul de atacurile franceze. În contextul revoltei catalane s-a manifestat și ridicarea portughezilor împotriva guvernului de la Madrid, în ceea ce s-a numit Războiul de Restaurare. Trebuie menționat faptul că Habsburgii spanioli au condus și regatul Portugaliei între 1581-1640 în ceea ce s-a numit Uniunea Iberică.

Nemulțumirile catalanilor față de guvernul central de la Madrid aveau, la suprafață, legătură cu măsura adoptată de cabinetul regal de a recruta soldați din sudul Cataloniei, act pe care catalanii l-au interpretat drept o intervenție a guvernului de la Madrid peste autonomia provinciei. De menționat faptul că guvernul spaniol considera că acționase corect, în virtutea politicii demarate de contele Olivares prin care fiecare provincie a Spaniei urma să participe militar la efortul de război al regatului prin așa-numita „Uniune a Armatelor”. Dincolo de acest aspect trebuie menționat faptul că autonomia catalană nu trebuie înțeleasă în sensul în care suntem noi obișnuiți astăzi să credem deoarece ea avea de-a face cu autonomia și libertate celor puțini sau, mai bine zis, autonomia catalanilor față de guvernul central de la Madrid funcționa în dreptul unei elite înguste aristocratice și care se folosea de acest statut pentru a extorca și a-i deposeda în stil mafiot pe proprietarii de bunuri și fiefuri. „Dreptul de a purta arme, de exemplu, era folosit pentru a ascunde banditismul răspândit la drumul mare de vreme ce nobilii sponsorizau bandele pentru a rezolva militar disputele pe care magnații le aveau cu vecinii lor. «Un regim de tip mafiot prevala în părți din Catalonia, susținut prin violență și extorcare»”. (Peter H. Wilson, p. 652) Revolta catalană nu a fost decât un mijloc al populației de a atrage atenția cabinetului regal de la Madrid asupra situației sufocante din provincie. Adunarea provinciei- cortes- folosea abil statutul autonom al Cataloniei în folosul unei înguste elite locale.

Reacția rapidă a cabinetului regal spaniol condus de contele Olivares de a-l trimite pe marchizul de Los Vélez sub conducerea unei armate de 20.000 de oameni care să avanseze prin sudul Cataloniei până în capitala Barcelona eliberând-o de cuiburile de rebeli, l-a determinat pe cancelarul francez Richelieu să intervină încă o dată militar în sprijinul rebelilor catalani. De menționat faptul că în septembrie 1640 se parafase o înțelegere între elita catalană și establishmentul francez prin care acestora le era permis accesul pe teritoriul Cataloniei. Soldații trimiși de cardinal în sprijinul milițiilor locale catalane au înfrânt armata noului vicerege numit de cabinetul de la Madrid, ceea ce a complicat lucrurile și a dat undă verde unui alt conflict care ardea mocnit în spațiul iberic: revolta portughezilor. „Armata regală a ajuns la Barcelona la sfârșitul lunii decembrie. Apariția soldaților armatei regale a compromis guvernul provincial care era acuzat că eșuase să apere regatul. Urmând asasinării a încă 5 judecători, supraviețuitorii s-au plasat sub protecție franceză pe 23 ianuarie 1641, acceptându-l pe Ludovic al XIII-lea drept «conte de Barcelona» și cedând efectiv orașul Roussillon. Trei zile mai târziu, armata combinată franco-catalană l-a înfrânt pe Los Vélez pe dealul Montjuic din afara orașului”.

