
Apogeul Suediei lui Gustav Adolf în conflictul împotriva Sfântul Imperiu
Victoria de la Breitenfeld și extinderea ocupației suedeze din Sfântul Imperiu
Victoria armatei suedezo-saxone condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, împotriva armatei imperiale a Sfântului Imperiu condusă de contele de Tilly, din septembrie 1631, a creat soclul pe care avea să se așeze „statuia” vie a Leului Nordului în ochii protestanților devotați. Ei îl portretizau acum pe regele suedez drept campionul eliberării protestanților din Sfântul Imperiu de „tirania” împăratului catolic, Ferdinand al II-lea. După victoria obținută la Breitenfeld Gustav Adolf, bazându-se și pe sprijinul electorilor protestanți de Brandenburg și Saxonia, a demarat acțiunile de asigurare a locurilor de debarcare a întăririlor și de desant din Suedia înspre Sfântul Imperiu: coasta baltică a Pomeraniei. Această zonă, alături de cetatea Stralsund, portul Wismar și Mecklenburg, urmau să reprezinte pentru următori ani ai angajării Regatului suedez în Războiul de Treizeci de Ani bazele de operațiuni, strategice și de reaprovizionare. În consolidarea autorității suedeze în teritoriile ocupate sau intrate sub influență suedeză din Sfântul Imperiu, regele Gustav Adolf a beneficiat de susținerea așa-numiților colaboratori germani. Principi, mici landgrafi sau duci, uneori comercianți mai înstăriți sau simpli speculanți ei ofereau resurse umane regelui suedez pentru completarea efectivelor militare. Uneori, aceștia recrutau pentru regele suedez sau puneau la dispoziție proprii oameni pe care îi aveau în stăpânire în teritoriile lor. Unii dintre ei o făcuseră și în contul generalului imperial Wallenstein în anii anteriori.
Cristian Wilhelm, administratorul Magdeburgului timp de aproape trei decenii- până în anii punerii în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu- a revenit în cetatea preluată anterior de garnizoana imperială și, ajutat de suporterii din oraș, a reluat conducere cetății. Apoi, la scurt timp a declarat trecerea Magdeburgului de partea regelui suedez, Gustav Adolf, care invadase coasta baltică a Sfântului Imperiu. Răspunsul armatei imperiale a fost declanșarea unui asediu asupra orașului. Din acest moment, această „etapă suedeză” a Războiului de Treizeci de Ani a însemnat declanșarea conflictului frontal dintre armata suedeză și cea a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.



Alături de trupele generalului Pappenheim, sub zidurile orașului Magdeburg din Sfântul Imperiu care trecuse deschis de partea regelui suedez Gustav Adolf, au sosit și detașamentele generalului armatei imperiale, contele de Tilly. El a preluat personal sarcina punerii în aplicare a asediului și asaltului decisiv pentru cucerirea orașului care primise înăuntrul ei pe colonelul Falkenstein din partea regelui suedez. Cucerirea orașului de către armatele imperiale a reprezentat unul dintre cele mai sângeroase momente ale Războiului de Treizeci de Ani. Dincolo de legendele născute ulterior sau de exagerările produse de propaganda protestantă, totuși, el a reprezentat unul dintre sinistrele vârfuri ale brutalității din Războiul de Treizeci de Ani. Mai mult surse indică faptul că au murit peste 20.000 de civili și apărători ai cetății.






Asediul Magdeburgului, cucerirea cetății, incendiul violent și depopularea, practic, a orașului a lăsat urme adânci în conștiința celorlalți principi protestanți din Sfântul Imperiu. Dacă până în acel moment, sub continua ghidare a ducelui Saxoniei, Johann Georg, care căuta cu disperare reglarea relației dintre principii protestanți din Imperiu și suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg pe cale constituțională și prin negocieri, din acest moment a devenit evident pentru mulți dintre ei că lucrurile merseseră prea departe. Mai mult, anularea prin decret imperial a Manifestului de la Leipzig adoptat de principii protestanți le-a semnalizat că nu e loc de negociere. Punctul final al celor care au schimbat părțile și momentul care a semnalizat încheierea stării de neutralitate a principilor protestanți față de conflictul dintre regele Suediei, Gustav Adolf, ce pătrunsese cu trupele în Imperiu și împăratul Ferdinand al II-lea, a fost dat de abandonarea neutralității de cel care se luptase foarte mult pentru reglarea pe căi legale a raporturilor dintre principi și împărat: însuși electorul Saxoniei, Johann Georg.







