
Rudolf al II-lea de Habsburg și Războiul cel Lung cu Imperiul Otoman. Scrisoarea imperială de toleranță religioasă
Context și implicații europene
După ce nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din Arhiducatul Austriei au primit recunoașterea și acceptarea confesiunii lor din partea arhiducelui Matia de Habsburg în 1609, la câteva luni după, fratele arhiducelui, împăratul Rudolf al II-lea, presat constant de Stările din Coroana Cehă, a semnat ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță religioasă. Prin ea împăratul le acorda libertatea religioasă și, mai important, cea politică nobililor din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Nobilii cehi au insistat constant pe lângă împărat, readucându-i aminte că ei au fost cei care l-au sprijinit - fiind gata să intervină chiar militar - în disputa pe care o avusese cu fratele lui, arhiducele Matia. Reacția administrației catolice din Coroana Cehă a Habsburgilor la Scrisoarea de toleranță religioasă, emisă de împăratul Rudolf al II-lea, prin care nobililor protestanți le era acordat dreptul de a se autoguverna - ceea ce a dus la crearea unei linii paralele de autoritate publică - a fost să refuze contrasemnarea actului emis de suveran. Rudolf al II-lea a devenit tot mai „nefrecventabil” în momentul în care a împărțit cu aceeași generozitate o Scrisoare de toleranță și protestanților din posesiunile austriece.
Începând cu anii 1526-1529 frontiera estică a Sfântului Imperiu, și implicit a posesiunilor Habsburgilor, era vecină cu Imperiul Otoman, după cucerirea Regatului Ungariei de sultanul Soliman Magnificul. Pe tronsonul următoarelor decenii s-au consemnat lupte pentru trasarea și delimitarea frontierelor, mai ales pe fondul preluării teritoriilor vestice ale fostului regat maghiar de ramura austriacă a Habsburgilor. În 1590, Rudolf al II-lea s-a văzut nevoit să accepte semnarea unei înțelegeri care prelungea armistițiul, valabil din 1568, cu încă 8 ani. Războiul declanșat la câțiva ani după între cele două părți și încheierea lui, cu pierderi de ambele părți, a fost parte constitutivă din încrengătura de motive care au cuprins în cadre generale conflictul care avea să izbucnească ulterior, la scară europeană, și anume Războiul de Treizeci de Ani.





În linii generale armata Habsburgilor din secolul al XVI-lea era segmentată în regimente și companii, atât pentru infanterie cât și pentru trupele de cavalerie. Se practica din ce în ce mai mult subcontractarea atunci când era vorba de recrutarea soldaților pentru campania militară. Unul dintre prinții imperiali îl mandata pe un ofițer superior să încorporeze soldați, care, la rândul lui, obișnuia să desemneze sarcina unor căpitani. Asupra liniei de comandă în debutul secolului al XVII-lea, gradele militare de-atunci sunt în mare măsură în vigoare și astăzi.




Scopul tacticii militare era de a utiliza la maximum combinația dintre infanterie, cavalerie și artilerie pentru a obține avantajul major pe câmpul de luptă și, în final, victoria asupra inamicului. Artileria era utilizată pentru a deschide printr-un baraj de foc avansul corpurilor de cavalerie și infanterie. În același timp, preocuparea artileriei din armata imperială a Habsburgilor era de anihila sau de a reduce puterea de foc a artileriei inamice, pentru a permite avansarea în siguranță a propriilor armate.




Constantele atacuri și „încăierări” de la frontiera dintre Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman, în vestul Ungariei de astăzi, s-au intensificat spre finalul secolului al XVI-lea. Bandele de jaf ale Uskoks-cilor croați, care acționau în teritoriile otomane peste linia de frontieră, erau priviți de Semilună drept o provocare susținută de Habsburgi. În realitate, caracterul seminomad al acestora și creșterea demografică din teritoriile aflate la zona de contact dintre cele două imperii locuite de aceștia, au făcut imposibile controlul lor de către autoritățile imperiale. Incursiunile lor i-au adus până în Bosnia și Croația, ceea ce a dus la retalierea sultanului Murad al III-lea, prin declanșarea Războiului cel Lung, în 1593, împotriva Imperiului Habsburgic. Aici, din acest moment și în acest context trebuie să încadrăm domnia lui Mihai Viteazul pentru a-i putea vedea toate conexiunile momentului.






După 3 ani de la declanșarea Războiului cel Lung dintre Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman, din 1593, turcii ocupaseră, în nord-estul Ungariei de astăzi, cetatea Eger-ului. În acel moment, Țara Românească și Principatul Transilvaniei s-au raliat taberei lui Rudolf al II-lea împotriva sultanului. Momentul a fost interpretat de administrația imperială drept unul de neratat, mai ales că principele Sigismund Bathory era dispus să accepte suzeranitatea Habsburgilor.





