Rudolf al II-lea de Habsburg și Războiul cel Lung cu Imperiul Otoman. Scrisoarea imperială de toleranță religioasă

Context și implicații europene

autor Alexandru Cristian Enescu, mai 2016

Războiul de 13 ani care a izbucnit în 1593 între Imperiul Habsburgic, condus de Rudolf al II-lea, concomitent și suveran al Sfântului Imperiu, a fost unul din seria celor care s-au desfășurat - de mai mică sau mai mare intensitate - între Hasburgi și turcii otomani pe linia frontierei din Ungaria de astăzi din secolul al XVI-lea. Într-un final, în 1606 războiul s-a încheiat fără ca vreuna dintre părți să fii obținut avantaje strategice. Deși ambele părți - atât împăratul cât și sultanul - urmăriseră în Războiul de 13 Ani să obțină preeminență asupra adversarului, având în vedere lungile conflicte mai mici sau mari dintre cele două părți de la frontiera militară din Ungaria, ele au convenit fără prea multă tragere de inimă la semnarea tratatului. Practic, războiul de mai bine de un deceniu adusese doar distrugeri inutile. Sultanul și împăratul de Habsburg, în urma acordului de la Zsitva Torok, urmau să se raporteze unul la celălalt în termeni de parteneri egali. În același timp, sultanul păstra Eger-ul, iar taxa anuală pe care Habsburgii o plăteau Imperiului Otoman, începând cu anul 1547, a fost ridicată. „Taxa de eliberare” plătită de Rudolf al II-lea a fost fixată la 200.000 de florini. Acordul de pace a fost reînnoit succesiv în 1615, 1642 și 1662.

După ce nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din Arhiducatul Austriei au primit recunoașterea și acceptarea confesiunii lor din partea arhiducelui Matia de Habsburg în 1609, la câteva luni după, fratele arhiducelui, împăratul Rudolf al II-lea, presat constant de Stările din Coroana Cehă, a semnat ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță religioasă. Prin ea împăratul le acorda libertatea religioasă și, mai important, cea politică nobililor din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Nobilii cehi au insistat constant pe lângă împărat, readucându-i aminte că ei au fost cei care l-au sprijinit - fiind gata să intervină chiar militar - în disputa pe care o avusese cu fratele lui, arhiducele Matia. Reacția administrației catolice din Coroana Cehă a Habsburgilor la Scrisoarea de toleranță religioasă, emisă de împăratul Rudolf al II-lea, prin care nobililor protestanți le era acordat dreptul de a se autoguverna - ceea ce a dus la crearea unei linii paralele de autoritate publică - a fost să refuze contrasemnarea actului emis de suveran. Rudolf al II-lea a devenit tot mai „nefrecventabil” în momentul în care a împărțit cu aceeași generozitate o Scrisoare de toleranță și protestanților din posesiunile austriece.

Contextul declanșării Războiului de 13 ani dintre Habsburgi și Imperiul Otoman

Începând cu anii 1526-1529 frontiera estică a Sfântului Imperiu, și implicit a posesiunilor Habsburgilor, era vecină cu Imperiul Otoman, după cucerirea Regatului Ungariei de sultanul Soliman Magnificul. Pe tronsonul următoarelor decenii s-au consemnat lupte pentru trasarea și delimitarea frontierelor, mai ales pe fondul preluării teritoriilor vestice ale fostului regat maghiar de ramura austriacă a Habsburgilor. În 1590, Rudolf al II-lea s-a văzut nevoit să accepte semnarea unei înțelegeri care prelungea armistițiul, valabil din 1568, cu încă 8 ani. Războiul declanșat la câțiva ani după între cele două părți și încheierea lui, cu pierderi de ambele părți, a fost parte constitutivă din încrengătura de motive care au cuprins în cadre generale conflictul care avea să izbucnească ulterior, la scară europeană, și anume Războiul de Treizeci de Ani.

Războiul de 13 ani care a izbucnit în 1593 între Imperiul Habsburgic, condus de Rudolf al II-lea, concomitent și suveran al Sfântului Imperiu, a fost unul din seria celor care s-au desfășurat - de mai mică sau mai mare intensitate - între Hasburgi și turcii otomani pe linia frontierei din Ungaria de astăzi din secolul al XVI-lea. Dinastia vieneză stăpânea sud-vestul și nordul fostelor teritorii ale Regatului Ungariei iar turcii otomani centrul și sud-estul fostului regat maghiar. Disputa dintre cele două puteri era legată de controlul asupra frontierelor și zonelor de influență, efortul fiind unul consistent din partea dinastiei austriece care avea o forță demografică de 3 ori mai mică decât ceea ce putea ridica Imperiul Otoman.

În pregătirea apărării frontierei de est a Confederației Hasburgilor, la limita cu Imperiul Otoman din vestul Ungariei de astăzi, dinastia austriacă a dezvoltat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI- lea un sistem de frontieră militară. Pe linia întregii frontiere dintre cele două puteri Habsburgii au construit 12 mari fortărețe și 130 de dimensiuni mai mici în care erau încartiruiți în jur de 22.000 de soldați. Costurile întreținerii unei asemenea forțe permanente erau deosebit de mari pentru vistieria imperială, ceea ce îi făcea pe împărați să-și interpeleze Stările care ofereau granturi pentru susținerea costurilor militare. Chiar dacă existau animozități între nobilii catolici și cei protestanți, amenințarea turcilor otomani era văzută drept un scop comun de apărare.

Pentru a mai diminua din costurile generate de întreținerea sistemului liniei militare de apărare a frontierei estice a Imperiului Habsburgic, implicit al Sfântului Imperiu, Habsburgii austrieci au apelat la o tehnică menită să ușureze din costurile suportate de administrația centrală. Anumite sectoare ale liniei de frontieră erau puse în sarcina autorităților locale, sistem pe care dinastia imperială l-a utilizat și în secolele XVII-XVIII: regimentele grănicerești.

În momentul în care Războiul cel Lung (sau Războiul de 13 Ani) a izbucnit în 1593 între Confederația Habsburgilor și Imperiul Otoman, cu care se învecina la frontiera estică a acesteia aflată în Ungaria de astăzi, forța mobilizată de Rudolf al II-lea din posesiunile dinastiei precum și din Sfântul Imperiu - al cărui suveran era - a fost cea mai extinsă de la conflictul anterior important dintre cele două părți din 1568. În fapt, în acest conflict și-au făcut „încălzirea” o parte dintre figurile militare ce vor apărea ulterior în Războiul de Treizeci de Ani. De asemenea, tehnica militară și impactul tot mai mare al artileriei și distrugerile provocate de aceasta au devenit tot mai consistente din acest moment.

Urmând evoluția armelor de foc, din debutul secolului al XVI-lea, deja, generalii schimbau tacticile de luptă pentru a maximiza avantajul dar de puterea de foc a tunurilor și armelor de foc. Cele două tunuri, în principiu, utilizate de armatele Hasburgilor erau Kartaunen și Schlangen. Primul era scurt, extrem de greu, fiind nevoie de circa 13 cai pentru a-l transporta, și era utilizat în principal pentru bombardarea zidurilor fortărețelor. Cel de-al doilea avea țeava mai lungă, bătaie mai lungă și precizie mai mare. Un model derivat din Schlangen, dar de greutate mai mică - ceea ce îl făcea mai ușor manevrabil - era numit Falkone. Prototipuri de „mine antipersonal” erau deja în uzul armatelor, precum și muschetele și prototipuri de pistoale.

Structura și organizarea militară a armatei Imperiului Habsburgic

În linii generale armata Habsburgilor din secolul al XVI-lea era segmentată în regimente și companii, atât pentru infanterie cât și pentru trupele de cavalerie. Se practica din ce în ce mai mult subcontractarea atunci când era vorba de recrutarea soldaților pentru campania militară. Unul dintre prinții imperiali îl mandata pe un ofițer superior să încorporeze soldați, care, la rândul lui, obișnuia să desemneze sarcina unor căpitani. Asupra liniei de comandă în debutul secolului al XVII-lea, gradele militare de-atunci sunt în mare măsură în vigoare și astăzi.

