Posesiunile Habsburgilor din cadrul Sfântului Imperiu
Protestantismul și recatolicizarea din posesiunile Habsburgilor
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2017
Diferența majoră dintre protestantismul din teritoriile Sfântului Imperiu și strict cele ale Confederației central-europene a Habsburgilor a fost conținută în problema aderenței la Reformă. Dacă în teritoriile Sfântului Imperiu, în sens larg, convertirea a însemnat trecerea unor biserici cu totul de la catolicism la noua confesiune luterană, în fiefurile Habsburgilor, suveranul și membrii dinastiei au rămas in corpore fideli Bisericii Romane. Cealaltă diferență majoră a fost dată de faptul că, dacă în teritoriile Sfântului Imperiu chiar conducătorii - principii-electori - au aderat la noua confesiune, în posesiunile Habsburgilor convertirea a pătruns ca mesaj la nivelul nobilimii, din moment ce elita imperială rămânea fidelă catolicismului.

În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, în reședința imperială, Viena, episcopul Melchior Klesl - un protestant reconvertit - a fost responsabil de acțiunea de revitalizare a catolicismului în teritoriile austriece ale Habsburgilor, bucurându-se de sprijinul arhiducilor din familia imperială. Pelerinajele conduse de episcopul de Viena, Melchior Klesl, plecat în fruntea unor mase mari de oameni - ca parte a programului gândit de episcop de recatolicizare - au stârnit reacția nobililor protestanți care își vedeau amenințată fragila și neunitara recunoaștere a acceptării lor confesionale. Trupele dinastiei de Habsburg l-au susținut pe episcop și au blocat orice tentativă a protestanților de a-i încetini acțiunile lui Klesl.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După urcarea pe tronul Sfântului Imperiu a dinastiei de Habsburg în 1438 influența acesteia în cadrul monarhiei a cunoscut o ascensiune continuă. Perioada în care reprezentanții dinastiei și-au securizat practic tronul Sfântului Imperiu - și care avea să rămână apanajul Habsburgilor până la desființarea monarhiei de către Napoleon Bonaparte în 1806 - a fost intervalul de la finalul secolului al XV-lea și anii ulteriori căderii Regatului Ungariei prin cucerirea de către sultanul Soliman Magnificul. Tehnic și juridic, posesiunile Habsburgilor din centrul Europei, cunoscute în istoriografie sub numele de „Imperiul Habsburgic”, erau parte componentă a Sfântului Imperiu. Prin urmare, atunci când vom menționa această titulatură vom avea în vedere doar aceste teritorii, iar atunci când vom utiliza „Sfântul Imperiu”, fără să aducem aminte despre Confederația Habsburgilor, ne vom referi la teritoriile Imperiului, mai puțin fiefurile dinastiei de Habsburg.

Originară din cantoanele elvețiene, dinastia de Habsburg - ramura austriacă, cealaltă fiind reprezentată de Habsburgii spanioli -, și-a consolidat reședința fiefurilor în Viena, Austria de astăzi. După desființarea Regatului Ungariei prin cucerirea de către turcii otomani în urma bătăliei de la Mohacs, Ferdinand I de Habsburg a ridicat decisiv statutul dinastiei prin preluarea „la pachet” a zonelor vestice ale fostului regat maghiar și, la câțiva ani distanță, prin intrarea în posesia teritoriilor Coroanei Cehe. Prin moartea nefericitului rege Ludovic al II-lea Jagello, rege la Budapesta și la Praga - simultan -, Stările cehe, observând că nu vor face față unui atac otoman după dezastrul de la Mohacs al vecinilor unguri, l-au ales ca rege pe Ferdinand I de Habsburg. Din acest moment, fiefurile personale ale Habsburgilor austrieci au însemnat un teritoriu întins care acoperea posesiunile austriece ale dinastiei, zone din vestul și sudul fostului Regat al Ungariei și teritoriile Coroanei Cehe. Tehnic și juridic, posesiunile Habsburgilor erau parte din Sfântul Imperiu, dar erau administrate direct de către membrii dinastiei, iar forța financiară dată de acestea le-a permis Habsburgilo

După domnia lui Carol al V-lea (Quintul) pe tronul Sfântului Imperiu, în timpul căruia s-a încheiat Aranjamentul de la Augsburg care ar fi trebuit să pună capăt conflictelor dintre catolici și noua confesiune luterană, abdicarea acestuia a însemnat preluarea tronului imperial de ramura austriacă a Habsburgilor, prin fratele acestuia, Ferdinand I. Habsburgii spanioli au renunțat de facto, încă nu și de jure, la implicarea pe tronul Sfântului Imperiu, acesta devenind de acum înainte „afacerea verilor austrieci”. Oricum, Habsburgii spanioli aveau deja preocupări majore peste mări, fiind deja în procesul de creație a marelui imperiu colonial. În timp ce Habsburgii austrieci administrau Confederația central-europeană și dețineau titlul imperial, părți din Țările de Jos, din Burgundia și din nordul Italiei erau administrate direct de către ramura spaniolă a dinastiei de Habsburg, cu toate că, tehnic vorbind, unele dintre aceste teritorii erau componente ale Sfântului Imperiu.

Luptele constante cu turcii de la frontierele estice ale posesiunilor Habsburgilor austrieci - vestul Ungariei de astăzi - au însemnat eforturi permanente în sens financiar. La moartea lui, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand I de Habsburg, a lăsat un șir lung de cheltuieli și datorii personale în cuantum total de 10 milioane de florini. Doar defensiva pentru apărarea frontierei de est împotriva turcilor otomani aducea costuri de 1,5 milioane de florini, iar la moartea împăratului, în 1564, datoria către soldații Imperiului era de peste 1 milion de florini. În încercarea de a institui un sistem mai bun de conducere și de administrare a fiefurilor, Ferdinand I a partajat administrarea acestora între cei trei fii ai lui, fiecăruia acordându-i titlul de arhiduce.

La moartea lui Ferdinand I de Habsburg, intre cei trei fii ai acestuia s-a partajat administrarea directă a fiefurilor dinastiei de Habsburg. Cu titlul de arhiduce, cel mai tânăr dintre ei, Carol, a primit în administrare teritorii care depășeau ca populație multe dintre teritoriile principilor-electori din Sfântul Imperiu. Dată fiind poziția acestora, o partea importantă dintre resursele lor se duceau către organizarea liniei de apărare împotriva turcilor otomani. Arhiducele Ferdinand, fratele mai mare al lui Carol, a moștenit și preluat administrarea fiefurilor din zona Tirolului. Cel mai mare dintre fii lui Ferdinand I a fost și cel care a devenit șeful dinastiei, a preluat tronul Sfântului Imperiu - ales la moartea lui Ferdinand I - și a preluat administrarea directă a celor mai importante fiefuri ale Habsburgilor: arhiducatul Austriei cu reședința Viena, Ungaria Habsburgică cu capitala la Pressburg - astăzi Bratislava - și teritoriile Coroanei Cehe.

Asemenea practicii din teritoriile Sfântului Imperiu și în posesiunile administrate direct de împărații Habsburgi s-au petrecut modificări de optică în ceea ce privește „cultura politică” sau, mai bine zis, în relația dintre suveran și raportarea lui la membrii Stărilor nobiliare. Dacă, spre exemplu, la jumătatea secolului al XVI-lea, la Viena, se petreceau episoade - precum în teritoriile Sfântului Imperiu - când disputele treceau rapid dincolo de argumentul juridic, ce era extrem de volatil iar împărații erau chiar siliți să se baricadeze în Viena în fața atacului vasalilor, după jumătatea secolului al XVI-lea s-a observat o schimbare de atitudine. Stilul „legalist” a căpătat preeminență, fiind practicată tot mai mult aducerea disputelor în sălile Curții Supreme decât rezolvarea lor direct pe calea armelor.

