Apogeul Suediei lui Gustav Adolf în conflictul împotriva Sfântul Imperiu
Victoria de la Breitenfeld și extinderea ocupației suedeze din Sfântul Imperiu
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2018
După decizia electorului Saxoniei, Johann Georg, de a se alătura regelui suedez, Gustav Adolf, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, se confrunta cu o problemă importantă din moment ce unul dintre cele mai importante principate din Imperiu trecuse în tabăra rivală. Dacă până în acel moment invazia regelui suedez putea fi relativ ușor controlată până la confruntările decisive, efectivele militare pe care le-a adus pe câmpul de luptă electorul Saxoniei au echilibrat balanța. În ajunul bătăliei de la Breitenfeld dintre coaliția suedezo-saxonă condusă de regele Suediei și armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, condusă de contele de Tilly, dispoziția forțelor militare precum și dotările de artilerie semnalizau un ușor avantaj în dreptul regelui suedez. După câteva ore de luptă, în după-masa zilei de 17 septembrie 1631, momentul decisiv al bătăliei de la Breitenfeld a fost hotărât de contraatacul decisiv al regelui suedez Gustav Adolf care a speculat un moment al bătăliei favorabil pentru el. Breitenfeld a devenit locul primei victorii mari a coaliției protestante formată din regele Suediei și electorul Saxoniei împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din această etapă a Războiului de Treizeci de Ani.

Victoria armatei suedezo-saxone condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, împotriva armatei imperiale a Sfântului Imperiu condusă de contele de Tilly, din septembrie 1631, a creat soclul pe care avea să se așeze „statuia” vie a Leului Nordului în ochii protestanților devotați. Ei îl portretizau acum pe regele suedez drept campionul eliberării protestanților din Sfântul Imperiu de „tirania” împăratului catolic, Ferdinand al II-lea. După victoria obținută la Breitenfeld Gustav Adolf, bazându-se și pe sprijinul electorilor protestanți de Brandenburg și Saxonia, a demarat acțiunile de asigurare a locurilor de debarcare a întăririlor și de desant din Suedia înspre Sfântul Imperiu: coasta baltică a Pomeraniei. Această zonă, alături de cetatea Stralsund, portul Wismar și Mecklenburg, urmau să reprezinte pentru următori ani ai angajării Regatului suedez în Războiul de Treizeci de Ani bazele de operațiuni, strategice și de reaprovizionare. În consolidarea autorității suedeze în teritoriile ocupate sau intrate sub influență suedeză din Sfântul Imperiu, regele Gustav Adolf a beneficiat de susținerea așa-numiților colaboratori germani. Principi, mici landgrafi sau duci, uneori comercianți mai înstăriți sau simpli speculanți ei ofereau resurse umane regelui suedez pentru completarea efectivelor militare. Uneori, aceștia recrutau pentru regele suedez sau puneau la dispoziție proprii oameni pe care îi aveau în stăpânire în teritoriile lor. Unii dintre ei o făcuseră și în contul generalului imperial Wallenstein în anii anteriori.

Condițiile desfășurării asediului asupra orașului Magdeburg
Cristian Wilhelm, administratorul Magdeburgului timp de aproape trei decenii- până în anii punerii în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din Sfântul Imperiu- a revenit în cetatea preluată anterior de garnizoana imperială și, ajutat de suporterii din oraș, a reluat conducere cetății. Apoi, la scurt timp a declarat trecerea Magdeburgului de partea regelui suedez, Gustav Adolf, care invadase coasta baltică a Sfântului Imperiu. Răspunsul armatei imperiale a fost declanșarea unui asediu asupra orașului. Din acest moment, această „etapă suedeză” a Războiului de Treizeci de Ani a însemnat declanșarea conflictului frontal dintre armata suedeză și cea a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

În momentul în care administratorul Magdeburgului, Cristian Wilhelm, pus pe liber în momentul în care funcționarii alături de trupe imperiale au pus în practică Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice, s-a strecurat în oraș cu ajutorul suporterilor săi iar Madeburgul a trecut de partea Suediei. Declarația acestuia, deși consiliul orașului încă spera la faptul că ducele Saxoniei va interveni și ca repoziționa orașul, a reprezentat prima breșă a unui oraș important din Sfântul Imperiu în contextul atacului declanșat de armata suedeză asupra Imperiului care a trecut de partea Suediei. Consiliul a fost forțat să accepte trecerea de partea regelui suedez. În același timp Gustav Adolf a cuplat rapid la oportunitatea ivită și l-a trimis deghizat în pescar, în oraș, pe colonelul Falkenberg care a preluat conducerea militară a Magdeburgului. Un corp de oaste al Ligii catolice sub comanda generalului Pappenheim a sosit sub zidurile orașului dar nu dispunea decât de 3.000 de soldați, insuficienți pentru declanșarea asediului.

Contele de Tilly i-a cerut ducelui de Bavaria, Maximilian, permisiunea să declanșeze o operațiune cu trupele Ligii catolice îndreptată împotriva armatelor suedeze din Pomerania cu scopul de a-l împinge pe Gustav Adolf „în mare”. Cererea fiindu-i refuzată, atenția s-a concentrat asupra Magdeburgului care trecuse deschis de partea regelui suedez iar administratorul Cristian Wilhelm și colonelul Falkenstein, strecurat prin deghizare în oraș, conduceau apărarea orașului. Generalul Pappenheim a primit încă 7.000 de soldați la cei pe care îi avea în subordine pentru a demara asediul asupra orașului. În același timp, Gustav Adolf nu putea sta cu mâinile în sân și să vadă cum pierde orașul care trecuse de partea lui și a încercat o primă manevră militară de a trece de cordonul instituit de trupele imperiale, din cauza căruia el se „mișca” cu trupele, încă din momentul debarcării din iulie 1630, mai mult în zona Pomeraniei din Sfântul Imperiu. Printr-o mișcare îndrăzneață a încercat să străpungă linia Oderului, reușind să controleze zona Oderului inferior în ianuarie 1631. Accesul însă mai departe i-a fost blocat de Küstrin. În același timp, într-un marș forțat, contele de Tilly cu 7.500 de soldați se îndrepta înspre zona respectivă.

După confruntarea din zona Oderului Inferior și bararea drumului armatei suedeze în zona Küstrin, regele Gustav Adolf s-a îndreptat înspre Mecklenburg traversând Pomerania la vest. Aici, în februarie 1631 el a cucerit Demmin. Generalul Tilly l-a urmărit și în timpul asaltului din martie asupra orașului Neubrandenburg câteva sute de suedezi au fost uciși. Apoi, Tilly s-a retras rapid, fiind conștient că are de trei ori mai puțini soldați decât regele suedez, îndreptându-se spre Magdeburg. Numărul soldaților care asediau acum orașul din Imperiu ce defectase de partea suedezilor a sărit de 25.000. Alți 5.000 au fost plasați strategic în zona podului Dessau, Ferdinand de Koln avea recrutați și pregătiți de luptă alți 7.000 de soldați la Westfalia, în timp ce Liga catolică mai avea disponibili alți 8.000 cantonați la Fulda. Nu în ultimul rând, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, finalizând operațiunile militare din Italia, a rechemat 24.000 de soldați în Sfântul Imperiu.

Asediul și distrugerile provocate orașului Magdeburg
Alături de trupele generalului Pappenheim, sub zidurile orașului Magdeburg din Sfântul Imperiu care trecuse deschis de partea regelui suedez Gustav Adolf, au sosit și detașamentele generalului armatei imperiale, contele de Tilly. El a preluat personal sarcina punerii în aplicare a asediului și asaltului decisiv pentru cucerirea orașului care primise înăuntrul ei pe colonelul Falkenstein din partea regelui suedez. Cucerirea orașului de către armatele imperiale a reprezentat unul dintre cele mai sângeroase momente ale Războiului de Treizeci de Ani. Dincolo de legendele născute ulterior sau de exagerările produse de propaganda protestantă, totuși, el a reprezentat unul dintre sinistrele vârfuri ale brutalității din Războiul de Treizeci de Ani. Mai mult surse indică faptul că au murit peste 20.000 de civili și apărători ai cetății.

