Contextul general și originile Războiului de Treizeci de Ani
Pacea de la Augsburg și cele 3 Dubia
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2017
Istoricii care s-au aplecat asupra Războiului de Treizeci de Ani au constatat existența, din secolul anterior, a unor surse de conflict „constituțional” din cadrul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană dintre împărat și principi, la care s-a adăugat sursa religioasă, cea dintre împăratul catolic și principii protestanți ai Imperiului, cei care aderaseră deja la Reformă. Necesitatea reglării jurisdicțiilor teritoriale din cadrul Sfântului Imperiu, dată fiind geografia teritorială neregulată a acestuia, precum și calibrarea mai precisă a raportului dintre împărat și Stările imperiale din cadrul Dietei au fost două fenomene asupra cărora s-au depus eforturi în secolul al XVI-lea pentru a fi rezolvate.

Caracteristica structurii politice a Imperiului a constituit marele paradox al acestuia și, în același timp, unul dintre motivele nerealizării reglajului constituțional. Multiplele entități provinciale și teritoriale ale Imperiului făceau dificilă ajungerea la un consens în rândul Stărilor, dar, pe de altă parte, e adevărat, tocmai multiplele „straturi” instituționale de la provincial spre central făceau ca traversarea întregului ansamblu instituțional în procesul de negociere să constituie și modul în care chiar și cele mai înflăcărate opinii să fie temporizate și stinse pe parcurs.

Pacea de la Augsburg - setul de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială convocată la Augsburg în 1555 - venea să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile politice și teritoriale dintre principii rămași catolici, cei care aderaseră la Reforma protestantă și modul în care se vor raporta de-acum înainte, juridic vorbind, unii față de ceilalți și față de puterea imperială. Jurisdicțiile erau împărțite, fără nicio posibilitate de intervenție în fiefurile catolice din partea lorzilor luterani și viceversa, iar disputele dintre cele două părți erau armonizate de Curtea Supremă a Imperiului - Reichskammergericht.

După Aranjamentul de la Augsburg din 1555 au apărut 3 mari confuzii de interpretare derivate din articolele de legi adoptate. Cele trei mari direcții de „confuzie interpretativă” au rămas cunoscute sub numele latinizat de „cele trei Dubia”. Prima dintre cele trei Dubia era legată de statutul proprietăților ecleziastice din electoratele Imperiului, cea de-a doua se referea la relația dintre jurisdicția imperială și cea a principilor din electoratele lor asupra proprietăților Bisericii, mai precis, trasarea jurisdicției în această materie. A treia dintre neînțelegerile - Dubia - rămase neclarificate în raporturile juridice dintre establishmentul imperial din Sfântul Imperiu și statutul principilor-electori ce aderaseră la Reforma protestantă, a fost legată de verticala socială: ce se întâmpla cu statutul confesional al supușilor din propriile fiefuri?

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Evenimentele grupate în conflictele „pe etape” și cunoscute sub numele de Războiul de Treizeci de Ani au fost interpretate de cercetarea istorică și prezentate sub forma unor diverse nuanțe. Deși majoritatea operațiunilor militare s-au desfășurat pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, extensiile lui îl transformă într-un conflict cu intensitate și implicații europene. Nuanțele care se învârt în jurul interpretării Războiului de Treizeci de Ani sunt cuprinse în dilema: a fost un conflict „omogen” care s-a desfășurat pe durata a 3 decenii sau a fost o „colecție” de conflicte diferite izbucnite în diferite părți ale continentului? Contemporanii însuși ai conflictului l-au denumit și perceput drept un război „de 30 de ani”, iar „banda de legătură” a evenimentelor, care dau senzația unui conflict unitar, este conținută în tentativa împăraților Habsburgi de a da concretețe și formă politică imperiului. Opoziția și încercarea de balansare a puterii de principii din imperiu, care aderaseră deja la protestantism, au dat un alt strat de amestec al surselor conflictului. Ambele game de interpretare istorică ale conflictului sunt corecte.

Conflictul împământenit în istoriografie sub numele de Războiul de Treizeci de Ani a fost interpretat de cercetători într-o grilă variată a înțelegerii, în accepțiunea unora dintre ei nefiind vorba de niciun război „de 30 de ani”, ci încă o formă acută a conflictului dintre cele două ramuri ale Habsburgilor pe de-o parte - spaniolă și austriacă - și Valonii și Bourbonii francezi. Ceea ce este cert asupra interpretării unitare a Războiului de Treizeci de Ani este faptul că acesta a debutat ca un război „intern” german - în teritoriile Sfântului Imperiu - și a sfârșit prin a se „internaționaliza” în anii ulteriori.

Cu implicațiile politice pe termen lung, derivate din acest conflict, Războiul de Treizeci de Ani a fost unul de respirație europeană, deși confruntările militare s-au petrecut, în mare parte, pe teritoriul Sfântului Imperiu. Perspectiva contemporanilor asupra evenimentelor, filtrate și prin opoziția catolicism-protestantism, a fost una ce trasa orizontul existențial în tonuri întunecate. Un tratat german circula în Marea Britanie la 4 ani de la încheierea conflictului și, în urma dezastrului lăsat de război, anunța Judecata de Apoi pentru anul 1655. Pentru autorul acestuia lupta era cea dintre întuneric și lumină, dintre Rău și Bine, personificate în opoziția dintre tabăra catolică și cea protestantă.

Etapele în care s-au desfășurat operațiunile militare, stabilirea alianțelor militare, ieșirile și intrările în conflicte ale regatelor și principatelor europene - de partea catolică sau protestantă - au dus la segmentarea Războiului de 30 de Ani de istorici în 4 mari faze: rebeliunea nobililor din Boemia, faza daneză, cea suedeză și apoi intervenția Franței. „Internaționalizarea” conflictului s-a produs în 1629, până în acel moment, în linii mari, fiind vorba de o problemă de reglaj politic, instituțional și religios în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German între împărat și principi.

Eticheta de „Război de Treizeci de Ani”, atașată conflictului care s-a desfășurat într-o mare parte a continentului european între 1618-1648, a fost pusă de contemporani evenimentului. În timpul discuțiilor pregătitoare pentru definirea condițiilor Tratatului de la Westfalia delegații își puneau speranțele în încheierea conflictului care dura de „30 de ani”. Mai mult, la un an de la încheierea Acordului de pace de la Westfalia, în Marea Britanie au văzut lumina tiparului, în ziarul The Moderate Intelligencer, detalii despre conflictul la care referirea englezilor era cea de război „de 30 de ani”. Un pamflet german contemporan se referea la conflictul de-abia încheiat în aceeași manieră: O scurtă cronică a Războiului de Treizeci de Ani.

Raportarea contemporanilor la motivele izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani era pusă pe seama orientării și partizanatului celor două tabere adversare. Adepții partidei protestante au încercat să justifice rebeliunea nobililor cehi împotriva împăratului Ferdinand al II-lea Habsburg, motivând - retrospectiv!- comportamentul ulterior al împăratului. Din perspectiva catolicilor contemporani și ai istoricilor oficiali ai taberei catolice conduse de Habsburgi - cazul lui Eberhard Wassenberg - conflictele din cadrul Războiului de Treizeci de Ani au fost percepute drept lupta suveranului cu inamicii lui „Commentary upon the wars between Ferdinand II and III and their enemies”.

Complexitatea interpretării de istoricii moderni a conflictului de 3 decenii din secolul al XVII-lea european, cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani, derivă din însăși stratificația lui originară. A existat sursa de conflict „constituțional” din cadrul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană dintre împărat și principi, la care s-a adăugat sursa religioasă, cea dintre împăratul catolic și principii protestanți ai Imperiului, cei care aderaseră deja la Reformă.

Istoricii care s-au aplecat asupra studierii Războiului de Treizeci de Ani au sesizat complexitatea acestuia și, mai ales, sursele multiple care au stat la originea conflictului. În primul rând, problema reglajului „constituțional” dintre împăratul Sfântului Imperiu Romano-German și principii din Imperiu era imperios și necesar a fi clarificată. Apoi, ceea ce surprinde cercetătorul este faptul că războiul în sine nu a fost străin de o serie de alte conflicte de anvergură mai mică de pe continentul european și, totuși, a avut propria igniție și desfășurare, independentă de acestea. Cu excepția Rusiei, aproape toate regatele importante ale Europei au fost implicate direct sau indirect în Războiul de Treizeci de Ani. „Dintre statele importante, doar Rusia a rămas neimplicată. Polonia și Imperiul Otoman au exercitat o influență semnificativă dar fără implicare directă. Olandezii au reușit să își păstreze separat conflictul cu Spania, în timp ce încercau să modeleze evenimentele din Imperiu prin implicare minimă și indirectă. Implicarea britanică a fost mai substanțială fără ca statul să devină în vreun moment, formal, beligerant. Franța și Spania au intervenit dar și-au păstrat partici

Depășind palierul instituțional și constituțional, ca sursă de izbucnire a Războiului de Treizeci de Ani dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și principii din Imperiu se mai află și sursa de conflict religioasă dintre părțile combatante. Conflict religios, dar îmbinat cu motive serioase politice și sociale, iar acest conflict interconfesional - dintre ceea ce autorii denumesc „moderați” și „militanți” - a fost complicat de poziția lor față de finalitatea conflictului. Moderații și-au închipuit o posibilă reunificare în sânul Bisericii Romano-Catolice a creștinilor, după ravagiile produse de Reformă, iar „militanții” nu concepeau nimic altceva decât „victoria” completă asupra coreligionarilor moderați, pentru că lupta lor, din perspectiva lor, era una pentru Dumnezeu și pentru înfrângerea Antichristului.