Stările nobiliare din teritoriile Coroanei Cehe și ale Regatului Ungariei au avut un cuvânt de spus în alegerea regilor și, prin urmare, practica lor de a opera „constituțional” în dreptul electiv-ereditar al regatelor amintite i-a adus în situația ca, atunci când Habsburgii au preluat aceste teritorii, să ceară acestora respectarea formalității de a alege suveranul de pe tronul regatelor lor. Situația a avut de-a face și cu un nou mod de raportare și de conducere în ceea ce privește poziția împăratului față de Stările nobiliare și viceversa. Dacă în secolul al XV-lea Habsburgii au avut momente în care s-au baricadat în Viena în fața atacurilor vasalilor, începând cu secolul al XVI-lea s-a dezvoltat tot mai mult „tendința legalistă”, cea de trecere a disputelor juridice prin Curtea Supremă în locul conflictelor militare interne. În același timp, Stările nobiliare vedeau convocarea lor ca pe un mod direct de contact cu suveranul, unde puteau să-l întâmpine cu propuneri.

Sistemul de reprezentativitate în Stările nobiliare din posesiunile Habsburgilor era cel „clasic” tripartit medieval. „Preoții, a căror îndatorire era să se roage pentru salvarea tuturor, erau considerați primii în apropierea lui Dumnezeu, urmați de nobilii războinici și de cei oamenii simplii care produceau pentru bunăstarea materială a societății. Reprezentarea era în general indirectă. Episcopii, abații și liderii edificiilor religioase reprezentau grosul tagmei clericale care împreună nu însumau mai mult de 2 procente din populație. Imaginea nobiliară era dezvăluită de posesiunile senioriale asociate cu un loc în Adunarea Stărilor sau Dietă (Landtag). Nobilii însemnau 1% din totalul austriecilor, un pic mai mult din cel al boemilor, și în jur de 5% din cel al ungurilor, dar împreună acționau ca „stat”, vorbind în numele celor care depindeau de ei și al șerbilor cărora le era negată orice directă participare. Oamenii obișnuiți erau de asemenea restricționați la segmentul populației urbane care trăia în orașele coroanei aflate direct sub autoritatea Habsburgilor, excluzând acele așezări aflate sub jurisdicția unui lord laic sau spiritual. Doar în Tirol un segment mai larg al popu

Exceptând comitatul Gorz, în posesiunile Habsburgilor austrieci nobilii erau așezați în Lorzi - Herren - și Cavaleri - Ritter - și poziționați în două camere separate ale Dietelor, mai mai puțin în Austria Interioară unde cele două grupuri împărțeau aceeași „cameră” a Dietei. Numeric vorbind, în Coroana Cehă, lorzii din Dietă erau 200, iar cavaleri însuma în jur de 1000 de persoane. În Margrafiatul Moraviei, parte a Coroanei Cehe, fiind vorba de un teritoriu de două ori mai mic decât Boemia, numărul lorzilor era circa 90 iar cel al cavalerilor de 190. În Austria de Jos, numărul lorzilor din Dietă era de 87 iar cel al nobililor de 128.

Trebuie menționat faptul că nu toți nobilii din posesiunile Habsburgilor erau reprezentați în Dieta Stărilor. În Austria de Sus doar 43 de lorzi și 114 de cavaleri aveau un loc în Adunarea Stărilor - Dietă - în timp ce alte 300 de familii nobiliare nu aveau drept de reprezentare. În Silezia, datorită implicațiilor politice cauzate de alianțe matrimoniale care-i îndreptățeau pe anumiți prinți din Sfântul Imperiu să afișeze pretenții teritoriale în zonă, Dieta Stărilor nobiliare era îngustă numeric, deoarece reprezenta doar teritoriul restrâns al Sileziei ca parte a fiefurilor Habsburgilor: doar 40 de de membri.

Exceptând Dietele Stărilor din fiefurile Habsburgilor, care erau în directă relație cu puterea suveranului, mai existau zone - precum în Tirolul austriac - unde anumite mici comunități aveau drept de gospodărire proprie, ceea ce le conferea dreptul înființării unei anumite adunări locale. Altfel, cu toate că sub raport politic și social clerul era - teoretic - pretutindeni considerat drept „prima Stare”, în practică, în marea parte a teritoriilor Habsburgilor, preeminența și controlul au fost obținute de dinastie în mod direct, în urma unei înțelegeri cu Papalitatea. „Insulele autonome” în care clerul reprezenta în secolul al XVI-lea o forță politică importantă erau orașele cu sedii episcopale: Praga, Viena, Olomouc. Practic, clerul era sub „controlul” secular al Habsburgilor și sub autoritatea spirituală a episcopilor Bisericii ale căror sedii se aflau în exteriorul fiefurilor Habsburgilor, în cadrul mai larg al Sfântului Imperiu.

Orașele regale din posesiunile Habsburgilor erau reprezentate în Dieta Stărilor într-un număr de 6 - în Moravia - și de 32 în Boemia, vestul Coroanei Cehe. Din punct de vedere al statutului social, reprezentanții orașelor libere regale erau considerați inferiori nobililor, iar Stările nobiliare obișnuiau să îi privească pe aceștia cu suspiciune din cauza faptului că îi considerau prea apropiați de interesele dinastiei Habsburgilor.

Deși într-o primă fază - secolul al XV-lea - Habsburgii obișnuiau să își administreze fiefurile austriece bazându-se pe clasicul sistem contemporan al Dietei Stărilor, după preluarea unor teritorii din fostul Regat al Ungariei și din provinciile Coroanei Cehe, Ferdinand I de Habsburg a operat modificări în stilul de a guverna. Împăratul a eludat opinia Stărilor Dietei sau le-a dat senzația de aparentă putere de decizie și a început să se bazeze tot mai mult pe un consiliu privat numit personal de împărat. Pentru Coroana Cehă și teritoriile austriece, Ferdinand I a instituit cancelarii distincte, iar controlul deținut de șeful Casei austriece - împăratul în exercițiu - îi oferea controlul direct asupra arhiducatelor administrate de frații lui, prin numirea unui guvernator, în caz de „vacantare” a conducerii acestora.

După un model „patentat” în teritoriile central-europene, asemenea Sfântului Imperiu și a componentelor acestuia, și în fiefurile personale ale Habsburgilor până în debutul secolului al XVI-lea suveranul era înconjurat de Stările nobiliare ale căror întrunire în Dietă le oferea posibilitatea să își „confrunte” legal suveranul. Optica schimbării atitudinii politice a împăratului a însemnat, odată cu domnia lui Ferdinand I de Habsburg, și eludarea tot mai mult a Stărilor, în ceea ce privește actul deciziei, mai ales că, de multe ori, ceea ce auzeau urechile suveranului dinspre nobili nu era tocmai plăcut.

Ferdinand I de Habsburg și-a numit oameni de încredere într-un fel de consiliu privat, înființat în 1527, operând în același timp modificări în structura de administrație a fiefurilor, date fiind noile achiziții ale dinastiei: vestul și sudul fostului Regat al Ungariei și teritoriile Coroanei Cehe. Pentru cele din urmă și pentru posesiunile austriece au fost înființate două cancelarii separate. Trezoreria fiefurilor a fost constituită - Hofkammer -, iar cu rol de asistență și consiliere pentru consiliul privat al Habsburgilor și, totodată, cu rol de apărare, a fost înființat Hofkriegsrat. În ciuda prestigiului Habsburgilor, ocupanți și ai tronului Sfântului Imperiu, le era destul de dificil să numească oameni eficienți și de calitate la administrarea fiefurilor personale. Motivul? Habsburgii „plăteau” prost. În 1612, la moartea lui Rudolf al II-lea, împăratul datora ca plată administratorilor și funcționarilor posesiunilor personale peste 500.000 de florini.

În urma partiționării posesiunilor Habsburgilor de împăratul Ferdinand I între moștenitorii lui, păstrând pentru fiul cel mare reședința Viena și cele mai importante dintre fiefuri, acesta din urmă, în calitate de șef al Casei de Habsburg putea numi un guvernator temporar - Statthalter - în teritoriile celorlalți arhiduci ai Confederației central-europene. Situația avea legătură cu acoperirea unui eventual vid de putere în cazul în care unul dintre arhiduci era în imposibilitatea de a-și administra fiefurile. Dar asupra conducerii gărzilor și trupelor locale, împăratul trebuia să se consulte cu Dieta Stărilor din teritoriile în cauză pentru a numi persoana de comandă pe linie militară - Landmarschall.