Cu trupele imperiale în număr de peste 25.000 de mii ce asediau cetatea Magdeburg din Sfântul Imperiu- orașul trecuse de partea regelui suedez Gustav Adolf- suveranul Suediei a încercat să facă manevre care să-i distragă și să disloce o parte din forța de asediu de lângă zidurile Magdeburgului, inițiind în acest sens o serie de incursiuni în estul Pomeraniei. „Leul Nordului”, cum era numit regele suedez, era cu atât mai interesat să ajute într-un fel orașul să reziste, deoarece el se afla sub comanda directă militară a colonelului Falkenstein aflat în solda regelui și, pe de altă parte, era primul și singurul oraș până în acest moment- suntem în primăvara anului 1631- care se declarase de partea regelui suedez în războiul cu suveranul Sfântului Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Gustav Adolf a lăsat câteva detașamente care să „curețe” de garnizoane imperiale orașele ce mai rămăseseră sub acest statut din Mecklenburg, el îndreptându-se la est de Oder în fruntea a 18.000 de soldați. Apoi a ocupat Landsberg iar atacul asupra garnizoanei imperiale din Frankurt pe Oder s-a soldat cu 1.700 de morți.

Contele de Tilly, comandantul suprem al armatei imperiale a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu, nu s-a lăsat distras de incursiunile regelui suedez Gustav Adolf în zona Oderului și s-a concentrat pe asediul asupra orașului Magdeburgului care trădase și trecuse de partea regelui suedez. Asediul reînceput cu vigurozitate la 1 mai 1631 a debutat cu preluarea suburbiilor acestuia care au fost cucerite în scurt timp. În interior, situația celor asediați era una grea, existând în jur de 2.500 de soldați profesioniști conduși de colonelul Falkenstein alături de alți 5.000 de locuitori ai orașului înarmați. Populația totală a cetății se ridica la cifra de 25.000 de locuitori dar situația economică a orașului era una care stagna de câțiva ani. În timp ce consilierii orașului îl presau pe colonelul Falkenstein, aflat în solda regelui suedez și care conducea apărarea orașului să accepte termenii generoși de capitulare a cetății oferiți de generalul Tilly, Falkenstein îi amăgea că în curând regele suedez va sosi cu armata și va ridica asediul. Era evident o minciună, în acest moment Gustav Adolf se afla la 90 de km de Magdeburg.

În 20 mai 1631, la primele ore ale dimineții, generalul imperial Tilly a dat ordinul pentru asaltul final asupra Magdeburgului care trădase fidelitatea față de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, și care trecuse de partea regelui suedez, Gustav Adolf. Înainte de a începe asediul, în paralel, generalul Pappenheim și-a „pregătit” soldații moral, oferindu-le o porție zdravănă de vin. Apoi, în sincron, cei 18.000 de soldați din armata imperială au atacat orașul din cinci direcții diferite. În cetate, Falkenstein încă să certa cu reprezentanții din consiliul orașului iar atacul contelui Tilly l-a luat prin surprindere din moment ce el se aștepta că generalul îi va trimite în continuare oferte cu cereri de capitulare. Consilierii au fugit din primărie cu gândul de a-și salva familiile în timp ce apărătorii de pe ziduri opuneau o rezistență puternică trupelor imperiale, cu toate că duceau lipsă de muniție.

După ora 8.oo, în dimineața zilei de 20 mai, la mai bine de o oră de la declanșarea asaltului final asupra Magdeburgului de către trupele imperiale ale Habsburgilor conduse de contele de Tilly, două companii de croați au pătruns în cetate printr-o poartă laterală dinspre Elba. Panica s-a instaurat în cetate. În acest punct a izbucnit un incendiu a cărui origine, deși a fost „poluată” ulterior prin motivarea lui religioasă de ambele părți ale conflictului, a izbucnit după toate probabilitățile în mod accidental. La ora 10.00, la 3 ore de la declanșarea asaltului final asupra orașului, focul declanșat accidental a atins magazia de muniție și praf de pușcă a trupelor din oraș, ceea ce a dus la un incendiu de proporții. Pappenheim a pătruns în cetate prin partea de nord și la scurt timp s-a prăbușit rezistența întregii garnizoane. Colonelul suedez Falkenstein a fost și el printre primele victime.

Deși generalul Tilly le-a comandat soldaților să rămână ordonați în cetate, odată pătrunși în Magdeburg, și să ajute la stingerea incendiului care se extindea, el nu a reușit să-i controleze pe toți. Nici nu putea să evite scenele dure care s-au petrecut timp câteva zile. Dintre cele 1900 de clădiri ale orașului, 1700 au ars din temelii. În jur de 1000 de oameni ghidați de soldați s-au adăpostit în catedrala orașului iar alți 600 în mănăstirea premostratensilor din oraș. Pe cât de onorabil s-au comportat cu cetățenii soldații din armata imperială care i-au adăpostit în catedrala orașului, pe atât de macabru s-au dezlănțuit câțiva dintre ei. Călugării premonstratensi au asistat neputincioși cum șase soldați din armata imperială au violat o fetiță de 12 ani până la moarte în curtea mănăstirii. După depășirea temerilor, ei s-au îndreptat către general și i-au raportat macabrul eveniment, dar Tilly nu i-a putut identifica pe făptași. Consilierii orașului și-au schimbat hainele cu unele ponosite și au părăsit orașul în grabă, precum cazul consilierului Daniel Friese care a scăpat, dar soldații au avut „grijă” de casa lui. Unii dintre ei erau extrem de fericiți că au făcut rost de o pereche nouă de încălțăminte.

Unii dintre puternicii orașului Magdeburg și-au putut cumpăra libertatea în fața soldaților în nume personal sau apelând la tabăra generalului Tilly. Cazul familiei consilierului orașului, Daniel Friese, a fost unul dintre aceste exemple. Însă, pe de altă parte, în zilele incendiului și ale jafului ce au urmat cuceririi Magdeburgului de armata imperială condusă de generalul Tilly soldații i-au scos din cetate nu doar pe cei potenți financiar care își puteau cumpăra libertatea, ci și pe preoții și călugării care părăseau orașul. Urmările cuceririi Magdeburgului au fost un punct de cotitură și un vârf sinistru al cruzimii în Războiul de Treizeci de Ani. Atât de multe victime au fost încât morții erau aruncați efectiv în Elba. La 17 ani distanță, peste Canalul Mânecii, în Anglia, comparațiile erau prezente în mintea oamenilor între comportamentul Lordului Cromwell și cucerirea Magdeburgului. „În jur de 20.000 de soldați și civili au murit, alături de cel puțin 300 de asediatori care au murit în timpul asaltului în care alți 1.600 au fost răniți. Erau deja prea multe corpuri de înmormântat, drept urmare, cele mai multe dintre ele au fost aruncate în râu. Cei mai mulți au murit în timpul conflagrației sau sufocați, ascunși fiind în beciurile lor. Un recensământ a scos la iveală doar 449 de locuitori în februarie 1632 și o mare parte din oraș a rămas în ruină până în 1720. Dezastrul a devenit unul dintre punctele definitorii în război și fost interpretat ulterior tocmai ca record al brutalității. Cel puțin 205 de pamflete care descriau căderea orașului au apărut doar în 1631 iar masacrele de mai târziu, inclusiv atrocitățile cromwelliene de la Grogheda și Wexford din 1649 a fost imediat comparate cu Magdeburg”.

