Curba de putere a Spaniei. Între victoria de la Breda și înfrângerea de la Rocroi
Reculul spaniol din Țările de Jos
autor Alexandru Cristian Enescu, mai 2018
În iulie 1637, profitând de faptul că spaniolii își acumulau și reorganizau trupele din Țările de Jos pentru un atac asupra Franței, olandezii din Provinciile Unite sub conducerea lui Frederick Henry au atacat Breda cucerită de spanioli în urmă cu 12 ani. Arhiducele Fernando, sub autoritatea căruia se găseau Țările de Jos spaniole cu reședința la Bruxelles, s-a îndreptat rapid înspre Breda, mărșăluind cu armata de la frontiera din sud înspre nord pentru a depresura cetatea. Nefiind în măsură să rupă liniile de asediu ale olandezilor, puternic organizate, el a încercat o manevră prin ricoșeu încercând să cucerească Venlo și Roermond cu scopul de a-i face pe olandezi să întrerupă asediul asupra Bredei. În cele din urmă, în octombrie 1637 Breda a fost recucerită de olandezi după 12 ani în care s-a aflat în mâinile spaniolilor, din acest moment orice câștig al campaniilor militare din anii 1620 fiind pierdut definitiv de spanioli. În fața acestei situații, contele spaniol Olivares a modificat politica față de conflictul cu olandezii din Țările de Jos și i-a transmis arhiducelui în primăvara anului 1638 că intenția Spaniei era de a ieși onorabil din conflict, victoria finală nemaifiind posibilă.

Bătălia de la Rocroi dintre trupele franceze și cele spaniole din 1643 a venit pe fondul schimbărilor apărute în pozițiile de „prim-ministru” din Franța și Spania, moartea cardinalului Richelieu, respectiv, îndepărtarea contelui Olivares. O victorie a uneia dintre părți ar fi însemnat confirmarea necesară pentru noile personaje politice aflate în preajma regilor celor două țări. Din partea guvernatorului Țărilor de Jos spaniole așteptările erau mari, date fiind operațiunile de succes împotriva armatei franceze din anul anterior. Înfrângerea Spaniei în bătălia de la Rocroi din 1643, deși ea nu a avut magnitudinea cu care a fost prezentată uneori în istoriografie sau de propaganda franceză, a reprezentat însă încă un pas înspre acel no turning point, în care Spania nu mai putea evita, pe termen mediu, înfrângerea din Țările de Jos împotriva olandezilor și, mai nou, a francezilor.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Urcarea pe tronul Sfântului Imperiu a lui Ferdinand al III-lea de Habsburg în 1637 găsea situația din Imperiu nerezolvată în ceea ce privește respingerea suedezilor din teritoriile monarhiei iar situația Spaniei era la fel de tulbure în războiul din Țările de Jos împotriva Provinciilor Unite olandeze. Colaborarea pe care spaniolii o doreau cu Habsburgii austrieci era înțeleasă în mod diferit. Habsburgii nu s-ar fi aventurat militar în ajutorul Spaniei în Țările de Jos dar aveau așteptări ca spaniolii să-și rezolve problemele în teritoriul respectiv, în timp ce spaniolii nu reușeau să înțeleagă cum împărații Sfântului Imperiu nu fuseseră în stare să-i elimine pe suedezi după înfrângerea administrată acestora la Nördlingen. Placa turnantă a întregii filosofii militare era Franța: victoria Spaniei în Țările de Jos însemna faptul că era liberă să se „ocupe” de Franța, iar acest lucru reprezenta automat un adversar în minus și pentru Habsburgii austrieci. Însă în loc de o colaborare mai strânsă Ferdinand al III-lea și regele Spaniei Filip al IV-lea au preferat varianta semi-implicării de partea celuilalt. În acest context, recuperarea Bredei de către olandezi în 1637, cucerită de spanioli în urmă cu 12 ani, a reprezentat o lovitură majoră militară dată Spaniei.

În 1636 invazia armatei spaniole din Țările de Jos asupra Franței și succesul inițial pe care l-a avut această operațiune, în rarele episoade de colaborare completă cu trupele Sfântului Imperiu, l-a determinat pe contele Olivares, responsabilul cabinetului regal spaniol, să detașeze o parte din Armata Flandrei- o masivă armată de 65.000 de soldați- către Hainault și Artois cu scopul de a invada Picardia franceză. În paralel, pentru reușita operațiunii și pentru a-i distrage pe olandezi, Olivares l-a rugat pe împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu să atace în Alsacia și pe cursul râului Moselle pentru a-i obliga pe francezi să-și disloce o parte din trupe în zonă.

Acțiunea contelui spaniol Olivares de a detașa o parte din Armata Flandrei, responsabilă cu războiul împotriva olandezilor din Țările de Jos, înspre Franța pentru invazia programată i-a oferit prilejul ducelui Generalității Republici olandeze, Frederick Henry, de a pune la cale o mutare pe cât de îndrăzneață pe atât de curajoasă: un atac frontal asupra frontului spaniol și recuperarea Bredei, locul tradițional al ducilor de Orania-Nassau. Însă problemele trebuiau rezolvate în plan intern cu cei care se exprimau pentru stoparea conflictului cu Spania și demararea negocierilor pentru încheierea unei păci. Adriaen Pauw, liderul acestei facțiuni din jurul lui Frederick Henry, a fost trimis ca ambasador la Paris pentru a elimina prima dintre opoziții. Probleme mai erau ridicate și de o parte a aristocrației olandeze calvine care nu vedea cu ochi buni tratatul încheiat cu Franța în 1635 și care conținea o prevedere care le dădea bătăi de cap: ducele acceptase cererea francezilor potrivit căreia catolicismul urma să fie acceptat în teritoriile cucerite de olandezi de la spanioli.