Habsburgii puteau numi în fiefurile central-europene și balifi sau reprezentanți ai suveranului în orașele libere. Una dintre excepții era reprezentată de teritoriile Coroanei Cehe unde, încă în secolul al XVI-lea, Stările nobiliare aveau o tradiție puternică în a împărți actul deciziei și al puterii, tradiția având o istorie care mergea cu câteva secole în urmă. Practic, la nivelul teritoriile cehe, acum, încă, nobilii cehi erau capabili să emită legi și să administreze destul de autonom Coroana Cehă. Situația era consacrată și de faptul că marea parte a teritoriilor Coroanei Cehe, fiind rurale, erau deja sub jurisdicția familiilor nobiliare. Peste câteva decenii, mai precis după înfrângerea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb, Habsburgii vor elimina orice autonomie practică a Dietei de la Praga.

Asemenea zonelor rurale întinse din Coroana Cehă, și în teritoriile Ungariei Habsburgice Casa de Austria, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, nu deținea un control efectiv. Aceste zone rurale erau deja de câteva generații sub jurisdicția familiilor nobiliare care își rezolvau disputele între ele, fie militar, fie - mai nou - trecând prin practica judiciară a curților de judecată. Doar în orașele libere, precum în cazul Coroanei Cehe, Habsburgii își exercitau autoritatea, beneficiind de sprijinul conducătorilor orașelor, iar de aici, din această conjuncție, dintre Habsburgii și „oamenii lor din orașe” se va naște adversitatea nobililor față de liderii orașelor libere atunci când Habsburgii vor începe să curbeze decisiv și definitiv actul puterii în favoarea lor. Dar, și aici, nobilul de pe domeniile din vecinătatea orașului liber avea un cuvânt de spus în numirile Habsburgilor din structura de conducere a acestor orașe.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea Habsburgii s-au bazat în continuare - oricât de mult le-ar fi displăcut opoziția acestora uneori - pe nobilii din teritoriile proaspăt achiziționate ca fiefuri personale: teritorii ale fostului Regat al Ungariei și spațiul Coroanei Cehe. În definitiv, zonele întinse rurale pe care familiile de nobili le controlau efectiv de generații bune, nu puteau fi simplu administrate de Habsburgi, ci ei trebuiau să se consulte cu nobilii din Dieta Stărilor, mai ales în problema ridicării și colectării de taxe, atunci când situația o impunea. Dacă anterior acestui secol colectarea de taxe prin Dieta nobililor era legată de un eveniment extraordinar - susținerea apărării în fața unui atac străin - iar din partea regelui era de așteptat să își întrețină financiar costurile aparatului personal din veniturile propriilor fiefuri, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fenomenul a căpătat regularitate sub forma unor comitete de nobili. Acestea, în afara întrunirilor Dietei și pentru chestiuni urgente, aproba colectarea de taxe anuale solicitate de suveranii Habsburgi.

Raportul dintre Habsburgi și Stările nobiliare din fiefurile acestora din secolul al XVI-lea era reglat în cercul clasic al epocii, cel de prezervare a ordinii. Nobilii se imaginau drept elemente de corijare a politicii suveranului în cazul în care acesta conducea în mod iresponsabil, dar suveranului îi aparținea decizia definitivă. „Ei își percepeau rolul ca gardieni ai ordinii stabilite, de menținere a binelui comun, prevenind alunecarea conducătorului lor spre politici ilegitime sau nesăbuite. Drepturile și libertățile fuseseră instituite de-a lungul câtorva secole de târguieli cu suveranul. Stările percepeau acest fapt drept datoria lor de a apăra și întări aceste drepturi și libertăți și de a se opune legilor noi care treceau peste vechile coduri și să reziste măsurilor impuse care nu beneficiau de acordul lor consimțit. Desigur, acestea nu au dus la modernul parlamentarism, de vreme ce Stările erau vehicule pentru interesele de grup și individuale. Nicăieri acest lucru nu poate fi mai evident decât în campania pentru libertăți religioase care a însoțit răspândirea Reformei în posesiunile Habsburgilor, din acest moment Protestantismul devenind asociat cu privilegiile de grup ș

Diferența majoră dintre protestantismul din teritoriile Sfântului Imperiu și strict cele ale Confederației central-europene a Habsburgilor a fost conținută în problema aderenței la Reformă. Dacă în teritoriile Sfântului Imperiu, în sens larg, convertirea a însemnat trecerea unor biserici cu totul de la catolicism la noua confesiune luterană, în fiefurile Habsburgilor, suveranul și membrii dinastiei au rămas in corpore fideli Bisericii Romane. Cealaltă diferență majoră a fost dată de faptul că, dacă în teritoriile Sfântului Imperiu chiar conducătorii - principii-electori - au aderat la noua confesiune, în posesiunile Habsburgilor convertirea a pătruns ca mesaj la nivelul nobilimii, din moment de elita imperială rămânea fidelă catolicismului.

Pe fondul răspândirii Reformei protestante, noua confesiune luterană și apoi calvină au făcut prozeliți și în fiefurile personale ale Habsburgilor. Diferența majoră față de teritoriile Sfântului Imperiu a fost dată de segmentul de aderență la Reformă. Dacă în Imperiu, biserici și teritorii aparținând unor principi-electori, în frunte chiar cu el au îmbrățișat Reforma, în Confederația Habsburgilor dinastia și membrii ei au rămas fideli catolicismului. De aici derivă cea de-a doua diferență majoră a segmentului de convertire dintre teritoriile Sfântului Imperiu în sens larg și fiefurile Habsburgilor: în timp ce în Imperiu chiar conducătorii laici - principii-electori - aderaseră la Reformă, în Confederație, elita imperială rămânea atașată Bisericii Romano-Catolice, iar protestantismul se orienta imediat spre segmentul inferior, spre nobilime.

Având în vedere jurisdicția nobililor asupra unor întinse teritorii rurale din posesiunile Habsburgilor intrate recent în secolul al XVI-lea sub autoritatea Habsburgilor - Coroana Cehă și zone ale fostului Regat al Ungariei - convertirea unuia sau altuia dintre acești nobili la Reforma protestantă a atras după sine modificări de aderență confesională și în cadrul oamenilor simpli. Practic, dreptul de patronaj - unul dintre cele mai puternice „arme” juridice ale Evului Mediu - al acestor nobili în zonele pe care le stăpâneau, asupra parohiilor din ținuturile lor le dădea dreptul de a interveni în numirea preoților și a personalului auxiliar. Cu toate că, spiritual, aceste parohii erau sub autoritatea unui episcop, depărtarea de scaunul episcopal și dependența financiară a acestor parohii față se seniorul local, putea facilita pătrundea la nivelul de jos al societății al Reformei protestante dacă nobilul respectiv deja o îmbrățișase.

Faptul că nobilii din fiefurile Habsburgilor care aderaseră la Reforma protestantă, în virtutea jurisdicției asupra zonelor rurale pe care le stăpâneau și a dreptului de patronaj ce le oferea suportul de a interveni în numirea preoților parohi și plata acestora, ei puteau influența „turnura” confesională a teritoriile pe care le administrau. Situația a fost recunoscută ca atare în epocă. Unul dintre nobilii importanți din landurile Austriei de Jos, referindu-se la puterea de grup a nobililor convertiți la Reforma protestantă, consemna că nobilii erau: „[...]în același timp lorzi și episcopi pe proprietățile noastre, angajăm și concediem clerici iar ei trebuie să ni se supună”

Unul dintre cazurile de convertire la Reforma protestantă a unor nobili din fiefurile Habsburgilor a fost consemnat în zona Tirolului. Curiozitatea localnicilor față de noile practici confesionale a dus la participarea în număr mare a populației din jur la liturghiile protestante și a fost asimilat unui adevărat „exod” - Auslauf. Biserica a răspuns prin misiunea capucinilor trimiși în zonă, dar, în linii generale, nobilii și populația au rămas fideli catolicismului. Mai mult, spre finalul secolului al XVI-lea, arhiducele de Habsburg și Dieta Stărilor le-au cerut nobililor convertiți la Reformă să revină în sânul Bisericii sau să părăsească teritoriile. Dar în celelalte fiefuri ale Habsburgilor situația nu era la fel de simplă. Circa 70% din populația Austriei Interioare renunțase la catolicism, iar nobilii din Stiria rămăseseră atașati de Biserică doar în număr de 5 dintr-un total de 135. În Austria de Jos 9/10 din nobili se convertiseră la protestantism, iar jumătate dintre locuitorii din zona rurală erau deja protestanți în 1573. În schimb, în teritoriile croate și slovene pătrunderea Reformei nu a fost incisivă.