Ducele Saxoniei a părăsit tabăra negocierilor. Sfârșitul neutralității
Asediul Magdeburgului, cucerirea cetății, incendiul violent și depopularea, practic, a orașului a lăsat urme adânci în conștiința celorlalți principi protestanți din Sfântul Imperiu. Dacă până în acel moment, sub continua ghidare a ducelui Saxoniei, Johann Georg, care căuta cu disperare reglarea relației dintre principii protestanți din Imperiu și suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg pe cale constituțională și prin negocieri, din acest moment a devenit evident pentru mulți dintre ei că lucrurile merseseră prea departe. Mai mult, anularea prin decret imperial a Manifestului de la Leipzig adoptat de principii protestanți le-a semnalizat că nu e loc de negociere. Punctul final al celor care au schimbat părțile și momentul care a semnalizat încheierea stării de neutralitate a principilor protestanți față de conflictul dintre regele Suediei, Gustav Adolf, ce pătrunsese cu trupele în Imperiu și împăratul Ferdinand al II-lea, a fost dat de abandonarea neutralității de cel care se luptase foarte mult pentru reglarea pe căi legale a raporturilor dintre principi și împărat: însuși electorul Saxoniei, Johann Georg.

Căderea Magdeburgului, care trecuse de partea regelui suedez Gustav Adolf, în mâinile trupelor generalului imperial Tilly, le-a confirmat multora dintre principii protestanți din Imperiu că suveranul Ferdinand al II-lea de Habsburg nu va ceda nimic în privința unor eventuale negocieri. Ceea ce își imagina electorul Saxoniei, Johann Georg, promotorul politicii de negociere a relației dintre principii protestanți, cei catolici și împăratul lor, era în ochii celorlalți principi protestanți o iluzie. Faptul că împăratul nu era dispus la negociere a fost semnalizat cu puțin timp înainte de căderea Magdeburgului atunci când împăratul le-a anulat prin decret imperial Manifestul de la Leipzig și le-a ordonat să își dizolve detașamentele din subordine. Lucrurile s-au desfășurat cu rapiditate. Armata imperială rechemată din Italia ajunsese în zona lacului Konstanz și a ocupat rapid Württembergul, înainte ca regentul acestuia să se revolte. Trupele din Franconia nu au apucat să-i vină în ajutor, fiind blocate de comandantul Johann von Aldringen.

Generalul imperial Tilly care cucerise Magdeburgul era în dispozitiv, pregătit să ocupe Hessen-Kassel, un ducat cu dosar vechi de rebeliune față de Habsburgi. Tilly s-a plasat în expectativă, așteptând permisiunea împăratului de a ocupa ducatul. Landgraful Wilhelm oscila, încercând și el să tragă de timp înainte de a-și demobiliza trupele din ordinul împăratului. Salvarea lui a venit de la Gustav Adolf, regele Suediei, care nu reușise să ajungă la timp și să salveze Magdeburgul de la distrugere, dar avea acum un nou aliat: Wilhelm a trecut de partea lui. Tilly s-a retras neavând suficiente forțe armate cu el pentru a se opune celor doi. După Magdeburg, care fusese primul oraș imperial trecut oficial de partea suedezilor după ce Războiul de Treizeci de Ani intrase în această etapă- cunoscută sub numele de etapa suedeză- , dar fusese cucerit de trupele imperiale înainte de a primi vreun ajutor consistent din partea regelui suedez, acum, Hessen-Hassel făcuse joncțiunea oficial cu Leul Nordului, regele Gustav Adolf.

După ce regele suedez, Gustav Adolf, în campania din Sfântul Imperiu din vara anului 1631 obținuse alianța ducelui de Hessen-Kassel, pentru a avea un real succes împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg era conștient că avea nevoie de mult mai mult. Avea nevoie de „piesele grele” de partea lui: principii protestanți de Brandenburg și Saxonia. Era util și ducele de Hessen-Kassel, dar acesta avea o forță redusă militar iar el era oricum dispus la rebeliune mai mereu. Pentru o reală reușită avea nevoie de adeziunea celor doi principi, de a-și abandona fidelitatea față de împărat, fidelitate izvorâtă- cel puțin în cazul electorului de Saxonia- dintr-un înțeles tradițional al legalismului medieval al raportului vasal-suzeran. Pentru a-i forța mână electorului de Brandenburg, Gustav Adolf s-a îndreptat înspre Berlin alături de cei 26.000 de soldați din subordine. Georg Wilhelm, electorul Brandenburgului, a cedat și a capitulat, oferind plata lunară pentru întreținerea trupelor suedeze și cedând de facto o parte din principat regelui suedez.

După ce l-a scos din joc pe electorul de Brandenburg, Georg Wilhelm, ocupându-i o parte din electorat și detașându-l de facto de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, regele suedez Gustav Adolf și-a continuat incursiunea în Sfântul Imperiu în încercarea de a-și face cât mai mulți aliați printre principii protestanți împotriva împăratului. El l-a trimis pe Åke Tott la comanda a 8.000 de soldați să finalizeze ocuparea Mecklenburgului și cu cei 16.000 din subordine s-a cantonat la Werben. Generalul imperial Tilly era în apropiere iar pe perioada lunilor de vară au avut loc ciocniri și mai multe încăierări de scurtă durată sau intensitate. Pierderile au fost minime de ambele părți deși propaganda protestantă cotiza puternic la „marile pierderi” pe care regele suedez le provoca armatei imperiale. La finalul verii din anul 1631 situația militară, așa cum arătau lucrurile în acel moment, erau net în favoarea armatei imperiale. Dacă Leul Nordului, Gustav Adolf, avea maximum 24.000 de soldați, forțele generalului Tilly consolidate cu contingentele lui Ernst Egon VIII of Fürstenberg-Heiligenberg [numit de aici încolo Fürstenberg-n.n] se cifrau la 35.000 de soldați. Alți 24.000 de mii erau pe drum înspre armata lui Tilly iar la Koln alte contingente se recrutau.

Momentul care a dus la restabilirea balanței militare- dezechilibrată până în acel moment- dintre efectivele regelui Suediei, Gustav Adolf, și cele ale împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg comandate de contele de Tilly, a fost decizia ducelui de Saxonia, unul dintre personajele grele ale taberei protestante, de a ieși din neutralitate. Decizia lui de a se alătura armatei suedeze ce invadase Sfântul Imperiu a restabilit echilibrul în mod sensibil. Deși luptase până în ultimul moment și promovase politica de negociere a relației principilor protestanți cu suzeranul lor, împăratul, decizia electorului- care a așteptat până în al 12-lea ceas ca împăratul să își schimbe atitudinea și să fie dispus la negocieri- de a se alătura rivalului împăratului, regele suedez, a însemnat și cuplarea celor 18.000 de soldați pe care i-a recrutat ducele la armata regelui suedez. Chiar și acum, din respect, ducele Bavariei, Maximilian, i-a cerut generalului Tilly să nu nu ia nicio măsură împotriva electorului de Saxonia. Mai mult, câțiva trimiși ai împăratului s-au îndreptat în grabă înspre Dresda, propunându-i electorului concesii patrimoniale asupra Lusației, în schimbul răzgândirii.

După ce electorul Saxoniei, Johann Georg, s-a declarat de partea regelui suedez, Gustav Adolf, ce invadase Sfântul Imperiu, pe diferite căi, inițial diplomatice, împăratul Ferdinand al II-lea, suzeranul acestuia, a încercat să îl convingă pe acesta să nu nu intre în starea de rebeliune împotriva sa. Ducele Bavariei, Maximilian, a încercat și el să îl convingă să rămână la statutul de fidelitate față de împărat- defectarea lui în tabăra suedezilor fiind o pierdere importantă pentru angrenajul imperial- declarând că susține politica de negociere promovată de electorul saxon. În acest sens, Maximilian a declarat către Congresul mixt protestant-catolic de la Frankfurt că susține varianta de negocieri a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice propusă de electorul Saxoniei. În debutul lunii septembrie, însă, generalului Tilly i s-a permis să se îndrepte înspre frontierele electoratului Saxoniei, încercând să-l împiedice pe electorul Johann Georg să se „îmbarce” efectiv în aventura regelui suedez împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. După ce a forțat Leipzigul să se predea, generalul Tilly, în semn de avertizare, a dat foc unor sate din ducatul Saxoniei. Speranțele acestuia și ale taberei imperiale că Johann Georg va rămâne în starea de fidelitate față de împărat s-au spulberat pe 12 septembrie. Atunci, electorul a anunțat că trece de partea regelui suedez.

