Dincolo de Sfântul Imperiu. Spania și războiul din Țările de Jos. Frontul franco-spaniol din Pirinei
De la confruntarea indirectă la conflictul direct. Războiul de peste mări
Conflictul Spaniei ... din Țările de Jos cu Provinciile Unite olandeze s-a desfășurat, în paralel cu firul central din Europa, și în coloniile de peste mări ale Spaniei unde, rând pe rând, olandezii contestau posesia spaniolilor asupra coloniilor respective. De la atacurile asupra Braziliei portugheze sau asupra Americii Latine și a Caraibilor spaniole și până la India olandezii lucrau tot mai puternic la deposedarea spaniolilor de teritoriile de peste mări. Portugalia, care se afla într-o uniune cu Spania- aveau același rege-, reușea să controleze Goam și Mozambique dar posesiunile din Japonia le pierduseră. De asemenea, Estado da India, companie înființată pentru a controla posesiunile coloniale ale Regatului portughez, și-a concentrat resursele în apărarea insulei Sri Lanka, nemaifiind capabilă să se opună ocupării unor insule din Indonezia de către olandezi începând cu 1641. Diferența dintre confruntările din coloniile de peste mări dintre spanioli și portughezi pe de-o parte și olandezi pe de altă parte din anii 1630 față de decada anterioară a fost conținută în faptul că acum olandezii nu au putut fi eliminați din zonă. Dacă în deceniul anterior atacul lor asupra Braziliei portugheze s-a soldat în final cu un eșec, acum, ei au rămas pe continentul sud-american- Surinam de astăzi din America de Sus este un exemplu- și în zona Mării Caraibilor.citește mai mult
Războiul Spaniei din Țările de Jos împotriva Republicii olandeze sau cel din nordul Italiei s-au desfășurat în paralel cu firul central al evenimentelor Războiului de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Prin conexiunea lor cu interesele Habsburgilor austrieci în nordul peninsulei italiene sau cu cele spaniole, implicarea Franței atât în Sfântul Imperiu, în nordul Italiei cât și în Țările de Jos de partea olandezilor au făcut ca aceste conflicte paralele să fie, de fapt, o extensie a aceleiași confruntări dintre părțile combatante dar în alte zone geografice. În esență, a fost vorba și în nordul Italiei și în Țările de Jos tot de episoade secundare ale Războiului de Treizeci de Ani.
1 din 7
Cu toate că victoria armatei imperiale de la Tuttlingen a oferit pentru moment un avânt împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg și o reconfirmare a controlului în linii mari asupra situației politice din Imperiu, Franța și-a refăcut rapid armata în iarna dintre 1643-1644. Ferdinand al III-lea sperase să poată amâna cât mai mult deschiderea tratativelor de pace ce urmau să aibă loc la Westfalia prin obținerea uni victorii decisive în Imperiu, dar francezii s-au desfășurat cu vigoare atât în teritoriile imperiale cât și în Țările de Jos și în nordul Italiei, ceea ce a deschis posibilitățile de negociere ale acesteia și îngustarea celor imperiale. Din 1635, data intrării oficiale în Războiul de Treizeci de Ani, Franța a contribuit la efortul de război al olandezilor împotriva Spaniei în Țările de Jos și, prin urmare, o înfrângere a Spaniei în această zonă ar fi însemnat automat un sprijin în minus pentru împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea.
2 din 7
În paralel cu războiul împotriva împăratului Ferdinand al III-lea politica franceză desfășurată de cardinalul Richelieu în nordul Italiei, de luptă împotriva Spaniei, includea un fel de acord cu principii locali italieni. Acordul de la Cherasco din 1631 care liniștise situația pentru câțiva ani a fost depășit și anulat prin intervenția Franței alături de Liga de la Rivoli împotriva Spaniei. Din Ligă făceau parte aliații italieni ai Franței cum ar fi Savoia, Mantova și Parma. Din punct de vedere militar Savoia era cel mai rezonabil partener al francezilor, ducele de Savoia fiind în măsură să ofere pentru războiul împotriva Spaniei 12.000 de soldați, francezii oferind în schimb ducelui părți din Milano, dar doar după ce ar fi fost cucerit din mâinile spaniolilor. Mantova a contribuit cu doar 3.000 de soldați, dat fiind faptul că fusese la un pas de anihilarea totală în contextul războiului de succesiune din anii anteriori, iar Parma a contribuit la efortul Ligii de la Rivoli cu 4.500 de soldați. Franța a contribuit cu 12.000 de soldați pentru operațiunile din nordul Italiei, dar trebuie menționat faptul că în politica lui Richelieu spațiul italian era într-o poziție secundară față de evenimentele din Sfântul Imperiu sau din Țările de Jos.