Ca urmare a pătrunderii Reformei protestante în fiefurile Habsburgilor, nobilii convertiți își manifestau tot mai vocal intenția de a opera modificări, cu ocazia lucrărilor în Dietă ale Stărilor, în statutul legal al acestora, urmărind recunoașterea juridică din partea împăratului. S-au demarat negocieri între arhiducii Habsburgi, Stările din fiefurile dinastice, și nobilii care aderaseră la Reforma protestantă și care doreau să le fie recunoscut statutul. Libertatea confesională le-a fost acordată contra unei sume plătite - Assecuration -, Stările din Austria de Jos și de Sus fiind nevoite să plătească 2,5 milioane de florini din debitul Habsburgilor. „Asigurarea religioasă”, alături de dreptul de a deține biserici chiar și în Viena a fost apoi oferită și Austriei Interioare, unde nobilii protestanți au trebuit să plătească peste 1 milion de florini din datoria dinastiei.

În ceea ce privește teritoriile Coroanei Cehe ale Confederației Habsburgilor, pătrunderea Reformei protestante a fost dificilă din cauza faptului că spațiul ceh avea deja propria versiune „protestantă” avant la lettre, și anume, utraquismul. Recunoscut deja legal, utraquismul a fost „dublat” pe durata secolului al XVI-lea de Uniunea Fraților Cehi. Pe aceștia din urmă s-a bazat Ferdinand I de Habsburg în încercarea de a contracara puterea Stărilor nobiliare cehe, majoritar utraquiste, urmată apoi de sprijinul activ dat Bisericii în încercarea de revitalizare a catolicismului. O mică parte din teritoriile Coroanei Cehe au fost atinse de Reforma protestantă - luteranism și calvinism - iar acest lucru s-a datorat proximității zonelor periferice ale Coroanei - Luzacia și Silezia - de teritoriile principilor-electori protestanți ai Sfântului Imperiu.

Teritoriile Ungariei Habsburgice au îmbrățișat într-o proporție de ⅕ confesiunea luterană, în special în Ungaria de Sus și zona Slovaciei de astăzi. De asemenea, zone de luterani au apărut și în Slovenia de astăzi și părți din Croația. Calvinismul însă a avut succes în Ungaria Habsburgică, circa jumătate dintre nobilii unguri convertindu-se la noua confesiune alături de populația din teritoriile lor. În debutul secolului al XVI-lea în teritoriile Ungariei Habsburgice mai erau doar în jur de 300 de preoți catolici și numai 1 din 10 nobili unguri mai erau catolici declarați.

Pe fondul dezvoltării orașelor libere din fiefurile central-europene ale Habsburgilor, în paralel cu implicarea dinastiei în susținerea și consolidarea situației juridice a acestora în competiția cu nobilimea ale căror teritorii înconjurau, de multe ori, aceste orașe libere, suveranii Casei de Austria au operat tot mai frecvent intervenții în relația dintre seniorii locali și populația de pe fiefurile acestora. În paralel, modificările în relația economică dintre nobilime și țărănimea din zona rurală au dus la creșterea tensiunilor sociale în care Habsburgii au intervenit prin reglaje „de conturi”. Fenomenul a reușit, încet-încet, mai puțin în Ungaria Habsburgică unde Dieta Stărilor a reușit să blocheze o perioadă politica imperială.

Sub aspect spiritual legalitatea și starea juridică a nobililor care aderaseră la Reforma protestantă din fiefurile Habsburgilor, obținută contra unei sume de bani și fără titlu peremptoriu de la suveran, erau fragile. Acceptarea lor între nobilii rămași catolici, membrii în Dietele Stărilor, depindea foarte mult de alianțele de sprijin pe care și le puteau forma. Inflația de la finalul secolului al XVI-lea a complicat situația socială și economică din fiefurile Habsburgilor. Nobilii exploatau agricol doar o parte din fiefurile pe care le dețineau, restul pământurilor fiind date în arendă micii țărănimi. Acești săteni au ajuns rapid în imposibilitatea de a-și mai plăti arenda. În paralel cu acest proces, în sens politic Habsburgii s-au insinuat ca lorzi-suveran al Confederației între nobilimea locală și țăranii de pe fiefurile acestora, încercând să se instituie ca instanță de arbitraj.

Polarizarea veniturilor între nobilii din Stările din fiefurile Habsburgilor, cuplate cu problemele demografice existente și cu inflația de la finalul secolului al XVI-lea, au dus la creșterea tensiunilor la nivelul nobilimii. Pe verticala socială în jos, locuitorii din zonele rurale erau din ce în ce mai nemulțumiți, dată fiind mizeria economică în care ajunseseră „la pachet” cu noile constrângeri la care erau supuși din partea seniorilor locali. „Lorzii au început să exploateze păduri și alte bunuri în noi moduri, spre exemplu prin taxarea țăranilor care adunau lemne de foc sau care își lăsau porcii să scormonească după mâncare”.

Spre finalul secolului al XVI-lea atmosfera dintre membrii Stărilor nobiliare în unele fiefuri central-europene ale Habsburgilor era una destul de tensionată. Inflația, dezvoltarea orașelor și modificările în relația economică dintre nobili vs orașe și nobili vs țărănimea arendașă, au dus la fenomene precum cele din Ungaria Habsburgică unde 50 de familii nobiliare dețineau mai bine de 40% dintre terenurile agricole. Fenomenul a fost simultan cu diminuarea rolului deținut de clasa cavalerilor. Polarizarea socială petrecută în Ungaria Habsburgică a fost un fenomen care s-a replicat și în teritoriile Coroanei Cehe ale Imperiului Habsburgic. În ajunul rebeliunii nobiliare cehe de la Muntele Alb din 1618, aproximativ 25% din suprafața Coroanei Cehe era deținută de 11 familii nobiliare.

Tensiunile sociale din fiefurile Habsburgilor au izbucnit spre finalul secolului al XVI-lea, în principal în Austria de Sus, în 1595-1596. Pe fondul dificultăților economice, unii nobili catolici au încercat să elimina concurența nobililor protestanți, prin ricoșeu, încercând impunerea preoților catolici la nivelul parohiilor din fiefurile unor nobili protestanți. Tensiunea s-a transmis apoi la nivelul elitei, fiind aruncată asupra nobililor luterani „vina” de a fi influenți în Dieta Stărilor. Țărănimea s-a insinuat mișcării, cerând anularea unor taxe și dreptul de a trimite reprezentanți în Dietă. Împăratul Rudolf al II-lea, simultan și arhiduce de Austria, a încercat să rezolve un compromis, dar maniera lui a fost interpretată drept o restaurație a catolicismului. În disperare de cauză, împăratul l-a numit guvernator pe Mathias, fratele lui, iar acesta, cu ajutorul unor trupe, a „restabilit ordinea” în maniera pedepselor aplicate liderilor rebeli. „Matias a combinat mai eficient contramăsurile militare cu o investigație asupra nemulțumirilor țăranilor. A fost politica ce a funcționat atât de bine în ajunul Războiului Țărănesc German din 1525. În jur de 100 de presupuși instigator

După rebeliunea din Austria de Sus a țărănimii, împăratul Rudolf al II-lea a încercat să temporizez, din motive de pace socială, trendul sub care se desfășurau obligațiile de robotă ale țăranilor pe moșiile seniorilor. A limitat prin decret perioada de muncă prestată obligatorie pe pământurile nobililor din partea țăranilor la două săptămâni pe an. Rebeliunea țărănimii din Austria de Sus a demonstrat dependența nobilimii de puterea Habsburgilor - milițiile locale ale acestora fiind incapabile să oprească revolta țărănimii - precum și imposibilitatea agregării unei alianțe de grup a Stărilor nobiliare în vederea susținerii cauzei lor în fața suveranilor dinastiei.