Decizia unuia dintre cei mai importanți principi protestanți din Sfântul Imperiu, electorul Saxoniei- Johann Georg- de a trece de partea regelui suedez ce invadase Imperiul, Gustav Adolf, a fost definitorie pentru desfășurarea ulterioară a Războiului de Treizeci de Ani. Însă, de menționat faptul că, din perspectiva electorului, mutarea lui nu avea nimic de-a face cu un război cu tentă religioasă- indiferent care erau părerile aliatului lui de ocazie- ci el vedea mișcarea ca pe o mutare de presiune împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de a negocia relația juridică, raporturile legale și aplicarea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice intre el, principii catolici și principii protestanți din Imperiu. Momentul, însă, a fost decisiv pentru desfășurarea ulterioară a Războiului de Treizeci de Ani. La cererea principilor catolici către împărat de a reconsidera politica imperială și de a lua în calcul negocieri cu ducele Saxoniei și cu tabăra protestantă, împăratul le-a cerut unor teologi părerea despre relația de preferat pe care ar fi trebuit să o aibă cu protestanții. Atunci când ei i-au „deschis ochii” și i-au sugerat faptul că anularea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice ar fi cea mai bună soluție pentru pacea Imperiului, era prea târziu.

În zorii bătăliei de la Breintenfeld
După decizia electorului Saxoniei, Johann Georg, de a se alătura regelui suedez, Gustav Adolf, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, se confrunta cu o problemă importantă din moment ce unul dintre cele mai importante principate din Imperiu trecuse în tabăra rivală. Dacă până în acel moment invazia regelui suedez putea fi relativ ușor controlată până la confruntările decisive, efectivele militare pe care le-a adus pe câmpul de luptă electorul Saxoniei au echilibrat balanța. La Breitenfeld confruntările dintre cele două tabere i-au adus victoria regelui suedez, ceea ce i-a deschis calea spre ocuparea unor teritorii întinse din Sfântul Imperiu. Armata imperială a suferit pierderi substanțiale în această bătălie, inclusiv generalul Tilly fiind rănit.

După decizia din septembrie 1631 a electorului Saxoniei din Sfântul Imperiu, Johann Georg, de a trece de partea regelui suedez Gustav Adolf ce invadase teritoriile Imperiului, balanța militară s-a echilibrat semnificativ. Dacă anterior deciziei electorului de a trece în tabăra rivală împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, armata imperială condusă de contele de Tilly putea controla relativ mișcările trupelor suedeze, de-acum situația s-a complicat. În plus, pentru ceilalți principi protestanți, decizia celui care ținuse cu tot dinadinsul- electorul Saxoniei- de a rezolva pe cale constituțională diferendul dintre principii protestanți și împăratul lor le-a venit ca o mănușă. Dacă cele două electorate protestante importante trecuseră de partea regelui suedez- Saxonia prin liberă voință, Brandenburg forțat de regele suedez- împotriva împăratului, ce îi reținea pe conducătorii din ducatele mai mici protestante ale Imperiului de a intra și ele în starea de rebeliune împotriva împăratului? Mai ales că unele dintre ele- cazul Hessen-Kassel- existența pe marginea rebeliunii aproape constante în ultimii ani era un „mod de viață”.

Anunțul electorului Saxoniei, Johann Georg, din septembrie 1631 de a trece Saxonia în alianță cu regele suedez, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, l-a determinat pe Leul Nordului- regele suedez- să nu piardă niciun moment. El a trecut Elba la Wittenberg și s-a îndreptat înspre nord-est pentru a se întâlni cu ducele Saxoniei și armata lui, la Düben. Cei 16.000 de soldați ai ducelui, în stare de pregătire militară deja de câteva luni și în așteptarea deciziei ducelui în privința politicii de urmat a Saxoniei, au fost surprinși când i-au văzut pe soldații suedezi. Aflați în marș continuu, confruntări de mai mică sau mai mare intensitate pe teritoriul Imperiului și dormit pe unde apucau, suedezii nu arătau, în ochii saxonilor, în cel mai admirabil mod. Uniformele saxonilor, prin comparație, arătau ca de paradă. Diferența era dată însă de faptul că suedezii erau deja soldați experimentați pe câmpul de luptă. În acest moment, comanda trupelor ducelui Saxoniei era asigurată de Hans Georg von Arnim-Boitzenburg [ numit de aici înainte Arnim- n.n] care defectase din tabăra imperială. Deși protestant, el luptase în armata imperială sub comanda lui Wallenstein, schimbarea părților datorându-se demiterii generalului de împăratul Ferdinand al II-lea și punerea în aplicare la nivelul Sfântului Imperiu al Edictului de Restituire a proprietăților religioase.

După ce trupele regelui Suediei, Gustav Adolf, au făcut joncțiunea cu cele ale electorului Saxoniei, Johann Georg, la Düben, efectivele reunite îi dădeau regelui suedez posibilitatea de a-și îndeplini unul dintre scopurile pe care le avea încă de la debutul invaziei de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu: o primă victorie importantă împotriva armatei imperiale. Odată scopul îndeplinit, el i-ar fi deschis calea lui Gustav Adolf înspre persuadarea altor principi protestanți din Imperiu de a i se alătura împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, crescând șansele pe termen mediu pentru o victorie decisivă împotriva Habsburgilor. Din cealaltă perspectivă, contele de Tilly, comandantul armatei imperiale era la fel de decis asupra necesității unei confruntări frontale între cele două părți, fiind încrezător în victorie. O eventuală victorie a armatei imperiale i-ar fi făcut să se răzgândească pe conducătorii protestanți care cochetau cu ideea de a se alătura coaliției regelui suedez. Cele două forțe s-au apropiat una de cealaltă la nord de Leipzig, lângă Breitenfeld, iar în ajunul confruntării situația dotărilor celor două forțe era în avantajul ușor al regelui suedez. Contele de Tilly avea în jur de 37.000 de soldați la dispoziție și 27 de tunuri, fiind depășit de trupele saxono-suedeze ale lui Gustav Adolf care dispunea de artilerie suplimentară și ceva soldați în plus. Moralul însă, în rândul trupelor imperiale, era la cote înalte.

Bătălia de la Breintenfeld. Prima victorie majoră a taberei protestante
În ajunul bătăliei de la Breitenfeld din 17 septembrie 1631 dintre coaliția suedezo-saxonă condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, și armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, condusă de contele de Tilly, dispoziția forțelor militare precum și dotările de artilerie semnalizau un ușor avantaj în dreptul regelui suedez. Verdictul bătăliei a fost primul semn însă al echilibrării raportului de putere între coaliția protestantă ce se formase între regele Suediei și unii dintre principii protestanți din Sfântul Imperiu, pe de-o parte, și împăratul Ferdinand al II-lea și Liga catolică pe cealaltă parte. Pierderile armatei imperiale au fost grele.

În ajunul bătăliei de la Breitenfeld din 17 septembrie 1631 dintre coaliția suedezo-saxonă condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, și armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, condusă de contele de Tilly, dispoziția forțelor militare precum și dotările de artilerie semnalizau un ușor avantaj în dreptul regelui suedez. Tilly și-a dispus infanteria în 12 mari unități cu batalioane pe flancuri pentru a susține cavaleria. Generalul Pappenheim avea 4000 dintre cei mai buni soldați de cavalerie plasați în partea stângă a dispozitivului de luptă în timp ce comandantul Fürstenberg cu circa 3000 de cavaleri din trupele Ligii catolice și alți 900 de croați erau plasați pe partea dreaptă. Leipzigul era lăsat în seama altor 1.000 de soldați pentru a fi apărat. În dimineața zilei de 17 septembrie, trupele suedezo-saxone s-au îndreptat înspre armata imperială, în câteva ore ajungând în bătaia artileriei imperiale.

