- 1. Ascensiunea ramurii austriece a Habsburgilor pe tronul imperial
- 2. Stările nobiliare din posesiunile Habsburgilor austrieci
- 3. Administrarea fiefurilor Habsburgilor
- 4. Protestantismul în posesiunile Confederației Habsburgilor
- 5. Condiția și atmosfera socială în fiefurile Habsburgilor la finalul secolului al XVI-l
- 6. Primele semne ale revirimentului catolic din fiefurile Habsburgilor
- 7. Melchior Klesl și restaurația catolicismului în fiefurile austriece ale Habsburgilor
- 8. Eforturile de recatolicizare din fiefurile Habsburgilor de la finalul secolului al XV
- 9. Arhiducele Ferdinand și procesul de recatolicizare a teritoriilor Habsburgilor
- 10. Politica Habsburgilor în teritoriile Coroanei Cehe în debutul secolului al XVII-lea
Posesiunile Habsburgilor din cadrul Sfântului Imperiu
Protestantismul și recatolicizarea din posesiunile Habsburgilor
În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, în reședința imperială, Viena, episcopul Melchior Klesl - un protestant reconvertit - a fost responsabil de acțiunea de ... revitalizare a catolicismului în teritoriile austriece ale Habsburgilor, bucurându-se de sprijinul arhiducilor din familia imperială. Pelerinajele conduse de episcopul de Viena, Melchior Klesl, plecat în fruntea unor mase mari de oameni - ca parte a programului gândit de episcop de recatolicizare - au stârnit reacția nobililor protestanți care își vedeau amenințată fragila și neunitara recunoaștere a acceptării lor confesionale. Trupele dinastiei de Habsburg l-au susținut pe episcop și au blocat orice tentativă a protestanților de a-i încetini acțiunile lui Klesl.citește mai mult
După urcarea pe tronul Sfântului Imperiu a dinastiei de Habsburg în 1438 influența acesteia în cadrul monarhiei a cunoscut o ascensiune continuă. Perioada în care reprezentanții dinastiei și-au securizat practic tronul Sfântului Imperiu - și care avea să rămână apanajul Habsburgilor până la desființarea monarhiei de către Napoleon Bonaparte în 1806 - a fost intervalul de la finalul secolului al XV-lea și anii ulteriori căderii Regatului Ungariei prin cucerirea de către sultanul Soliman Magnificul. Tehnic și juridic, posesiunile Habsburgilor din centrul Europei, cunoscute în istoriografie sub numele de „Imperiul Habsburgic”, erau parte componentă a Sfântului Imperiu. Prin urmare, atunci când vom menționa această titulatură vom avea în vedere doar aceste teritorii, iar atunci când vom utiliza „Sfântul Imperiu”, fără să aducem aminte despre Confederația Habsburgilor, ne vom referi la teritoriile Imperiului, mai puțin fiefurile dinastiei de Habsburg.
1 din 4
Originară din cantoanele elvețiene, dinastia de Habsburg - ramura austriacă, cealaltă fiind reprezentată de Habsburgii spanioli -, și-a consolidat reședința fiefurilor în Viena, Austria de astăzi. După desființarea Regatului Ungariei prin cucerirea de către turcii otomani în urma bătăliei de la Mohacs, Ferdinand I de Habsburg a ridicat decisiv statutul dinastiei prin preluarea „la pachet” a zonelor vestice ale fostului regat maghiar și, la câțiva ani distanță, prin intrarea în posesia teritoriilor Coroanei Cehe. Prin moartea nefericitului rege Ludovic al II-lea Jagello, rege la Budapesta și la Praga - simultan -, Stările cehe, observând că nu vor face față unui atac otoman după dezastrul de la Mohacs al vecinilor unguri, l-au ales ca rege pe Ferdinand I de Habsburg. Din acest moment, fiefurile personale ale Habsburgilor austrieci au însemnat un teritoriu întins care acoperea posesiunile austriece ale dinastiei, zone din vestul și sudul fostului Regat al Ungariei și teritoriile Coroanei Cehe. Tehnic și juridic, posesiunile Habsburgilor erau parte din Sfântul Imperiu, dar erau administrate direct de către membrii dinastiei, iar forța financiară dată de acestea le-a permis Habsburgilor să fie potenți politic și în cadrul conducerii Sfântului Imperiu. Istoriografic, fiefurile lor au devenit cunoscute sub numele de Imperiul Habsburgic sau Confederația central-europeană a Habsburgilor.