După câțiva ani de când armatele Habsburgilor dețineau controlul asupra unor teritorii din fostul Regat al Ungariei, anterior deținute de turci, în cadrul evenimentelor angrenate în Războiul de 13 Ani, opoziția nobililor locali față de politica imperială și față de generalul imperial, Gheorghe Basta, a erupt în revoltă. Dincolo de anii cheltuielilor militare suportate de ei, confiscarea proprietăților unor nobili protestanți la pachet cu politica lui Rudolf al II-lea, operată în teritorii de oamenii împăratului, au alienat nobilimea din Ungaria și Transilvania. Coaliția lor și revolta condusă de Istvan (Ștefan) Bocskai împotriva trupelor austriece din zonele controlate de aceștia a devenit un fapt și a izbucnit în 1604.






Încheierea acordului de la Viena din vara anului 1606 dintre Habsburgi și principele Istvan Bocskai, proclamat de Dietă, al Ungariei și Transilvaniei, acord semnat de arhiducele Matias în numele împăratului Rudolf al II-lea, a fost urmat în toamna aceluiași an de semnarea unui tratat cu turcii otomani la Zsitva Torok. Războiul nu adusese niciun succes, nici sultanului și nici lui Rudolf al II-lea. După mai bine de un deceniu de distrugeri provocate de conflict, cei doi s-au văzut nevoiți să accepte termenii tratatului de pe poziții de egalitate, deși ambii și-ar fi dorit să „rezolve” definitiv problema adversarului, având în vedere constantele „încăierări” de la frontiera celor două imperii din Ungaria.



Eșecul Habsburgilor în fața turcilor otomani din Războiul cel Lung a dus la tulburări în cadrul familiei imperiale. Frustrările erau cu atât mai mari cu cât sumele cheltuite în desfășurarea conflictului, la care contribuiseră masiv și nobilii din Sfântul Imperiu, au fost uriașe. În momentul în care a primit comanda trupelor imperiale din Ungaria, arhiducele Matia de Habsburg, nu a tolerat pierderea cetății Gran - astăzi Esztergom din Ungaria - și l-a executat pe mareșalul Russwurm. După încheierea păcii cu sultanul otoman din anul următor vânătoarea de vinovați, coroborată și cu alte aspecte, a izbucnit în interiorul dinastiei imperiale.




Primele semne ale unei eventuale depuneri a împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg de pe tronul Sfântului Imperiu au fost sugestiile adresate de ambasadorul Regatului Spaniei către Sfântul Scaun, dar Episcopul Romei a refuzat să dea curs unei eventuale acțiuni în acest sens. Mai mult, nu era foarte clar dacă împăratul nu mai era capabil să guverneze, ci, mai degrabă, retragerea lui avea de-a face cu o lungă depresie pe care contemporanii o numeau melancolie. Dar acest lucru nu i-a împiedicat pe frații suveranului să ia în considerare pregătirea terenului pentru succesiunea la coroana imperială.





În primăvara anului 1608, arhiducele Matia de Habsburg, sprijinit de Stările protestante din Ungaria Habsburgică și din posesiunile austriece ale Confederației Habsburgice, se îndrepta în fruntea a peste 30.000 de soldați spre Praga, în încercarea de a-și sili fratele, împăratul Rudolf al II-lea, să negocieze succesiunea tronului în favoarea lui. Ceilalți frați ai împăratului fuseseră scoși din schema succesiunii coroanei. Pentru a-și pregăti terenul, în eventualitatea în care ar fi preluat autoritatea asupra posesiunilor dinastiei, Matia a trimis scrisori Stărilor și din Sfântul Imperiu pentru a-și justifica gestul și a convinge principii-electori că el e persoana potrivită pentru a fi următorul împărat. După ce Moravia defectase și ea în favoarea arhiducelui Matia, Praga și Coroana Cehă erau zonele în care se „juca” viitorul împăratului Rudolf al II-lea.





În posesiunile austriece ale Habsburgilor, poziția dominantă în Dieta Stărilor a fost câștigată de baronul Tschernembl, un calvinist radical. Perorând pe marginea înțelegerii de la Lieben dintre împăratul Rudolf al II-lea și fratele lui, arhiducele Matia, baronul a emis părerea potrivit căreia odată cu renunțarea împăratului la posesiunile austriece în favoarea arhiducelui Matia s-au creat premisele unui interregn. Nobilii protestanți s-au adunat la Horn, la reședința baronului, și l-au recunoscut ca succesor pe Matia. În același timp, și-au declarat secesiunea față de nobilii catolici din Stări și față de administrația catolică a Arhiducatului Austriei. Poziția lui Matia a devenit una dificilă.





După ce nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din Arhiducatul Austriei au primit recunoașterea și acceptarea confesiunii lor din partea arhiducelui Matia de Habsburg în 1609, la câteva luni după, fratele arhiducelui, împăratul Rudolf al II-lea, presat constant de Stările din Coroana Cehă, a semnat ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță religioasă. Prin ea împăratul le acorda libertatea religioasă și, mai important, cea politică nobililor din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Nobilii cehi au insistat constant pe lângă împărat, readucându-i aminte că ei au fost cei care l-au sprijinit - fiind gata să intervină chiar militar - în disputa pe care o avusese cu fratele lui, arhiducele Matia.