La amiaza zilei de 17 septembrie 1631, la Breitenfeld, trupele imperiale ale Habsburgilor conduse de contele de Tilly și cele ale coaliției saxono-suedeze conduse de regele Gustav Adolf erau angajate într-un puternic schimb de focuri de artilerie. După duelul de artilerie de mai bine de două ore, regele suedez și-a separat trupele, trimițându-i pe saxoni la est de linia Leipzig-Düben iar o parte a cavaleriei suedeze sub comanda lui Gustav Horn a fost plasată în proximitate. Regele suedez și-a dispus restul armatei pe două linii, el poziționându-se alături de restul cavaleriei, în dreapta, față în față cu detașamentele generalului Pappenheim.

Gustav Adolf a încercat o manevră de învăluire, conducându-și liniile înspre vest cu intenția de a-l surprinde pe generalul imperial Pappenheim. Acesta a observa manevra și a încercat să contraatace dar a fost respins de o replică puternică dată de un contingent de 2.500 de suedezi, consolidați de o formație compactă de 800 de muschetari. La orele amiezii, o parte din trupele saxone au abandonat lupta. „Cuirassierii lui Pappenheim au gonit în față de alte 7 ori, apropiindu-se la distanța de bătaie a puștii și de fiecare dată aveau parte de cel mai dur schimb de focuri. Între timp, Fürstenberg s-a aruncat asupra saxonilor, trimițându-i pe croații lui Isolano să le împingă flancul. În ciuda faptului că au fost zdruncinați de bombardament, saxonii au opus inițial rezistență, până când recruții din mica nobilime au luat-o la fugă. Două regimente de cavalerie care reprezentau singurii soldați experimentați ai electorului au rămas să se alăture lui Horn. Restul au fugit, luându-l pe Johann Georg cu ei și pierzând 3.000 de oameni, în special în timpul urmăririi”.

Părăsirea câmpului de luptă de la Breitenfeld de către o parte a trupelor saxone i-a dat posibilitatea contingentului imperial de cavalerie condus de Fürstenberg să avanseze, dar ritmul lui nu a fost cel dorit. O parte dintre soldații săi erau ocupați cu scotocirea bagajelor abandonate de saxonii care fugiseră. Între corpul de cavalerie și infanterie s-a creat un spațiu din cauza avansului prea rapid al acestora, infanteria imperială din subordinea lui Fürstenberg având nevoie de mai bine de o oră pentru a ajunge pe poziția abandonată de saxoni. Generalul suedez Horn s-a regrupat în dreapta lui Fürstenberg, a primit întăriri- soldați de infanterie- din partea liniilor centrale ale armatei suedeze și a atacat. Obosiți, soldații lui Fürstenberg nu au făcut față forțelor proaspete ale lui Horn. Momentul a devenit hotătâror pentru soarta bătăliei din cauza faptului că generalul Tilly, forțat de contraatacul lui Horn și noua poziție pe care a ocupat-o după dispersarea trupelor lui Fürstenberg, a încercat să-i blocheze acestuia penetrarea. Îndreptându-se către est, însă, a creat o breșă între el și generalul Pappenheim, care era poziționat în stânga. Momentul a fost speculat de regele suedez Gustav Adolf care a lovit decisiv fix în acel punct.

După câteva ore de luptă, în după-masa zilei de 17 septembrie 1631, momentul decisiv al bătăliei de la Breitenfeld a fost hotărât de contraatacul decisiv al regelui suedez Gustav Adolf care a speculat un moment al bătăliei favorabil pentru el. Breitenfeld a devenit locul primei victorii mari a coaliției protestante formată din regele Suediei și electorul Saxoniei împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din această etapă a Războiului de Treizeci de Ani. „După două ore de atacuri fără rezultat oamenii lui Pappenheim erau extenuați. Ei au fost împrăștiați atunci când au fost loviți de contraatacul lui Gustav, expunând centrul suprasolicitat al armatei imperiale. Acesta a fost atacat în jurul orei 5 p.m exact în momentul în care flancul drept al lui Tilly începea să se prăbușească. Infanteria lovită s-a retras în ordine pentru a opune o ultimă rezistență în pădurea din spatele poziției lor originale. Rezistența s-a prăbușit la amurgul serii în momentul în care suedezii și-au poziționat artileria în bătaie. În jur de 6.000 de oameni au fost luați prizonieri și alți 3.000 de fugari s-au predat la Leipzig în ziua următoare. Mai bine de 7.000 zăceau morți în timp ce mulți dintre cei care scăpaseră erau răniți, inclusiv Tilly. Alții au dezertat iar Tilly a fost în măsură să colecteze doar 13.000 de supraviețuitori la Halberstadt, câteva zile mai târziu. Suedezii au pierdut 2.100 de soldați dar acest lucru a fost compensat prin presarea prizonierilor capturați din armata imperială să intre în rândurile armatei suedeze”.

Victoria armatelor conduse de regele Suediei, Gustav Adolf, în fața trupelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, de la Breitenfeld, conduse de contele de Tilly, a fost succesul pe care îl căuta Gustav Adolf de la demararea invaziei în Sfântul Imperiu din vara anului 1630. Propaganda protestantă a marșat puternic pe simbolismul victoriei, declarând că ea este o răzbunare pentru distrugerea Magdeburgului de armata imperială. În plus, de-acum înainte dezavantajul taberei imperiale a fost developat din această înfrângere, deoarece din acest moment liderii protestanți din Sfântul Imperiu au identificat pe cel care era gata să le ofere o rezolvare a situației lor politice, în persoana regelui suedez, Gustav Adolf. În ceea ce privește motivul înfrângerii armatei imperiale la Breitenfeld, deși s-a speculat că ea s-ar fi datorat avantajului tehnic superior al trupelor suedeze, de fapt, motivul central a fost dat de incapacitatea contelui de Tilly de a sincroniza și conduce armata imperială, tactic și strategic, totalul detașamentelor pe care le-a avut sub comandă fiind cel mai mare pentru el de când a debutat Războiul de Treizeci de Ani.

Regele Gustav Adolf după victoria de la Breitenfeld. Un nou Alexandru Macedon
Prima victorie importantă a regelui suedez Gustav Adolf împotriva armatei împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, victorie la care participaseră și trupele electorului protestant al Saxoniei din Imperiu, a devenit un moment care a fost potențat și utilizat la capacitate maximă de propaganda protestantă. Iar pentru cei care erau nedeciși dintre principii protestanți din Imperiu în privința alierii cu forțele suedezo-saxone înfrângerea armatei imperiale de la Breitenfeld a constituit un imbold în direcția dorită: ei aveau un conducător acum care le arăta ca victoria împotriva împăratului- „tiranul” catolic- putea fi obținută. Unii dintre suporterii regelui suedez l-au portretizat nici mai mult nici mai puțin decât ca pe un nou Alexandru Macedon.

Victoria armatei suedezo-saxone condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, împotriva armatei imperiale a Sfântului Imperiu condusă de contele de Tilly, din septembrie 1631, a creat soclul pe care avea să se așeze „statuia” vie a Leului Nordului în ochii protestanților devotați. Ei îl portretizau acum pe regele suedez drept campionul eliberării protestanților din Sfântul Imperiu de „tirania” împăratului catolic, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Unii dintre suporterii lui i-au imitat chiar și look-ul. În timp ce o parte a establishmentului suedez ar fi dorit ca regele să încheie pace acum cu împăratul de pe poziții de egalitate ca urmare a victoriei de la Breitenfeld- și să pună astfel capăt invaziei de pe teritoriul Sfântului Imperiu- un alt curent anturat de cercul puterii regale suedeze și nu numai construia puternic propagandistic mitul regelui care nu doar că elibera principii germani protestanți de „tiranul” catolic, dar îl portretiza pe Gustav Adolf în postura unui nou Alexandru Macedon. Iar scopul lui ar fi fost crearea unui imperiu asemenea eroului antic. Imediat după victoria de la Breitenfeld, de asemenea, a apărut și temerea că Leul Nordului, Gustav Adolf, nu va putea fi oprit și că se va îndrepta înspre Roma. În mintea contemporanilor care se temeau de această posibilitate se crease imaginea unui asemenea sumbru scenariu, legăturile fiind făcute pe baza relației dintre invazia goților care au devastat Roma în anul 410 și încoronarea regelui, prilej cu care Gustav Adolf a apelat la o recuzită vestimentară în care era înfățișat precum un got.