Radicalizarea militanților creștini în combinație cu puterea politică a devenit un „cocktail” fatal. Convingerea acestei tabere că singura formă de creștinism și de guvernământ este cea dorită de Dumnezeu și cea corectă a dus la sentimentul oricărei lipse de compasiune față de învins, de unde au rezultat și teribilele distrugeri pe care le-au provocat continentului european cele 3 decenii ale Războiului de Treizeci de Ani. Antagonizarea celor două tabere - catolică și protestantă -, până în punctul în care discursul radical a preluat arena și a compromis orice mică formă de dialog, a dus la forme de fanatism care au justificat rezistența militară în unele zone, chiar dacă totul era pierdut.

Iregularitatea teritorială, structurală și instituțională a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, anterior numit Sfântul Imperiu iar din 1512 sub titulatura de mai sus, i-a determinat pe contemporanii germani ai secolului al XVII-lea să îl denumească drept o „monstruozitate” - Samuel Pufendorf. În ciuda compoziției teritoriale diverse și care nu se potrivea unui tipar, precum cele din regatele europene, imaginea „port-drapel” a Sfântului Imperiu a fost conținută de viața și existența comunităților rurale. Larghețea și fotografia confuză a relației instituționale dintre împărat și principii din Imperiu, asupra cărora suveranul avea, de cele mai multe ori, o autoritate mai mult nominală decât efectivă, au fost „limpezite” de ceea ce a reprezentat „cablul” de legătură de-a lungul existenței imperiului: comunitățile rurale germane.

Continuator direct al Imperiului Ottonian, apoi al Sfântului Imperiu, din 1512 titulatura completă a conglomeratului de principate și ducate din centrul Europei a fost Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Însă în debutul secolului al XVII-lea iregularitatea structurii lui teritoriale, precum și confuza relație dintre împărat și principii din Imperiu, asupra cărora suveranul avea, de cele mai mult ori, o autoritate mai degrabă nominală a fost perceput de contemporani - cazul lui Samuel Pufendorf - nici mai mult nici mai puțin, decât o „monstruozitate”.

Dacă a existat o imagine „tipar” a Sfântului Imperiu Romano-German de-a lungul Evului Mediu, având în vedere că teritorialitatea imperiului și relația suveran-principi era una confuză, atunci „fotografia” comunităților germane rurale din imperiu a fost cea care a reprezentat osatura acestuia. În debutul secolului al XVII-lea se estimează că în teritoriile imperiale existau aproximativ 2.200 de orașe și 150.000 de sate. Comunitățile rurale, satele, erau delimitate spațial de orașe și erau, de regulă, poziționate pe marginea cursurilor de apă, din motive economice și de securitate. De asemenea, comunitățile rurale erau înțelese ca primă linie „de apărare” în fața orașelor, în cazul unei invazii.

Imaginea comunităților urbane și rurale din Sfântul Imperiu de la începutul secolului al XVII-lea ne prezintă o lume în care zidurile orașelor despărțeau orașul-propriu-zis, ce se afla în interiorul zidurilor, de câmpurile agricole, micile zone manufacturiere și stabilimentele monahale. Anumite palisade și ziduri de dimensiuni mici erau construite chiar și în jurul satelor pentru a fi protejate de animalele sălbatice, de briganzi, marginali sociali sau cei aflați în trecere. Pentru omul de rând din satul german medieval - și nu numai - necunoscutul, străinul și ciudatul, de unde și felul „abrupt” de a-l privi, erau de la sine înțelese. Trebuie să avem în vedere că senzația de comunitate apărată în fața „intrușilor” - sosiți din alte zone ale Imperiului - era sporită și de faptul că mulți dintre cei care poposeau în preajma acestor sate și orașe mici vorbeau un dialect complet străin față de localnici. „Cei aflați în trecere erau întrebați despre scopul călătoriei și erau obligați frecvent să plătească o taxă de drum pe bunurile lor”

Comunitățile din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, fie cele din zonele rurale sau din orașe, erau angrenate în susținerea fiecăei parohii în parte, a bisericilor și a tuturor dependențelor ei. Mănăstirile și bisericile din fiecare așezare, în funcție de mărimea și puterea ei financiară, erau susținute, iar dacă forța financiară a așezării permitea, era trimis ajutor și pentru bisericile mai mici din zonele înconjurătoare. Definitorie pentru credința și mândria comunităților germane din Sfântul Imperiu al secolelor XVI-XVII-lea a fost statutul financiar și estetic al bisericilor din comunitățile respective. Dimensiunea lor, care adesea era vizibilă din depărtare pentru un străin depășind înălțimea zidurilor orașelor cu mult, era imaginea reprezentativă a comunităților germane din Sfântul Imperiu.

Reprezentative pentru înfățișarea așezărilor germane din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană erau, pe lângă biserici, și edificiile autorității locale: reședința balifului și clădirile primăriilor. Sistemul orașelor și al comunităților rurale din Imperiu era bazat pe o autonomie destul de largă, ce le oferea controlul complet asupra problemelor interne iar liderii acestor așezări erau aleși de bărbații - capi ai familiilor - din localitățile respective. Dreptul de guvernare locală le oferea acestor așezări posibilitatea de a decide asupra lucrărilor și muncilor de efectuat, dreptul de a strânge anumite taxe locale precum și poziția comunităților de a decide asupra dreptului de așezare a unor „străini” - sau nu - pe teritoriul lor. De asemenea, tot lor le era oferită de împărat și jurisdicția asupra pedepselor instituite asupra celor care se așezau ilegal în comunitatea respectivă, fără a avea drept de ședere.

Conglomeratul de orașe și comunități rurale din Sfântul Imperiu, fiecare dintre ele având un grad mai mic sau mai mare de autonomie față de autoritatea lorzilor din proximitate, avea o caracteristică ce reprezenta, în fapt, soluția ce „ținea împreună” ducatele și principatele imperiului: constituția imperială. Cadrul „constituțional” așeza și împărțea jurisdicțiile, operând trecerile prin lanțurile de autoritate superioară fiecărei comunități și așezare, peste un teritoriu imperial care se estimează că însuma aprox. 680.000 de km pătrați în debutul secolului al XVII-lea. Autoritatea suveranului Sfântului Imperiu, oricât de nominală era ea în într-un moment sau altul, se întindea și asupra nordului Italiei, într-un spațiu de peste 60.000 de km pătrați. În linii generale, la această dată, Sfântul Imperiu cuprindea teoretic Germania de astăzi, Austria, Luxemburg, Coroana Cehă, Ungaria Habsburgică, părți din Polonia, Alsacia și Lorena - din Franța - și mare parte din Țările de Jos.

Urmând traseul Imperiului Carolingian, Ottonian, apoi cel al Sfântului Imperiu, suveranul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană - intitulat astfel din 1512 - conținea vechea idee din momentul formării sale, de descendență directă pe linia vechiului Imperiu Roman, dar pe fond creștin, împăratul portretizându-se în conducătorul suprem laic al creștinătății. În practică, însă, autoritatea lui asupra teritoriilor din Sfântul Imperiu nu se exprima direct ci, mai degrabă, era supusă unei tranziții jurisdicționale, prin linia principilor vasali, către comunitățile din teritoriile Imperiului. Problema raporturilor de vasalitate a apărut în momentul în care s-a introdus tot mai mult distincția între lorzii vasali direcți ai suveranului și între cei care operau drept „curea de transmisie” între împărat și comunități pe cuprinsul Sfântului Imperiu.

Urmând traseul Imperiului Carolingian, Ottonian, apoi al Sfântului Imperiu, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, numit astfel din 1512, a continuat, la nivel simbolic, să conțină în arhitectura politică a regatelor europene ideea universalității imperiale în linie directă cu împărații romani, dar în fond creștin. Suveranul era portretizat drept conducătorul suprem laic al Creștinătății, dar în termeni practici autoritatea lui asupra teritoriile Sfântului Imperiu nu se exercita direct, ci prin lanțul de vasalitate stabilit între el și principii imperiului, care acționau ca un releu între el și comunitățile provinciale.

La granița secolelor XVI-XVII numărul familiilor nobile din teritoriile Sfântului Imperiu însumau în jur de 60.000 de familii - nobili rurali - Landadel. Ei se aflau sub jurisdicția lorzilor aflați în directă apropiere a împăratului, în număr de 180 de familii laice și 130 de familii de „seniori ecleziastici”. Concentrația geografică a puterii fiefurilor imperiale era plasată în sudul imperiului, în vreme ce nordul și estul, nu la fel de „încărcate” demografic, au fost fiefuri ce au fost încadrate juridic în constituția imperială de-abia la finalul secolului al XVI-lea.

Sistemul de vasalitate feudal era cel care funcționa în Sfântul Imperiu, iar în vârful acestuia era plasat împăratul. Înspre finalul secolului al XV-lea au apărut probleme și distincții tot mai mari între lorzii vasali și legați direct de persoana împăratului și cei legați tot prin legături vasalice față de împărat, dar care acționau în transmisia autorității imperiale în teritoriu. Lorzii aflați direct sub jurisdicția împăratului - Reichsunmittelbar - erau încadrați juridic în normele și termenii vasalității medievale, fiind înzestrați cu fiefuri de suveran, ei având față de împărat datoria de auxilium et consilium, ajutor și sfat.