3 din 7
Din moment ce armata franceză din nordul Italiei a atins 12.000 de soldați în octombrie 1635, după intrarea oficială a Franței în Războiul de Treizeci de Ani, guvernatorul Lombardiei spaniole cu sediul la Milano a lansat o contraofensivă asupra acestora cu destul de mult succes, cucerind insulele Lérin. Succesul inițial al spaniolilor în nordul Italiei s-a menținut și pe parcursul următorilor doi ani, atacul francez de recuperare a insulelor fiind respins de spanioli. De asemenea, diversiunea creată de spanioli asupra Savoiei și intervenția Franței pentru a proteja ducatul- membru al Ligii de la Rivoli- a permis trupelor spaniole să se deplaseze și să scoată din joc Mantova și Parma. În același timp, Richelieu a încercat să închidă traseul Drumului spaniol prin coridorul Valtellina, fiind conștient că pe acest traseu puteau sosi și întăriri în sprijinul împăratului, precum în anii 1633-1634, din partea spaniolilor. Rohan din Alsacia a fost trimis de Richelieu în nordul Italiei și cu ajutorul elvețienilor din Rhaetia, cei 7.400 de soldați conduși de Rohan i-au surprins pe spanioli la Chiavenna. Apoi a urmat pe rând predarea garnizoanelor din Valtellina francezilor. În așteptarea unei contraofensive a spaniolilor, Rohan s-a poziționat cu trupele la intrarea nordică a văii, la Bormio.
4 din 7
După ocuparea văii Valtellina de francezi, parte a Drumului spaniol care urma traseul Genova-Țările de Jos cu o rută secundară prin teritoriile Sfântului Imperiu, Habsburgii austrieci au reacționat oferind sprijin spaniolilor pentru a-și reinstitui autoritatea asupra segmentului. Mai important, prin intermediul acestui traseu trupele imperiale primiseră ajutorul spaniol ce le-a permis să obțină victoria împotriva suedezilor și a Ligii de la Heilbronn în bătălia de la Nördlingen. Cooperarea însă nu s-a dovedit atât de strânsă pe cât o doreau spaniolii. Chiar și așa, generalul Gallas, la ordinul împăratului, a trimis o armată de 10.000 de soldați care să intre în Valtellina prin nordul acesteia dinspre Tirol. Între timp guvernatorul spaniol de Milano, cardinalul Albornoz, a trimis un mic corp de 2.000 de soldați către capătul de sud al văii, condus de contele Serbelloni. Teama de a nu fi atacat între timp de o armata franco-savoiardă l-a împiedicat să trimită mai mulți soldați în misiune împotriva francezilor conduși de Rohan. Prima operațiune a Habsburgilor și a spaniolilor de a relua controlul asupra Valtellinei a fost respinsă de Rohan. „Fernemont a avansat înainte ca spaniolii să fie pregătiți. Rohan l-a lăsat să ocupe partea de nord a văii și apoi l-a încercuit folosind valea Engadina, luându-l prin surprindere și alungându-l la jumătatea lunii iulie. Serbelloni numai ce ocupase intrarea de sud dar s-a retras repede în momentul în care Rohan s-a îndreptat înspre el.
5 din 7
Prima încercare de a libera valea Valtellina din nordul Italiei de prezența francezilor conduși de Rohan a fost un eșec pentru Habsburgii austrieci și spanioli. Încercarea a fost reluată, comandantul împăratului vienez- Fernemont- având la dispoziție 15.000 de oameni, în timp ce contele spaniol Serbelloni beneficia de 5.000 de soldați pentru această operațiune. Mai buna înțelegere a războiului în condiții de spațiu îngust, de munte, i-a permis lui Rohan să-l înfrângă pentru a doua oară în decurs de un an pe Fernemont, după care s-a năpustit asupra spaniolilor care au pierdut și de această dată. Situația s-a modificat radical însă pentru Rohan din moment ce intențiile cardinalului Richelieu de a-i determina pe elvețienii din zona Rhaetiei să ofere sprijin militar într-o invazie împotriva Lombardiei spaniole s-au lovit de refuzul categoric al acestora. Complicațiile au devenit și mai mari atunci când catolicii din cantoanele elvețiene, din Confederația elvețiană, au permis spaniolilor să-și tranziteze pe teritoriul lor, prin pasul St Gotthard, cei 10.000 de soldați destinați întării armatei spaniole din Lombardia sub conducerea noului guvernator, Leganés.