Imediat după bătălia de la Breitenfeld, înfrânt, contele de Tilly, comandantul armatei imperiale, s-a retras spre vest, înspre Westfalia, peste Hessen, îndreptându-se spre Franconia unde era așteptat să facă joncțiunea cu întăririle pe care i le promisese împăratul Ferdinand al II-lea Habsburg. Totalul armatei imperiale de sub comanda lui se cifra la circa 40.000 de soldați. Alți 20.000 erau recrutați în zonele Sileziei și mai erau așteptate, de asemenea, și detașamente care trebuiau să sosească peste Alpi, din Italia. După ce a cochetat pentru scurtă vreme cu gândul de a avansa pe cursul superior al Oderului, înspre fiefurile austriece ale Habsburgilor dar și-a dat seama că nu ar beneficia de sprijin, regele suedez, Gustav Adolf, s-a răzgândit și s-a îndreptat spre sud-vest cu gândul de a prelua controlul unei părți cât mai mari din Turingia, ale cărei resurse le-ar fi putut folosi pentru întreținerea armate în condițiile în care iarna era „la porți”. Dincolo de acest aspect, mutarea i-ar mai fi dat șansa și ducelui de Hessen-Kassel să se alăture, mai ales că își exprimase dorința, taberei suedezo-saxone.

Drumul regelui suedez, Gustav Adolf, prin teritoriile din sudul Sfântul Imperiu, după victoria obținută în fața armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de contele de Tilly, i-a oferit acestuia ocazia să își valorifice victoria la maximum. Odată prin preluarea controlului asupra unor teritorii imperiale și ale căror resurse le putea folosi pentru întreținerea armatei și, pe de altă parte, ducii și principii protestanți din zonă puteau fi acontați- benevol sau prin constrângere- de partea cauzei lui Gustav Adolf. Cu destul de multă ușurință suedezii au pus mâna pe orașe imperiale. Erfurt a fost acontat în debutul lunii octombrie din 1631, Würzburg, de asemenea- iar episcopatul de Würzburg era bogat în resurse- Frankfurt pe Main a fost ocupat la scurt timp de regele suedez, cum, la începutul lunii decembrie a fost acontat și Mainzul. În continuare, detașamente ale armatei suedeze s-au instalat în cea mai mare parte a Palatinatului Inferior, în dreapta Rinului- inclusiv în capitala Heildelberg- iar un alt corp de oaste al suedezilor a ocupat Mecklenburgul.

Consolidarea prezenței suedeze în Sfântul Imperiu. Constituirea alianțelor
După victoria obținută de armata suedezo-saxonă- mai mult o victorie a suedezilor, deoarece saxonii s-au făcut nevăzuți în mijlocul bătăliei- împotriva trupelor imperiale conduse de contele de Tilly, regele Gustav Adolf al Suediei a ocupat teritorii importante din Sfântul Imperiu în timpul scurs de la data bătăliei de la Breitenfeld, septembrie 1631, și până la instalarea iernii. Acest teritorii vor constituii baza viitoarelor operațiuni ale armatei suedeze și a aliaților care vor lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântul Imperiu. Iar această configurație va fi reprezentativă pentru strategia suedezilor pentru anii ulteriori ai Războiului de Treizeci de Ani.

Teritoriile din Sfântul Imperiu intrate sub controlul regelui suedez Gustav Adolf după înfrângerea administrată armatei imperiale a Habsburgilor, condusă de contele de Tilly, la Breitenfeld, au constituit osatura pe care se va construi baza de operațiuni a armatei suedeze în următorii ani ai Războiului de Treizeci de Ani. „Aceste cuceriri au determinat structura prezenței suedeze în Germania până la sfârșitul războiului, stabilind 4 elemente: aliați, capul de pod de la Marea Baltică, bazele strategice și colaboratorii germani”. (Peter H. Wilson, p. 475) Până în primăvara anului 1631, electorul Saxoniei, Johan Georg- ale cărui trupe nu făcuseră o impresie puternică în bătălia de la Breitenfeld- a adus în alianța cu regele suedez alți 24.000 de soldați. Gustav Adolf mai beneficia de suportul altor 13.000 de soldați ai principelui de Brandenburg care, alături de cel al Saxoniei, erau cei mai importanți principi protestanți din Sfântul Imperiu care defectaseră în tabăra regelui suedez împotriva suzeranului lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Alături de trupele menționate mai sus, regele suedez a mai primit și susținerea câtorva mii de soldați grupați în regimente de cavalerie formate pe cheltuiala familiilor protestante care se refugiaseră din teritoriile Coroanei Cehe chiar în debutul Războiului de Trezeci de Ani, și anume, atunci când rebeliunea nobililor protestanți a fost înfrântă de tabăra imperială iar unii dintre liderii rebeliunii au luat calea exilului.

Generalul Arnim care luptase sub comanda generalului imperial Albrecht von Wallenstein dar care părăsise tabăra imperială după demiterea generalului de la comanda trupelor din Sfântul Imperiu, a fost contactat în toamna anului 1631 de fostul său comandant pentru a media o apropiere de electorul Saxoniei în încercarea de a-l convinge să părăsească alianța cu regele suedez, Gustav Adolf, ale cărui trupe invadaseră Sfântul Imperiu. Gustav Adolf a devenit suspicios iar apoi de-a dreptul alarmat atunci când veștile despre întâlnirile dintre Wallenstein și Arnim au „răsuflat”. Temerea s-a instalat în tabăra suedeză atunci când un fost asistent de-al generalului Wallenstein- Franz Albrecht of Lauenburg- i-a făcut diverse vizite electorului Saxoniei, Johann Georg, la reședința acestuia de la Dresda. Cu toate că regele suedez a încercat să controleze cât putea contactele electorului cu tabăra imperială, mesajele clandestine dintre cele două părți erau la ordinea zilei. Nu trebuie să mire atitudinea electorului saxon, deoarece el a intrat în alianță cu regele suedez împotriva împăratului, suzeranul lui, fără tragere de inimă, ci doar cu intenția de a-i forța mână suveranului pentru o atitudine mai corectă privind relația juridică și constituțională pe care ar fi trebuit să o aibă acesta cu principii protestanți din Imperiu. În orice caz, Leul Nordului, Gustav Adolf, își asumase un risc foarte mare atunci când avansase înspre zona Rinului din Imperiu, deoarece cei doi electori protestanți care trecuseră de conjunctură de partea lui- de Brandenburg și Saxonia- puteau reveni în tabăra imperială. În acel moment contactul lui cu baza din zona Pomeraniei, acolo unde debarcase în Imperiu, ar fi fost în pericol.

Poziția regelui suedez Gustav Adolf față de împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-a consolidat după victoria în fața armatei imperiale de la Breitenfeld, după ocuparea unor teritorii importante din Imperiu constituite în bază de operațiuni, cât și după ocuparea Pragăi de către detașamentele generalului Arnim în noiembrie 1631. Mutarea l-a eliberat pe regele suedez de presiunea unei părți a armatei imperiale pe care acum, în noile condiții, comandantul armatei imperiale, contele de Tilly, a fost nevoit să o disloce. La cererea împăratului, el a trimis 18.000 de soldați înspre Praga. În același timp, trebuie amintit faptul că electorul Saxoniei, Johann Georg, folosea în continuare alianța cu regele suedez nu dintr-o plăcere necontrolată față de intențiile regelui suedez ci, dimpotrivă, ca pe o monedă de schimb în relațiile cu împăratul Ferdinand al II-lea. Electorul fusese adeptul până în ultimul ceas al căutării unor căi de negociere în interiorul constituției imperiale a relației dintre principi și împărat iar trecerea lui în tabăra rivalului împăratului, regele suedez, s-a produs în ultimul moment. Chiar și în acest moment, al ar fi fost deschis la negocieri cu împăratul, dar i-ar fi pus în față poziția taberei protestante de pe poziții de forță.