Jurisdicția lorzilor direct legați de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană asupra fiefurilor primite din partea suveranului - Reichslehen - însemna și reversul medaliei, într-un sistem de legături de vasalitate complexe: datoria lorzilor de a proteja și apăra autonomiile comunităților din fiefurile pe care le posedau. „Lorzii apropiați posedau fiefuri pe deplin imperiale (Reichslehen) obținute direct de la împărat în calitatea lui de suzeran feudal al acestora. Aceste fiefuri erau compuse, de regulă, din alte fiefuri mai mici deținute de lorzi intermediari sau din cele ale altor jurisdicții exercitate de comunitățile subordonate lor. Așadar, orașele, satele și alte așezări erau ținute împreună într-un complex set de drepturi legale și politice, prerogative și jurisdicții. Aceste drepturi îi dădeau oricui le poseda pretenția de a primi respect, supunere și resurse din partea celor legați de el. Un lord care își exercita jurisdicția asupra unui sat se aștepta la deferență din partea locuitorilor lui, la o porție din produsele lor cât și la o „porție” din timpul și munca acestora pentru anumite lucrări. În schimb, din partea lui sau a ei se aștepta protecția intereselo

Dreptul comunităților din Sfântul Imperiu Romano-German era în directă legătură cu jurisdicția asupra pământului, care era transferat asupra lorzilor ce erau chemați - prin numirea imperială - să exercite jurisdicția asupra lor. Proprietățile ecleziastice erau separate de jurisdicția laică a seniorilor din fiefurile respective, în timp, dezvoltându-se „seniori ecleziastici” - dacă putem să-i numim așa -, iar anvergura puterii lor trecea peste cea a seniorilor locali, ei legitimându-și titlul și apartenența de persoana împăratului: Biserica era „imperială” - Reichskirche. Complexa jurisdicție din fiefurile lorzilor Sfântului Imperiu însemna, spre exemplu, că asupra unui teritoriu își partiționau autoritatea mai mulți lorzi, iar autoritatea ecleziastică se extindea spiritual asupra bisericilor din fiefurile lorzilor laici. Biserica păstra pentru ea fiefuri pe care le administra aidoma seniorilor laici.

Organizarea seniorilor laici și spirituali din Sfântul Imperiu Romano-German a fost structurată prin constituția imperială din 1521, încercând să se traseze distincțiile necesare între grupul „vechi” al celor 7 principi-electori - cei care alegeau persoana împăratului - și ceilalți membrii ai castei lorzilor direct legați de împărat sau legați vasalic de cei din urmă pe o spirală a jurisdicției teritoriale.

Constituția imperială din 1521 a structurat casta lorzilor laici și spirituali din Sfântul Imperiu Romano-German în 3 mari grupuri. Cel mai important și mai comprimat numeric era grupul „vechi” al principilor-electori, în număr de 7, care alegeau persoana împăratului. Nominalizați prin Bula de Aur a împăratului Carol al IV-lea de Luxemburg, cei 7 principi electori au căpătat preeminență și statut social între lorzii din Sfântul Imperiu, cuprinzând un grup exclusivist de familii nobiliare cărora le revenea onoarea de a alege persoana împăratului. Cei 7 principi-electori erau 3 spirituali - arhiepiscopii de Koln, Mainz și Trier - și 4 laici: regele Boemiei - primul dintre laici și singurul posesor al unui titlu regal -, contele Palatinatului de Rin, ducele Saxoniei și margraful de Brandenburg.

Având în vedere ideea universală romană imperială simbolizată de împăratul creștin al Sfântului Imperiu, poziția și statutul clerului erau de preeminență asupra stării lorzilor, a nobililor. Poziția de întâietate a celor 3 principi-electori, lorzi spirituali - de Mainz, Koln și Mainz - în organigrama instituțională a stărilor Sfântului Imperiu, era consolidată și de însăși menirea pe care o aveau aceștia în ochii contemporanilor: intercesori ai oamenilor față de Dumnezeu în încercarea de salvare și mântuire.

Dintre fiefurile electorilor laici ai Sfântului Imperiu Boemia era de departe cel mai însemnat teritoriu, care cuprindea aproximativ 1,5 milioane de locuitori și 50.000 de km pătrați. Brandenburg era cel de-al doilea fief imperial ca mărime, dar mai slab populat. Ducatul Saxoniei era mai mic ca mărime, dar dens populat - circa 1,2 milioane - iar Palatinatul Rinului număra aproximativ circa 600.000 de suflete. Cei 7 principi-electori, ce formau grupul lorzilor-seniori principali ai Sfântului Imperiu, direct legați de persoana împăratului, dețineau împreună aproximativ ⅙ din populația imperiului, iar teritorial însumau ⅕ din suprafața acestuia.

Alături de cei 7 principi-electori ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, imediat în proximitatea acestora - ca statut social și politic - se găsea un grup de lorzi seculari și spirituali ale căror fiefuri puteau fi moștenite sau vândute, dar fiind vorba de legături de vasalitate față de suveran, împăratul trebuie să își dea acordul pentru orice fel de operațiune de acest tip. „50 de fiefuri spirituale și 33 laice erau deținute de lorzi cu rang princiar, deși titlurile lor ocupau o gamă largă de la arhiepiscop la episcop, duce, conte și marchiz. Toate fiefurile laice erau în mod formal obținute prin moștenire sau cumpărare; în ambele cazuri transferul era subiect al aprobării imperiale. Conducătorii spirituali, inclusiv cei trei electori, erau aleși de conventul catedralei sau al mănăstirii principalei biserici din teritoriile lor, subiect al aprobării formale a împăratului și, în acest caz, al acordului papei. Numărul principilor a fost întotdeauna mai mic decât totalul fiefurilor, din moment ce era posibil pentru electori să obțină fiefuri princiare, în timp ce principii deja existenți puteau să dețină mai mult de un fief, iar principii-episcopi puteau să fie aleși și în

În afara grupului de principi-electori ai Sfântului Imperiu, 7 la număr, urmat de cel al celor mai importanți lorzi laici și spirituali ce aveau în posesie ereditară prin numire și cu acordul suzeranului lor - împăratul - fiefuri locuite de circa 100.000 de supuși, cercul stărilor nobiliare din Imperiu era închis de un segment de nobili mai mici. Lorzi cu un statut care se bucura de protecția imperială în fața abuzurilor nobililor mai puternici, dar neincluși în corpul lorzilor direct atașați de persoana împăratului, aceștia - conți, duci - aveau în posesie fiefuri mai mici pe a căror întindere locuiau doar câteva mii de oameni. Aceste fiefuri erau în număr de 220 pe întinsul Imperiului.

În grupul Stărilor nobiliare din Sfântul Imperiu - impropriu zis, nobiliare - se mai găseau câteva sute de familii înnobilate ale căror fiefuri - circa 1500 - le erau înmânate prin diplomă imperială, erau considerați ca făcând parte din corpul nobiliar atașat împăratului - Reichsritter -, dar așezați pe un statut social și financiar, mult sub cel al principilor-electori și al celorlalți mari lorzi spirituali și laici ai Sfântului Imperiu. În final, mai exista și grupul nobililor locali, dar importanța lor în taxis-ul contemporan era minor, dat fiind faptul că nu beneficiau de „atenția” împăratului și, prin urmare, prestigiul și influența lor erau minore.

Posesiunile cele mai importante, juridic implicate în Sfântul Imperiu, au devenit cele ale Casei de Habsburg, mai ales după preluarea teritoriilor vestice ale fostului Regat al Ungariei în urma cuceririi acestuia de către turcii lui Soliman Magnificul, în 1526. Deși, în mod practic, Habsburgii își aveau „baza” Confederației lor în Viena, iar teritoriile - inclusiv cele ale Coroanei Cehe - erau sub autoritatea lor directă, în sens juridic mai larg, Confederația central-europeană era parte a Sfântului Imperiu, dat fiind faptul că Habsburgii austrieci își securizaseră poziția de împărat. După retragerea aripii spaniole a Habsburgilor de la clamarea titlului imperial, prin înțelegerea dintre cele două părți, poziția ramurii austriece a devenit una și mai puternică. De la finalul secolului al XV-lea neîntrerupt până la desființarea Sfântului Imperiu de către Napoleon în 1806, Habsburgii austrieci au deținut titlul de împărați ai Sfântului Imperiu. Autoritatea lor directă asupra a mai bine de ⅖ din suprafața imperiului (aprox. 7 milioane din cele 17 milioane ale Imperiului) le-a oferit prestigiul și forța financiară de a domina disputele cu principii vasali din Imperiu.

În linii generale, teritorii mai mici sau mai mari din Sfântul Imperiu Roman de Națiunea Germană se aflau sub jurisdicția unuia dintre membrii Stărilor nobiliare. Primite de la împărat ca formă de legătură vasalică între suzeran - împăratul - și stările nobiliare, comunitățile din aceste fiefuri erau plasate sub jurisdicția celui care deținea fieful. Excepțiile însă erau reprezentate de orașele „libere imperiale”, în număr de proximativ 80, localizate în special în Franconia și Suabia - punctul primar de agregare al Sfântului Imperiu - și a căror proprie jurisdicție era independentă de seniorul local care deținea fieful din jurul orașului. La finalul secolului al XVI-lea cel mai mare oraș liber imperial era Augsburg cu o populație de circa 48.000 de locuitori.