2 din 4
După domnia lui Carol al V-lea (Quintul) pe tronul Sfântului Imperiu, în timpul căruia s-a încheiat Aranjamentul de la Augsburg care ar fi trebuit să pună capăt conflictelor dintre catolici și noua confesiune luterană, abdicarea acestuia a însemnat preluarea tronului imperial de ramura austriacă a Habsburgilor, prin fratele acestuia, Ferdinand I. Habsburgii spanioli au renunțat de facto, încă nu și de jure, la implicarea pe tronul Sfântului Imperiu, acesta devenind de acum înainte „afacerea verilor austrieci”. Oricum, Habsburgii spanioli aveau deja preocupări majore peste mări, fiind deja în procesul de creație a marelui imperiu colonial. În timp ce Habsburgii austrieci administrau Confederația central-europeană și dețineau titlul imperial, părți din Țările de Jos, din Burgundia și din nordul Italiei erau administrate direct de către ramura spaniolă a dinastiei de Habsburg, cu toate că, tehnic vorbind, unele dintre aceste teritorii erau componente ale Sfântului Imperiu.
3 din 4
Luptele constante cu turcii de la frontierele estice ale posesiunilor Habsburgilor austrieci - vestul Ungariei de astăzi - au însemnat eforturi permanente în sens financiar. La moartea lui, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand I de Habsburg, a lăsat un șir lung de cheltuieli și datorii personale în cuantum total de 10 milioane de florini. Doar defensiva pentru apărarea frontierei de est împotriva turcilor otomani aducea costuri de 1,5 milioane de florini, iar la moartea împăratului, în 1564, datoria către soldații Imperiului era de peste 1 milion de florini. În încercarea de a institui un sistem mai bun de conducere și de administrare a fiefurilor, Ferdinand I a partajat administrarea acestora între cei trei fii ai lui, fiecăruia acordându-i titlul de arhiduce.
4 din 4
La moartea lui Ferdinand I de Habsburg, intre cei trei fii ai acestuia s-a partajat administrarea directă a fiefurilor dinastiei de Habsburg. Cu titlul de arhiduce, cel mai tânăr dintre ei, Carol, a primit în administrare teritorii care depășeau ca populație multe dintre teritoriile principilor-electori din Sfântul Imperiu. Dată fiind poziția acestora, o partea importantă dintre resursele lor se duceau către organizarea liniei de apărare împotriva turcilor otomani. Arhiducele Ferdinand, fratele mai mare al lui Carol, a moștenit și preluat administrarea fiefurilor din zona Tirolului. Cel mai mare dintre fii lui Ferdinand I a fost și cel care a devenit șeful dinastiei, a preluat tronul Sfântului Imperiu - ales la moartea lui Ferdinand I - și a preluat administrarea directă a celor mai importante fiefuri ale Habsburgilor: arhiducatul Austriei cu reședința Viena, Ungaria Habsburgică cu capitala la Pressburg - astăzi Bratislava - și teritoriile Coroanei Cehe.
Asemenea practicii din teritoriile Sfântului Imperiu și în posesiunile administrate direct de împărații Habsburgi s-au petrecut modificări de optică în ceea ce privește „cultura politică” sau, mai bine zis, în relația dintre suveran și raportarea lui la membrii Stărilor nobiliare. Dacă, spre exemplu, la jumătatea secolului al XVI-lea, la Viena, se petreceau episoade - precum în teritoriile Sfântului Imperiu - când disputele treceau rapid dincolo de argumentul juridic, ce era extrem de volatil iar împărații erau chiar siliți să se baricadeze în Viena în fața atacului vasalilor, după jumătatea secolului al XVI-lea s-a observat o schimbare de atitudine. Stilul „legalist” a căpătat preeminență, fiind practicată tot mai mult aducerea disputelor în sălile Curții Supreme decât rezolvarea lor direct pe calea armelor.