6 din 7
În momentul în care 10.000 de soldați spanioli destinați armatei de Lombardia cu conducerea noului guvernator de Milano, Leganés, se apropriau de Valtellina din nordul Italiei situația francezilor conduși de Rohan se apropia de implozie. Niciunul dintre ofițerii elvețieni care colaboraseră cu acesta în victoriile împotriva Habsburgilor vienezi și a spaniolilor din 1635 nu era era de acord să participe la un atac asupra Lombardiei spaniole. O revoltă condusă de colonelul Jenatsch împotriva lui Rohan, care era dator și cu suma de 1 milion de livre infanteriștilor elvețieni, a izbucnit în octombrie 1636. Cadoul nesperat oferit Habsburgilor de elvețieni care ocupaseră rapid zone din Valtellina- un acord împotriva francezilor- a fost acceptat în ianuarie 1637. Prevederea centrală cuprindea alungarea francezilor din Valtellina și responsabilitatea spaniolilor, după ce recăpătau controlul asupra văii, de a plăti restanțele financiare ale soldaților elvețieni. Habsburgii au renunțat la restricțiile impuse protestantismului din zonă în 1629, un fel de „alianță cu diavolul” privită din perspectiva catolică a Habsburgilor, dar care era necesară pentru obținerea controlului asupra Valtellinei. Rohan a fost nevoit să se retragă, pus în fața Habsburgilor, spaniolilor și foștilor aliați elvețieni, în aprilie 1637.
7 din 7
După confruntările din nordul Italiei asupra posesiei văii Valtellina aflată pe Drumul spaniol din anii 1635-1637 dintre Franța, cantoanele elvețiene, Spania și Habsburgii austrieci, soldate cu înfrângerea francezilor, spaniolii au reluat controlul asupra zonei. Peste doi ani însă, într-un gest de a reveni la o colaborare tradițională cu elvețienii, Spania a redat Confederației Rhaetiei controlul asupra văii în schimbul păstrării de guvernul spaniol a dreptului de tranzit precum și garanția oferită de Spania libertății și neutralității cantoanelor elvețiene în cauză. E drept că Drumul spaniol fusese deconectat de Țările de Jos mai la nord de Valtellina prin ocuparea Alsaciei imperiale de trupele franceze, dar efectul important a fost de faptul că elvețienii au devenit loiali spaniolilor. În acest sens, în 1640 elvețienii din Rhaetia apar menționați ca formațiune militară în armata spaniolă a guvernatorului Leganés într-un procent de 1/7.
Aliatul tradițional al Franței în disputele din nordul Italiei, Savoia, s-a văzut confruntat cu un război civil cauzat de confruntarea dintre facțiunea pro-franceză reprezentată de văduva ducelui Victor Amedeo I, Maria Cristina, și cea condusă de prințul Tommaso și cardinalul Maurizio. Conflictul izbucnit în 1637 avea la origini și nemulțumiri ale facțiunii locale care vedea în „recompensele” teritoriale ale francezilor pentru Savoia un cadou mult prea mic față de efortul pe care savoiarzii considerau că l-au depus în războaiele din nordul Italiei de partea francezilor.
1 din 7
Franța s-a bucurat în multe momente ale intervenției ei în nordul Italiei în timpul Războiului de Treizeci de Ani de sprijinul ducilor de Savoia. Însă în ochii unei părți a elitei ducatului apropierea de Franța a fost interpretată drept un servilism de vreme ce efortul de război al ducatului nu a fost răsplătit, în opinia acestora, cum se cuvine. Spre exemplu, în urma Războiului de Succesiune din Ducatul de Mantova-Monferrato, Savoia primise nordul zonei Monferrato dar predase Pinerolo Franței care avea acces direct de-acum în teritoriul din jur. În al doilea rând unul din motivele de frustrare din rândul unei părți a aristocrației savoiarde a fost reprezentat de influența franceză în ducat care a crescut din ce în ce mai mult până când a ajuns în punctul în care francezii, în conflict cu ducele Carol de Lorena, i-au ocupat zona pe care o stăpânea din Monferrato, ceea ce i-a adus pe francezi în vecinătatea Savoiei.