Pe lângă marile orașe libere imperiale mai exista și un grup de orașe de dimensiuni mai mici care se bucurau de aceeași protecție a constituției imperiale în ceea ce privește garantarea propriei jurisdicții interne. Heilbronn, Regensburg aveau undeva spre 10.000 de locuitori în debutul secolului al XVII-lea, la care se adăuga grupul orașelor libere imperiale de dimensiuni mici: Schwabisch-Hall. Ultimul, spre exemplu, își exercita autoritatea și asupra satelor din jurul său. Protecția de care se bucurau orașele libere imperiale, chiar și cele de dimensiuni mici, era garantată prin constituția imperială, iar reprezentanții acestor mici orașe libere făceau uz de lege și simbolistică pentru a bara, dacă era necesar, orice interferență din partea seniorului local asupra jurisdicției acestora. Legătura lor era în directă relație cu persoana împăratului. „Oricine ar fi făcut „afaceri” cu baliful de Eriskirch de lângă lacul Konstanz în 1619 ar fi observat stema orașului Buchhorn deasupra ușii - simbolurile orașului reprezentate dintr-un copac și un corn de vânătoare, identificându-se drept lord de de Eriskirch, pe care l-a obținut în 1472, în timp fidelitatea orașului față de împărat și Im

Cel mai mare oraș liber imperial din Sfântul Imperiu Romano-German de la finalul secolului al XVI-lea era Augsburg cu o populație de circa 48.000 de locuitori. În linia a doua se aflau Nurnberg, Strasbourg, Hamburg, Koln și Lubeck a căror populație se afla undeva spre 40.000 de oameni. În cercul al treilea de orașe libere imperiale, ca mărime, se situau Frankfurt, Bremen, Ulm și Aachen cu circa 20.000 de locuitori.

Jurisdicția asupra comunităților localizate pe fiefurile unuia dintre lorzii Sfântului Imperiu era exercitată de aceștia, cu unele excepții. Aceasta excepție era reprezentată de orașele libere imperiale. Practic, ele aveau o jurisdicție proprie asupra cărora seniorii ale căror fiefuri înconjurau orașul respectiv nu aveau niciun fel de drept asupra modului de conducere internă a acestor orașe libere imperiale. În număr de aproximativ 80 - la finalul secolului al XVI-lea - ele erau localizate în principal în Franconia și Suabia, zonele primare de constituire a Sfântului Imperiu, iar statutul lor de orașe libere beneficia deja de vechimea câtorva secole.

Conducerea Sfântului Imperiu Roman de Națiunea Germană era concentrată în persoana împăratului care se baza prin legături de vasalitate pe cei mai importanți lorzi ai imperiului, principii electori și cei aflați în imediata proximitate a suveranului, învestiți cu fiefuri imperiale. Puterea imperială era, teoretic, nelimitată, de unde și lipsa unei încadrări - pentru mult timp - a relației precise dintre împărat și principii imperiului. Cu toate acestea, puterea împăratului nu deriva din forța financiară a fiefurilor sale, ci, mai degrabă, din construcția instituțională de oferire și retragere a fiefurilor - în ultimul caz, în condiții mai speciale - către lorzii imperiului, care deveneau din acel moment, potrivit regulilor medievale, vasali ai suveranului.

Conducerea Sfântului Imperiu era reprezentată de împărat și de stările nobililor aflați în imediata proximitate a suveranului, cu vârful de lance reprezentat de cei 7 principi-electori. Puterea suveranului în calitate de suzeran al lorzilor care erau conectați de tronul imperial prin legături de vasalitate deriva, nu neapărat din puterea financiară a acestuia - împăratul nefiind posesorul unor întinse fiefuri - ci, mai degrabă, puterea lui deriva din anvergura titlului imperial și din dreptul de a acorda și retrage fiefuri lorzilor din Imperiu. Având în vedere teoria din spatele demnității imperiale - universalitatea ei - relația dintre suveran și nobilii săi nu a fost reglată metodic, tocmai pentru că dimensiunea și anvergura titlului imperial prin universalitatea lui însemna ab initio - de la început - lipsa oricărei îngrădirii a clamărilor universale ale împăratului.

Universală și neîngrădită, în teorie, puterea împăratului Sfântului Imperiu - mai bine zis, relația dintre el și lorzii Imperiului - din rațiuni de ordin practic a fost cuprinsă în secolul al XVI-lea în Constituția imperială. Era nevoie de consemnarea juridică a nobililor și cavalerilor de rangurile inferioare, care acționau în numele suveranului în teritoriile Sfântului Imperiu, și între împărat și comunitățile din imperiu.

Deși din a doua jumătate a secolului al XV-lea, de facto, coroana imperială a devenit apanajul Habsburgilor austrieci - cu un intermezzo al ramurii spaniole a Habsburgilor în debutul secolului al XVI-lea - de jure, titlul imperial nu era moștenit. E adevărat, împărații care se bucurau de prestigiu reușeau să-i convingă pe cei 7 principi-electori, în a căror sarcină cădea alegerea împăratului, să își manifeste votul pentru moștenitorul propus de împăratul aflat la capătul vieții. Însă această practică nu a funcționat întotdeauna. Dacă negocierile între pretendentul la tronul imperial și colegiul principilor- electori eșuau, atunci era declarat interregn-ul - vacantarea tronului. Bula de Aur emisă de Carol al IV-lea de Luxemburg, în secolul al XIV-lea, plasa, în situația declarării tronului vacant, conducerea temporară a Sfântului Imperiu în sarcina ducelui de Saxonia și principelui Palatinatului de Rin. Cei doi, pe o linie de demarcație nord-sud a teritoriilor imperiului își partajau temporar prerogativele imperiale.

Atunci când cei 7 principi-electori nu ajungeau la un consens în alegerea persoanei ce urma să ocupe tronul Sfântului Imperiu și era declarat interregn-ul, vacantarea tronului, prerogativele imperiale erau asumate cu titlul temporar de către principii electori de Saxonia și al Palatinatului de Rin. Sub atenția episcopului de Mainz - arhicancelarul imperial și considerat cel mai prestigios dintre toți electorii imperiului datorită primatului ecleziastic onorific - ei trebuiau să convină o dată anume în care colegiul electorilor trebuia să reia votul pentru alegerea siveranului. Așteptările colegiului față de candidații la tronul imperial erau legate, în principiu, de statul acestuia, în sensul în care legăturile de sânge regal ale candidaților erau de la sine înțelese.

Odată cu Habsburgii austrieci din secolul al XVI-lea, ocupantul tronului imperial al Sfântului Imperiu Roman din Casa de Habsburg dispunea - spre deosebire de împărații anteriori - de resurse financiare importante și nu doar de prestigiul titlului imperial. Acest lucru s-a datorat faptului că sub autoritatea directă a Habsburgilor vienezi au intrat și Coroana Cehă și părțile de vest ale fostului Regat al Ungariei, desființat prin cucerirea otomană a lui Soliman Magnificul din 1526. Forța financiară a Habsburgilor, dată de administrarea directă a teritoriilor central - europene, cunoscute convențional sub numele de Imperiu Habsburgic și care erau parte, juridic vorbind, integrantă a Sfântului Imperiu, le oferea Habsburgilor, simultan și împărați ai Sfântului Imperiu, mijloacele practice de a-și impune voința în rândul nobililor din imperiu. Forța financiară a împăraților Habsburgi ai Sfântului Imperiu, derivată din administrarea directă a fiefurilor central-europene era dublată de prestigiul titlului imperial, iar această combinație era vizibilă în momentul în care suveranul își convingea nobilii să se alăture unor campanii militare împotriva turcilor otomani ce se instalaseră deja

Trebuie menționat faptul că lorzii fiefurilor desemnate de împăratului Sfântului Imperiu, precum și comunitățile orașelor libere de pe cuprinsul imperiului, în relația cu suveranul, trebuiau să asigure din fonduri proprii, în funcție de mărimea și puterea financiară a fiecărui fief, până la 24.000 de soldați în solda imperială, timp de o lună pe an. Tradiția, ce mergea înapoi în timp până în vremea lui Carol al IV-lea de Luxemburg în secolul al XIV-lea, era denumită „luna Romană” și era legată de escorta militară desemnată să efectueze călătoria lui Carol al IV-lea spre Roma pentru a fi încoronat împărat de către Episcopul Romei. Costurile „lunii Romane” puteau fi plătite de către comunitățile și lorzii vasali ai împăratului fie dintr-o singură plată, fie „în rate”, suma fiind dispusă pe tronsonul a câtorva lui de-a lungul anului.

Dieta imperială, Reichstag, a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, era organismul care conferea și emitea legile valabile pe întinsul teritoriilor aparținătoare imperiului și era subiectul participării, prin convocare imperială, a membrilor Stărilor nobiliare imperiale - Reichsstand. Propunerile împăratului legislative erau dezbătute în fiecare comunitate cu autonomie juridică, apoi concluziile acestora deveneau subiectul dezbaterilor din cadrul Dietei imperiale, unde acestea deveneau legi efective. Cei care participau efectiv la dezbaterile și adoptările Dietei conduse de împărat erau Stările imperiale care aveau „drept de loc și de vot” în Dietă: Sitz und Stimme.

Organismul responsabil cu emiterea legilor valabile pe cuprinsul teritoriilor Sfântului Imperiu era Dieta imperială, Reichstag. Convocată de împărat și compusă din „stările nobiliare imperiale” -Reichsstande - Dieta imperială își construia practica pe consultarea împăratului cu lorzii supuși asupra legilor pe care intenționa să le adopte. Propunerile legislative ale împăratului erau dezbătute în fiecare comunitate cu autonomie juridică iar concluziile lor erau prezentate în scris împăratului. El putea să țină sau nu cont de aceste deliberări cu valoare de recomandare. Apoi, Reichstag-ul, Dieta imperială, era convocată, iar participarea la lucrările și deciziile acesteia - măsuri ce deveneau legi - era legată de înscrierea în registrul de taxe al Sfântului Imperiu, doar membrii „Stărilor imperiale” care posedau „drept de loc și vot” - Sitz und Stimme - putând să fie parte efectivă din deliberările Dietei imperiale.