După decizia electorului Saxoniei, Johann Georg, de a se alătura regelui suedez, Gustav Adolf, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, se confrunta cu o problemă importantă din moment ce unul dintre cele mai importante principate din Imperiu trecuse în tabăra rivală. Dacă până în acel moment invazia regelui suedez putea fi relativ ușor controlată până la confruntările decisive, efectivele militare pe care le-a adus pe câmpul de luptă electorul Saxoniei au echilibrat balanța. La Breitenfeld confruntările dintre cele două tabere i-au adus victoria regelui suedez, ceea ce i-a deschis calea spre ocuparea unor teritorii întinse din Sfântul Imperiu. Armata imperială a suferit pierderi substanțiale în această bătălie, inclusiv generalul Tilly fiind rănit.



În ajunul bătăliei de la Breitenfeld din 17 septembrie 1631 dintre coaliția suedezo-saxonă condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, și armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, condusă de contele de Tilly, dispoziția forțelor militare precum și dotările de artilerie semnalizau un ușor avantaj în dreptul regelui suedez. Verdictul bătăliei a fost primul semn însă al echilibrării raportului de putere între coaliția protestantă ce se formase între regele Suediei și unii dintre principii protestanți din Sfântul Imperiu, pe de-o parte, și împăratul Ferdinand al II-lea și Liga catolică pe cealaltă parte. Pierderile armatei imperiale au fost grele.






Prima victorie importantă a regelui suedez Gustav Adolf împotriva armatei împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, victorie la care participaseră și trupele electorului protestant al Saxoniei din Imperiu, a devenit un moment care a fost potențat și utilizat la capacitate maximă de propaganda protestantă. Iar pentru cei care erau nedeciși dintre principii protestanți din Imperiu în privința alierii cu forțele suedezo-saxone înfrângerea armatei imperiale de la Breitenfeld a constituit un imbold în direcția dorită: ei aveau un conducător acum care le arăta ca victoria împotriva împăratului- „tiranul” catolic- putea fi obținută. Unii dintre suporterii regelui suedez l-au portretizat nici mai mult nici mai puțin decât ca pe un nou Alexandru Macedon.



După victoria obținută de armata suedezo-saxonă- mai mult o victorie a suedezilor, deoarece saxonii s-au făcut nevăzuți în mijlocul bătăliei- împotriva trupelor imperiale conduse de contele de Tilly, regele Gustav Adolf al Suediei a ocupat teritorii importante din Sfântul Imperiu în timpul scurs de la data bătăliei de la Breitenfeld, septembrie 1631, și până la instalarea iernii. Acest teritorii vor constituii baza viitoarelor operațiuni ale armatei suedeze și a aliaților care vor lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântul Imperiu. Iar această configurație va fi reprezentativă pentru strategia suedezilor pentru anii ulteriori ai Războiului de Treizeci de Ani.







După victoria obținută împotriva armatei imperiale conduse de contele de Tilly, la Breitenfeld în toamna anului 1631, regele Suediei, Gustav Adolf, bazându-și și pe sprijinul electorilor protestanți de Brandenburg și Saxonia, a demarat acțiunile de asigurare a locurilor de debarcare a întăririlor și de desant din Suedia înspre Sfântul Imperiu: coasta baltică a Pomeraniei. Această zonă, alături de cetatea Stralsund, portul Wismaw și Mecklenburg, urmau să reprezinte pentru următori ani ai angajării Regatului suedez în Războiul de Treizeci de Ani bazele de operațiuni, strategice și de reaprovizionare.