2 din 7
Influența facțiunii pro-franceze din ducatul de Savoia a crescut odată cu moartea ducelui Victor Amedeo I în octombrie 1637, aceasta fiind reprezentată de văduva ducelui, Maria Cristina, care era nimeni alta decât sora regelui Franței, Ludovic al XIII-lea. Ea devenit regentă pentru cei doi fii ai cuplului ducal care erau minori. Dincolo de ambițiile regale ale Mariei Cristina- surorile acesteia Henrietta Maria și Elisabeta era regine ale Angliei și Spaniei- ambiții pe care Richelieu a încercat să le manevreze în avantajul Franței, ducesa văduvă și-a „construit” o opoziție din cumnații ei, prințul Tommaso și cardinalul Maurizio, în momentul în care i-a exclus de la prezența în cadrul regenței constituite. În sens invers, Tommaso era un simpatizant al grupării anti-Richelieu din Franța, prin intermediul soției lui, fiică a ducelui de Bouillon și, mai ales, el luptase în armata Flandrei de partea Spaniei până recent. Chiar dacă ele au fost contaminate și de nemulțumirile cauzate de intervenția tot mai abruptă a Franței în politica internă a ducatului Savoiei, în principal, conflictul din acest teritoriu aliat al Franței, a avut a bază disputele dinastice și conflictul pentru putere din timpul regenței ducilor minori. Într-un final însă, la finalul războiului civil Franța și-a asigurat loialitatea ducatului până la sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani.
3 din 7
Războiul civil care a izbucnit în ducatul de Savoia după moartea ducelui Victor Amedeo I în octombrie 1637 s-a desfășurat pentru controlul regenței, între madamisti- susținătorii văduvei Maria Cristina, totodată exponenta taberei pro-franceze din ducat- și principisti, Tommaso și cardinalul Maurizio, cumnații ducesei și totodată unchii ducilor minori din Savoia. Deși francezii aveau soldați în zonă ei nu au fost niciodată într-un număr permanent care să depășească cu mult cifra de 10.000 de soldați, iar izbucnirea războiului civil din Savoia a consumat resursele franceze pe care cardinalul Richelieu tocmai intenționase să le distribuie pe celelalte fronturi în care Franța era angajată: în Țările de Jos și în Sfântul Imperiu. Guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, s-a poziționat de partea taberei principisti, iar armata de 13.000 de soldați a acestora a cucerit pe rând Nisa, Vercelli, Ivrea și Verue. Situația s-a complicat pentru madamisti de vreme ce regentei Maria Cristina, care era totodată și sora regelui francez Ludovic al XIII-lea, a fost prinsă între propriile ambiții regale și politica franceză din nordul Italiei. Deși francezii controlau câteva puncte din ducatul de Savoia precum și importanta cetate Casale, cardinalul Richelieu i-a cerut ducesei să predea cetățile savoiarde garnizoanelor franceze.
4 din 7
În războiul civil izbucnit în Ducatul de Savoia, dincolo de taberele madamisti și principisti care se confruntau, au intervenit și francezii, spaniolii și împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu. În timp ce Franța își proteja interesele prin susținerea Mariei Cristina, văduva-regentă din Savoia, spaniolii s-au plasat de partea contestatarilor acesteia, frații Tommaso și cardinalul Maurizio. În plus, împăratul Ferdinand al III-lea a profitat de jurisdicția imperială asupra nordului Italiei și i-a declarat oficial pe cei doi drept regenți ai ducelui minor de Savoia în martie 1639. În iulie 1639, cu ajutorul trupelor spaniole, Tommaso a intrat în capitala ducatului, Torino, în fruntea a 10.500 de soldați, ducesa-văduvă Maria Cristina reușind să se retragă la timp cu garnizoana franceză de 2.000 de soldați în citadela orașului. Soldaților francezi rămași în zonă li s-a acordat un armistițiu de 3 luni, timp în care Tommaso a lansat asediul asupra citadelei în care se găsea ducesa. Capturarea acesteia ar fi reprezentat o monedă de negociere dat fiind faptul că aceasta era sora regelui francez, Ludovic al XIII-lea. Spaniolii nu au pierdut nici ei vremea, începând să organizeze ducatul ca și cum ar fi fost al lor.
5 din 7
După ce trupele conjugate ale spaniolilor și ale prințului Tommaso Amedeo au cucerit capitala ducatului de Savoia, Torino, o armată franceză condusă de contele d’Harcourt a încercat să reia posesia asupra orașului, însă fără succes. Totuși, armata lui de 7.000 de soldați a reușit să provoace o înfrângere trupelor spaniole din zonă. Guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, pentru a le distrage atenția francezilor din atacul asupra reședinței ducatului, Torino, a dispus un asediu asupra orașului Casale apărat de o garnizoană franceză. Momentul i-ar fi acordat timp prințului Tommaso pentru a înfrânge garnizoana franceză de 2.000 de soldați din citadela orașului Torino acolo unde se retrăsese ducesa-văduvă de Savoia, Maria Cristina. Contele francez a primit însă întăriri la timp din partea cardinalului Richelieu, totalul armatei lui ajungând la 19.000 cu care și-a permis să ridice asediul spaniolilor asupra cetății Casale și, în același timp, să se îndrepte spre Torino.