Toate deciziile Curții Supreme a Sfântului Imperiu de la Speyer erau puse în practică prin intermediul instanțelor și instituțiilor locale specifice fiecărui principat, ducat sau margrafiat al Sfântului Imperiu. Kreises sau „cercuri imperiale”, ele reprezentau partajarea geografică a teritoriilor Sfântului Imperiu în ceea ce privea apărarea acestuia. Responsabilitatea celor 10 „cercuri imperiale” era de a desemna un candidat pentru Curtea Supremă de la Speyer și de a se preocupa de colectarea sumelor necesare pentru întreținerea armatei în vederea protejării Imperiului în cazul unui atac extern. Această responsabilitate a crescut odată cu finalul secolului al XVI-lea când aceste organisme - Kreises - au devenit instituții de dezbatere și vot la nivelul principatelor și al comunităților locale ale Sfântului Imperiu.

Convocarea regulată a Dietei imperiale a Sfântului Imperiu de către împărat pe durata secolului al XVI-lea a avut la bază necesitatea de aprobare constantă din partea Stărilor imperiale de noi taxe și impozite în vederea permanentului război cu turcii otomani ce se aflau la frontiera estică a Imperiului. Elementul interesant de evoluție instituțională și de reglaj al raportului dintre împărat și lorzii vasali a fost decizia Dietei din 1495 de a declara crearea unei Curți Supremă de Arbitraj - Reichskammergericht - plasată în orașul liber imperial, Speyer. Dacă până atunci animozitățile dintre principii din imperiu sau dintre comunități mergeau până în punctul unui conflict militar - sau chiar între împărat și lorzii lui vasali - de-acum înainte, Reichstag-ul, Dieta imperială, a forțat mutarea disputelor juridice în „sala de judecată” înainte oricăror ciocniri militare. „Împăratul putea să numească doar judecătoriul care prezida juriul și câțiva dintre asistenții lui. Fiefurile propuneau apoi alți candidați care erau selectați de către judecătorii în exercițiu, trebuind să depună un jurământ față de curte care depășea orice obligație avută față de lorzii stăpâni din teritoriile de o

În debutul secolului al XVI-lea prerogativele Curții Supreme de Arbitraj a Sfântului Imperiu de la Speyer, menită să rezolve juridic disputele dintre lorzii, comunități sau împărat și Stările nobiliare, au fost extinse asupra întregului teritoriu al imperiului. Deși principatele electorilor imperiali aveau propriile curți și jurisdicție, Curtea Supremă de Arbitraj rămânea în picioare ca ultimă instanță de apel și recurs a Imperiului. În paralel cu această Curte Supremă a Sfântului Imperiu - Reichskammergericht - împărații Habsburgi au creat în reședința fiefurilor personale central-europene, Viena, o curte paralelă de justiție - Reichshofrat - ale cărei atribuții erau legate, în mare parte, de prerogativele și disputele în care era implicat personal împăratul. Suveranul a recunoscut în continuare deciziile Curții Supreme a Sfântului Imperiu, dar a beneficiat, prin noua curte de la Viena, de o dublă „linie de apel” cu ajutorul căreia își putea permite să pătrundă și peste jurisdicția arondată, în mod normal, Curții Supreme de la Speyer.

Cuplarea unora dintre cele 10 „cercuri imperiale” - Reichskreises -, forma sub care era partiționat teritoriul Sfântului Imperiu din secolul al XVI-lea din punct de vedere al organizării apărării acestuia în cazul unui atac extern, a dus la crearea unor poli de putere extrem de puternici, prin „alianța” dintre fiefurile principilor electori. „Posesiunile Habsburgilor erau grupate în Cercurile separate ale Burgundiei și Austriei pe care le stăpâneau deplin, în timp ce teritoriile Coroanei Cehe nu erau încadrate în această structură. Cei 4 electori din zona Rinului s-au grupat formând un singur Cerc, în ciuda faptului că teritorii de-ale lor erau dispersate și în alte regiuni. Teritoriile mai mici din vest și sud erau grupate în mai compactele Cercuri ale Rinului de Jos (sau Westfalic), Rinului de Sus, Suabiei, Franconiei și Bavariei. Ultimul erau condus de ducele de Bavaria și care, cu 800.000 de locuitori, reprezenta cel mai mare dintre principate, fiind mai bogat decât electoratele. Prezența altor 13 membri, dintre care cel mai cunoscut era arhiepiscopul de Salzburg, îl împiedica pe duce să dețină controlul complet asupra Cercului Bavariei. Posesiunile din nord erau împărțite în C

Reglajele constituționale dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și principii-electori, Stările nobiliare și comunitățile libere imperiale se desfășurau pe mai multe paliere. În calitate de împărat și suzeran al principilor deținători de fiefuri din Sfântul Imperiu el avea două posibilități de a se raporta la aceștia: o dată prin intermediul Reichstag-ului, Dietei imperiale, și în al doilea rând - indirect - prin intermediul adunărilor din cele 10 „cercuri imperiale” - Reichskreises - sub care era împărțit teritoriul Imperiului din punct de vedere al apărării și defensivei. Lorzii laici și spirituali din Stările imperiale nu depindea decât de împărat, iar influența lor a crescut de-a lungul timpului, ajungând la limita dintre secolele XVI-XVII-lea să fie una care îi cerea împăratului să îi implice în guvernarea imperiului.

Suveranul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană se raporta la Stările imperiale - Reichsstande - fie în mod direct, atunci când era convocată Dieta imperială - Reichstag -, fie indirect, prin grupul de nobili „de mediere” reprezentați în adunările celor 10 cercuri imperiale - Reichskreises - sub care erau organizate, din punct de vedere al apărării, teritoriile Sfântului Imperiu. În secolul al XVI-lea poziția Stărilor imperiale devenit una care îi cerea împăratului să îi co-asocieze actului guvernării, iar grupul restrâns al principilor-electori și membrilor Stărilor imperiale depindea doar de împărat. La rândul lor, din fiefurile imperiale își obțineau și întrețineau prestigiul, statutul social și economic, beneficiind de munca supușilor de pe aceste posesiuni. Asupra acestei populații, chiar dacă împăratul nu exercita un control direct, exceptând fiefurile personale ale suveranului - cazul posesiunilor Habsburgilor -, totuși, împăratul controla punerea în posesie și deposedarea unei moșteniri a unui fief princiar prin acordarea sau nu a semnăturii de intrare în posesie.

Trebuie menționată diferența dintre atitudinea aristocrației regatelor occidentale, care era una de loialitate personală față de rege, și Stările imperiale din Sfântul Imperiu a căror loialitate, deși era legată personal de împărat - prin legăturile clasice medievale -, totuși, ea era poziționată întotdeauna și în cheia unei conștiințe de grup colective printr-un atașament față de ideea universală de Imperiu. Obligația lor autoasumată era, la nivel general, față de împărat, iar la nivel local față de supușii din fiefurile imperiale pe care le conduceau de pe cuprinsul imperiului. Din aceste posesiuni și din bunăstarea acestora își trăgeau și mențineau puterea și prestigiul acești principi-electori.

După cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, anumite modificări au apărut în poziționarea membrilor importanți ai Stărilor imperiale din Sfântul Imperiu față de actul apropierii de împărat și co-guvernare, distincția fiind dată de trecerea dinspre o viziune a puterii, mai degrabă personale, spre cea a ideii actului puterii tranzitorii, ce depășește persoana unui împărat sau altul. Acest fapt este consemnat de încoronarea lui Maximilian al II-lea de Habsburg, eveniment la care este consemnată pentru ultima dată prezența personală a tuturor principilor-electori ai Imperiului. Din acest moment, legătura personală a acestora cu suveranul a început să fie înlocuită de ideea reprezentării în raport cu puterea imperială: electorii își trimiteau delegați - de regulă avocați - să îi reprezinte în Dieta imperială, Reichstag. Pentru mica nobilime, conți și baroni de mică însemnătate, prezența personală la Dieta imperială rămânea pe mai departe de dorit, din propria perspectivă: dorința de pătrundere și avansare în grupul Stărilor imperiale.

Cultura politică din Sfântul Imperiu, dacă nu e prea pretențios termenul, și modul de raportare și relaționare dintre împărat și Stările imperiale și dintre acestea și întreaga „orchestrație” socială de nobili de rang mai mici și supușii de rând a constituit una dintre cheile existenței imperiului până în debutul secolului al XIX-lea. Văzută ca o anomalie, la o primă vedere, acest modus vivendi al politicii din Sfântul Imperiu - dezbateri, întâlniri, consultări - dintre diferitele adunări provinciale ale fiecărui fief imperial -, cu toate că nu a dat o forță unitară imperiului, a oferit, în schimb, tocmai șansa de a supraviețui unor vremuri tulburi prin disiparea pe cale legală a tensiunilor apărute. „Mai degrabă decât să împingă rezolvarea unei dispute, cei mai mulți prefereau temporizarea, așteptând calmarea spiritelor sau trecând negocierile la un alt nivel, în cel al constituției imperiale, unde puteau exista mai mulți aliați sau șanse mai bune de succes. Procesul lung al consultării oferea șansa evitării greutăților nedorite prin invocarea unor noi circumstanțe apărute ulterior debutului discuțiilor sau prin amânarea încheierii acordului prin invocarea necesității consultării

Procesul de legiferare din Sfântul Imperiu și cel de rezolvare a diferendelor a constituit în sinea și practica lui unul dintre motivele pentru care Imperiul a rezistat, deși nu era centralizat precum celelalte regate occidentale. Lansarea unui proiect de către împărat, consultarea Stărilor imperiale, apoi în adunările locale și întoarcerea lui în Dieta imperială pentru decizie, oferea tuturor senzația participării la actul guvernării. Chiar dacă, în același timp, multiplele straturi locale de jurisdicție de pe teritoriul Sfântului Imperiu făceau ca de mult ori consensul să fie greu de obținut și deciziile constant amânate pentru o dată viitoare, acest modus operandi politic ținea în viață posibilitatea încheierii unui compromis prin negociere oricând între părțile implicate în deciziile Dietei imperiale. Până și disidenții unei opinii juridice generale exprimate față de o decizie sau alta, față de o lege sau alta, nu își imaginea rezolvarea disputei decât în cadrul Stărilor și a Dietei imperiale, necontestând niciodată arhitectura instituțională a Imperiului, chiar dacă sistemul făcea dificilă ajungerea la un consens rapid.

Teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană din secolul al XVI-lea au devenit câmpul existenței a 3 confesiuni religioase: catolicismul și cele două branșe derivate din catolicism în urma mișcărilor anturate în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Reforma religioasă, luteranism și calvinism. Împăratul nu putea rămâne, prin însăși natura ideii imperiale, decât fidel catolicismului și Episcopului Romei, dar unii dintre principii-electori și implicit fiefurile pe care le conduceau din cadrul Sfântului Imperiu au devenit sensibile la „noul cântec de sirenă”.

Problemele de reglaj constituțional dintre împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană Stările nobiliare și necesitatea codificării cât mai precise, resimțite și cerute de cazurile concrete ale vieții sociale și politice din Sfântul Imperiu, au fost amestecate, inflamate și intercalate peste schimbările confesionale petrecute în teritoriile Imperiului. Catolicismul și Biserica Romană au pierdut teren în momentul în care Reforma religioasă - luteranismul și calvinismul, în special - au fost adoptate de unii dintre principii-electori și supușii din fiefurile imperiale pe care le conduceau. Iar împăratul, prin însăși natura ideii imperiale, nu putea rămâne decât fidel catolicismului și Episcopului Romei.

Teritorializarea religioasă puternică în spațiul Sfântului Imperiu a fost consecința răspândirii Reformei luterane și calvine. Reformei catolică a Bisericii Romane a încercat să contrabalanseze avansul Reformei protestante prin măsurile gândite în cadrul Conciliului de la Trento. Reforma catolică, dezvoltarea in extenso a cultului sfinților drept „cap de pod” în vederea susținerii bisericilor locale, educarea clerului și punerea în mâinile Companiei lui Isus - Ordinul Iezuiților - a învățământului și misionarismului catolic, toate acestea au fost demarate concomitent cu primele forme artistice din finalul secolului al XVI-lea ale noului val artistic - barocul. Aceste elemente au contribuit la recuperarea unor teritorii de către Biserică. Dar „răul” fusese făcut și, din motive de calcul politic și „monedă de schimb” în raport cu puterea imperială, unii dintre principii-electori ai Sfântului Imperiu au aderat la Reformă.

Fenomenul care s-a petrecut de-a lungul secolului al XVI-lea în teritoriile Sfântului Imperiu a fost o „competiție” între confesiuni: catolicismul și noile confesiuni desprinse în urma Reformei protestante, luteranismul și calvinismul. Ascuțirea diferențelor dintre ele au dus, inevitabil, la filtrarea evenimentelor existențiale ale societății prin prisma confesionalizării excesive. „Multe dintre aspectele vieții de zi cu zi au devenit confesionalizate, ridicând bariere invizibile între și chiar printre comunități. Confesiunea unei persoane putea fi dedusă din numele lui sau al ei, cu Josif și Maria devenite semnificativ populare în rândul catolicilor, în timp ce calviniștii respingeau numele de sfinți, apelând în schimb la nume precum Avraam, Daniel, Zaharia, Rahela, Sara și altele din Vechiul Testament. Traducerea Bibliei de către Luther a dus la răspândirea dialectului său saxon în centrul și părți din nordul Germaniei ca formă corectă scrisă, în timp ce standardizarea limbii germane înalte de către iezuiți s-a impus în sud”.

Disputele dintre cele trei confesiuni din teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană - catolică și cele două protestante, luterană și calvină - au dus spre finalul secolului al XVI-lea la respingerea hilară a reformei gregoriene. Papa Grigore al XIII-lea a decretat debutul anului calendaristic odată cu 1 ianuarie și nu cu 25 martie - punând în acord calendarul cu cercetările științifice -, dar protestanții au refuzat să adopte „măsura papală”, motivând că Episcopul Romei intenționează „să le fure 10 zile din viață”. Un protestant precum fizicianul Johannes Kepler vedea echilibrul științei în decizia papală și nu vreo dorință de a-i oprima pe protestanți. Dar această viziune era rezultatul confesionalizării excesive a tuturor aspectelor sociale ale vieții.

Cu toată confesionalizarea ce tindea să acapareze toate aspectele vieții sociale din teritoriile Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană până după Pacea de la Westfalia - ce a consemnat încheierea Războiului de Treizeci de Ani - au existat destul de multe căsătorii mixte. Clivajul dintre adepții Reformei protestante și cei rămași fideli catolicismului a devenit radical după încheierea Războiului de Treizeci de Ani. Segregarea a apărut în orașele Imperiului, aspect „ajutat” și de deciziile radicale luate de judecătorii din teritoriile lui, care au legalizat în acest fel formele extrem de biconfesionalism. „Poate cel mai important, fundamentaliștii de toate credințele să străduiau să imprime diferite caracteristici de gândire și comportament unei societăți care purta cu sine o moștenire bogată anterioară Reformei”.

Ceea ce au reușit Habsburgii de pe tronul Sfântului Imperiu Romano-German din a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost să întrețină o atmosferă culturală și umanistă în teritoriile Imperiului care să treacă peste diferențele confesionale dintre catolici și protestanți, punând în centrul atenției existența Imperiului. În acest mod, suprinzător, Habsburgii au reușit să evite pe teritoriul Sfântului Imperiu episoadele sângeroase precum cele din Franța - masacrarea hughenoților din „Noaptea Sfântului Bartolomeu” - împărații beneficiind de consilierea unor militari apropiați precum Lazarus von Schwendi, care vedea existența Sfântului Imperiu dincolo de orice conflicte interconfesionale, ca mod de a rezista tentativelor de înaintare ale turcilor spre centrul Europei.

Opiniile din jurul împăraților Habsburgi ai Sfântului Imperiu din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, opinii care se plasau de partea menținerii distanței față de disputele interconfesionale din partea suveranului, aveau în vedere faptul că energia acestuia era necesară în apărarea imperiului de turcii otomani aflați la frontierele estice ale monarhiei. La sugestia unor consilieri apropiați, împăratul a încercat să instituie în rândul Stărilor imperiale o politică de fidelitate față de coroană, care să fie întotdeauna mai presus de disputele dintre confesiuni, dar opoziția față de această „intervenție” a suveranului a venit chiar din interiorul establishmentului imperial. „Trezorierul imperial, Zacharias Geizkofler, identificabil ușor drept protestant după prenume, a susținut că autoritatea seculară nu are niciun drept să dicteze în chestiuni de conștiință și că toleranța ar trebui să se dezvolte din înțelegerea reciprocă, nu din impunere politică”.

În general, în istoriografie, Pacea de la Augsburg din 1555 a rămas cunoscută sub sintagma de „pace religioasă”, însă, în fapt, Dieta imperială a confirmat atunci nu doar existența unui status-quo teritorial și confesional în Sfântul Imperiu după anii de război, dar a reglat și aspecte de natură juridică, fiscală și economică, iar proiectele adoptate au fost transmise împăratului care a fost nevoit să le accepte. De fapt, încercările establihsmentului imperial, la această dată, era de a încorpora sub aceeași legalitate aderenții catolicismului precum și pe cei ai celei noii confesiuni protestante: luteranismul.

Cu toate că istoriografia a insistat asupra denumirii Aranjamentului din 1555 de la Augsburg în termenii unei „păci religioase”, în fapt, la Dieta imperială din orașul amintit al Sfântului Imperiu s-au pus în ordine și o serie de factori de ordine juridică și economică. În urma negocierilor din anii anteriori împăratul a consimțit să treacă în legislația imperială încadrarea și acoperirea legală a noii confesiuni luterane. Practic, un singur articol - 29 - din corpul asumat de Dieta imperială de la Augsburg din 1555 era relevant din perspectiva relației împăratului catolic și a principilor și supușilor din Sfântul Imperiu care aderaseră deja la Reforma protestantă, în sensul în care recunoașterea luteranismului devenea formală sub semnătura împăratului.