Suportul intern pentru continuarea războiului împotriva Spaniei de către Republica olandeză era asigurat din partea provinciilor din sud. Pentru acestea era vitală construirea unui spațiu liber peste Rin care să le ofere protecție. „Provinciile din sud ale Zeeland-ului, Utrecht și Gelderland se simțeau încă vulnerabile și doreau ca Frederick Henry să ocupe mai mult teritoriu dincolo de Rin ca zonă tampon. Aceste provincii erau de asemenea și casa calvinilor belgieni refugiați care sperau că succesele militare le va permite să se întoarcă acasă. Nu în ultimul rând, mai erau și aceia care prosperau de pe urma războiului, mai ales acționarii din Companie Indiilor Occidentale, o organizație care s-a dovedit de foarte mare succes în a atrage investitori pe peste tot din Republică”.

În iulie 1637, profitând de faptul că spaniolii își acumulau și reorganizau trupele din Țările de Jos pentru un atac asupra Franței olandezii din Provinciile Unite sub conducerea lui Frederick Henry au atacat Breda cucerită de spanioli în urmă cu 12 ani. Arhiducele Fernando, sub autoritatea căruia se găseau Țările de Jos spaniole cu reședința la Bruxelles, s-a îndreptat rapid înspre Breda, mărșăluind cu armata de la frontiera din sud înspre nord pentru a depresura cetatea. Nefiind în măsură să rupă liniile de asediu ale olandezilor, puternic organizate, el a încercat o manevră prin ricoșeu încercând să cucerească Venlo și Roermond cu scopul de a-i face pe olandezi să întrerupă asediul asupra Bredei. Pe de altă parte, de absența arhiducelui Fernando de la frontiera de sud a profitat cardinalul La Valette care, cu cei 17.000 de soldați, a cucerit Maubeuge și Landrecies, ceea ce l-a determinat pe Fernando să se retragă rapid înapoi în sud.

După ce arhiducele Fernando a fost obligat să se retragă spre sudul Țările de Jos în urma atacului francezilor asupra zonei de frontieră, cetatea Breda a rămas descoperită complet în fața asediului olandezilor. În cele din urmă, în octombrie 1637 Breda a fost recucerită de olandezi după 12 ani în care s-a aflat în mâinile spaniolilor, din acest moment orice câștig al campaniilor militare din anii 1620 fiind pierdut definitiv de spanioli. În fața acestei situații, contele spaniol Olivares a modificat politica față de conflictul cu olandezii din Țările de Jos și i-a transmis arhiducelui în primăvara anului 1638 că intenția Spaniei era de a ieși onorabil din conflictul, victoria finală nemaifiind posibilă.

Atacul concertat al francezilor și olandezilor asupra Țărilor de Jos spaniole din 1638 a dus la cererea Spaniei către împăratul Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea de Habsburg de a trimite de urgență trupe în ajutorul armatelor spaniole din Țările de Jos. Generalul Piccolomini a fost desemnat pentru această operațiune de împăratul de la Viena iar acesta s-a achitat de sarcină cu brio. Respingerea și înfrângerea francezilor din 1639 a fost, însă, ultima colaborare eficientă dintre Habsburgii austrieci și cei spanioli pe frontul din Țările de Jos în timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În momentul în care, pe parcursul anului 1637, Armata Flandrei din Țările de Jos spaniole se pregăteau pentru ofensiva împotriva Franței, olandezii în colaborare cu francezii au atacat primii, în mai 1638. Ofensiva acestora a fost totală, ducele Frederick Henry cu 22.000 de soldați îndreptându-se spre Antwerpen în timp ce armata de 13.000 de francezi condusă de mareșalul Châtillon s-a îndreptat spre Saint Omer, beneficiind și de consolidarea trupelor generalului La Force și de „spatele” asigurat de armata plasată în expectativă în Picardia, în număr de 16.000 de soldați. La scurt timp însă, ofensiva olandezilor lui Frederick Henry a suferit o puternică înfrângere ceea ce a cauzat retragerea acestora din fața Antwerpen-ului. Circa 2.500 de olandezi au fost capturați de spanioli într-o încercuire pusă la cale în apropiere de oraș, spaniolii folosindu-se de o ieșire secretă din oraș pentru a fenta liniile asediatorilor olandezi de lângă cetate.

În fața atacului coordonat franco-olandez asupra Țărilor de Jos spaniole din mai 1638 generalul Habsburgilor austrieci, Piccolomini, a fost desemnat să dea o mână de ajutor Habsburgilor spanioli. După ce și-a colectat trupele la Koln, generalul s-a îndreptat inițial în ajutorarea lui Tommaso de Savoia care încerca să elibereze Saint Omer de asediul francez. Trupele franceze au contraatacat dar succesul a fost minor, doar Le Câtelet și alte câteva cetăți reușind să fie capturate din mâinile spaniolilor, spre dezamăgirea regelui francez Ludovic al XIII-lea.