6 din 7
În mai 1640 războiul civil din ducatul de Savoia era pe punctul de a-și afla învingătorul dintre ducesa-văduvă, Maria Cristina, susținută de Franța și principii Tommaso și Maurizio Amedeo, flancați de spaniolii din nordul Italiei. După ce Tommaso intrase în Torino în fruntea a peste 10.000 de soldați în iulie, anul anterior, din momentul respectiv și până în primăvara următoare nu reușise să înfrângă garnizoana franceză de 2.000 de soldați printre care se găsea și ducesa și care se retrăsese în citadela bine apărată a capitalei ducatului, Torino. Orașul a fost martorul unui triplu asediu. Tommaso cu cei 12.000 de oameni îi asediau pe francezii din citadela orașului, contele d’Harcourt cu 19.000 de soldați sosise în afara orașului și îl asedia pe Tommaso iar guvernatorul spaniol de Milano, Leganés, cu cei 17.000 de soldați din subordine îl înconjurase pe contele francez în afara capitalei ducale, Torino. Primul care a cedat a fost Tommaso, rămas fără provizii în noiembrie 1640, ceea ce a permis francezilor să elibereze garnizoana asediată din citadela orașului.
7 din 7
Finalul războiului civil din ducatul de Savoia dintre ducesa regentă Maria Cristina și principii Tommaso și Maurizio Amedeo, conflict în care s-au amestecat și francezii- de partea ducesei- și spaniolii- de partea principilor- a dus la distrugătorul asediu asupra reședinței ducatului, Torino, din vara-toamna anului 1640. După ce Tommaso a fugit, nefiind în măsură să o captureze pe ducesă apărată de un contingent francez în citadela orașului, francezii din afara urbei au reușit să vină în ajutorul garnizoanei, dar fără să îi poată elimina pe spaniolii din oraș și din afara orașului în număr de peste 17.000. În final, Tommaso a fost de acord să negocieze cu francezii care o susțineau pe ducesă în poziția de regentă a ducatului- ducesa Maria Cristina fiind și sora regelui francez Ludovic al XIII-lea- cu toate că spaniolii îi transmiteau să nu facă nicio înțelegere cu francezii fără acordul lor. Ei au încercat să blocheze înțelegerea prin șantaj, arestându-i soția și copii lui Tommaso dar fără rezultat. Ceea ce ar fi putut fi rezolvat prin negociere între ducesa-văduvă pe-atunci, în 1637, Maria Cristina, și cumnații ei, Tommaso și Maurizio Amedeo, și-anume poziția lor în cadrul regenței instituite în ducat dat fiind faptul că moștenitorul ducatului de Savoia era minor, s-a trasat acum după un război cu numeroase distrugeri. Cei doi frați au fost acceptați drept co-regenți în mai 1642, au primit un consistent stipendiu lunar din partea Franței și reședințe somptuoase. Tommaso a devenit și comandantul unei armate franco-savoiarde care a ajuns să numere 20.000 de soldați. În linii mari, ducatul de Savoia a rămas pivotul politicii franceze din nordul Italiei până la finalizarea Războiului de Treizeci de Ani.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
- Asbach, Olaf; Schroder, Peter (editori), The Ashgate research companion to The Thirty Years’ War, Ashgate Publishing, Farnham, 2014
- Asch, Ronald G., The Thirty Years’ War. The Holy Roman Empire and Europe, 1618-1648, MacMillan Education, New York, 1997
- Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273 – 1918, Edit. Teora, București, 2000
- Bonney, Richard, The Thirty Years’ War 1618-1648, Osprey Publishing, Oxford, 2002
- Evans, Richard J.W; Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire 1495-1806. A European perspective, Brill, Leiden, 2012
- Mortimer, Geoff, The origins of the Thirty Years War and the revolt in Bohemia, 1618, Palgrave MacMillan, 2015
- Parker, Geoffrey (edit.), The Thirty Years War, 2 edition, Routledge, London, 1997
- Walzer, Michael, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale, Tact, Cluj-Napoca, 2013
- Wilson, Peter H., Europe’s Tragedy. A history of the Thirty Years War, Penguin Books, London, 2009