Trebuie menționat faptul că anii de război intern din Sfântul Imperiu - 1546-1552 - și dificultățile negocierilor ulterioare până la ajungerea unui compromis prin Pacea de la Augsburg a ținut de natura interioară a relației putere-religie din Evul Mediu. În practica medievală, unitatea Bisericii era imaginată drept unitatea legii, a adevărului și a „statului”. Indivizibilitatea lor - legea întemeindu-se pe Adevărul revelat și exprimat prin Biserica creștină - ne face să înțelegem de unde venea dilema contemporană de a păstra indivizibilitatea unității credinței și a legii, atâta timp cât, pe lângă Adevărul Bisericii, mai apăruse un segment care clama că deține Adevărul revelat: luteranismul. Pentru a încerca setarea unui compromis care să rezolve dilema, la Augsburg în 1555, Dieta imperială a trecut „cu cerneală” peste definiții, emițând sensuri vagi asupra drepturilor luteranilor. În timp ce catolicii au considerat că unitatea Bisericii și a legii a rămas pe mai departe intactă, luteranii au interpretat prevederile Păcii de la Augsburg drept o deplină recunoaștere - ceea ce nu a fost adevărat în acest moment al istoriei - din partea establishmentului imperial.

De Pacea de la Augsburg din 1555 a fost legat binecunoscutul principiu „cuius regio eius religio - religia celui care domnește este și religia supușilor” -, numai că aspectul este un fapt ușor inexact istoric. De-abia peste 3 decenii acest dicton a fost trecut oficial din cultura politică în practica legală din teritoriile Sfântului Imperiu. Până în acel moment, ceea ce a încercat Dieta imperială prin corpusul de prevederi de la Augsburg, negociate de Carol Quintul și înaintate împăratului Ferdinand I de Habsburg în 1558 spre semnare în contextul încoronării lui, a fost păstrarea unui echilibru de compromis acceptabil. De fapt, ce s-a încercat în anii anteriori Păcii de la Augsburg - în 1552 -, după ce a devenit evident pentru ambele părți implicate în conflictul intern care dura de câțiva ani că nu va exista un unic câștigător, a fost să se traseze legal teritorializarea confesională a fiefurilor care compuneau Sfântul Imperiu, fără să fie afectată existența lui.

Aranjamentul de la Passau din 1552 stipula dreptul de „reformare”- de trecere spre Reforma luterană a principilor din Sfântul Imperiu care doreau să facă acest lucru - jus reformandi - dar, în aceeași înțelegere semnată, împăratul punea condiții destul de stricte asupra principilor protestanți. Aici suveranul a încercat să ofere nuanțe protestanților, instituind ca anul 1552 să devină un fel de „an zero”, oferind protestanților luterani dreptul de a păstra toate proprietățile ecleziastice pe care le confiscaseră până atunci de la Biserica catolică de pe fiefurile lor în anii anii anteriori de conflict. Peste 3 ani, la Augsburg, el a oferit satisfacție taberei catolice și, în ciuda protestelor Stărilor nobiliare care aderaseră la protestantism, împăratul le-a cerut nobililor protestanți de pe fiefurile rămase catolice ce aderaseră la protestantism, ulterior înțelegerii semnate la Passau, să se retragă din establishmentul politic provincial. „În mod similar, cavalerilor imperiali le era negat dreptul de a adera la Reformă, din moment ce ei nu erau membrii cu drept deplin ai Stărilor, în timp ce credința orașelor imperiale a fost fixată cu caracter permanent, incluzând 8 dintre ele ca

Pacea de la Augsburg - setul de legi și articole de lege discutate de Dieta imperială convocată la Augsburg în 1555 - venea să clarifice sau ar fi trebuit să clarifice raporturile politice și teritoriale dintre principii rămași catolici, cei care aderaseră la Reforma protestantă și modul în care se vor raporta de-acum înainte, juridic vorbind, unii față de ceilalți și față de puterea imperială.

Suveranul Sfântului Imperiu, Carol al V-lea (Quintul), a fost de acord cu măsurile juridice discutate, negociate în prealabil și consemnate prin Aranjamentul de la Augsburg din 1555, prin care - din perspectiva lui - împăratul încerca să ofere recunoaștere juridică temporară luteranilor în raport cu confesiunea catolică. Concesia lui făcută principilor din fiefurile imperiale care aderaseră la Reforma protestantă s-a vrut imaginată din perspectiva împăratului a avea un caracter temporar, dar, în realitate, luteranii nu mai erau dispuși să renunțe la calea deschisă a recunoașterii lor juridice pe lângă Biserica Romei. În același timp, la Augsburg, s-a decis adoptarea unor măsuri care să limiteze cât de mult șicanele dintre cele două părți. Jurisdicțiile erau împărțite, fără nicio posibilitate de intervenție în fiefurile catolice din partea lorzilor luterani și viceversa, iar disputele dintre cele două părți erau armonizate de Curtea Supremă a Imperiului - Reichskammergericht.

Poate unul dintre cele mai importante articole sau cele mai importante măsuri cuprinse în Aranjamentul de la Ausgburg din 1555 era dreptul de a „emigra” - jus emigrandi. Practic, orie catolic sau protestant din teritoriile catolice sau protestante era liber să părăsească fieful în care nu se mai regăsea din punct de vedere spiritual, iar orice formă de blocaj din partea principilor care dețineau fiefurile respective imperiale era ridicată prin sancțiune imperială. Disidenților le era asigurat salvoconductul, iar lorzii care stăpâneau fiefurile imperiale nu le puteau confisca proprietățile respectivilor. Măsura a deschis calea unei coagulări incipiente a unei conștiințe personale, a individului, care a început să iasă din tiparul colectivității de până atunci.

După Aranjamentul de la Augsburg din 1555 au apărut 3 mari confuzii de interpretare derivate din articolele de legi adoptate cu ocazia Dietei imperiale din orașul amintit. Cele trei mari direcții de „confuzie interpretativă” au rămas cunoscute sub numele latinizat de „cele trei Dubia”. Acum știm că luteranii au interpretat aranjamentul drept punctul recunoașterii lor oficiale în Sfântul Imperiu alături de catolicism, dar din perspectiva imperială „Pacea” de la Augsburg era mai mult o reglare cu caracter temporar a situației confuze existente în fiefurile imperiale după anii anteriori de conflict militar.

Prima dintre cele „trei Dubia” - neînțelegeri, confuzii - legate de aranjamentul de la Augsburg în raport cu statul juridic al luteranilor, în schema juridică a Sfântului Imperiu, a fost legată de proprietățile ecleziastice imperiale ale Bisericii din fiefurile Sfântului Imperiu. Apetența principilor-electori de a confisca aceste proprietăți aparținând episcopilor și arhiepiscopilor Bisericii, semnalată anterior înțelegerii de la Passau, a fost blocată de intervenția împăratului Carol al V-lea. După o perioadă de confuzie, Ferdinand I de Habsburg a reglementat existența pe mai departe a celor 3 principate-electorate ecleziastice „clasice”, rămase pe mai departe catolice, iar nobililor din aceste electorate care aderaseră la Reforma luterană li s-a garantat libertatea confesională.

Pătrunderea luteranilor în biserici și capele a adus discuția în punctul în care aceștia au cerut din partea împăratului Sfântului Imperiu să le fie acordat dreptul de a fi aleși episcopi, dar suveranul a insistat, la jumătatea secolului al XVI-lea, că le este recunoscut dreptul de administrare a bisericilor, fără implicarea momentană în treapta clericală. Cele trei electorate-arhiepiscopate ale Sfântului Imperiu au rămas în continuare sub protecție imperială, dar conducătorii lor, arhiepiscopii și episcopii, au început să se poziționeze în raport cu puterea imperială mai mult din postura de prinți ai imperiului, având în vedere faptul că protestanții își făcuseră intrarea în administrarea teritoriilor ecleziastice catolice. Fenomenul a atins cote „fierbinți” în momentul în care, în 1582, fiefurile ecleziastice administrate de protestanți și reprezentate în Dieta imperială - Reichstag - începeau să devină o amenințare pentru tabăra catolică din establishmentul imperial.

A doua dintre cele „trei Dubia” - neclarități- era relația dintre electorii protestanți ai Sfântului Imperiu și proprietățile ecleziastice de pe teritoriile lor - aflate sub jurisdicție imperială - pe care nu le încorporaseră la proprietățile bisericilor din fieful administrat de ei până la înțelegerea de la Passau. Trasarea limitelor jurisdicției între cea imperială și cea provincială din electorate nu a fost un fenomen ușor de realizat, de unde și neînțelegerile apărute, unele dintre ele cu o istorie anterioară izbucnirii Reformei protestante. „Al doilea câmp al incertitudinilor a fost reprezentat de proprietățile ecleziastice mediate care se aflau în cadrul jurisdicției unui conducător luteran, dar care nu fuseseră încorporate în posesiunile bisericilor din teritoriu până în anul 1552. Statutul acestor fiefuri era adesea disputat și înainte de Reformă, din cauza faptului că seniorii laici pretindeau dreptul de a proteja anumite construcții religioase, drepturi în comun sau venituri cu acestea. Era câteodată neclar dacă o anumită mănăstire era mediată sau era de fapt o proprietate imperială, un statut pe care unii abați din sudul Germaniei îl pretindeau atunci când erau amenințaț

A treia dintre neînțelegerile - Dubia - rămase neclarificate în raporturile juridice dintre establishmentul imperial din Sfântul Imperiu și statutul principilor-electori ce aderaseră la Reforma protestantă, a fost legată de verticala socială: ce se întâmpla cu statutul confesional al supușilor din propriile fiefuri? Demografic vorbind, după Aranjamentul de la Augsburg teritoriile catolice care aveau pe întinsul lor minorități luterane erau mai numeroase decât reversul situației, iar interpretarea liderilor catolici a fost de a-i expulza pe minoritarii luterani. În schimb, lorzii protestanți insistau pe libera voință a celor care își manifestau confesiunea luterană, dându-le dreptul să se manifeste liber sau să emigreze.