Sub aspectul structurii armata Sfântului Imperiu condus de dinastia de Habsburg era împărțită în regimente și companii. Practic, în chestiunea emiterii ordinului imperial de convocare în vederea desfășurării de operațiuni militare, principii-electori mandatau un ofițer de rang superior, de regulă un colonel sau general, care să se ocupe de încorporarea soldaților. La rândul lor, acești ofițeri „subcontractau” sarcina unor căpitani. În linii mari, regimentele conduse de acești ofițeri superiori erau compuse din circa 4, 5 companii fiecare. În ceea ce privește gradele militare, de menționat faptul că, treptele militare și gradele de-acum au o istorie care poate fi identificată atunci, în debutul secolului al XVII-lea. „Un colonel era asistat de un locotenent-colonel care comanda în absența lui. Un maior superviza antrenamentul și modul de administrare a acestuia și putea comanda o parte a regimentului dacă acesta fusese desprins de restul regimentului. Acești trei ofițeri de Stat-Major erau completați cu secretari, capelani, doctori și ofițer de miliție militară responsabil cu aplicarea pedepsei. Același model era replicat în fiecare companie, unde un căpitan erau asistat de unul dintre cei doi locotenți-colonel împreună cu un stegar (numit cornist în cavalerie) responsabil cu drapelul unității. Exista în general și o companie de copiști, medici chirurgi și un număr de subofițeri. Împreună, aceste grade superioare erau cunoscute drept prima plana sau prima linie, pe baza faptului că numele lor erau listate înaintea tuturor celorlalte în registrul de înrolare”.

În principiu un căpitan avea sub comandă 300 de soldați în armata Habsburgilor din debutul secolului al XVII-lea, acest lucru fiind cauzat și de limitarea câmpului vizual în condițiile desfășurării armelor de foc. În jur de ⅓ dintre soldații aflați în campanie erau veterani, ofițerii fiind conștienți că de experiența lor se pot folosi și, mai important, ei pot constitui un imbold pentru cei tineri aflați la prima experiență pe câmpul de luptă. Infanteria era plasată în formație compactă, de regulă în preajma comandantului regimentului, iar formația de toboșari în același loc pentru a ritma și transmite comenzile comandantului. Mărimea regimentului comandant oferea și prestigiul comandantului aflat la conducerea acestuia.

Modelul militar patentat de Habsburgii spanioli în secolul al XVI-lea și utilizat în conflictul dintre monarhia spaniolă și rebeliunea din Țările de Jos a fost preluat și de Habsburgii austrieci și folosit ca atare. Regimentele au început, individual, numeric vorbind, „să sară” de la câteva sute la 3.4000 fiecare. Proporția infanteriei în rândul armatelor Imperiului Habsburgic în raport cu cavaleria era de 5 la 1, numărul devenind mai mare în funcție de context, dacă ținem cont de numărul soldaților pedeștri încartiruiți în cetățile de la frontiera cu Imperiul Otoman.

Artileria din cadrul armatei Imperiului Habsburgic din secolul al XVI-lea, sub raport organizatoric, se afla încă într-o stare de corp autonom cu tradiție proprie, canonierii, tunarii din corpul de artilerie considerându-se pe sine posesorii unei adevărate „arte” militare. „Artileriei îi lipsea organizarea formală din moment ce tunarii se priveau pe sine drept o ghildă separată sub patronajul Sfintei Barbara, protectoarea minerilor. A fi tunar era considerată o artă specială cu propriile tradiții și ritualuri. Echipajele catolice de tunari își făceau semnul crucii înaintea tragerii și toți credincioșii acordau pieselor lor de artilerie nume personalizate. Specialiștii germani au calculat că două până la patru piese de artilerie erau necesare pentru fiecare 1000 de soldați, dar de regulă doar tunurile ușoare și falconetele însoțeau infanteria și cavaleria în luptă. Tunurile de calibru mare erau scumpe de fabricat și dificil de manevrat, făcându-le în același timp trofee valoroase și vulnerabile pentru un inamic victorios”.

Tactici și strategie în armata Habsburgilor din secolul al XVI-lea

Scopul tacticii militare era de a utiliza la maximum combinația dintre infanterie, cavalerie și artilerie pentru a obține avantajul major pe câmpul de luptă și, în final, victoria asupra inamicului. Artileria era utilizată pentru a deschide printr-un baraj de foc avansul corpurilor de cavalerie și infanterie. În același timp, preocuparea artileriei din armata imperială a Habsburgilor era de anihila sau de a reduce puterea de foc a artileriei inamice, pentru a permite avansarea în siguranță a propriilor armate.

Tactica utilizată de armata Imperiului Habsburgic în secolul al XVI-lea, și nu numai, avea la bază concepția de a utiliza combinația dintre cele trei „arme” avute la dispoziție - artileria, cavaleria și infanteria - pentru a-și putea apropia victoria pe câmpul de luptă. Rolul artileriei era acela de a deschide un baraj de foc în primul rând cu scopul de a anihila sau diminua puterea de foc a artileriei adverse și pentru a permite propriilor trupe să avanseze spre linia inamică. În funcție de conformația geografică a terenului unde urma să aibă loc confruntarea, corpurile de infanterie erau amalgamate cu cavaleria și artileria.

Spre finalul secolului al XVI-lea, după modelul desfășurat deja de spanioli în războiul din Țările de Jos, Habsburgii austrieci au preluat modelul constituit de aceștia, de concentrare a corpurilor de infanterie în centrul formației de luptă. Infanteria era dispusă pe linii de luptă aflate la o distanță aflată în 150 și 300 de metri una de cealaltă. O distanță prea scurtă prezenta riscul unor accidente - posibilitatea nefericită de a fi împușcați de proprii oameni -, în timp ce o distanță prea mare de linia din față ar fi dus la riscul unei întârzieri - posibil fatală - în intervenția decisivă atunci când situația ar fi cerut-o. Corpurile de cavalerie erau plasate pe flancurile infanteriei, tactica fiind consumată până în secolul al XVIII-lea.

Dificultățile armatelor imperiale ale Habsburgilor - și din această cauză au trebuit să se adapteze - în fața conflictelor cu turcii otomani de la frontiera estică a Sfântului Imperiu, au constat în maniera mult mai flexibilă de a se desfășura pe câmpul de luptă a turcilor otomani. Rolul artileriei pe câmpul de luptă în debutul bătăliei era de a declanșa un baraj de foc care să diminueze capacitatea artileriei adverse de a răspunde, moment în care propriile trupe ar fi avansat spre linia inamică. Angajarea trupelor de cavalerie în contact cu adversarii lăsa infanteria în fața unei situații pe care, de multe ori, nu o putea evita. Dacă artileria inamică și muschetele soldaților rivali „nivelau” corpul cavalerilor angajați în luptă, infanteria era expusă în fața atacului cavaleriei adverse.

De forța artileriei, a armelor de foc și combinația utilizării acestora în acord cu sincronizarea infanteriei și cavaleriei - tactici ce țineau, de multe ori, de intuiția de moment a comandantului - depindeau drumul spre eșec sau succes. Dar, în același timp, logistica era unul dintre cele mai importante aspecte care asigurau victoria sau nu a unei armate pe câmpul de luptă. Lungirea liniilor de aprovizionare a unei armate aflate în campanie însemna și riscul tot mai crescut al întreruperii acestei aprovizionări, ceea ce era sinonimă cu înfrângerea sau cu cererea de armistițiu. Puține erau cazurile când înfrângerea era cauzată de pierderile umane efective. Logistica, uneori hazardul, imposibilitatea infanteriei de a acoperi breșele create de cavaleria adversă angajată în luptă cu propria cavalerie - de unde și panica produsă -, erau cauze frecvent întâlnite pe câmpul de bătălie.

Debutul Războiului cel Lung dintre Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman

Constantele atacuri și „încăierări” de la frontiera dintre Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman, în vestul Ungariei de astăzi, s-au intensificat spre finalul secolului al XVI-lea. Bandele de jaf ale Uskoks-cilor croați, care acționau în teritoriile otomane peste linia de frontieră, erau priviți de Semilună drept o provocare susținută de Habsburgi. În realitate, caracterul seminomad al acestora și creșterea demografică din teritoriile aflate la zona de contact dintre cele două imperii locuite de aceștia, au făcut imposibile controlul lor de către autoritățile imperiale. Incursiunile lor i-au adus până în Bosnia și Croația, ceea ce a dus la retalierea sultanului Murad al III-lea, prin declanșarea Războiului cel Lung, în 1593, împotriva Imperiului Habsburgic. Aici, din acest moment și în acest context trebuie să încadrăm domnia lui Mihai Viteazul pentru a-i putea vedea toate conexiunile momentului.

De-a lungul deceniilor scurse din anii 1526-1529, când vestul fostului Regat al Ungariei a devenit frontiera dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu, conflicte pe scară redusă sau de mai mare intensitate au avut loc între cele două părți. După constituirea frontierei militare de către Habsburgi, prin cantonarea permanentă în forturi de graniță a trupelor imperiale, incursiuni și „încăierări” de scurtă intensitatea aveau loc între cele două părți. Incursiunile constante ale bandelor de Uskoks din zona croată a posesiunilor Habsburgice peste frontiera cu Imperiul Otoman l-a determinat pe pașa din Bosnia să intervină militar, în sens invers. El a fost ucis de apărătorii cetății croate pe care o asedia. Sinan Pașa, marele vizir, i-a cerut sultanului Murad al III-lea declanșarea unui război pentru a pune capăt acestei situații. În realitate, Habsburgii nu puteau să aibă control deplin asupra bandelor croate, mai ales că zona în care erau cantonați, creșterea demografică fiind unul dintre motivele care au dus la deplasarea acestora în căutare de surse de hrană.