Pus în fața împotmolirii ofensivei franceze asupra spaniolilor din Țările de Jos, cardinalul Richelieu a modificat comanda armatei cu gândul că un nou general va reuși să-i înfrângă pe spanioli înainte ca ajutorul promis de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al III-lea, să sosească în sprijinul lor. În acest fel, generalul La Meilleraye s-a îndreptat în 1639 cu 14.000 de soldați înspre Hesdin, beneficiind de acoperirea oferită de mareșalul Châtillon. În același timp, manevre de blocare a generalului imperial Piccolomini în Luxemburg pentru a stopa sosirea acestuia în ajutorul spaniolilor urmau să fie desfășurate de armata de 20.000 de francezi condusă de Feuquières. Scopul central al armatei acestuia era capturarea orașului Thionville care oferea acces dinspre Namur înspre Koblenz.

Generalul Habsburgilor austrieci, Piccolomini, desemnat să îi ajute pe spaniolii din Țările de Jos care se confruntau cu un atac concertat al francezilor și olandezilor a apărut pe neașteptate pe 7 iunie 1639 în fața francezilor. Victoria asupra francezilor a fost spectaculoasă dar aceștia au continuat să asedieze Hesdin-ul, regele Ludovic al XIII-lea fiind prezent personal la asediu, moment în care armata imperială s-a retras confruntată cu atacul surpriză al suedezilor asupra Boemiei. Coordonarea scurtă dintre trupele imperiale și cele spaniole arătase faptul că putea aduce rezultate dar din acest moment, 1638-1639, ea a devenit istorie, acțiunea comună de la Thionville fiind ultima de acest gen. „După ce a primit suportul ducelui Carol de Lorena, Piccolomini a apărut pe neașteptate la răsărit, pe 7 iunie, cu 14.000 de soldați ai armatei imperiale și spaniole în afara liniilor lui Feuquières de la Thionville. Nefiind capabili să se dispună în formație de luptă la timp, francezii au fost depășiți, pierzând 7.000 de soldați ca prizonieri și unele dintre cele mai bune regimente din armată. Prezența regelui Ludovic al XIII-lea cu armata principală la asediul de la Hesdin însemna că acesta nu putea fi abandonat fără a însemna o serioasă pierdere de prestigiu și, prin urmare, acesta a fost continuat până cetatea s-a predat în 29 iunie. Marea parte a forțelor lui Piccolomini au fost apoi retrase pentru a confrunta invazia suedeză din Boemia, ducând la sfârșitul erei de colaborare directă dintre Spania și împărat”.

După operațiunile cauzate de intervenția francezilor în Țările de Jos și deschiderea unui front de luptă împotriva spaniolilor aici cât și la frontiera celor două regate în zona Cataloniei s-a demarat executarea unor acțiuni de construire și înzestrare a unei flote spaniole în portul din La Coruña cu scopul de a elimina blocada navală care plana în Canalul Mânecii și din cauza căreia era dificil pentru armada spaniolă să livreze pe mare cantități importante de provizii și soldați armatei spaniole din Țările de Jos. Ofensiva era destinată a avea loc pentru anul 1640, mai ales că situația din războiul împotriva Provinciilor Unite olandeze nu curgea în favoarea Spaniei, după ce olandezii recuceriseră Breda în 1637. Un rol în această operațiune navală a flotei spaniole l-a jucat și flota engleză, deși, în mod oficial, aceasta era neutră față de conflictul olandezo-spaniol.

În portul din La Coruña spaniolii pregăteau construirea unei flote puternice al cărei rol urma să fie în campania programată din 1639 spargerea blocadei din Canalul Mânecii și livrarea de muniție, provizii și soldați pentru Armata Flandrei spaniole care lupta împotriva olandezilor din Țările de Jos. În timp ce flota olandeză bloca trecerea pe la Dunkerque prin Canalul Mânecii, spaniolii au lansat apeluri către flota engleză care, în mod oficial, era neutră din conflictul în sine, pentru a oferi asistență. Armada spaniolă număra 70 de vase de de război, 30 de vase de transport și un total de 23.500 de oameni- soldați și marinari- care urmau să fie transportați înspre Flandra prin Canalul Mânecii. În încercarea de a bloca lansarea expediției programată pentru 27 august 1639 amiralul francez Sourdis a executat raiduri asupra coastelor spaniole, dar fără succes.

Chiar dacă a suferit pierderi importante în nave de luptă împotriva olandezilor în bătăliile din Canalul Mânecii, flota spaniolă a amiralului Oquendo și-a îndeplinit misiunea pentru care fusese desemnată în vara anului 1639. Cu ajutorul transportului oferit de englezii neutrii din punct de vedere oficial, soldații spanioli au fost transportați în Țările de Jos în completarea Armatei Flandrei spaniole. Doar 1.500 de soldați au pierit sau au fost capturați de olandezi în confruntările din Canalul Mânecii iar faptul că operațiunea flotei spaniole a fost în linii mari o reușită reiese din faptul că totalul trupelor spaniole din Țările de Jos, după ce englezii au finalizat operațiunea de transport a spaniolilor aici, era de 77.000 de soldați. Blocada olandeză din Canalul Mânecii nu a fost perfectă iar până la căderea portului Dunkerque controlat de spanioli prin armatorii privați, în 1646, s-a reușit strecurarea înspre Țările de Jos a încă 4.000 de soldați. Efortul însă, financiar și uman, a fost pe măsură, spaniolii înregistrând pierderi importante. „[...]„costul” campaniei a fost de ce puțin 35 de nave, peste 5.000 de morți și 1.800 de prizonieri. Pierderile din 1638-1640 au totalizat 100 de nave de război, 12 amirali și 20.000 de marinari sau echivalentul a 10 bătălii de la Trafalgar”.