Regele Angliei, Carol I Stuart, a decis să se implice în Războiului de Treizeci de Ani în operațiunile din Sfântul Imperiu de partea Suediei, dar în aceeași măsură pe care o preferase și tatăl său: efort minim și speranțe de împliniri maxime. Încercând să îl sprijine pe regele suedez în războiul împotriva împăratului Ferdinand al II-lea cu intenția de a recupera Palatinatul de Rin pentru sora lui, Elisabeta- soția fostului elector rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea- Carol I a trimis un corp expediționar britanic în Imperiu. Numai că, deși zvonurile indicau sosirea a 20.000 de soldați, doar 6.000 de englezi sub comanda marchizului de Hamilton și care avea să intre în istorie sub numele de „căpitanul fără noroc” au sosit. Corpul militar al englezilor, inițial, s-a plasat în Silezia cu scopul de a urmări mișcările detașamentelor imperiale din zonă, dar apoi englezii au fost trimiși de Gustav Adolf în zona Saxoniei. Situația acestora a devenit precară din moment ce bolile au devastat efectivele lor, în decembrie 1631 „Căpitanul fără noroc”, Hamilton, mai avea sub comandă doar 500 de soldați.

Pe parcursul anilor 1631-1632 s-au desfășurat diferite negocieri, cele mai multe dintre ele în secret, între regele Suediei și diferiți conducători protestanți din Sfântul Imperiu, pentru atragerea acestora de partea regelui suedez împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. În sens invers, mai ales după înfrângerea suferită în fața suedezilor la Breitenfeld în toamna anului 1631, tabăra imperială și-a desfășurat contactele, parte din ele secrete, pentru a-l desprinde pe electorul Saxoniei din alianța cu regele Gustav Adolf și de a reveni la starea de fidelitate față de împărat. Wallenstein a intrat în schemă și el cu puțin timp înainte să fie reactivat în serviciul imperial. De asemenea, unii dintre comandanții militari care trecuse de partea coaliției formată din Suedia și principii protestanți din Imperiu, dar care luptaseră anterior de partea împăratului, au fost contactați discret pentru a reveni la sentimente mai bune față de tabăra imperială.

Dacă electorii de Saxonia și Brandenburg din Sfântul Imperiu erau în alianță cu regele suedez, Gustav Adolf, împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg mai mult de conjunctură, ducele de Hessen-Kassel era implicat de partea suedeză din mai multă convingere. E adevărat, împăratul nu-i lăsase prea multe opțiuni landgrafului Wilhelm al V-lea atunci când declarase că nu e dispus la nicio negociere. Landgrafului i s-a părut realizabil planul regelui suedez de a-l forța pe împărat să revizuiască cât de repede constituția imperială, prin urmare, s-a străduit să recruteze cât de mulți soldați putea, chiar dacă nu avea forța militară a Brandenburgului sau a Saxoniei. Chiar și asa landgraful a recrutat 10.000 de soldați iar cu ajutorul acestuia, regele suedez a ocupat arhiepiscopatul de Mainz. Dovedindu-se singurul de încredere până în acest moment, landgraful a primit din partea lui Gustav Adolf o bună parte din teritoriile bisericii din Westfalia, iar el a oferit la schimb Darmstadt-ul și Marburg. În același timp, încercările regelui suedez de a aborda Anglia, prin intermediul Elisabetei de Palatinat, sora regelui englez Carol I Stuart și soția fostului elector al Palatinatului- Frederic al V-lea- au eșuat. Carol I era mult mai tentat să încheie un tratat amical cu Spania, chiar dacă Elisabeta insista foarte mult pentru sprijinirea regelui suedez cu speranța unei înfrângeri a împăratului și recuperarea Palatinatului de Rin.

De faza suedeză a Războiului de Treizeci de Ani se leagă și ultimele date existențiale despre fostul elector calvin al Palatinatului de Rin, Frederic al V-lea, cel care încă de la îmbarcarea în aventura riscantă și cu final nefericit pentru el- rebeliunea nobiliară din Boemia din 1618 înfrântă de armata imperială- s-a văzut deposedat de titlul de elector, de electoratul în sine al Palatinatului de Rin iar ultimul deceniu și l-a petrecut încercând să își recupereze electoratul cu ajutorul oricui ar fi fost dispus să lupte împotriva împăratului. Provinciile Unite olandeze nu au fost convinse de regele suedez, Gustav Adolf, să intre în război alături de acesta împotriva împăratului, dar s-au lăsat convinse să-i plătească deplasarea lui Frederic al V-lea, care se refugise în teritoriile lor, pentru a se întâlni cu regele suedez. A fost ultima încercare din partea acestuia de a forța posibila recuperare a teritoriilor Palatinatului de Rin. La scurt timp, el a murit. „Prezența electorului i s-a potrivit lui Gustav prin aruncarea presiunii pe electorul Maximilian, care credea acum că Suedia îl va reașeza pe Frederic peste fiefurile sale. Oricum, Gustav a condiționat restaurarea de trimiterea a altor 12.000 de oameni și plata a 25.000 de lire pe lună de către Anglia. În schimb, Frederic urma să primească teritoriile înapoi dar doar ca fiefuri ale coroanei suedeze. Acești termeni l-ar fi redus la condiția de marionetă și au fost respinse corespunzător în martie. Frederic a părăsit în septembrie anturajul regelui, în dezgust. Deja bolnav, el a murit la Mainz pe 30 noiembrie, slăbind și mai mult cauza Palatinatului”.

Gustav Adolf și constituirea bazelor strategice de la Marea Baltică
După victoria obținută împotriva armatei imperiale conduse de contele de Tilly, la Breitenfeld în toamna anului 1631, regele Suediei, Gustav Adolf, bazându-și și pe sprijinul electorilor protestanți de Brandenburg și Saxonia, a demarat acțiunile de asigurare a locurilor de debarcare a întăririlor și de desant din Suedia înspre Sfântul Imperiu: coasta baltică a Pomeraniei. Această zonă, alături de cetatea Stralsund, portul Wismaw și Mecklenburg, urmau să reprezinte pentru următori ani ai angajării Regatului suedez în Războiul de Treizeci de Ani bazele de operațiuni, strategice și de reaprovizionare.

Succesul obținut împotriva armatei imperiale a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de contele de Tilly de către regele Suediei, la Breitenfeld în toamna anului 1631, l-a pus pe acesta în postura de a-și face calcule cel puțin pe termen mediu în legătură cu prezența lui în teritoriile Sfântului Imperiu. Cu atât mai mult cu cât cei mai importanți principi protestanți ai Imperiului trecuseră de partea sa- electorii de Brandenburg și Saxonia- scopul primar al lui Gustav Adolf al Suediei era de a-și consolida un teritoriu drept bază de operațiuni strategice și de reaprovizionare a armatei. Natural, locul a devenit Pomerania și Mecklenburg pe care le-a ocupat după ce a debarcat cu trupele în vara anului 1630. Stralsund și Wismar i-au oferit capacitățile lor de porturi la Marea Baltică regelui suedez de unde putea face conexiunile pe mare rapid cu Regatul suedez.