Prima mutare a otomanilor în declanșarea Războiului cel Lung împotriva Imperiului Habsburgic în 1593 a fost acțiunea marelui vizir, Sinan Pașa, de a aresta ambasadorii și personalul Habsburgilor aflați Istanbul la curtea sultanului. Se pare că informațiile primite de împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, aflat într-unul din desele momente de depresie pe care le avea, l-a făcut să îmbrățișeze ideea angajării într-un război cu Imperiul Otoman, portretizându-se în clasicul defensor Christianitas, apărător al Creștinătății. Vestea adusă la cunoștința lui de emisarii imperiali, cea în care bandele croate de Uskoks au obținut o victorie împotriva trupelor unui comandant local bosniac, i-au insuflat ideea că Imperiul Otoman e într-o poziție defavorabilă militar.

În momentul în care Imperiul Otoman a declanșat război Habsburgilor austrieci în 1593, Rudolf al II-lea a apelat imediat la Dieta Sfântului Imperiu, al cărui împărat era și din care posesiunile dinastiei erau - tehnic și legal - parte, iar răspunsul acesteia a fost oferirea sumei necesare mobilizării. Însumată cu colectarea taxelor de pe fiefurile Habsburgilor, Rudolf al II-lea a fost în măsură să colecteze granturi pentru operațiunile armatei de 20 de milioane de florini. La această sumă s-au adăugat încă 7 milioane oferite de Sfântul Scaun și Spania. De partea lui Rudolf al II-lea a sosit și un corp englezesc condus de John Smith, fondatorul coloniei britanice Virginia de pe coasta de est a Americii de Nord. Catolicii persecutați în teritoriile de origine, de asemenea, s-au îndreptat spre armata imperială. De asemenea, de partea lui Rudolf al II-lea s-au situat și Principatul Transilvaniei și Țara Românească a lui Mihai Viteazul. Indirect, cazacii ucrainieni i-au ajutat pe Habsburgi, atacându-i pe tătarii din Hoarda de Aur și împiedicându-i să se îndrepte dinspre litoralul Mării Negre spre Ungaria.

În debutul Războiului cel Lung dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu condus de Rudolf al II-lea de Habsburg, în 1593, armata imperială era compusă din 20.000 de soldați, alături de alte 20.000 de soldați din partea Stărilor din Ungaria Hasburgică și Transilvania. Însă, entuziasmul inițial din tabăra imperială s-a temperat pe parcurs. Țarul de la Moscova nu a putut fi cooptat în coaliția imperială, iar ajutorul sperat din partea rivalilor sultanului otoman - de la frontiera orientală a Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu - nu s-a concretizat. Mai mult, faptul că sultanul putea menține constant peste 60.000 de soldați în zona de conflict din Ungaria i-a arătat împăratului că războiul va fi unul de uzură.

Operațiunile din Războiul de 13 Ani dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu, declanșate în 1593, au debutat cu acțiuni în zona teritoriilor croate ale Habsburgilor. Concomitent, o desfășurare de forțe a otomanilor de la frontiera dintre cele două imperii, din zona lacului Balaton din Ungaria de astăzi, s-a soldat cu respingerea atacului turcilor. Peste un an, otomanii au jalonat o bornă importantă în momentul în care a capturat fortăreață Habsburgilor de la Raab. Având în vedere că drumul spre Viena, pe zona sectorului central al liniei de front dintre cele două armate era deschis acum turcilor, trupele imperiale au reacționat în sud, în încercarea de a atrage eforturile militare ale otomanilor spre sud, în zona croată. Mutarea a avut succes, trupele arhiducelui Matia de Habsburg ocupând Visegrad-ul de la otomani.

La doi ani după declanșarea Războiului de 13 Ani dintre Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu, poziția tactică a celor două armate era oarecum similară. După ce otomanii au străpuns linia militară din Ungaria dintre cele două imperii pe sectorul central ocupând fortăreața Raab, Habsburgii au răspuns printr-o operațiune în sud, preluând în același timp Gran și Visegrad. Răspunsul sultanului Murad al III-lea a fost de a înainta personal în fruntea armatei, spre nord est, cucerind cetatea Erlau, Eger-ul de astăzi. La scurt timp, sultanul a respins o armată trimisă să ridice asediul cetății, ciocnirea fiind consemnată în octombrie 1596.

Războiul cel Lung și operațiunile militare din Transilvania

După 3 ani de la declanșarea Războiului cel Lung dintre Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman, din 1593, turcii ocupaseră, în nord-estul Ungariei de astăzi, cetatea Eger-ului. În acel moment, Țara Românească și Principatul Transilvaniei s-au raliat taberei lui Rudolf al II-lea împotriva sultanului. Momentul a fost interpretat de administrația imperială drept unul de neratat, mai ales că principele Sigismund Bathory era dispus să accepte suzeranitatea Habsburgilor.

Poziția principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory, care părea să accepte suzeranitatea Habsburgilor, l-a determinat pe împăratul Rudolf al II-lea să considere momentul de neratat și să intervină în Transilvania. Balanța s-a înclinat ușor în favoarea Habsburgilor după ce armatele imperiale au recuperat fortăreața Raab, în 1598, de pe linia frontierei militare din Ungaria dintre cele două imperii. În subsidiar, spiritul administrației imperiale centrale a căpătat un nou avânt, pe fondul reușitelor Bisericii de recatolicizare a posesiunilor Habsburgice ce aderaseră anterior la Reforma protestantă. Sentimentul de coeziune din rândul catolicilor din tabăra imperială a crescut simțitor. Acest complex de împrejurări l-a determinat pe Rudolf al II-lea să decidă intervenția în Transilvania, cu efecte greu de controlat de armata imperială. „Succesul aparent al Reformei Catolice în Austria a contribuit la creșterea sentimentului de încredere printre sfătuitorii împăratului și a condus la decizia fatală de a invada Transilvania în tandem cu voievodul Mihai Viteazul, care spera să scoată Moldova din înțelegere. O perioadă de lupte confuze s-a sfârșit cu înfrângerea completă a Habsburgilor datorită intervenției neoficiale poloneze care l-a repus pe Sigismund pe tron și a instalat conducători - manevrați de polonezi în celelalte două principate”.

La scurt timp după pătrunderea în Principatul Transilvaniei, armatele Sfântului Imperiu au fost încredințate generalului Basta, românizat istoriografic Gheorghe Basta, de origine italiană. Alături de Mihai Viteazul, cei doi au cucerit Principatul Transilvaniei. După ce în vara anului următor, din ordinul lui Basta, Mihai Viteazul a fost omorât, Transilvania a fost recuperată de Rudolf al II-lea a cărui suzeranitate a fost acceptată de principele Sigismund Bathory, lipsit acum, spre deosebire de anul anterior, de ajutorul polonez. Dispersarea forțelor de luptă a armatelor imperiale în sectorul transilvan de război a constituit un avantaj tactic pe care otomanii l-au fructificat în consecință. În finalul verii anului 1600, au pătruns pe Sava, urmând traseul spre Știria. Micile succese ale arhiducelui Matia de Habsburg au fost anulate rapid în 1601. O nouă armată otomană înainta spre Știria Habsburgilor.

După pătrunderea otomanilor în Știria situația s-a înrăutățit pentru oastea imperială a Habsburgilor, odată cu defectarea unor grupuri de francezi și valoni de partea turcilor. Revoltele izbucnite ici și colo în sânul armatei imperiale au fost liniștite prin succesul obținut de arhiducele Matia ce a ocupat Pesta de la otomani, în octombrie 1602. La scurt timp, sultanul Murad al III-lea a decedat, iar noul sultan Ahmed I a cerut deschiderea negocierilor de pace cu împăratul Rudolf al II-lea, în 1604.

În momentul în care sultanul Ahmed I a cerut deschiderea negocierilor de pace cu împăratul Rudolf al II-lea, poziția acestuia era una avantajoasă, suveranul Habsburg având șanse mari să obțină avantaje consistente pentru posesiunile dinastiei și pentru politica Sfântului Imperiu. Doar că el și-a autosabotat avantajul prin declanșarea unei politici - prin intermediul generalului Gheorghe Basta din Transilvania - de recatolicizare, la pachet cu rechiziționările impuse de politica de război și manevrată după bunul plac de generalul Basta în Transilvania, pe cheltuiala nobililor și a populației locale. Ajutorul care sosea de la Praga era insuficient pentru a putea acoperi cheltuielile constante ale eforturilor de război. Confiscarea proprietăților unor nobili de către generalul Basta a inflamat spiritele din Transilvania.