După lansarea expediției navale a spaniolilor din august 1639 prin care soldați și provizii urmau să fie distribuite trupelor spaniole din Țările de Jos angajate în conflictul împotriva Republicii olandeze, flota olandeză condusă de Maarten Tromp s-a pregătit să-i abordeze pe spanioli. Atunci când au intrat în Canalul Mânecii în 16 septembrie tactica abordată de amiralul olandez asupra omologului lui spaniol, Antonio de Oquendo, s-a dovedit mult mai bună. Concentrat pe tactica ce îi adusese victoria în urmă cu aproape un deceniu- capturarea navei-amiral a adversarului- Oquendo a omis să elaboreze ordine adecvate pentru comandanții celorlalte nave din flota spaniolă. Tactica lui Tromp de a aborda individual fiecare vas spaniol imediat cum intra în Canal s-a dovedit teribilă pentru spanioli. Chiar și nava lui fiind avariată Oquendo a fost nevoit să se retragă, dar peste 2 zile, pe 18 noiembrie primind întăriri, amiralul olandez a atacat din nou oprindu-se doar din cauza faptului că rămăsese fără muniție. Dunkerque fiind încă blocat, spaniolii nu putea beneficia de reparații și tratament prietenos acolo și, prin urmare, Oquendo a ancorat cu flota la Downs, în apropiere de Deal, pe țărmul maritim al Kent-ului englez.

Armada spaniolă ce era destinată să livreze soldați și muniție pentru trupele spaniole din Țările de Jos a fost contrată puternic de flota olandeză în momentul în care a pătruns în Canalul Mânecii în septembrie 1639. Mizând pe neutralitatea engleză, amiralul Oquendo a ancorat pe țărmul englezesc, sperând și într-un ajutor. S-a trezit însă cu amiralul Pennington sosind cu 30 de nave de luptă, amintindu-i că regatul englez e neutru în conflict, dar a oferit asistență de transport soldaților spanioli și fondurilor pentru Armata Flandrei, circa 3 milioane de escudos, în noiembrie 1639. Altfel, englezii i-au mai „ajutat” pe spanioli și prin vânzarea de praf de pușcă la suprapreț. Vasele mici spaniole au reușit să se strecoare pe lângă blocada olandeză și intre în rada portului Dunkerque, unde acționau armatorii privați- mulți dintre ei plătiți de spanioli- dar flota lui Oquendo a rămas ancorată încă pe țărmul englezesc.

Faptul că Spania se apropia de capătul forțelor ei financiare și militare în ultimii ani ai Războiului de Treizeci de Ani era previzibil începând cu 1640. Ofensivele olandezilor și francezilor puteau fi respinse de spanioli doar dacă ele nu erau coordonate. În timp ce atacul olandezilor a fost respins pe uscat, francezii au reușit să cucerească teritorii din sudul Țările de Jos spaniole- Arras, Artois- și să aibă succese pe frontul direct din sud dintre cele două combatante, de la frontiera catalană. Căderea orașului Torino din nordul Italiei, revolta catalanilor și a portughezilor au adâncit semnele și previziunile care demonstrau în mod evident că Spania nu poate susține pe termen lung un asemenea efort uman și financiar împotriva unor multiplii rivali. Colaborarea cu Habsburgii austrieci s-a prăbușit și ea, de la 426.000 de florini plătite împăratului Sfântului Imperiu ca subsidii de război în 1640, ajungându-se la doar 12.000 în anul următor. În același timp, opinia împăratului Ferdinand al III-lea de Habsburg despre războiul purtat de Spania pe atâtea fronturi pentru a-și păstra aparențele imperiale era aceea că regatul spaniol își risipește pur și simplu resursele în mod nesăbuit.

După ce amiralul spaniol Antonio de Oquendo a ancorat pe tărmul englez al Kent-ului în septembrie 1639 cu flota puternic avariată de atacul flotei olandeze din Canalul Mânecii, englezii, neutrii oficial în războiul dintre cele două combatante din Țările de Jos, au transportat contracost trupele spaniole înspre zona de război. Numai că amiralul olandez Maarten Tromp a primit întăriri din partea Companiei Indiilor Olandeze și cu cele 103 nave, de două ori mai multe decât avea Oquendo, l-a atacat pe acesta în octombrie 1639 în apele teritoriale engleze. Cu toate acestea, deși nava amiral a lui Oquendo a fost grav avariată- fusese lovită de 1.700 de ori- a reușit să ajungă la Mardyck alături de cea mai mare parte a armadei spaniole. În timp ce amiralul Tromp a fost puternic criticat pentru incapacitatea lui de a captura nava amiral spaniolă deși avea o superioritate navală mai mare de 2:1, amiralul spaniol Oquendo s-a întors cu flota înapoi înspre Spania, după reparații executate la Dunkerque, cu doar 24 de nave.

Eșecurile militare ale Spaniei care începeau să se acumuleze începând cu anul 1640 pe toate fronturile în care erau angajate trupele acesteia au dus regatul pe marginea prăpastiei. În disperare de cauză, mai ales după pierderea Bredei- recuperată de olandezi- a blocadei navale a olandezilor din Canalul Mânecii precum și a atacurilor franceze asupra pozițiilor spaniole, contele Olivares a început să susțină orice măsură oricât de infime șanse ar fi avut să se materializeze împotriva cardinalul francez Richelieu pe care îl vedea drept principalul oponent.