Unul dintre motivele pentru care portughezii au declanșat revolta împotriva guvernului spaniol- în acest moment al istoriei regele Spaniei era și rege al Portugaliei, deși regatul din urmă era administrat distinct- a fost reprezentat de suma considerată nerezonabilă pe care portughezii trebuiau să o plătească pentru efortul de război al Spaniei. Prin programul contelui Olivares, Uniunea Armatelor, Portugalia trebuia să ofere 3 milioane de cruzados, dar portughezii au oferit doar 1 milion. Primul semn al faptului nobilii portughezi nu erau mulțumiți cu regulile promovate de cabinetul de la Madrid sub umbrela uniunii personale a celor două regate a fost revolta din 1637 atunci când Imperiul portughez colonial începea să aibă probleme, unele colonii fiind pierdute peste mări în detrimentul olandezilor. Mândria aristocrației portugheze față de istoria recentă a pioneratului regilor portughezi în sprijinirea navigației era percepută acum ca amenințată de cabinetul spaniol la care se adăuga un simț tot mai acut al pierderii independenței. Reacția contelui Olivares de a suprima Consiliul Portugaliei în 1638 nu a făcut decât să pună paie pe foc. În amestecul de antispaniolism care se dezvolta în rândul elitelor portugheze s-au contopit și o serie de curente antisemite de vreme ce evreii din Lisabona și așa-numiții Conversos deveniseră finanțatori ai guvernului spaniol în eforturile de război și, prin urmare, erau văzuți drept indivizi care pactizaseră cu inamicul.

Protestele din principatul Cataloniei s-au transformat în 1640 într-o revoltă în toată regula împotriva trupelor spaniole din zonă care, de fapt, aveau rolul de a apăra provincia de intervențiile franceze de peste Pirinei. În 22 mai 1640 revolta a izbucnit prin pătrunderea țăranilor în Barcelona și eliberarea deținuților din închisori, moment în care viceregele a anunțat anularea marii procesiuni Corpus Christi ce urma să aibă loc în oras pe 7 iunie ca măsură de precauție. Grupuri de rebeli, segadores, au protestat câteva zile în fața acestei decizii iar în dezordinea din oras, viceregele și marele judecător au fost asasinați în timp ce administrația din capitala principatului, Barcelona, au fugit din oraș. Revolta care s-a răspândit și în provincie rapid a trezit interesul francezilor, din moment ce Richelieu vedea ocazia perfectă de a transforma Catalonia într-o republică tampon între cele două regate, spaniol și francez. Mai mult, aristocrația catalană a fost cea cea i-a abordat pe francezi, oferindu-le posibilitatea în septembrie 1640 să ancoreze în posturile din Mediterană ale provinciei și au acceptat, totodată, prezența unui corp de armată francez de 3.000 de soldați cu rolul de a ajuta milițiile locale în fața așteptatei reacții militare a cabinetului regal de la Madrid.

În momentul în care revolta din Barcelona, soldată inițial cu moartea viceregelui principatului Catalonia, s-a răspândit în provincie iar elita catalană și-a deschis porturile pentru navele franceze și au acceptat prezența trupelor franceze pe teritoriul Cataloniei, cabinetul regal de la Madrid condus de contele Olivares a considerat că aristocrații catalani au înțeles greșit și supraestimat termenul de „autonomie”. Temându-se că la mijloc e vorba de o rebeliune care va evolua în genul celei din Țările de Jos- Republica olandeză evoluase în acest mod din niște teritorii aflate sub administrația spaniolă- contele Olivares a reacționat prompt și dur. Sub conducerea marchizului de Los Vélez, noul vicerege numit al provinciei, 20.000 de soldați recrutați din celelalte regiuni ale Spaniei au avansat prin sudul Cataloniei, cucerind din mâinile răzvrătiților Tortosa și portul Tarragona.

Nobilii, preoții și membrii casei de Braganza susțineau tot mai mult mitul regelui Sebastian I care se va întoarce și își va relua domnia asupra regatului Portugaliei. Motivul pentru care regele Spaniei a devenit și rege al Portugaliei din 1581 a avut de-a face cu seismul provocat de înfrângerea armatei portugheze implicată în nordul Marocului în bătălia de la Alcazarquivir din 1578. Regele Sebastian I a murit în bătălie iar alături de el o mare parte din nobilimea portugheză. Casa de Aviz a dispărut odată cu moartea regelui iar coroana a fost oferită regelui Spaniei, dar „mariajul” celor două regate din 1581 până în 1640 a fost unul cu multe frustrări și acumulări de tensiuni. Cei care au încurajat izbucnirea revoltei antispaniole din Portugalia, nobilii de Braganza, vor fi și beneficiarii direcți ai rezultatului ei: instalarea Casei de Braganza pe tronul Portugaliei. Cererea cabinetului spaniol către portughezi de a trimite 6.000 de soldați care să participe la înfrângerea catalanilor a reprezentat picătura care a umplut paharul. „Nemulțumiții portughezi au luat pe sus palatul vicereginei Margareta de Savoia, aruncându-l pe consilierul acesteia, Miguel de Vasconcellos, afară pe geam în stilul boemian, pe 1 decembrie. Viceregina a fost trecută rapid peste graniță iar rezistența spaniolă s-a prăbușit. În afară de Ceuta din nordul Africii, Imperiul colonial portughez a recunoscut noul regim în 1641”.

