Sub aspectul structurii armata Sfântului Imperiu condus de dinastia de Habsburg era împărțită în regimente și companii. Practic, în chestiunea emiterii ordinului imperial de convocare în vederea desfășurării de operațiuni militare, principii-electori mandatau un ofițer de rang superior, de regulă un colonel sau general, care să se ocupe de încorporarea soldaților. La rândul lor, acești ofițeri „subcontractau” sarcina unor căpitani. În linii mari, regimentele conduse de acești ofițeri superiori erau compuse din circa 4, 5 companii fiecare. În ceea ce privește gradele militare, de menționat faptul că, treptele militare și gradele de-acum au o istorie care poate fi identificată atunci, în debutul secolului al XVII-lea. „Un colonel era asistat de un locotenent-colonel care comanda în absența lui. Un maior superviza antrenamentul și modul de administrare a acestuia și putea comanda o parte a regimentului dacă acesta fusese desprins de restul regimentului. Acești trei ofițeri de Stat-Major erau completați cu secretari, capelani, doctori și ofițer de miliție militară responsabil cu aplicarea pedepsei. Același model era replicat în fiecare companie, unde un căpitan erau asistat de unul dintre cei doi locotenți-colonel împreună cu un stegar (numit cornist în cavalerie) responsabil cu drapelul unității. Exista în general și o companie de copiști, medici chirurgi și un număr de subofițeri. Împreună, aceste grade superioare erau cunoscute drept prima plana sau prima linie, pe baza faptului că numele lor erau listate înaintea tuturor celorlalte în registrul de înrolare”.

În principiu un căpitan avea sub comandă 300 de soldați în armata Habsburgilor din debutul secolului al XVII-lea, acest lucru fiind cauzat și de limitarea câmpului vizual în condițiile desfășurării armelor de foc. În jur de ⅓ dintre soldații aflați în campanie erau veterani, ofițerii fiind conștienți că de experiența lor se pot folosi și, mai important, ei pot constitui un imbold pentru cei tineri aflați la prima experiență pe câmpul de luptă. Infanteria era plasată în formație compactă, de regulă în preajma comandantului regimentului, iar formația de toboșari în același loc pentru a ritma și transmite comenzile comandantului. Mărimea regimentului comandant oferea și prestigiul comandantului aflat la conducerea acestuia.

Modelul militar patentat de Habsburgii spanioli în secolul al XVI-lea și utilizat în conflictul dintre monarhia spaniolă și rebeliunea din Țările de Jos a fost preluat și de Habsburgii austrieci și folosit ca atare. Regimentele au început, individual, numeric vorbind, „să sară” de la câteva sute la 3.4000 fiecare. Proporția infanteriei în rândul armatelor Imperiului Habsburgic în raport cu cavaleria era de 5 la 1, numărul devenind mai mare în funcție de context, dacă ținem cont de numărul soldaților pedeștri încartiruiți în cetățile de la frontiera cu Imperiul Otoman.

Artileria din cadrul armatei Imperiului Habsburgic din secolul al XVI-lea, sub raport organizatoric, se afla încă într-o stare de corp autonom cu tradiție proprie, canonierii, tunarii din corpul de artilerie considerându-se pe sine posesorii unei adevărate „arte” militare. „Artileriei îi lipsea organizarea formală din moment ce tunarii se priveau pe sine drept o ghildă separată sub patronajul Sfintei Barbara, protectoarea minerilor. A fi tunar era considerată o artă specială cu propriile tradiții și ritualuri. Echipajele catolice de tunari își făceau semnul crucii înaintea tragerii și toți credincioșii acordau pieselor lor de artilerie nume personalizate. Specialiștii germani au calculat că două până la patru piese de artilerie erau necesare pentru fiecare 1000 de soldați, dar de regulă doar tunurile ușoare și falconetele însoțeau infanteria și cavaleria în luptă. Tunurile de calibru mare erau scumpe de fabricat și dificil de manevrat, făcându-le în același timp trofee valoroase și vulnerabile pentru un inamic victorios”.