1 din 6
Stările nobiliare din teritoriile Coroanei Cehe și ale Regatului Ungariei au avut un cuvânt de spus în alegerea regilor și, prin urmare, practica lor de a opera „constituțional” în dreptul electiv-ereditar al regatelor amintite i-a adus în situația ca, atunci când Habsburgii au preluat aceste teritorii, să ceară acestora respectarea formalității de a alege suveranul de pe tronul regatelor lor. Situația a avut de-a face și cu un nou mod de raportare și de conducere în ceea ce privește poziția împăratului față de Stările nobiliare și viceversa. Dacă în secolul al XV-lea Habsburgii au avut momente în care s-au baricadat în Viena în fața atacurilor vasalilor, începând cu secolul al XVI-lea s-a dezvoltat tot mai mult „tendința legalistă”, cea de trecere a disputelor juridice prin Curtea Supremă în locul conflictelor militare interne. În același timp, Stările nobiliare vedeau convocarea lor ca pe un mod direct de contact cu suveranul, unde puteau să-l întâmpine cu propuneri.
2 din 6
Sistemul de reprezentativitate în Stările nobiliare din posesiunile Habsburgilor era cel „clasic” tripartit medieval. „Preoții, a căror îndatorire era să se roage pentru salvarea tuturor, erau considerați primii în apropierea lui Dumnezeu, urmați de nobilii războinici și de cei oamenii simplii care produceau pentru bunăstarea materială a societății. Reprezentarea era în general indirectă. Episcopii, abații și liderii edificiilor religioase reprezentau grosul tagmei clericale care împreună nu însumau mai mult de 2 procente din populație. Imaginea nobiliară era dezvăluită de posesiunile senioriale asociate cu un loc în Adunarea Stărilor sau Dietă (Landtag). Nobilii însemnau 1% din totalul austriecilor, un pic mai mult din cel al boemilor, și în jur de 5% din cel al ungurilor, dar împreună acționau ca „stat”, vorbind în numele celor care depindeau de ei și al șerbilor cărora le era negată orice directă participare. Oamenii obișnuiți erau de asemenea restricționați la segmentul populației urbane care trăia în orașele coroanei aflate direct sub autoritatea Habsburgilor, excluzând acele așezări aflate sub jurisdicția unui lord laic sau spiritual. Doar în Tirol un segment mai larg al populației a obținut acces la reprezentativitate prin asociațiile comunităților mai multor sate ce erau îndreptățite să își trimită mai marii - primarii - , aleși de bărbați, posesori de proprietăți”.
3 din 6
Exceptând comitatul Gorz, în posesiunile Habsburgilor austrieci nobilii erau așezați în Lorzi - Herren - și Cavaleri - Ritter - și poziționați în două camere separate ale Dietelor, mai mai puțin în Austria Interioară unde cele două grupuri împărțeau aceeași „cameră” a Dietei. Numeric vorbind, în Coroana Cehă, lorzii din Dietă erau 200, iar cavaleri însuma în jur de 1000 de persoane. În Margrafiatul Moraviei, parte a Coroanei Cehe, fiind vorba de un teritoriu de două ori mai mic decât Boemia, numărul lorzilor era circa 90 iar cel al cavalerilor de 190. În Austria de Jos, numărul lorzilor din Dietă era de 87 iar cel al nobililor de 128.