În paralel cu revolta catalanilor, cea a portughezilor a izbucnit în 1640 prin respingerea autorității guvernului spaniol și revenirea la conducerea bazată pe autoritatea dinastiilor portugheze iar Războiul de Restaurare cum s-a numit a durat până în 1668. Casa de Braganza s-a impus pe tronul Portugaliei după ce pretențiile dinastiei spaniole de Habsburg au fost definitiv respinse. Papalitatea a contribuit la restabilirea independenței acestui vechi regat european, cel portughez, prin desprinderea de cel spaniol. Sprijinul asigurat de englezi în recuperarea „independenței” portugheze din Uniune Iberică în care se găsea cu Regatul Spaniei a contat dar, trebuie menționat, chiar și cu frustrările temporare și disputele privind revenirea Portugaliei la statutul de regat cu propria dinastie regală și independență, cele două aveau un dușman comun: olandezii care începuseră operațiunile de acaparare a coloniilor portugheze și spaniole de peste mări.

Sistemul colectării de taxe destinate efortului de război precum și așa-numitul program „Uniunea Armatelor” gândit de contele spaniol Olivares prin care fiecărei provincii îi reveneau anumite sarcini fiscale și militare pentru efortul comun al regatului spaniol s-a dovedit într-un final că nu putea continua la nesfârșit. Revoltele catalanilor și ale portughezilor izbucnite în 1640 au fost reacția naturală a anilor de punere în aplicare a taxelor grele necesare continuării și desfășurării militare a spaniolilor atât în Țările de Jos împotriva Republicii olandeze, împotriva Franței cât și în teritoriile Sfântului Imperiu. Cu toate că monarhia putea aduce fonduri impresionante din coloniile de peste mări, pur și simplu cheltuielile constante erau prea mari, întinse pe o durată lungă de timp și cu un grad extrem de ridicat de imprevizibil.

Cu toate bogățiile pe care Spania le putea aduce de peste mări din coloniile spaniole, cheltuielile militare la care regatul spaniol se angaja în timpul Războiului de Treizeci de Ani erau pe măsură. Fondurile pentru apărare creșteau de fiecare dată când mai apărea un front de război iar Spania nu ducea lipsă de rivali: de la frontul din Țările de Jos, luptele împotriva francezilor din nordul Italiei, din teritoriile Sfântului Imperiu sau confruntarea directă peste Pirinei. Costurile de război creșteau exponențial cu fiecare front deschis iar „cazul francez” pentru spanioli este elocvent. Dacă în 1635 la intrarea oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani costurile militare ale Regatului spaniol se cifrau la 7.3 milioane escudos, peste numai doi ani ele au crescut la 13 milioane de escudos. Argintul rămânea metalul cel mai folosit în sistemul de plată comercial spaniol din care guvernul și-a reținut pentru sine la un interval de 5 ani în timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648) între 6 și 8 milioane de ducați. Suma nu era în niciun caz de ajuns pentru acoperirea costurilor tot mai mari de război, ajungându-se la confiscarea argintului manevrat de comercianții privați care acostau în Sevilla. Până în 1640 5 milioane de ducați fuseseră acontați de cabinetul regal în această manieră.