Sarcina trasată, secret, de împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg generalului imperial Gheorghe Basta, aflat în Transilvania în contextul Războiului de 13 Ani dintre Sfântul Imperiu și turcii otomani, era de demarare a procesului de recatolicizare, similar petrecut în posesiunile austriece ale dinastiei. Confiscarea unor proprietăți ale nobililor protestanți locali din ordinul lui Basta, intenția acestuia de a așeza în Transilvania o parte dintre soldații catolici din armata imperială - după demobilizare - precum și rotațiile făcute în rândul cadrelor militare, au sporit tensiunea dintre general, nobilii și populația locală. În zona teritoriile maghiare, preluate de armata imperială de la turcii otomani în urma operațiunilor militare, arhiducele Matia de Habsburg și-a alienat nobilii locali în momentul în care a confiscat proprietățile palatinului protestant al Ungariei, Istvan Illeshazy. Momentul a constituit punctul în care nemulțumirea nobililor din teritoriile maghiare și cei din Transilvania au făcut punct comun.

Revolta condusă de Istvan Bocskai

După câțiva ani de când armatele Habsburgilor dețineau controlul asupra unor teritorii din fostul Regat al Ungariei, anterior deținute de turci, în cadrul evenimentelor angrenate în Războiul de 13 Ani, opoziția nobililor locali față de politica imperială și față de generalul imperial, Gheorghe Basta, a erupt în revoltă. Dincolo de anii cheltuielilor militare suportate de ei, confiscarea proprietăților unor nobili protestanți la pachet cu politica lui Rudolf al II-lea, operată în teritorii de oamenii împăratului, au alienat nobilimea din Ungaria și Transilvania. Coaliția lor și revolta condusă de Istvan (Ștefan) Bocskai împotriva trupelor austriece din zonele controlate de aceștia a devenit un fapt și a izbucnit în 1604.

Revolta împotriva politicii de recatolicizare operată de administrația Habsburgică în teritoriile maghiare, în contextul Războiului de 13 Ani, s-a concentrat în jurul nobilului Istvan Bocskai, originar din Ungaria de Sus. Biografia acestui fidel nobil al curții imperiale a lui Rudolf al II-lea e elocventă pentru politica de recatolicizare dusă de Habsburgi și pentru fenomenul de înstrăinare ulterioară a nobililor protestanți. Bocskai a condus trupe imperiale în primii ani ai războiului dar, suspectat de împăratul Rudolf al II-lea de simpatii calviniste, a fost convocat la Praga în 1598. A scăpat la limită de la execuție, după care s-a retras la reședința lui din teritoriile maghiare, ce a devenit un loc de adunare a nemulțumirilor nobililor calvini față de politica Habsburgilor de recatolicizare demarată și în Ungaria Regală. Trebuie menționat faptul că, deși Habsburgii erau și împărați ai Sfântului Imperiu, Ungaria Habsburgică - cu toate că era parte din posesiunile dinastiei - nu era, legal, parte din Sfântul Imperiu.

După ce nobilul Istvan Bocskai a fost eliberat de împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg de la curtea imperială din Praga unde a scăpat la limită de execuție, fiind suspectat de suveran de lipsă de loialitate din cauza simpatiilor lui calvine, la reședința lui Ungaria s-au stabilit contacte cu nobilii protestanți maghiari care se simțeau înstrăinați de politica de recatolicizare a împăratului. Frustrarea lui Bocskai era cu atât mai mare cu cât, în prima parte a războiului cu turcii otomani, fusese unul dintre oamenii de încredere ai împăratului. În condițiile în care emisarii suveranului au interceptat scrisori conspirative între acesta și alți nobili protestanți, ce degajau ostilitate față de politica împăratului din Ungaria Habsburgică, generalul Barbian Belgiojoso a fost trimis să-l aresteze pe Bocskai. „După ce a interceptat scrisori din partea conspiratorilor, Belgiojoso a avansat dinspre Kassa [astăzi Kosice, în Slovacia - n.n] cu 3.500 de oameni pentru a-l aresta pe Bocskai, dar Bocskai a scăpat și a strâns 5.000 de haiduci [infanteriști proveniți din zona rurală - .n.n] oferindu-le statut nobil și redistribuindu-le pâmânt abandonat. Belgiojoso s-a retras la Kassa, dar locuitorii nemulțumiți i-au deschis porțile lui Bocskai care a intrat în triumf pe 12 decembrie 1604. Căderea cetății Kassa a afectat serios legăturile dintre Belgiojoso din Ungaria de Sus și cei 5.000 de soldați ai Habsburgilor care controlau Transilvania”.

Rebeliunea lui Istvan Bocskai a luat o turnură extrem de favorabilă pentru nobilul protestant maghiar în momentul în care tot mai mulți infanteriști - haiduci - au îngroșat rândul oastei acestuia, la finalul anului 1605. Situația l-a determinat pe Bocskai să intre în Transilvania în fruntea a 4000 de soldați de cavalerie ușoară. Habsburgii beneficiau de sprijinul secuilor din comitatele din Transilvania, dar avantajul strategic era temporar de partea rebelului Bocskai. Trupele imperiale, care luptaseră până de curând împotriva turcilor otomani, erau încartiruite în diferite fortărețe din Transilvania, iar dispersarea lor făcea sarcina lui Bocskai mai ușoară. În toamna anului 1605, deja nobilul maghiar deținea controlul asupra Transilvaniei. Dieta Principatului Transilvaniei îl proclamase în februarie același an pe Bocskai drept principe. Atunci când s-a întors pentru scurt timp în teritoriile maghiare, în aprilie 1605, el a fost întâmpinat cu titulatura de „ilustrul principe al întregii Ungarii”.

În momentul în care rebeliunea nobilului Istvan Bocskai era pe punctul să izbucnească în Ungaria Habsburgică împotriva dinastiei imperiale armata Habsburgilor, aflată în plin război cu turcii otomani deja de un deceniu, se afla în colaps. Trupele generalului Basta se retrăgeau spre nord din calea turcilor otomani, nereușind să mențină Pesta în fața asediului otomanilor, din iulie 1604. Generalul Basta menținea cu greu ordinea în rândul celor 30.000 de soldați. Între timp, otomanii au recuperat din mâinile Habsburgilor fortărețele de la Gran și Vișegrad. Conjuncția dintre armatele rebelului Istvan Bocskai, care cucerise de la trupele imperiale cetatea Neuhausel, și marele vizir Mehmed Pașa ce avansase spre nordul Ungariei Habsburgice, s-a produs la Pressburg, Pojon în maghiară, astăzi Bratislava. Aici, în noiembrie 1605, Bocskai a fost încoronat rege al Ungariei, coroana fiindu-i oferită de „aliații de ocazie”, turcii otomani, și adusă de la Constantinopol.

După ce la finalul anului 1605 rebeliunea nobilului maghiar Istvan Bocskai împotriva Habsburgilor atinsese punctul culminant prin alegerea lui ca „rege al Ungariei” - oricât de iluzorie ar fi fost viitorul unui stat condus de acesta de vreme ce turcii otomani erau în preajmă - împăratul Rudolf al II-lea l-a destituit pe generalul Gheorghe Basta de la comanda trupelor imperiale, numindu-l pe arhiducele Matia în locul lui. El a primit mână liberă să deschidă negocieri cu rebelul Bocskai. Arhiducele a apelat, în paralel, în mai 1606 la Coroana Cehă din Confederația Habsburgilor de unde Stările au trimis 17.000 de soldați, alături de unele regimente comandate de contele Thurn și Wallenstein, doi dintre pionii militari de mai târziu ai Războiului de Treizeci de Ani. Aceste trupe au intrat în Moravia pentru a bloca orice eventuală pătrundere a oastei lui Bocskai dinspre Slovacia de astăzi.

În primăvara anului 1606, în paralel cu acțiunile arhiducelui Matia de Habsburg însărcinat de împăratul Rudolf al II-lea să se ocupe de neutralizarea rebeliunii militare a lui Istvan Bocskai - ce atinsese Transilvania și Ungaria Habsburgică -, nobilii protestanți situați de partea lui Bocskai începuseră să aibă dubii asupra cursului politic ce trebuia urmat. Pentru unii dintre ei, conducerea lui Bocskai însemna înlăturarea autorității Habsburgilor și plonjarea sub suzeranitatea otomană. Negocierile dintre nobilii, Bocskai și arhiducele Matia de Habsburg au dus la semnarea unui armistițiu la Viena, în iunie 1606. La scurt timp după semnarea acordului Bocskai a fost asasinat. Condițiile acordului ofereau recunoaștere legală nobililor protestanți și orașelor din Ungaria Habsburgică. „Nobilii unguri calvini și luterani au primit acceptarea formală care a fost extinsă și la nivelul orașelor regale și la cel al frontierei militare, dar care nu a fost acordată țăranilor. Autonomia politică a Ungariei Habsburgice a fost consolidată prin restaurată oficiului palatinatului, fiind eliminat controlul financiar dinspre Viena, rezervând pentru localnici posturile din administrație și înlocuind trupele germane cu cele maghiare în cetățile de la frontieră. Autonomia Transilvaniei a fost de asemenea consolidată. Bocskai a renunțat la noua lui coroană a Ungariei dar a păstrat titlul măgulitor de rege și a fost recunoscut ca principe al Transilvaniei de către Habsburgi care au cedat și 5 comitate din Ungaria de Sus, la est de Kassa”.