Cele trei Dubia - neînțelegeri - asupra statutului protestanților în raport cu catolicii din Sfântul Imperiu au crescut în intensitate după jumătate secolului al XVI-lea. Discuțiile au prins un și mai mare avânt și o necesitate crescândă de a rezolva situația juridică după ce s-a remarcat tendința administrațiilor din fiefurile catolice ale Imperiului de a pune semnul egal între fidelitatea față de principele-elector al fiefului și uniformitatea religioasă cerută în teritoriul respectiv. Problema a devenit stringentă și urgent rezolvabilă juridic deoarece confuzia legală genera probleme și de ordin financiar și material. Curtea Supremă de la Speyer se vedea „invadată” de cereri din partea ambelor tabere - catolică și luterană - privind dispute, iar incapacitatea ei de a oferi soluții legale satisfăcătoare a continuat rostogolirea problemei constituționale pe care Aranjamentul de la Augsburg din 1555 - contrar așteptărilor contemporanilor - deși încercase să o rezolve, nu reușise.

Încercând să-și clarifice statul legal în ordinea Sfântului Imperiu, luteranii, și raportul lor față de catolici, s-au adresat Reichstag-ului printr-o serie de întâmpinări - Gravamina - la care au recurs și catolicii. Ambele părți interpretau în mod distinct prevederile Aranjamentului de la Augsburg din 1555. „[...]Pacea a oferit luteranilor egalitate în fața legii, dar i-a lăsat pe catolici cu majoritatea politică. Acest fapt era esențial, deoarece sistemul juridic imperial nu putea fi depanat de structura politică dar nici nu era în măsură să împlinească așteptările din 1555 și să rezolve toate disputele religioase. Incapacitatea Curții Supreme de a face aceste lucruri a ridicat problema constituțională legată de locul autorității laice”.

Dincolo de pozițiile moderate de negociere dintre catolicii și protestanții din Sfântul Imperiu după Aranjamentul de la Augsburg din 1555 - care ar fi trebuit să rezolve legalitatea raporturilor dintre catolicii și nou-apăruții luterani -, opiniile care s-au cristalizat mai puternic între intervalul conceperii Păcii de la Augsburg și momentul izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani din 1618 au fost cele radicalizate. Eforturile împăraților Ferdinand I de Habsburg și Maximilian al II-lea de a găsi un teren de compromis între cele două tabere au fost subminate spre finalul secolului de pasivitatea lui Rudolf al II-lea.

Aranjamentul de la Augsburg din 1555 prin care era confirmată juridic existența nou-apărutei confesiuni luterane pe teritoriile Sfântului Imperiu, a fost interpretată drept o „necesitate” temporară de către papa Pius al V-lea, având în vedere că Imperiul nu-și putea permite un război religios dat fiind faptul că turcii otomani se aflau la frontierele orientale ale acestuia. Perspectiva luterană asupra celor trei Dubia - neînțelegeri - și a confuziilor derivate din neclarificarea completă a statutului luteranilor, era aceea a „rezistenței” politice în fața a ceea ce ei vedeau drept „oprimarea celor minoritari” de către împărat și Biserica Catolică. Dar, în linii generale, luteranii protestanți din Sfântul Imperiu au rezistat încercărilor calvinilor de a-i atrage într-o mișcare împotriva autorității imperiale.

Poziționarea catolică față de cele trei Dubia derivate din Aranjamentul de la Augsburg din 1555 a fost consemnată un deceniu mai târziu de către papa Pius al V-lea care accepta compromisul și toleranța față de noua confesiune luterană de pe teritoriul Sfântului Imperiu drept „un rău mai mic”. Episcopul Romei vedea acest lucru ca o variantă mult mai puțin dăunătoare decât riscurile unui război civil în condițiile în care oricum Imperiul trebuia să „fie în gardă”, având în vedere că Imperiul Otoman, după 1526, se afla la frontierele estice ale monarhiei.

Poziția papa Pius al V-lea față de noua confesiune luterană din Sfântul Imperiu, consemnată la un deceniu după Aranjamentul de la Augsburg, era una care a oferit „material de interpretare” și viziunii militante și celei moderate din tabăra catolică cu privire la problemă. Catolicii moderați vedeau cu titlu temporar recunoașterea și toleranța arătat luteranilor pe care îi „așteptau” să se întoarcă în sânul Bisericii; acceptare dar nu egalitate completă în drepturi. În schimb, aripa militantă - în special, iezuiții -, se raportau la protestanții luterani și la Aranjamentul de la Augsburg, nu ca la un acord care le-ar fi acordat legalitate și recunoaștere juridică în Sfântul Imperiu, ci, mai degrabă, ca la o măsură a Dietei imperiale din amintitul oraș de a suspenda efectele excomunicării „autorului ereziei”, Martin Luther, din urmă cu două 3 decenii.

Poziția catolicilor militanți - iezuiții - cu privire la cele trei Dubia din Aranjamentul de la Augsburg din 1555 - se baza pe interpretarea unuia dintre articolele Păcii care stipula că în problema conținutului preceptelor noii confesiuni luterane, teologi înzestrați urmează să se exprime pentru a aproba sau respinge valabilitatea acestora. În acest fel, catolicii militanți vedeau acceptarea și tolerarea luteranilor cu titlu temporar „până la clarificarea situației”. Conciliul Bisericii de la Trento a pus, ulterior, între paranteze, deciziile de la Augsburg privind recunoașterea juridică a luteranilor, ceea ce a conferit consolidarea poziției militante a catolicilor. Ei susțineau, atunci când îl interpelau pe împărat, că nu fac decât să prezinte „scrisoarea clară” a Dietei imperiale de la Augsburg - klare Buchstabe.

Poziția protestanților luterani asupra prevederilor Aranjamentului de la Augsburg mergea în direcția dorinței lor ca, ulterior, o parte a catolicilor din Sfântul Imperiu să îmbrățișeze tot mai mult noua confesiune luterană. Calvinii - noua confesiune protestantă - s-a insinuat în rândul adepților la vârf înalt ai luteranismului, încercând să obțină un loc la masa doritelor negocieri dintre catolici și protestanți. La un deceniu după încheierea Păcii de la Augsburg și a Conciliului Bisericii de la Trento, aripa militantă a luteranilor vedea în poziția catolicilor drept tentative de eliminare a drepturilor - și așa, oarecum fragile - ale luteranilor obținute prin intermediul Dietei imperiale de la Augsburg. În acest fel, luteranii militanți au preluat din catolicism ideea „rezistenței”, dar au revalorizat-o și i-au dat o simbolistică nouă, ei portretizându-se drept luptători minoritari oprimați ai rezistenței în fața majorității catolice a Bisericii, sprijinite de împărat.

Până în preajma domniei lui Rudolf al II-lea de Habsburg, opinia radicală a promovării confesiunii proprii în termenii legalității din Sfântului Imperiu operată de calvini, nu a găsit mulți aderenți în tabăra luteranilor. În general, luteranii s-au distanțat de linia radicală și chiar au urmat o linie a fidelității față de împărat, mai ales atunci când acesta a refuzat să intre în război alături de Spania în rebeliunea din Țările de Jos olandeze și să sprijine Biserica în teritoriile respective. Mai mult, împăratul nu a intervenit nici în Războiul civil din Franța, iar pe partea lor, luteranii din Sfântul Imperiu le-au respins cererea calvinilor de a condamna masacrul hughenoților parizieni de către tabăra catolicilor în Noaptea Sfântului Bartolomeu. Luteranii din Sfântul Imperiu au opinat că hughenoții calvini au fost „pedepsiți” din cauza faptului că s-au făcut vinovați de rebeliune împotriva regelui francez.

Ideea rezistenței, preluată de luterani din catolicism, a fost revalorizată de aceștia pentru a contracara orice tentativă de negare a drepturilor - pe care ei și le imaginaseră definitiv statuate juridic - în Aranjamentul de la Augsburg. Dar în contemporaneitate ea ridica probleme juridice și filosofice: răzvrătirea și rebeliunea putea fi doar împotriva Bisericii - în probleme religioase - sau se putea extinde și la brațul secular care sprijină Biserica? Aluzia mergea în direcția împăratului Sfântului Imperiu. Deși ideea consacrată de până atunci era cea a supunerii față de conducător - Jean Calvin recomanda și creștinilor din Imperiul Otoman supunerea față de sultan -, teologii protestanți au operat modificări în interpretarea raportului dintre puterea imperială și „datoria față de Dumnezeu”. Întreaga schemă interpretativă le-a oferit acestora argument pentru posibilitatea evitării autorității imperiale. „[...]unii protestanți au împrumutat modelul clasic al magistraților inferiori, precum cel al eforilor spartani și al tribunilor romani care protejau libertățile supușilor împotriva unui potențial suveran tiran[...]Aceasta a fost în mod special binevenită pentru fondatorii Ligii,

Spre finalul secolului al XVI-lea catolicismul militant din Sfântul Imperiu a dus la radicalizarea treptată a luteranilor. Depășirea liniei „roșii” și drumul spre un război cu implicații politice, constituționale și religioase au fost urmate în momentul în care ideea rezistenței față de suveranul - tiran, asumată de o parte a liderilor luterani, a fost însușită de luteranii din teritoriile Sfântului Imperiu, replicată la scară provincială și „aplicată” nobililor și orășenilor. „Adevărata radicalizarea a urmat doar pentru că opoziția Habsburgilor față de Protestantismul dintre proprii supuși i-a convins pe unii dintre ei că dreptul de a rezista se poate extinde, de asemenea, și nobililor și chiar orășenilor care aveau de-a face cu persecuția”.