Devalorizarea monedei practicată de guvernul de la Madrid s-a întors împotriva lui în momentul în care venea vremea colectării de taxe de la populație care, evident, utiliza moneda devalorizată în plata taxelor. Venitul total colectat de regalitatea spaniolă a scăzut cu ⅓ în acest mod, ceea ce a dus la impunerea unor taxe suplimentare pentru a anula această scădere de colectare. Taxe extra au fost instituite pe zahăr, ciocolată, hârtie, pește și tutun. În paralel cu creșterea taxelor destinate continuării efortului de război, cabinetul regal spaniol a crescut cererile și în ceea ce privea recrutarea de soldați din provinciile monarhiei. Din Castilia plecau înspre Țările de Jos în intervalul 1631-1639, spre exemplu, 3.000 de soldați anual iar de la nivelul întregii monarhii erau dirijați doar înspre Țările de Jos anual câte 9.000 de soldați. Castilia, de exemplu, pe lângă cei 18.000 de soldați pe care îi întreținea în serviciul regal în 1638 a adăugat plata pentru alți 8.000 de soldați. Valencia și Mallorca, de asemenea, contribuiau masiv cu finanțe, în locul trimiterii de soldați în armata regală.

Vârful total numeric al soldaților, costurile fiind pe măsură, a fost atins în 1640 când totalul forțelor spaniole de pe toate fronturile era de 200.000 de soldați. Exista însă o disproporție a utilizării acestora pe fronturile în care Spania era angajată. Dacă armata Flandrei care lupta împotriva olandezilor din Țările de Jos număra 88.280 de soldați în ianuarie 1640, atacurile Franței peste Pirinei, revoltele catalanilor și ale portughezilor au dus la retragerea masivă dinspre Flandra pentru acoperirea necesarului de pe frontul „de acasă”, spaniol. Cu un an înaintea de sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani, în 1647, armata Flandrei scăzuse la cifra de 65.458 de soldați, un număr, deși ridicat, considerat insuficient pentru a putea produce victoria atât împotriva Republicii olandeze cât și împotriva Franței.

După intrarea oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani angajarea Spaniei pe mai multe fronturi a început să-și depună decontul în dreptul populației regatului spaniol și a greutăților financiare și umane tot mai mari pe care spaniolii trebuiau să le îndure în acord cu cerințele cabinetului regal. În Mérida, cu puțin timp înainte de finalul războiului, văduvele reprezentau ⅙ din totalul populației în timp ce ritmul emigrării înspre coloniile spaniole de peste mări, din Lumea Nouă, în căutarea unui alt curs al vieții, a crescut. Depopularea provinciilor spaniole prin recrutarea necesară susținerii fronturilor pe care armata spaniolă lupta- după 1635 Spania pierdea câte 20.000 de soldați anual- a dus la scăderea producției agriculturii cu până la 40%. De asemenea, la nivel general populația Spaniei a scăzut cu 25% în intervalul 1580-1630, ceea ce a dus la creșterea presiunii sociale și fiscale pe umerii locuitorilor regatului spaniol. Un exemplu sugestiv în acest sens este cuprins în viața unui locuitor din Castilia care în 1621 avea nevoie de 25 de zile de muncă pentru s-și plăti taxele iar același castilian, în 1642, avea nevoie de 42 de zile de muncă pentru a-și acoperi taxele destinate susținerii războiului.