Poziția Hasburgilor în relația cu turcii otomani după revolta lui Istvan Bocskai

Încheierea acordului de la Viena din vara anului 1606 dintre Habsburgi și principele Istvan Bocskai, proclamat de Dietă, al Ungariei și Transilvaniei, acord semnat de arhiducele Matias în numele împăratului Rudolf al II-lea, a fost urmat în toamna aceluiași an de semnarea unui tratat cu turcii otomani la Zsitva Torok. Războiul nu adusese niciun succes, nici sultanului și nici lui Rudolf al II-lea. După mai bine de un deceniu de distrugeri provocate de conflict, cei doi s-au văzut nevoiți să accepte termenii tratatului de pe poziții de egalitate, deși ambii și-ar fi dorit să „rezolve” definitiv problema adversarului, având în vedere constantele „încăierări” de la frontiera celor două imperii din Ungaria.

După semnarea Acordului de la Viena din vara anului 1606 dintre arhiducele Matia de Habsburg, mandatat în acest sens de împăratul Rudolf al II-lea, și principele proclamat al Ungariei și Transilvaniei - Istvan Bocskai -, nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică au primit recunoaștere legală. În toamna aceluiași an, s-a ajuns la un acord de pace și cu turcii otomani. Deși ambele părți - atât împăratul cât și sultanul - urmăriseră în Războiul de 13 Ani să obțină preeminență asupra adversarului, având în vedere lungile conflicte mai mici sau mari dintre cele două părți de la frontiera militară din Ungaria, ele au convenit fără prea multă tragere de inimă la semnarea tratatului. Practic, războiul de mai bine de un deceniu adusese doar distrugeri inutile. Sultanul și împăratul de Habsburg, în urma acordului de la Zsitva Torok, urmau să se raporteze unul la celălalt în termeni de parteneri egali. În același timp, sultanul păstra Eger-ul, iar taxa anuală pe care Habsburgii o plăteau Imperiului Otoman, începând cu anul 1547, a fost ridicată. „Taxa de eliberare” plătită de Rudolf al II-lea a fost fixată la 200.000 de florini.

Acordul de pace semnat între împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg și sultanul Imperiului Otoman la Zsitva Torok, în 1606, a fost reînnoit în 1615, nu atât din prea-plinul sentimentelor cât mai ales din cauza faptului că Semiluna avea probleme la frontiera orientală. Momentul a fost unul de ușurare și pentru Habsburgi deoarece în eventualitatea izbucnirii unui război prin denunțarea acordului de către sultan, suveranul s-ar fi văzut pus în dificultate. Dieta Sfântului Imperiu refuzase să ofere încă un grant financiar pentru asigurarea costurilor necesare pentru frontiera militară din Ungaria. Având în vedere problemele din zona Persiei, sultanul a încercat să își asigure o atmosferă amicală la frontiera cu posesiunile Habsburgilor. A trimis o delegația pentru a-l felicita pe noul împărat Ferdinand al II-lea și, mai mult, chiar s-a oferit să contribuie militar de partea împăratului - ofertă refuzată elegant - la înnăbușirea rebeliunii nobililor cehi de la Muntele Alb, din 1620.

Palatinul Ungariei, Miklos Esterhazy, a convins o parte a nobililor calvini, participanți la rebeliunea antihabsburgică condusă de Istvan Bocskai, să revină la sentimente mai bune față de Habsburgi. Cu ajutorul lui, împărații au obținut prelungirea acordului de pace cu Imperiul Otoman, prin mijlocirea pașei de la Buda, într-un moment în care dinastia imperială era implicată deja în Războiul de Treizeci de Ani din Sfântul Imperiu. Acest lucru le-a permis Habsburgilor să retragă trupe de la frontiera militară din Ungaria dintre cele două imperii și să le mute pe câmpul de luptă din teritoriile cehe și germane. Sultanul Ibrahim a consimțit reînnoirea tratatului de pace cu Sfântul Imperiu în 1642, pe o perioadă de 20 de ani. Confruntările ulterioare dintre Habsburgi și Imperiul Otoaman, din 1662, s-au încheiat prin restabilirea termenilor tratatului de pace semnat după Războiul cel Lung. Finalul secolului al XVII-lea va aduce într-un final, prin Pacea de la Karlowitz, oficializarea retragerii otomanilor spre sud-estul Europei și preluarea controlului complet asupra Ungariei și Transilvaniei de către Habsburgi.

Disputa din interiorul Casei de Austria a Habsburgilor. Prolog

Eșecul Habsburgilor în fața turcilor otomani din Războiul cel Lung a dus la tulburări în cadrul familiei imperiale. Frustrările erau cu atât mai mari cu cât sumele cheltuite în desfășurarea conflictului, la care contribuiseră masiv și nobilii din Sfântul Imperiu, au fost uriașe. În momentul în care a primit comanda trupelor imperiale din Ungaria, arhiducele Matia de Habsburg, nu a tolerat pierderea cetății Gran - astăzi Esztergom din Ungaria - și l-a executat pe mareșalul Russwurm. După încheierea păcii cu sultanul otoman din anul următor vânătoarea de vinovați, coroborată și cu alte aspecte, a izbucnit în interiorul dinastiei imperiale.

Așteptările împăratului Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea de Habsburg, de la Războiul de 13 Ani declanșat împotriva Imperiului Otoman în anul 1593 au fost destul de mari. Speranța acestuia era de a diminua sau poate elimina pericolul otoman de la frontiera militară dintre cele două imperii din Ungaria. Dovada faptului că așteptările erau mari stă în faptul că în anii de ocupație militară a Transilvaniei, instrucțiunile venite de la suveranul Rudolf al II-lea către comandanții militari din Transilvania mergeau pe linia unei viitoare organizării a teritoriului ca posesiune imperială. Faptul că lucrurile nu au ieșit așa cum și-au dorit Habsburgii, că au pierdut unele teritorii - e adevărat, minore - în dauna turcilor și că au avut de înfruntat și rebeliunea nobililor protestanți maghiari din Ungaria Habsburgică condusă de Istvan Bocskai, a crescut tensiunea în cadrul familiei imperiale. Frustrarea era cu atât mai mare cu cât sumele investite și de nobilii din Sfântul Imperiu ca efort de război fuseseră destul de mari. Primul semn al unei mari nemulțumiri față de rezultatul războiului cu turcii otomani a fost cel semnalat de arhiducele Matia, atunci când l-a executat pe mareșalul Russwurm pentru pierderea cetății Gran, astăzi Esztergom din Ungaria. Apoi, nemulțumirile au izbucnit în sânul familiei Habsburgilor.

Împăratul Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea de Habsburg, încercând să evite partajarea teritorială și a puterii precum cea statuată anterior de Ferdinand I, a aranjat o înțelegere cu frații lui mai mici pentru organizarea de facto a Sfântului Imperiu și al posesiunilor Hasburgice. Rudolf, în calitate de prim născut, reținea pentru el teritoriile austriece, Coroana Cehă și Ungaria Habsburgică. Celor 5 frați le-a acordat fiefuri personale și posturi de guvernatori. După moartea unuia dintre frați, arhiducelui Wenzel, discuția partajării puterii se învârtea în jurul celor 4 frați rămași în jurul împăratului Rudolf al II-lea. „Albert, cel mai tânăr dintre frații în viață, a rămas în Spania după 1571 și a fost într-un final ales de Filip al II-lea ca soț pentru fiica lui Isabela, cu care Rudolf refuzase anterior să se căsătorească. Deși invocat de mai multe tabere, asocierea lui Albert cu Spania l-a împiedicat să devină un competitor real pentru succesiunea din Austria și din Imperiu. O boală a copilăriei l-a reținut pe Maximilian, fratele mijlociu, de la tradiționala călătorie în Spania. El fusese pregătit de mama lui pentru o carieră în Biserica imperială, dar el a arătat mai degrabă ambiții militare”

Unul dintre frații împăratului Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea de Habsburg - Maximilian - a intrat în dispută cu suveranul Imperiului, reproșându-i faptul că nu l-a ajutat îndeajuns de mult în problema tronului Poloniei, acolo unde fusese ales de o parte a nobililor polonezi. Mai mult, tensiunea a devenit mai mare atunci când Maximilian a fost capturat pe câmpul de luptă de rivalul la tronul polonez, Sigismund, cu toate că Rudolf al II-lea și-a răscumpărat fratele. Războiul de 13 Ani cu Imperiul Otoman izbucnise de câțiva ani atunci când el a fost răscumpărat și Maximilian s-a implicat în operațiunile militare. În primi ani nu a avut succes, trupele lui destul de dezorganizate capitulând în fața turcilor. Ulterior s-a reabilitat, beneficiind și de sprijinul Ordinului Cavalerilor Teutoni în fruntea căruia fusese ales drept mare maestru în anii anteriori, iar în 1602 i-a fost încredințată de către împărat guvernarea Tirolului.