Diviziunea socială și polarizarea, inegalitatea imensă dintre statutul economic al supușilor care locuiau unul în proximitatea celuilalt - ce rezulta în imposibilitatea unei coeziuni minime sociale -, extinderea debitelor generate de credite pe verticala socială, punând presiune pe cei mai nefericiți supuși ai Habsburgilor, au contribuit la accelerarea unui anumit fenomen. El a fost responsabil de trimiterea în mizerie, „consolidată” nefericit și de competiția comercială dintre seniorii locali și orașele libere, a unui segment al populației rurale. Săraci și constrânși de disperare, unii dintre săteni au părăsit teritoriile natale, încercând să înceapă o viață „nouă” într-un alt loc, dar așezarea pe teritoriul unor orașe, spre exemplu, le era refuzată. Pe acest mix al mizeriei și disperării a venit sub efect de bumerang și diviziunea socială cauzată de diferențele confesionale. La nivelul elitelor, alianțe de „interes comun” se realizau, disensiunile confesionale nefiind un impediment: arhiducele Mathias a beneficiat de sprijinul nobililor catolici și protestanți, deopotrivă, în reprimarea revoltei țărănești.

Politica împăraților Habsburgi, odată cu debutul domniei lui Rudolf al II-lea, a fost de a restabili confesiunea catolică în deplinătate completă în fiefurile deținute de dinastia imperială vieneză. Semnul egal trebuia să fie între loialitatea față de coroana imperială și Biserica Romei. Suveranii se bazau pe un segment încă rămas de nobili catolici din Dietă, în timp ce între nobilii protestanți, chiar dacă erau și ei fideli tronului, existau destul disensiuni. Mai mult, înțelegerea Habsburgilor privind posibilitatea restaurării catolicismului în fiefurile Confederației avea o noimă, din moment ce acceptarea nobililor protestanți fusese realizată cu titlu temporar de către suverani, și nu în toate Dietele fiefurilor. Existau încă teritorii unde Stările nobiliare nu percepeau deloc libertatea confesională a nobililor protestanți ca pe un drept universal acceptat al acestora.

Odată cu domnia lui Rudolf al II-lea dinastia de Habsburg a început să pună în practică ceea ce membrii familiei imperiale își imaginau drept obligatoriu: revirimentul și restaurația catolicismului în fiefurile dinastiei din Confederația central-europeană. Ideea centrală în jurul căreia trebuia să graviteze întreaga construcție era legătura dintre fidelitate față de coroana imperială și loialitatea față de Biserica Romei. Practic, atmosfera era propice politicii imperiale, deoarece între nobilii protestanți existau destule disensiuni, iar legalitatea și acceptarea juridică a nobililor de confesiune luterană sau calvină fusese înțeleasă de nobilii catolici doar cu titlu temporar. În plus, actul de toleranță religioasă nu fusese acceptat în toate fiefurile Habsburgilor, iar nobilii catolici nu-și imaginau drept permanent acest titlu pentru nobilii protestanți.

În 1576 politica de sprijinire a revirimentului catolic din fiefurile Habsburgilor din centrul Europei au devenit materializabile, odată cu debutul domniei lui Rudolf al II-lea. Se pare că pietatea i-a fost insuflată la curtea regelui Spaniei, Filip al II-lea, al cărui nepot îi era și unde fusese trimis în copilărie, tocmai pentru a fi ferit de „semințele rele” ale Reformei protestante care începeau să-și facă simțite prezența în Imperiul Habsburgic. Retras din fire și greu de abordat în audiențe, se pare că suveranul le-a produs o impresie puternică contemporanilor prin varietatea de cunoștințe pe care le stăpânea.

Partajarea administrativă a fiefurilor Habsburgilor, operată la jumătatea secolului al XVI-lea prin punerea membrilor apropiați de sânge ai suveranului în poziția de arhiduci, le-a oferit relația directă cu Stările nobiliare din aceste teritorii, iar atunci când suveranul - care era și șeful Casei Habsburgice - dorea impusă o anumită politică, putea să negocieze prin intermediul fraților lui arhiduci cu nobilii din Dieta fiefurilor respective. Iar eventuala opoziție împotriva suveranului nu putea fi decât limitată. Disensiunile economice și religioase de la finalul secolului dintre nobilii catolici și protestanți au „lucrat” în favoarea suveranului.

Rudolf al II-lea de Habsburg, a cărui reședință imperială a fost la Praga și nu la Viena - ceea ce a reprezentat ultima mare perioadă de anvergură politică europeană a capitalei Coroanei Cehe -, a sprijinit, la doar un an după ce a preluat tronul imperial, revirimentul catolicismului. Semnalul a devenit evident pentru contemporanii adepți ai Reformei protestante. Flancat de frații lui și de ducele Ferdinand de Bavaria el a înaintat alături de înaltul cler prin Viena, anterior mutării la Praga, în procesiunea Corpus Christi. „A fost o provocare explicită în fața masei largi a protestanților[...]Proprietarii luterani de tarabe care refuzau să se dea la o parte erau predați gărzilor imperiale, care au dărâmat canistrele cu lapte aflate spre vânzare în această acțiune. Războiul Laptelui rezultat l-a speriat pe împărat, precipitând apariția unei serioase boli în 1579-1580 ce l-a marcat în mod permanent. E discutabil dacă a fost clinic nesănătos, deși cel puțin unul dintre copiii lui ilegitimi a afișat tendințe schizofrenice. Mai degrabă, el a suferit de ceea ce contemporanii au diagnosticat drept melancolie sau depresie severă. Propria inteligență e posibil să fii contribuit la această

Pasionat de literatură, astrologie, chimie, împăratul Rudolf al II-lea a suferit un accident în urma unui experiment nereușit, ce avea să-l marcheze până la sfârșitul domniei, și care l-a făcut să se retragă din activitatea de administrare a politicii statului - și așa destul de retrasă - fiind de neabordat pentru o perioadă lungă de timp. Melancolia și predispoziția pentru stări depresive ale lui Rudolf al II-ea s-au transformat la cumpăna dintre secolele XVI-XVII-lea, din cauza unui eveniment astrologic, în pusee de violență și răzbunare. El a interpretat teoria fizicianului danez Tycho Brahe, astrologul oficial imperial aflat la Praga, privind traseul cometelor și supernovelor, drept un simbol al inevitabilei asasinări pregătite de dușmanii împăratului. Paranoia s-a instalat la curtea imperială a lui Rudolf al II-lea.

În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, în reședința imperială, Viena, episcopul Melchior Klesl - un protestant reconvertit - a fost responsabil de acțiunea de revitalizare a catolicismului în teritoriile austriece ale Habsburgilor, bucurându-se de sprijinul arhiducilor din familia imperială. Educat în spiritul iezuit, cancelar al Universității din Viena și apoi episcop de Viena, spiritul, apetitul și ascuțimea pentru politică manifestate de Klesl l-au făcut unul dintre cele mai importante personaje care s-au bucurat de patronajul Habsburgilor. Acțiunile lui de revigorare a catolicismului în Viena unde deja protestantismul devenise majoritar au avut urmări spectaculoase. Lui i se datorează și organizarea unor masive procesiuni în zonele rurale. De precizat faptul că în timpul păstoririi acestuia, doar în Viena, circa 8.000 de locuitori erau fideli catolicismului, de 5 ori mai mulți decât în momentul preluării scaunului episcopal de Melchior Klesl.

Revirimentul catolicismului din fiefurile Habsburgilor de la finalul secolului al XVI-lea a coincis cu personalitatea episcopului de Viena, Melchior Klesl. Reconvertit la catolicism sub influența iezuiților, după o experiență luterană, Klesl a ajuns cancelarul Universității din Viena și s-a bucurat de protecția și patronajul Habsburgilor. Devenit episcop de Viena, el a fost unul dintre cele mai cunoscute personaje ale anturajului imperial, ceea ce i-a adus, dincolo de stilul lui tăios și ascuțit - parte a inteligenței lui recunoscute - și destul de mulți dușmani. Klesl a fost mai mult un „cardinal secular”, iar înclinația lui către combinațiile politice l-au găsit mai mult în jurul împăratului decât în scaunul episcopal.