Disperarea contelui spaniol Olivares, cel responsabil de politica internă și externă a cabinetului regal spaniol, era palpabilă și vizibilă pe măsură de trupele și diplomația spaniolă înregistrau insuccese constante în preajma anilor 1640. Senzația a devenit acută mai ales după pierderea Bredei în 1637 prin recuperarea ei de către olandezi, prin atacurile franceze din Țările de Jos spaniole cât și asupra Spaniei și prin revoltele interne ale catalanilor și portughezilor. Olivares a ajuns să susțină partida rivalilor interni francezi ai cardinalului Richelieu, chiar dacă știa că șansele ca aceștia să se impună erau infime. „Olivares a devenit de-a dreptul disperat reînnoind contactele cu nemulțumiții francezi care conspirau împotriva lui Richelieu încă din 1636. Câțiva dintre ei fugiseră la Londra și sprijineau eforturile fără rezultate ale Spaniei de a-l convinge pe Carol I să se alăture unei alianțe împotriva lui Ludovic al XIII-lea. Finalul Războiului Civil Englez a portretizat această abordare drept o cauză pierdută. Până în 1640 Olivares își întorsese atenția asupra unui grup din jurul contelui Soissons care fugise înspre ducatul independent de Bouillon de la frontiera cu Țările de Jos”.

Complotul pus la cale de hughenoții care se refugiaseră din Franța în Anglia, susținuți și de contele spaniol Olivares, a fost descoperit de cardinalul Richelieu cu ajutorul rețelei lui de spioni care interceptau și descifrau scrisorile care circulau dinspre și înspre Franța. În aprilie 1641 cardinalul era conștient de faptul că un complot este în faza de pregătire. Cardinalul a retras rapid 12.000 de soldați sub conducerea lui Châtillon pentru a-l bloca pe unul dintre conspiratori, ducele de Bouillon. Conspirația se bucura de sprijinul unor personaje puternice din Regatul francez. Intervenția trupelor imperiale și spaniole în conspirație a dus la obținerea unui succes inițial dar care s-a evaporat atunci când ducele a murit, împușcându-se accidental. „Generalul Lamboy a sosit în Bouillon cu 7.000 de spanioli și soldați imperiali în iunie pentru a cumula un total de 9.500 de soldați cu care a avansat spre sud, înfrângându-l pe Châtillon în bătălia de la La Marfée, pe 9 iulie. Orice speranță de a exploata această victorie a fost compromisă de moartea lui Soissons, se spune că auto-provocată prin ridicarea vizierei cu un pistol încărcat care s-a descărcat accidental. Revolta s-a prăbușit, dându-i posibilitatea lui Richelieu de a-i anihila pe conspiratori până în iunie anul următor, strângând mai multe dovezi și fiind sigur pe sprijinul regelui Ludovic al XIII-lea. Marchizul de Cinq-Mars a fost executat în timp ce Bouillon a scăpat de la moarte prin convertirea la catolicism și predarea ducatului pe care îl conducea. Implicat în trădare din nou, fratele lui Ludovic, Gaston, a fugit în Savoia”.

În conspirația din 1641 organizată în Regatul Franței ce urmărea depunerea cardinalului francez Richelieu și a cercului de putere din jurul regelui Ludovic al XIII-lea a fost implicat și ducele Carol de Lorena. Deși obținuse o înțelegere cu regatul francez pentru a deține autoritatea asupra Lorenei dar cu statut de client francez, ducele a fost izgonit după s-a descoperit implicarea lui. Carol de Lorena a revenit în 1642 cu un corp de 5.000 de soldați invadând ducatul pentru a-l recupera, dar după câteva succese minore a fost nevoit să se retragă. El a păstrat posesia doar asupra unor zone restrânse din Sierck, La Mothe și Longwy.

Într-o încercare de a distrage atacurile francezilor direct asupra Spaniei pe linia frontierei de sud, date fiind și problemele generate de rebeliunea catalană în care francezii s-au amestecat, guvernatorul spaniol al Țărilor de Jos, de Melo, a atacat dinspre nord recuperând o parte din teritoriile antamate anterior de francezi. Prin înfrângerea administrată comandanților Harcourt și Guiche- ultimului la Honnecourt finalizată prin moartea a 3.200 de francezi și capturarea altor 3.400- de Melo a recuperat și reconfirmat în numele Spaniei posesia asupra unor părți din Artois: Lens și La Basseé. În urma victoriilor spaniole din mai 1642, nordul regiunii Artois a fost recuperat de administrația Țărilor de Jos spaniole.

Succesele din 1642 ale armatei spaniole nu au putut opri căderea contelui Olivares, responsabilul politicii interne și externe a Regatului spaniol, ale cărui metode, stil autoritar și lipsă de tact erau tot mai contestate în interiorul monarhiei spaniole. Mai mult decât atât, reculul spaniol de pe toate fronturile cerea găsirea unui țap ispășitor. Cineva trebuia să fie de vină pentru un asemenea fenomen, date fiind investițiile masive în efortul de război al Spaniei iar Olivares a parcurs traseul de la dorit la nedorit cu final de „stație” în ianuarie 1643 atunci când regele Filip al IV-lea l-a anunțat printr-o scrisoare că este demis. În schimb, în Franța, Richelieu, artizanul politicii franceze a murit în decembrie 1642, urmat la scurt timp de de regele Ludovic al XIII-lea. Cardinalul Jules Mazarin, protégé-ul lui Richelieu a preluat ștafeta politicii externe a Franței.