După moartea lui Wenzel și retragerea lui Maximilian, numit guvernator al Tirolului, la succesiunea tronului imperial al Sfântului Imperiu ocupat de Rudolf al II-lea de Habsburg se mai calificau alți doi frați de-ai împăratului, Ernst și Matia. Dintre ei, Matia era cel mai energic, cu un oarecare șarm în rândul supușilor și deja la activ cu o experiență de conducere politică, deși finalizată cu un fiasco, în Țările de Jos. În plin război cu turcii otomani, la „granița” dintre secolele XVI -XVII-lea, el s-a angajat la comanda trupelor imperiale.

Succesiunea lui Rudolf al II-lea la tronul imperial. Impunerea lui Matia

Primele semne ale unei eventuale depuneri a împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg de pe tronul Sfântului Imperiu au fost sugestiile adresate de ambasadorul Regatului Spaniei către Sfântul Scaun, dar Episcopul Romei a refuzat să dea curs unei eventuale acțiuni în acest sens. Mai mult, nu era foarte clar dacă împăratul nu mai era capabil să guverneze, ci, mai degrabă, retragerea lui avea de-a face cu o lungă depresie pe care contemporanii o numeau melancolie. Dar acest lucru nu i-a împiedicat pe frații suveranului să ia în considerare pregătirea terenului pentru succesiunea la coroana imperială.

După ce ambasadorul Spaniei a sugerat Episcopului Romei susținerea depunerii împăratului Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea de Habsburg, pe motiv de incapacitate mentală - deși mai degrabă el suferea de o depresie prelungită -, iar Papalitatea a refuzat să intre în această combinație, frații suveranului, arhiducii, au început să își pregătească terenul pentru succesiunea coroanei imperiale. În timpul revoltei din Ungaria Habsburgică, condusă de nobilul protestant Istvan Bocskai, arhiducii s-au întâlnit la Linz unde și-au propus să-l abordeze pe împărat și să-l facă să cedeze administrarea teritoriile Ungariei în seama lor. Episcopul Melchior Klesl l-a sfătuit pe cel mai vocal dintre dintre frații împăratului, arhiducele Matia, că prudența e recomandată dacă avea de gând să ceară posesia asupra Ungariei Habsburgice din partea suveranului.

Prin mijlocirea episcopului Melchior Klesl frații împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg s-au adunat la Viena în 1606 unde toți au căzut de acord asupra celui care va prelua conducerea Confederației Habsburgilor, în persoana arhiducelui Matia. Planul lor prevedea inițial eliminarea împăratului de pe tron, pe motiv de instabilitate mentală, apoi obținerea suportului nobililor din Sfântul Imperiu pentru ca Matia fie ales și suveran al Sfântului Imperiu. Habsburgii spanioli au susținut planul, unul dintre arhiduci - Albert - a semnat protocolul de sprijin pentru Matia, în schimb, un alt frate - Ferdinand - a jucat la două capete cu final nefericit pentru el. Ferdinand și-a dat acordul pentru succesiunea lui Matia, dar spera în continuare pe lângă împăratul Rudolf al II-lea că el va deveni moștenitorul tronului. Matia a aflat de dublul-joc, a făcut publică înțelegerea dintre arhiduci și l-a scos în derivă pe Ferdinand, compromițându-i șansele de a-l convinge pe împărat.

Cu toate că fratele suveranului Imperiului Habsburgic, Rudolf al II-lea - Matia -, obținuse acordul fraților lui de a prelua tronul după depunerea lui Rudolf al II-lea, succesiunea a devenit complicată. După ce Ferdinand, unul dintre frați, juca la două capete, silindu-l pe Matia să deconspire înțelegerea tocmai pentru a-l compromite pe Ferdinand în fața împăratului, Matia nu și-a putut susține pretențiile nici în rândul Stărilor din Sfântul Imperiu. Susținerea lui era firavă din moment ce principii-electori erau reticenți la a susține și alege un candidat la tronul imperial din moment ce suveranul în exercițiu - Rudolf al II-lea - era încă în viață, cu toate aluziile la starea lui de sănătate mentală precară. Stările din Sfântul Imperiu înclinau spre un alt frate, Maximilian, ca posibil candidat.

Turnura evenimentelor din Ungaria Habsburgică din 1607 a dus la debutul ascensiunii arhiducelui Matia ca succesor al împăratului Imperiului Habsburgic, Rudolf al II-lea. El și-a securizat de facto autoritatea asupra posesiunilor maghiare ale dinastiei, cu toate că, de jure, ele erau sub jurisdicția împăratul Rudolf al II-lea. În contextul revoltei haiducilor, infanteriștii ce au contribuit la victoria rebeliunii lui Istvan (Ștefan) Bocskai din anul anterior, nemulțumiți că rolul lor la reușita revoltei nu a fost apreciată financiar și material de nobilii unguri, cei din urmă l-au arătat cu degetul pe împăratul Rudolf al II-lea cum că ar dori distrugerea acordului prin care fusese încheiată rebeliunea, la Viena, cu un an în urmă. Cel care a așteptat momentul prielnic și „s-a lipit” excelent de situație a fost tocmai cel care fusese mandatat de împărat să negocieze cu Bocskai termenii acordului: arhiducele Matia. „Cu numirea ca guvernator al Ungariei asigurată în iunie 1607, Matia l-a sfidat pe Rudolf și a convocat Dieta la Pressburg în ianuarie, anul următor. Reprezentanții au sosit din Austria de Sus și de Jos, alăturându-se celor din Ungaria într-o alianță de partea lui Matia, consemnată în februarie. În mod direct această înțelegere a fost încheiată pentru a susținere acordul care încheia rebeliunea lui Bocskai și oferind asigurarea că Rudolf nu va perturba tratatul cu turcii otomani. În practică, a transferat coroana Ungariei lui Matia la schimb cu garanții pe mai departe pentru protestanții unguri și concesii acordate nobilimii pe „spinarea” țăranilor”.

După ce arhiducele Matia de Habsburg a obținut sprijinul nobililor din Ungaria Habsburgică, poziția împăratului Rudolf al II-lea a devenit tot mai incertă. El se mai bucura totuși de sprijin în rândul nobililor minoritari catolici din teritoriile maghiare, dar Moravia, majoritar catolică, trecuse de partea lui Matia, în aprilie 1608. Rudolf avea de partea lui Coroana Cehă, mai puțin Margrafiatul Moraviei. Matia, susținut de 20.000 de soldați oferiți de nobilii protestanți, la care s-au adăugat alți 15.000 din Ungaria Habsburgică, s-a cantonat la Znaim, pe traseul dinspre Viena spre Praga, unde se afla reședința împăratului Rudolf al II-lea. Și-a convocat nobilii la o consfătuire la Caslav, urmărind apoi să înainteze spre Praga pentru a-și demonstra forța militară și eventual să-și oblige fratele, pe Rudolf al II-lea, să cadă la negocieri. În același timp a trimis înștiințări către principii-electori din Sfântul Imperiu, justificându-și gestul.

Acordul de la Lieben

În primăvara anului 1608, arhiducele Matia de Habsburg, sprijinit de Stările protestante din Ungaria Habsburgică și din posesiunile austriece ale Confederației Habsburgice, se îndrepta în fruntea a peste 30.000 de soldați spre Praga, în încercarea de a-și sili fratele, împăratul Rudolf al II-lea, să negocieze succesiunea tronului în favoarea lui. Ceilalți frați ai împăratului fuseseră scoși din schema succesiunii coroanei. Pentru a-și pregăti terenul, în eventualitatea în care ar fi preluat autoritatea asupra posesiunilor dinastiei, Matia a trimis scrisori Stărilor și din Sfântul Imperiu pentru a-și justifica gestul și a convinge principii-electori că el e persoana potrivită pentru a fi următorul împărat. După ce Moravia defectase și ea în favoarea arhiducelui Matia, Praga și Coroana Cehă erau zonele în care se „juca” viitorul împăratului Rudolf al II-lea.