Sub raport spiritual, dincolo de înclinațiile politice de cancelarie ale episcopului de Viena, Melchior Klesl, el și-a îndreptat atenția spre recatolicizarea unei părți a populației vieneze, în primul rând, unde protestantismul găsise anterior teren propice de răspândire. Episcopatul lui Klesl ajunsese să fie martorul unui trend care, început în deceniile anterioare, căpătase o anvergură tot mai mare: exodul de Duminică al unei părți însemnate a populației Vienei către zonele rurale din proximitate unde erau săvârșite liturghiile luterane. Episcopul s-a implicat activ în blocarea participării adepților Reformei la aceste slujbe, inițial, prin perceperea unei taxe pentru cei care se deplasau în acest scop în afara orașului. Apoi, a instituit măsura potrivit căreia doar studenții catolici puteau absolvi cursurile de la Universitatea din Viena.

Măsurile episcopului de Viena, Melchior Klesl, de revitalizare a catolicismului au primit un puternic avânt după ce curtea imperială a revenit la Viena, după perioada pragheză a reședinței imperiale. Simultan, Klesl a lucrat împreună cu autoritățile capitalei Habsburgilor și a reușit „pasarea” sub jurisdicția Bisericii a circa 90 de clădiri folosite pentru educație și loc de ceremonii liturgice din oraș. Numeric vorbind, între anul ridicării pe tronul imperial al lui Rudolf al II-lea și 1594 - aproape 2 decenii - și cu eforturile episcopului Klesl, în Viena, populația catolică, prin reconvertirea protestanților, s-a mărit, atingând 8.000 de persoane.

După stingerea mișcărilor și revoltelor țărănești din 1596-1597, episcopul de Viena, Melchior Klesl, și-a îndreptat atenția și energia pentru revitalizarea catolicismului în zonele rurale, dincolo de zidurile capitalei imperiale. Arhiducii Habsburgi au contribuit militar pentru a bloca orice șicană sau contramăsură din partea nobililor protestanți din teritoriu. Preoți catolici au fost reinstalați în parohii din Austria de Sus, iar școala protestantă din Linz a fost închisă. Peste un an de la aceste realizări, episcopul vienez, Melchior Klesl s-a aflat în fruntea unei mari procesiuni-pelerinaj - circa 23.000 de oameni- spre Stiria, în ceea ce a devenit ulterior un eveniment anual.

Pelerinajele conduse de episcopul de Viena, Melchior Klesl, plecat în fruntea unor mase mari de oameni - ca parte a programului gândit de episcop de recatolicizare - au stârnit reacția nobililor protestanți care își vedeau amenințată fragila și neunitara recunoaștere a acceptării lor confesionale. Trupele dinastiei de Habsburg l-au susținut pe episcop și au blocat orice tentativă a protestanților de a-i încetini acțiunile lui Klesl. „Aceste evenimente nu au trecut fără rezistență. Atunci când procesiunea Corpus Christi a fost introdusă în Linz în 1600, orășenii l-au reținut pe preot și l-au înnecat în râu. Asemenea Războiului Laptelui, acest fapt a oferit un pretext de a elimina mai multe dintre privilegiile protestanților, în acest caz prin expulzarea tuturor învățătorilor din școlile din Austria Superioară. Atunci când ocnașii au depus uneltele de muncă în continuarea protestelor din Salzkammergut, arhiducele Matias a trimis 1.200 de soldați și miliții pentru a-i forța să se întoarcă la muncă în februarie 1602. În orice caz, oricât ar părea de impresionantă, recatolicizării din Austria îi lipseau fundațiile solide și chiar târziu spre 1600 ¾ din cei 50.000 de vienezi erau încă di

În timp ce în reședința imperială a Habsburgilor, Viena, acțiunea de revigorare a catolicismului de la finalul secolului al XVI-lea era susținută de episcopul Melchior Klesl, în celelalte fiefuri austriece conduse de arhiducii catolici din familia imperială situația era una confuză. În primul rând, din punct de vedere al poziționării arhiducilor față de nobilii protestanți din teritoriile respective și apoi confuzia era cauzată de propria percepție a celor din urmă privind legalitatea și statutul lor juridic în cadrul Stărilor. Politica pe care au adoptat-o membrii familiei imperiale în aceste fiefuri, de cele mai multe ori cu acordul șefului Casei de Habsburg - suveranul în exercițiu de la Viena - a fost cea de menținere a compromisului acceptării și tolerării nobililor protestanți, dar fără nicio posibilitate ulterioară de extindere a vreunui drept sau privilegiu pentru ei.

În paralel cu acțiunile episcopului de Viena, Melchior Klesl, care urmărea revitalizarea catolicismului - și, în bună parte, a reușit -, în fiefurile austriece ale Habsburgilor, situația confesională rămânea complicată. Arhiducele Carol din Austria Interioară a acceptat compromisul de la Bruck din 1578, având nevoie de nobilii protestanți în apărarea frontierelor Imperiului Habsburgic de turcii otomani. Dar el era un catolic convins iar acceptarea nobililor protestanți era înțeleasă în sens temporar.

Austria Interioară s-a găsit în mijlocul unui scandal din care arhiducele Carol de Habsburg „s-a ales” cu excomunicarea din partea Papalității. Un adept al Reformei, membru în Dietă, în extazul cauzat de „recunoașterea” definitivă - văzută de el în acest fel - a statutului nobililor protestanți de către arhiducele Carol, a publicat „vestea”. Excomunicat rapid de papa Grigore al XIII-lea la aflarea informației, arhiducele s-a întâlnit cu ducele de Bavaria și cu Ferdinand de Tirol, fratele lui, pentru a contracara „răul” deja făcut. Și-a convins rudele că el nu a autorizat așa ceva, fiind vorba de o interpretare unilaterală a concesiei pe care o făcuse în fieful lui nobililor protestanți. Având în vedere că în Viena, cu un an în urmă, câteva mii de adepți ai Reformei protestaseră față de măsurile de recatolicizare luate de episcopul Vienei - Melchior Klesl -, arhiducele Carol nu a revocat compromisul, mai ales că avea nevoie de nobilii protestanți pentru a apăra frontierele Imperiului Habsburgic de amenințarea otomană.

Calitatea de membru în Dieta Stărilor din fiefurile Habsburgilor era dată de condiția socială a individului, mai precis de rangul nobiliar. Având în vedere că acordarea acestuia era apanajul suveranilor Habsburgi, coroborat și cu un fenomen de scădere demografică, în secolul al XVI-lea, în teritoriile austriece, dinastia imperială a înnobilat membrii ai ordinul cavalerilor, fideli catolicismului. În Austria Interioară, spre exemplu, până în preajma izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani, circa 40 de persoane fidele catolicismului au fost înnobilate de suveranii Habsburgi, dintre care 16 au devenit și membrii ai Dietei Stărilor.