Succesele minore militare ale Spaniei din 1642 nu au putut opri căderea tot mai abruptă în care se afunda contele Olivares, liderul cabinetului regal spaniol, adversarii săi imputându-i lipsa de tact, stilul autoritar, lipsa de consultare cu un cerc mai larg și faptul că pierdea tot mai mult contactul cu realitatea. Reacțiile contelui la critici erau sugestive pentru modul în care alegea el să conducă, poetul Francisco de Quevedo fiind unul dintre personajelor care au simțit pe propria piele comportamentul contelui. „Poetul Francisco de Quevedo a fost unul dintre cei care au testat pe propria piele comportamentul nefericit al contelui, răpit de pe proprietățile lui într-o noapte din 1639 pentru a deveni unul dintre „cei dispăruți” (desaparecido), după ce a înmânat regelui o satiră la adresa lui Olivares scrisă pe un servețel”.

Cercul din jurul palatului regal spaniol dezvoltase în preajma anului 1643 o tot mai mare senzație de disconfort față de modul în care contele Olivares conducea din poziție de lider al cabinetului regelui Filip al IV-lea politica internă cât și angajarea Spaniei în Războiul de Treizeci de Ani. Regina cât și viceregina Portugaliei, Margareta de Savoia care îl acuza că nu îi oferise suficient sprijin pentru a rezista revoltei antispaniole din Portugalia de unde fusese alungată, erau două dintre personajele mai mult decât influente din cercul palatului regal pentru care contele Olivares era „compromis”. În aceeași măsură, ambasadorul împăratului Sfântului Imperiu Ferdinand al III-lea, de la Madrid, Grana, contribuia și el la înlocuirea lui Olivares. Pus în fața acestor reacții tot mai dese regele Filip al IV-lea a intervenit și în 17 ianuarie 1643 i-a trimis o scrisoare elegantă lui Olivares „[...]prezentând concedierea ca pe un răspuns plin de curtoazie față de cererile lui repetate de a demisiona”. (Peter H. Wilson, p. 665) Faptul că Olivares nu mai era dorit în fruntea cabinetului regal rezultă și din evenimentele ulterioare. Imediat după ce regele l-a înștiințat de concedierea lui în maniera „soft”, generalii au venit la Madrid pentru a susține decizia regelui iar mulțimea era tot mai frământată în așteptarea părăsirii capitalei de contele demis. Cinci zile mai târziu, după două decenii în care s-a identificat cu politica externă a Spaniei, Olivares se retrăgea la proprietățile lui, eliberând postul.

În urma îndepărtării contelui Olivares din poziția de lider al cabinetului regal spaniol, un fel de prim ministru, în ianuarie 1643, Filip al IV-lea a decis să joace un rol mai pregnant în politica Spaniei dar s-a dovedit lipsit de experiență. După arestarea unora dintre rudele sau protejații lui Olivares regele l-a numit în poziția de prim-ministru chiar pe un nepot de-al contelui, Haro, iar în poziții cheie au rămas personaje numite anterior de Olivares. Căderea militară și diplomatică a Spaniei, cu toate resursele și bogățiile pe care le putea aduce din coloniile de peste mări, s-a accentuat înspre finalul Războiului de Treizeci de Ani tocmai din neputința establishmentului spaniol de a produce un al tip de a conduce politica externă spaniolă, altul decât cel al contelui bazat pe tradiție și menținerea lucrurilor așa cum arătau ele- conservación- și apărarea reputației- reputación. Mobilitatea abordărilor și a compromisurilor diplomatice erau mai de dorit decât rigiditatea unor concepte care se dovedeau din ce în ce mai depășite de realitățile contemporane ale Războiului de Treizeci de Ani.

Cu puțin timp înainte ca Olivares să fie înlăturat din poziție de conducere a cabinetului regal al Spaniei, omologul său francez, Richelieu, a murit. Acest lucru a însemnat sfârșitul a două „ere”, le putem numi, dacă punem la socoteala perioada în care aceste două personaje s-au aflat în vârful puterii, chiar lângă regii celor două țări. În timp ce contele Olivares a fost urmat, după un hiatus de câțiva ani, de nepotul său în poziția de „prim-ministru” al Spaniei- Haro- în Franța, cu ajutorul reginei Ana, protejatul defunctului Richelieu, cardinalul Jules Mazarin, a ajuns mâna dreaptă a reginei care și-a asumat regența Franței dat fiind faptul că viitorul Ludovic al XIV-lea era minor. Ea a reușit să elimine competiția pentru putere în cadrul regenței simbolizată de fratele regelui mort Ludovic al XIII-lea- Gaston- și de prințul de Condé și să se impună sprijinindu-se pe loialitatea cardinalului Mazarin. Condițiile și termenii francezi ai unui viitor congres de pace ce urma să pună capăt Războiului de Treizeci de Ani erau redactați cu sprijinul noului cardinal. Regina Ana și cardinalul Mazarin erau pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește schimbarea liniilor directoare ale politicii franceze din perioada anterioară. În primul rând ei erau extrem de determinați să nu accepte condițiile de pace oferite de Spania decât cu avantaje evidente pentru Regatul francez iar sloganul „Libertate pentru Germania” și ideea de prestigiu sub care se angajase Richelieu în Războiul de Treizeci de Ani au fost abandonate. Pentru Mazarin, câștigurile teritoriale erau adevăratul succes pe termen lung al unui viitor tratat de pace care să pună punct Războiului de Treizeci de Ani. În plus, ce motiv mai bun exista pentru Mazarin de a-și liniști opoziția internă decât să le prezinte concrete câștiguri teritoriale pentru Franța în locul unor concepte vagi despre libertate și pacea universală?