Nobilii din Coroana Cehă au calculat că ar putea obține avantaje importante dacă ar rămâne lângă împăratul Sfântului Imperiu, aflat în reședința de la Praga, și confruntat cu disidența fratelui său, arhiducele Matia. Acesta avea deja sprijinul Moraviei, Ungariei Habsburgice și a unora dintre posesiunile austriece ale dinastiei și care, în fruntea unei armate, se pregătea să înainteze spre Praga. Nobilii utraquiști și protestanți din Coroana Cehă au considerat că o eventuală susținere a poziției împăratului Rudolf al II-lea și o victorie a acestuia în probabila confruntare, le-ar putea aduce recunoașterea Confesiunii Boemiene, statutul legal al nobililor necatolici din Coroana Cehă, aspect refuzat de împărat în deceniile anterioare.

Din punct de vedere numeric atunci când în primăvara anului 1608 arhiducele Matia de Habsburg se îndrepta spre Praga pentru a-și confrunta fratele, împăratul Rudolf al II-lea, balanța militară era dezechilibrată. Matia avea peste 30.000 de oameni cu el și susținerea nobililor din fiefurile dinastiei, în timp de Rudolf se baza pe Coroana Cehă, cu excepția Moraviei care defectase în tabăra lui Matia. Din punct de vedere militar suveranul dispunea de doar 5.000 de soldați conduși de contele Tilly. Aceste trupe erau însă dezorganizate și grăbite în retragere spre reședința împăratului, Praga. Mai mult, soldații din solda imperială, erau neplătiți de vreme bună. Ambasadorul Spaniei l-a abordat pe împărat, cerându-i să cadă la negocieri cu fratele lui, Matia, pentru a evita o înfrângere rușinoasă și urmări dezastruoase. Rudolf a „riscat” pe nobilii cehi dar a mizat corect. Aceștia i-au refuzat invitația lui Matia, care dorea să-i întâlnească la Caslov pentru a le propune trecerea de partea sa, s-au adunat la Praga și s-au pregătit de o inevitabilă confruntare, de partea împăratului.

În momentul în care nobilii din Coroana Cehă s-au adunat la Praga în primăvara anului 1608 și s-au declarat de partea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg în confruntarea ce se anunța cu fratele lui, Matia de Habsburg, aflat în fruntea unei armate spre reședința imperială, s-a dovedit că pariul riscant al lui Rudolf - care oricum nu mai avea nimic de pierdut - s-a dovedit corect. În timp ce nobilii cehi s-au așezat în spatele suveranului, urmărind o eventuală recompensă în eventualitatea victoriei pentru loialitatea afișată, arhiducele Matia a rămas fără finanțe.

După ce nobilii cehi au ales să îl sprijine pe împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg și s-au adunat la reședința imperială din Praga în acest sens, fratele și contestatarul suveranului - arhiducele Matia - a rămas fără finanțe. După runde preliminare de negocieri s-a ajuns la un acord în sânul Habsburgilor, și la Lieben a fost semnat un acord în iunie 1608. „Rudolf a fost nevoit să abandoneze planurile de reluare a războiului împotriva otomanilor, să predea coroana Sfântului Ștefan fratelui său și să îl recunoască drept conducător al Moraviei și Austriei de Sus și de Jos. Moravii au primit o autonomie mai largă față de Boemia și și-au instituit un nou guvern sub conducerea lui Karel Zierotin, un înzestrat aderent al Bisericii Fraților Cehi care dorea în mod sincer pace”

În momentul în care acordul de la Lieben a fost semnat între împăratul Rudolf al II-lea și fratele lui, arhiducele Matia, nobilii din posesiunile dinastiei ce se situaseră de o parte sau alta a baricadei au urmărit obținerea a câtor mai multe avantaje. Stările din Ungaria Habsburgică, Moravia și Austria, s-au pus de acord ca în viitor să obțină cât mai multă autonomie față de autoritatea Habsburgilor, indiferent de numele membrului dinastiei. Deoarece arhiducele se sprijinise, în mișcarea de a-l detrona pe împăratul Rudolf al II-lea - fratele lui - pe nobilii din posesiunile amintite, acum era destul de dificil să își păstreze poziția de autoritate fără să cedeze nobilimii autonomia dorită. Nobililor protestanți din Moravia, ce s-au înfățișat arhiducelui să îi prezinte jurământul de vasalitate, le-a promis că le va fi respectat dreptul de a-și manifesta confesiunea.

Dificultățile arhiducelui Matia de Habsburg în fața Stărilor protestante

În posesiunile austriece ale Habsburgilor, poziția dominantă în Dieta Stărilor a fost câștigată de baronul Tschernembl, un calvinist radical. Perorând pe marginea înțelegerii de la Lieben dintre împăratul Rudolf al II-lea și fratele lui, arhiducele Matia, baronul a emis părerea potrivit căreia odată cu renunțarea împăratului la posesiunile austriece în favoarea arhiducelui Matia s-au creat premisele unui interregn. Nobilii protestanți s-au adunat la Horn, la reședința baronului, și l-au recunoscut ca succesor pe Matia. În același timp, și-au declarat secesiunea față de nobilii catolici din Stări și față de administrația catolică a Arhiducatului Austriei. Poziția lui Matia a devenit una dificilă.

Poziția influentă în rândul nobililor protestanți din Stările Dietei din posesiunile austriece ale Habsburgilor a fost câștigată de baronul Tschernembl, de confesiune calvină cu accente radicale. După acordul de la Lieben dintre împăratul Rudolf al II-lea și fratele lui, arhiducele Matia, baronul de confesiune calvină a răspândit conceptul potrivit căruia prin renunțarea împăratului la autoritatea asupra fiefurilor austriece ale dinastiei în favoarea fratelui său, de facto s-a instituit interregn-ul, iar obligația față de împărat nu mai avea valoare. Stările își asumau acum conducerea fiefurilor, urmând să se pronunțe și asupra succesiunii arhiducelui Matia.

După o perioadă de ezitări, fiind conștient că nu are altă posibilitate de a controla Ungaria Habsburgică și posesiunile austriece fără a cădea la un acord cu Stările protestante, și nici nu putea apela la fratele lui cu care se aflase în conflict - împăratul Rudolf al II-lea -, arhiducele Matia a acceptat condițiile impuse de coaliția nobililor protestanți din Arhiducatul Austriei și din teritoriile maghiare ale Habsburgilor. În martie 1609, a sistat procesul de recatolicizare ce fusese declanșat în posesiunile dinastiei și a repus în execuție garanția de liberă practică a confesiunilor protestante stabilită în 1571. A extins libera practică a confesiunilor luterane și calvine nu doar la nivelul nobililor, ci și la nivelul orașelor libere.

Baronul Tschernembl a coagulat nobilii protestanți în jurul lui și care, în număr de 166, s-au adunat la reședința acestuia de la Horn și l-au recunoscut ca succesor la tronul imperial pe arhiducele Matia. Tehnic, ei s-au separat de nobilii catolici din administrația Austriei de Sus și de Jos, declarând că vor conduce separat teritoriile protestante din Austria. Ei au luat legătura cu nobilii din Ungaria Habsburgică, care erau dornici să obțină avantaje politice și recunoașterea legală a confesiunii lor. Arhiducele Matia, având nevoie de susținerea lor, a acceptat, cu mari îndoieli, impunerile Stărilor protestante din cele două provincii. „Tschernembl a susținut că renunțarea lui Rudolf la Austria a dus la un interregn, lăsând puterea în mâinile Stărilor până când acestea cădeau de acord să-l accepte pe Matia ca succesor. Această chestiune tehnică a convins 166 de lorzi și cavaleri protestanți din Austria de Sus și de Jos care s-au adunat în reședința radicalilor din Horn, provincia de origine a lui Tschernembl. Aici ei au declarat constituirea unei solemne confederații pe 3 octombrie 1608, declarându-și efectiv secesiunea față de moderați și față de catolici și instituind guverne alternative în ambele provincii. Ei au votat ca banii necesari trupelor să fie plătiți de supușii lor și au trimis mesageri către Ungaria Habsburgică și către conducerea calvină din electoratul Palatinatului. Matia s-a îndreptat spre Pressburg ca să le-o ia înainte și să întâlnească el cu nobilii unguri. A fost de acord să pună în execuție tratatul de la Viena și a trebuit să privească în timp ce Dieta îl repunea în drepturi în funcția de palatin pe protestantul Illeshazy. Confirmând în același timp autonomia Ungariei și Transilvaniei, Dieta l-a recunoscut în sfârșit pe Matia drept noul rege al Ungariei pe 19 noiembrie”.