La întâlnirea de la Munchen dintre ducele Bavariei, Wilhelm al V-lea, arhiducele Austriei Interioare, Carol de Habsburg, și cel de Tirol, Ferdinand, s-a convenit asupra unui modus operandi în ceea ce privește atitudinea față de nobilimea protestantă din fiefurile Habsburgilor. S-a decis menținerea compromisului de acceptare a lorzilor protestanți din Stările fiefurile dinastiei, dar fără acordarea ulterioară sau lărgirea vreunui drept juridic. Autoimpunerea, de la sine putere, a unor drepturi de către luterani și care nu cădeau sub sancțiunea legii urmau să fie anulate de arhiduci. Segmentul nobililor protestanți urma să devină periferic, iar Habsburgii, în virtutea prerogativelor deținute, urmau să favorizeze și să înnobileze tot mai mult segmentul de vârf al adepților catolicismului. Prin ricoșeu, dat fiind faptul că împăratul de la Viena deținea și titlul Sfântului Imperiu, politica de favorizare a nobililor catolici operată în fiefurile acestora din centrul Europei a fost extinsă la nivelul teritoriilor Sfântului Imperiu. Dacă avem în vedere faptul că înnobilarea unui individ era, de regulă, propusă împăratului de către o terță persoană familiară suveranului, ne putem face o im

Firavul compromis dintre establishmentul catolic al fiefurilor Habsburgilor din Confederația central-europeană și nobilii protestanți din teritoriile respective a fost dinamitat de acțiunea arhiducelui Carol de Habsburg din Austria Interioară ce a presat pentru interzicerea manifestărilor religioase ale luteranilor. În fața unei rezistențe afișate de nobilimea protestantă și nefiind acoperit de nicio intervenție a nobililor catolici, arhiducele a dat înapoi, menținând interdicția la nivelul reședinței de la Graz. Peste câțiva ani, arhiducele a demarat din nou acțiunile de revitalizare a catolicismului în fieful deținut, în paralel cu măsurile luate împotriva protestanților. „[...]el a instituit o comisie pentru Reformă sub episcopul Brenner, protejat de o escortă militară, pentru a străbate teritoriul și să instaleze noi preoți, să închidă școlile protestante și să treacă fiecare consiliu orășenesc în mâinile catolicilor. Măsurile erau prezentate drept moderate și rezonabile, sub închipuirea că arhiducele dorește doar pacea și reconcilierea între supușii lui și că acționează doar pentru a apăra credința catolică și proprietatea împotriva vandalismului protestant. Atenți să evite ex

La scurt timp după moartea arhiducelui Austriei Interioare, Carol de Habsburg, în reședința acestuia de la Graz, a izbucnit o revoltă pe fondul nemulțumirilor adepților Reformei protestante care își simțeau statutul amenințat de politica arhiducelui de recatolicizare. Stările nobiliare și-au manifestat intenția de a asigura regența fiefului, având în vedere că moștenitorul arhiducelui Carol - Ferdinand - era minor. Unchiul lui Ferdinand, Ernst, a intervenit și a preluat conducerea fiefului în acord cu Dieta Stărilor.

În momentul în care Ferdinand de Habsburg a devenit în mod legal matur pentru a prelua fieful Austriei Interioare cu reședința la Graz, personalitatea lui era interpretată de contemporani în păreri contradictorii. Cu toate acestea, el a dovedit pentru timp o cumpătare care l-a uimit până și pe legatul papal din teritoriu. Educat de iezuiți, el era un catolic devotat, fără a avea accese de intoleranță incisivă la adresa adepților Reformei protestante, cel puțin nu în primii ani de conducere. Procesul de recatolicizare a fiefurilor Habsburgice a continuat, iar Ferdinand le-a transmis nobililor din Dietă că opinia lui în ceea ce privește un bun conducător depinde de aderența lui la religia creștină.

După moartea lui Carol de Habsburg, arhiducele Austriei Interioare cu reședința la Graz - fratele împăratului de la Viena - și scurta regență, conducerea fiefului dinastiei a fost preluat de fiul lui Carol, Ferdinand, a cărui maturitate legală pentru a prelua efectiv autoritatea asupra fiefului a fost declarată în 1595. Întâmpinat cu opinii mixte, el s-a dovedit în primii ani un personaj cumpătat, care l-a uimit până și pe legatul papal Carlo Carafa. Pasionat de călărie și vânătoare și purtând cu sine un bagaj educațional oferit de iezuiți, el era de neclintit în asumarea și practicarea ceremoniilor religioase. Nu era un fanatic, ci, mai degrabă, un catolic convins. În acest fel, el s-a exprimat destul de clar către Stările din Dietă, amintindu-le nobililor că în opinia lui un bun conducător este inevitabil un creștin, doar principiile creștine oferindu-i suportul moral de a conduce.

Ferdinand de Habsburg, arhiduce al Austriei Interioare, a reușit să-și impună autoritatea asupra nobililor din Dietă, care, la doi ani după preluarea legală a autorității arhiducatului, au prestat jurământul de fidelitate față de el. Impunerea lui poate părea cu atât mai surpinzătoare și a reprezentat încă o consolidare a catolicismului în detrimentul adepților Reformei protestante, dat fiind faptul că el le-a cerut și pregătit nobililor o formulă de depunere a jurământului de fidelitate în stilul anterior celui instituit protocolar în 1564 și care ținea cont de particularitățile confesiunii luterane. Mai mult, el le-a declarat că pe teritoriul fiefului pe care îl are sub jurisdicție, termenii Aranjamentului de la Bruck din deceniile anterioare, prin care le era garantată libertatea religioasă protestanților, nu se aplică.

După o scurtă consultare cu lorzii de încredere din jurul său, consolidat și de părerile episcopilor Bisericii Romane, Brenner și Georg Stobaeus, de a-și urma conștiința lui de catolic devotat, arhiducele Austriei Interioare, Ferdinand de Habsburg, a întreprins o călătorie la Roma după care a luat decizia așteptată de tabăra catolică: reinstituirea comisiei de revizuire a Reformei. Pentru a evita orice formă de contralianță din partea nobililor protestanți, Ferdinand a convocat Dietele Stărilor nobiliare din cele 3 ducate ale Austriei Interioare simultan, în fiecare dintre cele trei regiuni.

În momentul în care Ferdinand de Habsburg, arhiducele Austriei Interioare, a făcut pasul așteptat de tabăra catolică - cel de reinstituire a comisiei de discuție a situației Reformei protestante - s-a asigurat că opoziția va fi inexistentă. După ce a convocat Dietele Stărilor, simultan și separat, din toate cele trei ducate ale arhiducatului pentru a împiedica orice formă concretă de contraalianță, Ferdinand a plasat un cleric catolic în poziție executivă în organigrama acestei comisii. Mai mult, Ferdinand a dispus 800 de soldați în Graz, a obținut de la doi nobili protestanți din Dietă - prin mutilare - cedarea celei mai mari școli din reședința arhiducatului, Graz, iar orice formă de protest din oraș a fost rapid înnăbușită.

Pe fondul desfășurării lucrărilor - un fel de a spune - comisiei de revizuire a statutului protestanților, în fruntea căreia arhiducele Ferdinand de Habsburg a așezat un preot catolic, iar atmosfera din Graz era controlată de trupele acestuia, episcopul Brenner a dus lucrurile într-o altă direcție. A străbătut orașele și satele din Austria Interioară și a expulzat preoții protestanți, înlocuindu-i cu preoți parohi catolici. Dacă în reședința Austriei Interioare, Graz, arhiducele Ferdinand de Habsburg „se ocupa” de eliminarea rezistenței nobililor protestanți din Dietă, episcopul Brenner acționa în segmentul inferior al socialului protestant. Încurajat de deciziile comisiei de revizuire de la Graz care a instituit desființarea școlilor protestante, distrugerea cimitirelor și a bisericilor acestora, episcopul Brenner a ridicat miza. În urma acțiunilor lui și-a „câștigat” un renume deloc de invidiat - Ketzenhammer - „ciocanul ereticilor” - iar descrierea acțiunilor acestuia compun fenomenul recatolicizării, din care a curs sânge din belșug. „Corpurile credincioșilor erau dezgropate și chiar date la câini și porci ca să fie devorate; de asemenea, sicriele erau luate și așezate pe margi

Simultan cu forțarea nobililor protestanți din Dieta Stărilor de către arhiducele Austriei Interioare, Ferdinand de Habsburg, de scoatere în afara legii și deprivarea de drepturile administrative a nobililor protestanți, episcopul Brenner a acționat în zona rurală, demolând la propriu bisericile și cimitirele protestanților, la pachet cu expulzarea preoților luterani și înlocuirea cu preoți catolici în parohiile din comunități. În 1600, odată misiunea încheiată, episcopul a apărut în Graz, întâmpinat de arhiducele Ferdinand, în timp ce un rug ardea peste 10.000 de cărți protestante. În semn de sărbătoare, arhiducele s-a căsătorit cu Maria Anna, fiica ducelui de Bavaria și la fel de devotată catolicismului precum Ferdinand. Protestanți încă aflați în Graz au fost expulzați, cum la fel s-a procedat și în comunitățile din proximitate. De la debutul persecuțiilor, 1598 și până în 1605, se estimează că peste 11.000 de protestanți din Austria Interioară, fie exilați, fie din exil autoimpus, au părăsit arhiducatul, luând calea principatelor protestante din teritoriul larg al Sfântului Imperiu.