Pierderile de efective umane ale suedezilor în Războiul de Treizeci de Ani erau ridicate și trebuie reținut faptul că din dispozitivul de luptă pe care aceștia l-au produs pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu, în vara anului 1630, aproape jumătate dintre ei erau morți în decurs de câteva luni. Și mai trebuie reținut faptul că multe dintre aceste decese se datorau nu efectelor ciocnirilor militare ci bolilor și virușilor pe care le contractau aceștia și cu care nu erau obișnuiți din Suedia. Prin urmare, Gustav Adolf, regele Suediei, avea nevoie să își completeze constantele pierderi din rândul efectivelor armatei iar în scenă au intrat cei rămași cu denumirea de „colaboratorii germani”. Principi, mici landgrafi sau duci, uneori comercianți mai înstăriți sau simpli speculanți ei oferea resurse umane regelui suedez pentru completarea efectivelor militare. Uneori, aceștia recrutau pentru regele suedez sau puneau la dispoziție proprii oameni pe care îi aveau în stăpânire în teritoriile lor. Unii dintre ei o făcuseră și în contul generalului imperial Wallenstein în anii anteriori.







După înfrângerea serioasă administrată armatei imperiale a Habsburgilor, la Breitenfeld în septembrie 1631, acțiunile regelui suedez Gustav Adolf au trădat intențiile imperiale le care acesta le avea, nu neapărat în privința unei deposedări a împăratului Ferdinand al II-lea de coroana imperială, ci de ocupare a teritoriilor Sfântului Imperiu ca posesiuni suedeze ce urmau să fie distribuite de Gustav Adolf suporterilor acestuia, după libera dorință. Casa imperială de Habsburg urma să fie restrânsă la a-și exercita autoritatea doar asupra posesiunilor ereditare ale dinastiei.






Victoria trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf împotriva armatei imperiale a Habsburgilor condusă de contele de Tilly, de la Breitenfeld din toamna anului 1631, a provocat îngrijorare în tabăra catolică din Sfântul Imperiu. Viteza cu care Gustav Adolf a avansat apoi înspre sudul teritoriilor germane ale Imperiului a transformat îngrijorarea în panică. În timp ce armata lui Tilly era dezorganizată iar acesta refuza până la regrupare să-l confrunte pe regele suedez, nobilii catolici nu știau dacă să rămână și să încerce să își protejeze proprietățile sau să fugă pentru a-și proteja viețile.







În ceea ce privește asistența militară pe care ar fi putut-o oferi Spania Sfântului Imperiu după înfrângerea suferită de armata imperială în toamna anului 1631 în fața trupelor regelui suedez, Gustav Adolf, deși arhiducesa Isabella insista pentru acceptarea mâinii întinse, ducele Bavariei, Maximilian, se opunea. În același timp, nici împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg nu era încântat de idee, deoarece intuia că moneda de schimb ar fi fost implicarea militară a armatei imperiale în războiului Spaniei cu Provinciile Unite olandeze.


Deși împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, dezavua o posibilă alianță cu Franța în vederea contracarării armatelor regelui suedez, Gustav Adolf, liderul Ligii catolice din Imperiu- ducele Bavariei, Maxilian- a deschis discuții cu cardinalul Richelieu. Acestuia din urmă îi surâdea posibilitatea creșterii influenței franceze în Sfântul Imperiu, dar mai probabil politica lui Richelieu era îndreptată asupra teritoriilor din estul Franței de astăzi care atunci erau parte din Imperiu. Richelieu ar fi dorit o alianță cu Bavaria, cel mai important membru al Ligii catolice, iar dacă negocierile în această direcție ar fi eșuat s-ar fi mulțumit și cu obținerea unui acord de neutralitate din partea Ligii catolice. În fine, a treia opțiune pentru Richelieu era conținută și în posibilitatea desfășurării unor negocieri individuale cu fiecare principe important din Imperiu.