Cheltuielile trezoreriei centrale din Madrid în primele două decenii ale Războiului de Treizeci de Ani au fost de circa 250 de milioane de ducați dintre care 30.5 milioane au fost utilizați pentru serviciul administrației civile, 44.2 milioane a reprezentat cuantumul de plată către armată în timp ce restul de 175.8 milioane de ducați au fost plătiți de cabinetul spaniol către creditori și armatori. „Deja în 1644 coroana nu mai avea la dispoziție bunuri pe care să le vândă sau să le amaneteze, depunând deja ca garanție venitul pe următorii 4 ani pentru a-și acoperi prezentele datorii”. (Peter H. Wilson, p. 656). Statul, pe de altă parte, subcontractând încasarea taxelor în numele către creditorii locali a pierdut firul, șirul și controlul asupra contabilității veniturilor colectate de pe întinsul monarhiei. Lipsa fondurilor și colectarea lor tot mai grea afectau combativitatea trupelor spaniole, pe finalul Războiului de Treizeci de Ani ajungându-se la situații în care soldații aveau maxim șase cartușe de folosit. Rata de dezertarea a crescut în spirală în timp ce cabinetul regal folosea tot felul de tehnici pentru a recruta cât mulți soldați reușea în schimbul unor titluri fără nicio valoare oferite nobililor care erau desemnați să recruteze soldați. Acestora „li se cerea să își recruteze propriile regimente în 1632 în schimbul demnității cu valoare îndoielnică acordată de a se autointitula „colonel”. Atunci când cerința a fost reînnoită în 1634 Olivares a primit doar 1.500 de soldați, ceilalți trimițând scuze”.

Istoriografia care s-a ocupat de analiza situației Regatului spaniol în deceniile 4 și 5 ale secolului al XVII-lea, în plin Război de Treizeci de Ani, a ajuns la concluzia că unul dintre motivele pentru care populația civilă a început să se opună tot mai mult recrutării în armată sau achitării de taxe de război tot mai dese și mai mari au avut la bază și o accelerată senzație că cererile cabinetului regal nu mai au niciun contact cu realitatea. Acolo unde regele punea tot mai mare presiune pe diferitele segmente sociale pentru asigurarea contribuțiilor de război, exista un tot mai crescut simț asupra faptului că oamenii contribuie cu mult mai mult decât ar trebui să o facă. Reacțiile cabinetului regal față de frustrările sociale erau catalogate drept rebeliune, dar din perspectiva oamenilor de rând la mijloc era injustiția regală și lipsa oricărei compasiuni. În aceeași măsură, lipsa unei conexiuni între supuși și rege prin însăși construcția monarhiei spaniole- regele se ținea departe de afacerile de zi cu zi ale monarhiei pentru a nu fi asociat cu eventualele eșecuri- a contribuit și la adâncirea frustrărilor sociale. Regele nu se afișa pentru a lua contact direct cu populația de rând, deși ar mai fi deblocat din tensiunea socială care se acumula de-a lungul anilor. Ilustrativ în acest sens este faptul că în timp de contele Olivares dirija politica internă și externă a monarhiei spaniole, regele Filip al IV-lea era preocupat cu decorarea apartamentelor palatului Buen Retiro, acolo unde opera faimoasă a lui Diego Velázquez, Capturarea Bredei, de-abia fusese finalizată când olandezii au recuperat orașul din mâinile spaniolilor.

În afara fronturilor din Europa în care era angajat Regatul spaniol mai exista de asemenea și necesitatea protejării și apărării coloniilor de peste mări, posesii contestate tot mai mult de olandezi, în special. Războiul din colonii a fost o prelungire extra-europeană a conflictului din Țările de Jos dintre Spania și Provinciile Unite olandeze, conflict care a însemnat blocarea unor resurse pe care, altfel, cabinetul spaniol le-ar fi putut utiliza pentru consolidarea frontului de pe continentul european.

Conflictul Spaniei din Țările de Jos cu Provinciile Unite olandeze s-a desfășurat, în paralel cu firul central din Europa, și în coloniile de peste mări ale Spaniei unde, rând pe rând, olandezii contestau posesia spaniolilor asupra coloniilor respective. De la atacurile asupra Braziliei portugheze sau asupra Americii Latine și a Caraibilor spaniole și până la India olandezii lucrau tot mai puternic la deposedarea spaniolilor de teritoriile de peste mări. Portugalia, care se afla într-o uniune cu Spania- aveau același rege-, reușea să controleze Goam și Mozambique dar posesiunile din Japonia le pierduseră. De asemenea, olandezii s-au implicat de partea localnicilor din Sri Lanka în mișcarea acestora de a-i alunga pe portughezi din insulă în 1636. De asemenea, Estado da India, companie înființată pentru a controla posesiunile coloniale a Regatului portughez și-a concentrat resursele în apărarea Sri Lankăi, nemaifiind capabilă să se opună ocupării unor insule din Indonezia de către olandezi începând cu 1641.