Comisia de revizuire a Reformei, instituită de arhiducele Austriei Interioare, Ferdinand de Habsburg, a fost însărcinată oficial, de jure, să se ocupe de „ereziile” din fieful său, dar era evident, neoficial, pentru toată lumea, că ținta erau protestanții luterani. După persecuțiile din anii 1598-1605, în mod oficial în 1609 catolicismul a fost conectat cu accesul în funcții. În încercarea de a i se opune arhiducelui 238 de nobilii protestanți din Dieta Stărilor Austriei Interioare au semnat o petiție prin care i-au cerut lui Ferdinand să restaureze libera practică a confesiunii luterane, în caz contrar urmând să i se adreseze împăratului de la Viena. Ferdinand le-a forțat mâna, simțind probabil că nu vor primi nicio concesie din partea împăratului - în definitiv, era ruda lui apropiată -, iar revolta nobililor protestanți a „murit” înainte să înceapă.

Asemenea fiefurilor austriece, și în teritoriile Coroanei Cehe politica Habsburgilor de la începutul secolului al XVII-lea a fost cea de restaurare a catolicismului, beneficiind de sprijinul nobililor catolici, nu extrem de mulți, dar, poate mai important sub raport demografic, de sprijinul Bisericii Utraquiste. Acest lucru le-a permis Habsburgilor să controleze rând pe rând fiecare oraș, permițând să jongleze pe lângă jurisdicția seniorilor din zonele rurale a căror extensie a autorității se oprea în fața jurisdicției orașelor. Orașele au fost privite cu suspiciune de către nobilii din Dieta Stărilor și din acest motiv - dincolo de competiție economică -, și anume, faptul că ele erau „coloana a cincea” din politica de control a dinastiei imperiale în teritoriu.

Similar procesului din posesiunile austriece ale Confederației central-europene ale Habsburgilor, și în teritoriile Coroanei Cehe dinastia imperială, în debutul secolului al XVII-lea, se afla într-un proces de recatolicizare, iar nobilimea utraquistă și protestantă era conștientă de acest lucru. Dacă în teritoriile austriece Reforma protestantă pătrunsese în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fiind un fenomen de factură recentă, în schimb, în spațiul ceh, în mod oficial, disidența față de Biserica Romei - utraquismul - era un aspect recunoscut și legalizat ca atare. Dar semnele date de Habsburgi, în colaborare cu nobilimea catolică, cu Biserica oficială Utraquistă și cu reprezentanții orașelor arătau că o schimbare sistemică era în desfășurare. Pe cele 3 elemente de mai sus s-a bazat politica dinastiei imperiale în ceea ce privește recatolicizarea teritoriilor cehe.

Procesiunea Corpus Christi a devenit, prin ordinul autorității Hasburgilor, obligatorie pentru membrii administrațiilor in orașele Coroanei Cehe, indiferent de confesiune, iar, în subsidiar, cu ajutorul Bisericii Utraquiste din orașe, Habsburgii au intervenit numind reprezentanți direcți, catolici, în conducerea acestor orașe. Mai mult, demografia a lucrat în scopul dinastiei imperiale și, la finalul secolului atunci când o parte dintre familiile nobiliare protestante au dispărut, pământurile le-au fost confiscate sau vândute. În 1603, Habsburgii erau posesori direcți a 10% din teritoriile cehe. „Prin interpuși” - Biserica și orașe care dețineau circa 9% din pământuri - Habsburgii aveau sub control mai bine de ⅕ din teritoriile cehe.

Restaurarea catolicismului în teritoriile Coroanei Cehe în debutul secolului al XVII-lea, înainte de izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, operată de Habsburgi, s-a bucurat, dincolo de sprijinul Bisericii și al orașelor și de cel al unei noi generații de nobili, cu elan militant. Dintre aceștia, o parte însemnată provenea din recenți converțiti din luterani, fie forțați, fie din proprie convingere. Vilem Slavata era unul dintre acești nobili, din a doua categorie, și care a devenit unul dintre stâlpii de susținere din Stările Cehe, aflat de partea politicii imperiale. Alături de el se mai găseau personaje precum Karl Lichtenstein, Peter Pazmany. Cu doar 10 ani înaintea declanșării Războiului de Treizeci de Ani, convertirea la catolicism a dus proporția nobililor din Dieta Coroanei Cehe la ⅕, și ne referim aici la teritoriul Boemiei, în principal, deoarece în Margrafiatul Moraviei, catolicismul a fost dintotdeauna reprezentat într-o proporție mai mare.

La propunerea nunțiului papal din Praga împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, a cărui reședință imperială era la Praga și nu la Viena, l-a numit în funcția de cancelar pe Zdenek Lobkowicz. Catolic convins, el l-a făcut pe împărat să pună pe liber toți consilierii protestanți pe care îi avea în anturajul imperial - în 1600 - și să scoată în afara legii Uniunea Fraților Cehi. La scurt timp, un iezuit, Franz Dietrichstein, a fost numit episcop de Olomouc, iar schimbarea devenea importantă deoarece personajul era, pe lângă capul Bisericii din Moravia, și posesorul a 13% din pământurile Margrafiatului. Apoi, arhiepiscopul Johann Lohelius a organizat un sinod la Praga unde a promovat programul de Reformă catolică inițiat de Biserică în deceniile anterioare la Conciliul de la Trento. Schimbarea e cu atât mai spectaculoasă dacă facem o comparație în cazul Moraviei: în 1595 pozițiile înalte din administrația Margrafiatului erau ocupate de protestanți, iar după un deceniu de intervenții ale Habsburgilor toate erau puse sub autoritatea catolicilor.

Trebuie menționat faptul că, timp de câteva decenii, Aranjamentul de la Augsburg din 1555 a funcționat pe teritoriul Sfântului Imperiu, relativ ca un compromis acceptat și tolerat. În posesiunile personale ale împăraților Habsburgi din Confederația central-europeană - și ele parte a Sfântului Imperiu - au existat acorduri locale de liberă exprimare și acceptare a nobililor protestanți, iar cei mai mulți dintre ei rămâneau în continuare fideli și loiali suzeranului - împăratul - și dinastiei catolice a Habsburgilor. Doar că, din perspectiva acestora și a nobililor rămași catolici - și minoritari în fiefurile dinastiei - compromisul era înțeles cu titlu temporar, recatolicizarea fiind un proces pe care urmau să îl declanșeze atunci când situația o va permite. Iar situația s-a ivit la finalul secolului al XVI-lea: de la Comisia de revizuire a Reformei din Austria Interioară până la teritoriile Coroanei Cehe, semnele erau clare că, după pierderea puterii economice și a pozițiilor înalte în administrație, nobilii protestanți vor înfrunta, inevitabil, ultima măsură: scoaterea în afara legii.

Recatolicizarea demarată de Habsburgi cu ajutorul Bisericii și al nobilimii catolice in fiefurile dinastiei au produs schimbări în sensul dorit de aceștia. În debutul secolului al XVII-lea, la nivelul înalt social, mulți dintre nobilii luterani - cu forța sau din convingere - au fost convertiți la catolicism. Numai că lipsirea lor graduală de școli, biserici și de pozițiile importante din administrație i-a alienat de împărat și de fidelitatea pe care o înțelegeau să i-o arate până atunci, indiferent de pozițiile antagonice în plan spiritual. Finalul domniei împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, din această perspectivă, s-a dovedit a fi o dezamăgire. El ar fi putut opri escaladarea tensiunii și abrutizarea nobilimii protestante, mai ales că orientarea lui intelectuală era spre curentul moderat și nu spre cel militant catolic. Spre exemplu, nu a avut nicio problemă în a-i oferi găzduire la Praga, astronomului luteran Johannes Kepler izgonit de nepotul său, arhiducele Ferdinand, din Austria Interioară. Atmosfera s-a deteriorat însă și pe fondul izbucnirii unui nou episod, din lunga serie, a conflictelor cu turcii otomani de la frontiera estică a fiefurilor imperiale.