4 din 6
Trebuie menționat faptul că nu toți nobilii din posesiunile Habsburgilor erau reprezentați în Dieta Stărilor. În Austria de Sus doar 43 de lorzi și 114 de cavaleri aveau un loc în Adunarea Stărilor - Dietă - în timp ce alte 300 de familii nobiliare nu aveau drept de reprezentare. În Silezia, datorită implicațiilor politice cauzate de alianțe matrimoniale care-i îndreptățeau pe anumiți prinți din Sfântul Imperiu să afișeze pretenții teritoriale în zonă, Dieta Stărilor nobiliare era îngustă numeric, deoarece reprezenta doar teritoriul restrâns al Sileziei ca parte a fiefurilor Habsburgilor: doar 40 de de membri.
5 din 6
Exceptând Dietele Stărilor din fiefurile Habsburgilor, care erau în directă relație cu puterea suveranului, mai existau zone - precum în Tirolul austriac - unde anumite mici comunități aveau drept de gospodărire proprie, ceea ce le conferea dreptul înființării unei anumite adunări locale. Altfel, cu toate că sub raport politic și social clerul era - teoretic - pretutindeni considerat drept „prima Stare”, în practică, în marea parte a teritoriilor Habsburgilor, preeminența și controlul au fost obținute de dinastie în mod direct, în urma unei înțelegeri cu Papalitatea. „Insulele autonome” în care clerul reprezenta în secolul al XVI-lea o forță politică importantă erau orașele cu sedii episcopale: Praga, Viena, Olomouc. Practic, clerul era sub „controlul” secular al Habsburgilor și sub autoritatea spirituală a episcopilor Bisericii ale căror sedii se aflau în exteriorul fiefurilor Habsburgilor, în cadrul mai larg al Sfântului Imperiu.
6 din 6
Orașele regale din posesiunile Habsburgilor erau reprezentate în Dieta Stărilor într-un număr de 6 - în Moravia - și de 32 în Boemia, vestul Coroanei Cehe. Din punct de vedere al statutului social, reprezentanții orașelor libere regale erau considerați inferiori nobililor, iar Stările nobiliare obișnuiau să îi privească pe aceștia cu suspiciune din cauza faptului că îi considerau prea apropiați de interesele dinastiei Habsburgilor.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Contextul general și originile Războiului de Treizeci de Ani
Necesitatea reglării jurisdicțiilor teritoriale din cadrul Sfântului Imperiu precum și calibrarea mai precisă a raportului dintre împărat și Stările imperiale din cadrul Dietei au fost două fenomene asupra cărora s-au depus eforturi în secolul al XVI-lea. Pacea de la Augsburg - setul de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială convocată la Augsburg în 1555 - venea să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile...
Rudolf al II-lea de Habsburg și Războiul cel Lung cu Imperiul Otoman. Scrisoarea imperială de toleranță religioasă
Sultanul și împăratul de Habsburg, în urma acordului de la Zsitva Torok, urmau să se raporteze unul la celălalt în termeni de parteneri egali. După ce nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din Arhiducatul Austriei au primit recunoașterea și acceptarea confesiunii lor din partea arhiducelui Matia de Habsburg în 1609, împăratul Rudolf al II-lea a semnat ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță...
- Asbach,Olaf; Schroder, Peter (editori), The Ashgate research companion to The Thirty Years’ War, Ashgate Publishing, Farnham, 2014
- Asch, Ronald G., The Thirty Years’ War. The Holy Roman Empire and Europe, 1618-1648, MacMillan Education, New York, 1997
- Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273 – 1918, Edit. Teora, București, 2000
- Bonney, Richard, The Thirty Years’ War 1618-1648, Osprey Publishing, Oxford, 2002
- Evans, Richard J.W; Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire 1495-1806. A European perspective, Brill, Leiden, 2012
- Mortimer, Geoff, The origins of the Thirty Years War and the revolt in Bohemia, 1618, Palgrave MacMillan, 2015
- Parker, Geoffrey (edit.), The Thirty Years War, 2 edition, Routledge, London, 1997
- Walzer, Michael, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale, Tact, Cluj-Napoca, 2013
- Wilson, Peter H., Europe’s Tragedy. A history of the Thirty Years War, Penguin Books, London, 2009