În ceea ce privește Indiile de Vest, cum erau denumite posesiunile coloniale spaniole din America, olandezii i-au contrat puternic pe spanioli și portughezi. Amiralul olandez Hendrik Loncq a fost armat de Compania olandeză a Indiilor Occidentale cu 67 de nave și 7.280 de soldați, reușind să cucerească în 1630 Recife și Olinde din zona Pernambuco din Brazilia portugheză. Contele Olivares l-a desemnat pe amiralul Antonio Oquendo cu 56 de nave și 2.000 de soldați să încerce recuperarea teritoriilor cucerite de olandezi. „Oquendo într-un final i-a înfrânt pe olandezi la Albrohos în septembrie 1631. Cu flota avariată și fără niciun port în care să-și repare navele, Oquendo a fost obligat să se întoarcă la Lisabona. Olandezii și-au extins controlul ocupând coasta Guyanei între Amazon și Venezuela modernă. Capturarea următoare a insulelor Curaçao în 1634 a securizat schimbul local de sare, vital pentru industria olandeză de prelucrare a heringilor”.

Diferența dintre confruntările din coloniile de peste mări dintre spanioli și portughezi pe de-o parte și olandezi pe de altă parte din anii 1630 față de decada anterioară a fost conținută în faptul că acum olandezii nu au putut fi eliminați din zonă. Dacă în deceniul anterior atacul lor asupra Braziliei portugheze s-a soldat în final cu un eșec, acum, ei au rămas pe continentul sud-american- Surinam de astăzi din America de Sus este un exemplu- și în zona Mării Caraibilor. Controlul comerțului cu zahăr al portughezilor din Brazilia a avut mult de suferit de pe urma implicării olandezilor în zonă, mai ales după sosirea prințului de Nassau-Siegen pe postul de guvernator al coloniilor olandeze. Un teritoriu de coastă 1.800 de km era controlat de olandezi prin forța a doar 3.600 de soldați europeni și 1.000 indieni. Portughezii au încercat prin două expediții din 1638 și 1640 să-i alunge pe olandezi de pe coasta Americii de Sud dar nu au reușit. Mai departe au reușit să ocupe Elmina de pe coasta africană prin care se derula comerțul cu sclavi înspre America. Axim, o altă fortăreață portugheză a fost cucerită de olandezi în 1642. Apoi olandezii i-au contrat pe portughezi și în Angola. „Traficanții de sclavi olandezi au adus 30.000 de africani în Brazilia până în 1654. Exporturile cu zahăr olandeze către Europe între 1637 și 1644 totalizau deja 7.7 milioane de florini, în timp ce alte produse coloniale în valoare de 20.3 milioane de florini au fost transportate către Europa în aceeași perioadă”.

Datele care vin din sursele legate de traficul comercial al spaniolilor operat dinspre coloniile de peste mări înspre Regatul spaniol arată un declin accentuat în ultimul deceniu de desfășurare al Războiului de Treizeci de Ani. În 1640 niciun vas cu importante cantități de lingouri nu au mai ajuns dinspre America în Sevilla. Accidentele precum cel al flotei Noii Spanii prinsă într-o furtună în Bahamas și în care au ajuns pe fundul mării 1.8 milioane de ducați se adăugau recului major al traficului spaniol cu materii prime și bogății din coloniile de peste Atlantic. La începutul anului 1640 tonajul traficului dinspre colonii era cu 60% mai mic decât volumul adus de flota spaniolă în timpul Armistițiului de 12 Ani dintre Spania și Provinciile Unite olandeze. Argintul adus în Spania era declarat doar în proporție de 40% în timp ce partea care revenea coroanei spaniole scăzuse la jumătate din valoarea din deceniul anterior. O parte din suma „lipsă” din cuantumul ce ajungea din colonii în Spania în anii 1640 se datora investițiilor în apărarea locală a provinciilor spaniole de peste mări și, la fel de adevărat, fraudei generalizate.