După ce arhiducele Matia de Habsburg a recunoscut și confirmat cea mai mare parte a revendicărilor coaliției nobililor protestanți din teritoriile austriece și maghiare ale dinastiei, ca monedă de negociere, el a fost recunoscut de nobilii protestanți ca succesor la tronul imperial. I s-a recunoscut autoritatea, dar segmentul catolic din reședința dinastiei și nu numai - Viena - a dezavuat concesiile făcute de arhiduce nobililor protestanți.

Episcopul Melchior Klesl a refuzat, în mod public, să-i ofere sacramentele pascale arhiducelui Matia, ca urmare a acceptării cererilor nobililor protestanți. „În mod public el a refuzat să-i administreze Sfintele Sacramentele lui Matia de Paști în 1609, în timp ce în secret îl sfătuia să consimtă la acceptarea concesiilor ca la un expedient tactic. Aflat sub presiune din partea lui Tschernembl pentru a-l îndepărta pe Klesl din poziția de „arhitect al aranjamentelor” Matia a s-a gândit să-l convingă pe papă să-l numească drept cardinal într-o operațiunea de „salvare” a demnității acestuia și să-l trimită la Roma. Dar pe măsură ce relațiile au devenit încordate cu sfătuitorul său, Matia a fost în imposibilitatea de a recupera teren în fața Stărilor”

Scrisoarea imperială din 1609. Scrisoarea de toleranță religioasă

După ce nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din Arhiducatul Austriei au primit recunoașterea și acceptarea confesiunii lor din partea arhiducelui Matia de Habsburg în 1609, la câteva luni după, fratele arhiducelui, împăratul Rudolf al II-lea, presat constant de Stările din Coroana Cehă, a semnat ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță religioasă. Prin ea împăratul le acorda libertatea religioasă și, mai important, cea politică nobililor din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. Nobilii cehi au insistat constant pe lângă împărat, readucându-i aminte că ei au fost cei care l-au sprijinit - fiind gata să intervină chiar militar - în disputa pe care o avusese cu fratele lui, arhiducele Matia.

Nobilii protestanți din Ungaria Habsburgică și din posesiunile austriece ale Habsburgilor au obținut recunoaștere și acceptare legală din partea arhiducelui Matia, fiindu-le garantate libertățile religioase și politice. Compromisul și concesia făcute de arhiduce țineau de reglajul pe care trebuia să îl opereze, din moment ce fără sprijinul Stărilor nobiliare arhiducele nu putea controla teritoriile respective. Atenți la ceea ce nobilii protestanți din aceste teritorii obținuseră, nobilii din Coroana Cehă l-au abordat în aceeași manieră pe împăratul Rudolf al II-lea Habsburg, a cărui reședință se afla la Praga. Ei îi reaminteau constant împăratului, a cărui poziție era tot mai slăbită, că datorită susținerii lor din anii anteriori el și-a putut păstra tronul în disputa avută cu arhiducele Matia. Cea mai vocală dintre atitudini era cea a contelui protestant Thurn, care sugera chiar retaliere militară împotriva suveranului în cazul în care acesta ar fi refuzat să dea curs cererilor nobililor protestanți. „Unii au strigat <>, în timp ce contele Thurn a fost aplaudat atunci când a susținut demararea pregătirilor militare, de această dată împotriva împăratului”

Reacția administrației catolice din Coroana Cehă a Habsburgilor la Scrisoarea de toleranță religioasă, emisă de împăratul Rudolf al II-lea, prin care nobililor protestanți le era acordat dreptul de a se autoguverna - ceea ce a dus la crearea unei linii paralele de autoritate publică - a fost să refuze contrasemnarea actului emis de suveran. Rudolf al II-lea a devenit tot mai „nefrecventabil” în momentul în care a împărțit cu aceeași generozitate o Scrisoare de toleranță și protestanților din posesiunile austriece. La nivelul Sfântului Imperiu, al cărui împărat Rudolf al II-lea era, în rândul Stărilor nobiliare protestante se punea problema - chiar dacă nu „cu voce tare” - dacă dinastia va reuși sau nu să reziste pe tronul imperial, în cazul în care situația va escalada.

La consfătuirea Stărilor nobiliare protestante din Coroana Cehă din aprilie 1609 s-a decis abordarea frontală a împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, cu misiunea de a se obține recunoașterea legală a confesiunii luterane, asemenea drepturilor obținute de nobilii din teritoriile austriece și Ungaria Habsburgică, administrate de fratele împăratului, arhiducele Matia. Contele Thurn era cel mai vocal dintre susținătorii îndeplinirii acestei misiuni, dar se pare că nu din considerația lui față de luteranism - deși era de confesiune luterană - cât mai degrabă din dorința de a obține recompensele pe care considera că le merită - și nu le primise - în urma participării în Războiul de 13 Ani împotriva turcilor otomani.

După ce împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg le-a oferit nobililor protestanți din Coroana Cehă și din celelalte fiefuri ale dinastiei recunoaștere legală, prin Scrisoarea imperială din 1609, faptul că ei obținuseră dreptul legal de a se constitui în entități administrative, care practic le dublau pe cele imperiale, a constituit un motiv de separare față de nobilii catolici din Dietă. Radicalismul lor i-a făcut pe aceștia să saboteze Dietele generale și să se organizeze în adunări formate doar din nobilii utraquiști sau din adepți ai Reformei. La nivelul mai larg al Sfântului Imperiu, însă, percepția imaginii nobililor protestanți din posesiunile personale ale Habsburgilor nu era una bună și, din acest motiv, câștigurile lor juridice obținute din partea dinastiei în anii 1608-1609 nu au avut niciun efect în influențarea cauzei nobililor protestanți din Imperiu. Pentru aceștia din urmă coreligionarii lor din fiefurile central-europene ale dinastiei nu prezentau încredere.

Politicile confesionale ale împăraților Ferdinand I și Maximilian al II-lea din posesiunile personale ale Habsburgilor și din cadrul mai larg al Sfântului Imperiu fuseseră unele care se mulau pe particularitățile fiecărui teritoriu în parte, iar maniera lor de poziționare față de confesiunea nobililor protestanți - chiar dacă dinastia rămânea catolică - era una de toleranță și acceptare. Linia pe care au încercat cei doi împărați să își balanseze politica a fost cea a încurajării compromisului și conviețuirii din Dietă dintre nobilii catolici și cei protestanți. Chiar dacă nu în mod complet de jure, de facto această toleranță permitea păstrarea unui modus vivendi în cadrul Dietelor Stărilor nobiliare. Odată cu Rudolf al II-lea, politica de recatolicizare puternică dusă de aceasta și de alți membrii ai dinastiei de Habsburg, a clătinat echilibrul fragil menținut până atunci, iar rezultatul a fost înstrăinarea constantă a nobililor protestanți.

Contele Thurn l-a abordat pe împărat, a cărui situație era tot mai dificilă și singuratică în Praga - dincolo de condiția lui fragilă psihică - și care, în iulie 1609, a cedat cererilor contelui Thurn, semnând ceea ce avea să devină cunoscută sub numele de Scrisoarea imperială de toleranță religioasă. Ea a fost percepută ca un seism de către contemporani, având în vedere faptul că prevederile ei și drepturile care le erau acordate nobililor protestanți din Coroana Cehă le depășeau pe cele care fuseseră acordate nobililor protestanți din celelalte posesiuni ale Habsburgilor: Ungaria Habsburgică și Arhiducatul Austriei. „[...]lorzii, cavalerii și orașele regale erau libere să aleagă pe care dintre confesiunile creștine doresc să urmeze și fiecare grup putea să aleagă 10 Apărători pentru a le proteja drepturile. Acest lucru a creat efectiv un guvern paralel sub conducerea lui Vaclav Budovec von Budov, alături de administrația regulată a Habsburgilor sub conducerea cancelarului Lobkowitz[...] Alți protestanți au preluat conducerea Universității din Praga și asupra Consistoriului Utraquist, intrând în posesia unei rețele-cadru instituționale de a-și construi propria biserică teritorială. Silezienii au obținut aceeași Scrisoare imperială pe 20 august ce acorda statul egal luteranismului și catolicismului”.

Dacă până la finalul secolului al XVI-lea existența și relațiile dintre nobilii protestanți, pe de-o parte, și dinastia Habsburgilor și nobilii catolici din Dietelor posesiunilor dinastiei, pe de altă parte, fuseseră reglate prin niște acorduri care funcționau pe plan local „fără mult zgomot” - inclusiv la nivelul Imperiului -, lucrurile s-au schimbat odată cu politica de recatolicizare demarată de împăratul Rudolf al II-lea. Echilibrul, oricât de fragil era el, prin această politică a fost trimis în neant, iar mișcarea nobililor de înstrăinare față de establishmentul Habsburgilor a generat reacția constantă de cereri și garanții că „nu vor fi atinși”, dată fiind politica oficială.