Bătălia de la Rocroi dintre trupele franceze și cele spaniole din 1643 a venit pe fondul schimbărilor apărute în pozițiile de „prim-ministru” din Franța și Spania, moartea cardinalului Richelieu, respectiv, îndepărtarea contelui Olivares. O victorie a unei dintre părți ar fi însemnat confirmarea necesară pentru noile personaje politice aflate în preajma regilor celor două țări. Din partea guvernatorului Țărilor de Jos spaniole așteptările erau mari, date fiind operațiunile de succes împotriva armatei franceze din anul anterior. Înfrângerea Spaniei în bătălia de la Rocroi din 1643, deși ea nu a avut magnitudinea cu care a fost prezentată uneori în istoriografie sau de propaganda franceză, a reprezentat însă încă un pas înspre acel no turning point, în care Spania nu mai putea evita, pe termen mediu, înfrângerea din Țările de Jos împotriva olandezilor și, mai nou, a francezilor.

Campania pe care cabinetul regal spaniol o dorea îndeplinită pentru 1643 împotriva Franței printr-o ofensivă pornită din Țările de Jos spaniole sub comanda guvernatorului Francisco de Melo avea darul de a lega victoriile de cele din anul 1642, chiar dacă nu spectaculoase, și totodată de a împiedica Franța să întreprindă o ofensivă împotriva Spaniei în linie directă, peste Pirinei. În acest sens, guvernatorul Francisco de Melo s-a pregătit, lăsând 15.000 de soldați să protejeze frontiera de nord a Țările de Jos spaniole de un eventual atac al olandezilor și s-a îndreptat înspre sud, înspre Franța, armata fiind împărțită în 4 coloane de marș cu punct de reunificare Rocroi. Aici a fost desfășurat asediul asupra orașului de dimensiuni mici de pe valea Meuse de la jumătatea lunii mai 1643. Importanța capturării acestui oraș nu era deosebită din punct de vedere strategic, deși de Melo insista pe contrariul acestei afirmații, dar legătura simbolică era una importantă, dat fiind faptul că asediul asupra garnizoanei franceze din Rocroi a început la o zi după de regele Franței, Ludovic al XIII-lea, murise.

Atunci când armata spaniolă a lui Francisco de Melo, guvernatorul Țărilor de Jos spaniole, a dispus asediul asupra orașului Rocroi, controlat de francezi, în mai 1643, responsabilul armatei franceze care avea ca rol apărarea pozițiilor din nordul Franței era ducele d’Enghien, fiul prințului de Condé. Numirea acestuia, deși neexperimentat, avea de-a face cu politica fostului cardinal Richelieu de distribuție a rudelor personajelor puternice din Franța în poziții cheie pentru a stinge eventualele pretenții ridicate ulterioare ale acestora sau chiar revolte. Intențiile ducelui d’Enghien erau clare de a dovedi pe câmpul de luptă că reprezintă un nume și, e adevărat, curajul nu-i lipsea din bagajul biologic.

Ducele d’Enghien, comandantul armatei franceze din nordul regatului, responsabilă cu contracararea uni atac spaniol din Țările de Jos asupra Regatului francez, în dorința de a demonstra faptul că reprezintă una dintre liniile nobiliare de cea mai mare importanță din Franța- Condé - a ignorat toate sfaturile privind abordarea armatei spaniole condusă de Francisco de Melo care asedia Rocroi. El a propus varianta unui atac direct și decisiv deși era într-un ușor dezavantaj în momentul în care confruntarea de la Rocroi urma să aibă loc. D’Enghien avea la dispoziție 15.000 de soldați de infanterie, 6.000 de cavaleri și 12 tunuri în timp ce de Melo beneficia de suportul a 18.000 de soldați, 5.000 de cavaleri și 18 tunuri. Regimentele spaniole erau mai experimentate decât cele franceze participante la bătălia de la Rocroi. În avanpremiera bătăliei, în momentul în care armatele se poziționau pentru luptă, au avut loc primele ciocniri între diferite corpuri de muschetari ale celor două armate. „Ambele armate au dormit pe câmpie, dar d’Enghien a fost alertat despre măsurile luate de inamicii lui cu ajutorul unui dezertor care i-a transmis că Melo postase 500 de muschetari la marginea pădurii. 300 de muschetari francezi i-au prins pe spaniolii de aici încă dormind la 3.00 a.m și i-au înfrânt”.

La Rocroi cele două armate, franceză și spaniolă, au fost poziționate de cei doi comandanți, ducele d’Enghien și Francisco de Melo, în poziții relativ asemănătoare: două rânduri de infanterie în centrul liniei de front, cu artileria în fața infanteriei și cu cavaleria plasată pe flancuri. În timp ce francezii se mai bazau pe un corp de rezervă sub conducerea lui Sirot, spaniolii acopereau un front de 2.5 km iar unica variantă prin care francezii ducelui d’Enghien puteau ajunge la garnizoana franceză asediată din Rocroi era numai dacă reușeau să străpungă linia de front a spaniolilor. De asemenea, unele diferențe erau legate de modul de integrare a cavaleriei în luptă în sensul în care spaniolii vedeau escadroanele de cavalerie cu rol independent, în timp ce francezii se apropiau de suedezi în ceea ce privește rolul cavaleriei pe câmpul de luptă: pentru ei cavaleria era grupată și amalgamată cu detașamente de muschetari.

În așteptarea regimentelor care trebuiau să sosească sub comandantul Beck, Francisco de Melo s-a văzut atacat direct la Rocroi de francezii ducelui d’Enghien în dimineața de 19 mai 1643. Atacul inițial a fost respins violent de spanioli și germani, doar calitatea organizării miliare a francezilor din acest moment fiind cea care a făcut în cele din urmă diferența. „Nerăbdător, d’Enghien a condus cavaleria franceză de pe dreapta să atace în jurul orei 5.00 a.m, urmat în curând de La Ferté și de cavaleria de pe stânga. La Ferté și-a început șarja mult prea devreme iar caii îi fuseseră anihilați deja atunci când s-au apropiat de cavaleria germană condusă de Isenburg de pe flancul drept al spaniolilor. Francezii au fost copleșiți și depășiți, mulții dintre ei fugind prin mlaștină sau în pădure. Infanteria franceză s-a retras, abandonând o parte din artilerie. Între timp atacul lui d’Enghien a fost anulat de contraatacul lui Albuquerque care a copleșit cea mai mare parte a muschetarilor francezi de susținere. Acum organizarea superioară franceză a făcut diferența. Cavaleria spaniolă se dispersase și le-a luat prea mult timp pentru a se întoarce în frontul inițial, permițându-i lui Sirot să-și mute rezerva pentru a-l bloca pe Isenburg îndeajuns de mult pentru ca unii dintre cavalerii francezi din flancul stâng să se întoarcă și să-l ajute pentru a-i împinge pe infanteriștii germani de pe câmpul de luptă. D’Enghien l-a trimis pe Gassion cu jumătate din cavaleria lui pentru un al doilea atac care i-a forțat pe soldații destul de zdruncinați ai lui Albuquerque să se retragă”.

După primul atac al francezilor asupra trupelor spaniole și germane de la Rocroi soldat cu respingerea acestuia, comandantul armatei franceze, ducele d’Enghien a contraatacat cea de-a doua linie a spaniolilor folosind o tactică bazată pe atacul numeric supradimensionat asupra unui regiment spaniol combinat cu o forță de foc puternică. Ceea ce a reușit ducele francez a fost să decupleze rând pe rând fiecare regiment al spaniolilor și germanilor din structura armatei de pe front, acestea fugind unul câte unul. Apoi francezii au atacat segmentul din prima linie format din italieni și care, după ce au respins atacul francezilor, s-au retras de pe câmpul de luptă, oferindu-le cale liberă francezilor către regimentele spaniole, cinci la număr, de tercios. După lupte grele 3 dintre acestea au fost dislocate dar celelalte două au luptat cu greu respingând atac după atac al francezilor, ceea ce l-a determinat pe ducele d’Enghien, comandantul francez, să ofere termeni rezonabili de predare, de teamă că regimentele comandantului Beck vor sosi în ajutorul trupelor spaniole ale lui Francisco de Melo. Un regiment de 2.000 de soldați a depus armele în schimbul promisiunii ducelui francez că vor fi lăsați să meargă în liniște prin Franța înapoi acasă, în Spania. Alte regimente au mai luptat o vreme până când s-au predat într-un final iar Francisco de Melo a scăpat la timp „aruncându-și bastonul de mareșal pentru a i se alătura lui Beck de cealaltă parte a pădurii”. (Peter H. Wilson, p. 667) Apoi, ducele francez și-a completat victoria cucerind Thionville și Sierck, aceasta din urmă fiind ultima bază de operațiuni a ducelui Carol de Lorena.

Deși victoria franceză de la Rocroi a fost prezentată unilateral drept rezultatul unei strălucite tactici militare adoptate de ducele d’Enghien, comandantul francez, în esență lucrurile au fost un pic mai nuanțate. Dincolo de utilizarea mai precisă a coordonării dintre comandanții de regimente cu ducele și a combinației dintre forța de foc și avansul cavaleriei, mai bune în cazul francezilor, spaniolii au avut neșansa și de a vedea cum comandanții lor de regimente au fost uciși relativ repede în confruntare de unde a apărut și o stare de confuzie în tactica ulterioară a armatei spaniole. În același timp, comandantul suprem Francisco de Melo nu a fost capabil să transforme avantajul inițial al spaniolilor plus forța de foc mai bine calibrată într-o înfrângere masivă pentru francezi. E adevărat, pierderile în final au fost mai mari de partea spaniolilor, nu doar numerice, accentuate și din cauza faptului că multe dintre regimentele care s-au predat erau de veterani: 3862 de soldați. Alți 3.500 au fost răniți sau uciși în tip ce francezii au pierdut în jur de 4.500 de soldați la care s-au adăugat alți 7.000 la scurt timp din cauza bolilor. Chiar și așa, tehnic vorbind, Armata Flandrei spaniole rămânea și după Rocroi una redutabilă de circa 77.157 de soldați în timp ce olandezii aveau o armată mai mică, în jur de 60.000. Diferența era dată de faptul că Spania nu-și permitea să lupte și cu francezii și cu olandezii, în același timp, cu șanse sigure de reușită. „Mulți din Republică au început să vadă Țările de Jos spaniole nu ca pe o amenințare dar ca pe o zonă tampon în fața unei Franțe agresive și expansioniste. Recepția trimișilor olandezi ca ambasadori, operată de Spania, a semnalizat o voință pentru pace pe baza relației de independență”.