La finalul anului 1631 regele suedez, Gustav Adolf, aflat în poziție ascendentă în confruntările cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu- în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de etapa suedeză a Războiului de Treizeci de Ani- a primit încă un aliat în tabăra sa. Johann Friedrich de Holsten, administratorul Bremenului, temându-se de faptul că împăratul va face o manevră pe la spatele lui prin care se va alia cu Danemarca iar danezii vor ocupa teritoriile în numele împăratului, a decis să facă prima mutare și a trecut de partea Leului Nordului, Gustav Adolf. La scurt timp, în primăvara anului 1632, suedezii s-au implicat de partea lui Johann Friedrich, respingându-i pe danezi care aveau intenții asupra acestor teritorii. Ei au alungat și mica garnizoană a Ligii catolice staționată în zonă, asigurându-se în același timp să traseze o linie a prezenței daneze în zonă: ea urma să fie la nord de Elba. Gustav Adolf nu a ratat momentul declarării Bremenului de partea sa și a ocupat și teritoriul Verdenului. Teritoriile aceastea însă ca bază pentru operațiunile suedezilor s-au dovedit nesigure iar liderii lor nestatornici. Prin urmare, pe termen mediu, nu au fost luate în calcul ca teritorii viabile pentru organizarea militară a trupelor suedeze din Sfântul Imperiu. Peste 10 ani ele vor fi ocupate efectiv de trupele suedeze.

Zona controlată de trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf din nordul teritoriilor Sfântului Imperiu, Pomerania și Mecklenburg, principatele de la Marea Baltică luate în posesie în primii doi ani de la debarcarea armatei suedeze- 1630-1632- au constituit tipul de cap de pod pe care îl dorea regele suedez în Sfântul Imperiu. Baza strategică gândită în aceste teritorii de organizare a armatei pentru viitoarele confruntări cu trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost extinsă ușor-ușor, primul pas fiind ocuparea orașului Erfurt. Prin acest oraș puterea reală a regelui suedez în teritoriile Imperiului se prelungea natural, deoarece cine instala garnizoană în acest oraș controla accesul pe linia Magdeburg, Saxonia, Hessen și Franconia, fiind practic în măsură să aibă controlul pe direcția Marea Baltică (Pomerania) - spațiul central german. Magdeburgul a fost preluat în primăvara anului 1632 din mâinile trupelor imperiale, dar nu mai reprezenta mare lucru din punct de vedere economic după șocul provocat orașului în contextul asediul desfășurat asupra lui în anul anterior de armata imperială a contelui de Tilly. Gustav Adolf și-a extins puterea și alonja bazei de operațiuni din Pomerania- acolo unde aducea materiale, provizii și soldați dinspre Suedia- înspre centrul Imperiului după ce a ocupat Würzburg, iar odată cu preluarea Mainz-ului, ochii și armata regelui erau ațintite asupra Rinului.

O fortăreață în toată regula, masivă- Gustavusburg- a fost construită de regele suedez, Gustav Adolf, în apropiere de Darmstadt, cu scopul de a beneficia de loc de retragere în cazul în care ar fi fost nevoit să facă acest pas din sudul teritoriile germane ale Sfântului Imperiu. În afara teritoriile pe care deja le controla din Imperiu în primăvara anului 1632, Gustav Adolf beneficia și de ajutorul garnizoanelor din anumite orașe imperiale, convinse să facă acest lucru, mai ales că armata imperială tocmai suferise o înfrângere serioasă din partea trupelor suedeze. În acest fel, garnizoana din Frankfurt supraveghea pentru regele suedez zona Main-ului, Nurnbergul a trimis trupe în Franconia iar Augsburgul s-a oferit să asigure o bază în Suabia. În același timp însă, aceste baze strategice în prelungirea celei principale a suedezilor, cea din Pomerania și Mecklenburg, au fost pierdute în câțiva ani, cu excepția Erfurtului. În mare parte acest lucru s-a datorat și faptului că ele erau înconjurate de teritorii catolice care erau fidele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Spre exemplu, Mainzul fusese ocupat de regele suedez, dar el rămânea în esență catolic. În plus, chiar dacă cele mai multe dintre ducatele protestante trecuseră de partea regelui suedez ele nu și-l imaginau pe Gustav Adolf drept un lider adevărat al protestantismului.

Baza de operațiuni a regelui suedez, Gustav Adolf, din Pomerania și Mecklenburg din nordul Sfântului Imperiu, alături de teritoriile și orașele ocupate de sub autoritatea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în toamna anului 1631 și primăvara anului următor, s-a dovedit extrem de săracă în asigurarea efortului de război al armatei suedeze. Efortul însă, în treacăt fie spus, a fost subestimat de regele Gustav Adolf în debutul invaziei asupra Sfântului Imperiu din vara anului 1630. Costurile anuale pentru 1 singur soldat din armata suedeză se ridicau la circa 150 de taleri, sumă de 3 ori mai mare decât calculase regele suedez. Dacă până la finalul anului 1631 costurile totale de război ale Suediei se ridicau la circa 10 milioane de taleri, din Pomerania Gustav Adolf colectase infima sumă de 171.000 de taleri. Cam tot pe-atât primeau suedezii și din partea olandezilor din Provinciile Unite iar ducatul Prusiei, desprins din Brandenburg, au contribuit la efortul de război al regelui suedez, între anii 1629-1635, cu circa 3,7 milioane de taleri. Franța a oferit subsidii importante cum, de altfel, necesare s-au dovedit și împrumuturile pe care le-a accesat regele suedez din Amsterdam și Hamburg prin intermediul omului său de legătură- Johan Salvius- cifrate la aproximativ 11 milioane de taleri.

La fel ca în cazul lui Wallenstein, acest tip de rechiziționare care era la latitudinea generalului trimis să pună în scenă ordinul, și în rândul suedezilor era loc pentru personaje care confiscau și pentru ei nu doar pentru nevoile armatei și ale regelui. Colonelul Baudissin era priceput în asemenea operațiuni. Trimis în Thuringia și-a apropriat 50.000 de taleri din suma strânsă pentru contribuția de război. În orice caz, contribuția principatelor și ducatelor protestante din Sfântul Imperiu care au trecut de partea regelui suedez în această a treia etapă a Războiului de Trezeci de Ani împotriva propriului împărat- Ferdinand al II-lea de Habsburg- a fost una importantă, de vreme ce ele au contribuit la susținerea a peste 50% din necesarul financiar destinat contingentelor de suedezi și finlandezi.

În încercarea de a-și acoperi o bună parte din costurile de război regele suedez, Gustav Adolf, a încercat să aplice în cazul principilor din Sfântul Imperiu, din teritoriile pe care le ocupase, același sistem de rechiziționare de bunuri și contribuții financiare pe care le practicase generalul imperial, Albrecht von Wallenstein. De altfel, Pomerania, Mecklenburg, Brandenburg și Magdeburg contribuiseră deja financiar la lupta regelui suedez împotriva împăratului lor, Ferdinand al II-lea. În anumite cazuri, el a dat dovadă de lipsă a realității, depășindu-l și pe Wallenstein în hotărârea de a spolia teritoriile Imperiului de finanțe. Dacă pentru Augsburg rata anuală pentru război impusă anterior de Wallenstein era de 50.000 de taleri, Gustav Adolf a dus lucrurile „la un alt nivel”, el cerând nu mai puțin decât 240.000 de taleri anual. Würzburg a fost obligat să plătească 150.000 de taleri urmați de alți 200.000 după 9 luni, în timp ce din partea altor orașe Gustav Adolf se mulțumea și cu bani și bijuterii. Dacă ele nu veneau din bunăvoință se apela la constrângere și se luau ostatici. Mainz-ul, spre exemplu, s-a trezit cu o notificare din partea regelui suedez potrivit căreia avea la dispoziție 12 zile să achite 80.000 de taleri.

Suporterii și colaboratorii germani ai regelui suedez Gustav Adolf
Pierderile de efective umane ale suedezilor în Războiul de Treizeci de Ani erau ridicate și trebuie reținut faptul că din dispozitivul de luptă pe care aceștia l-au produs pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu, în vara anului 1630, aproape jumătate dintre ei erau morți în decurs de câteva luni. Și mai trebuie reținut faptul că multe dintre aceste decese se datorau nu efectelor ciocnirilor militare ci bolilor și virușilor pe care le contractau aceștia și cu care nu erau obișnuiți din Suedia. Prin urmare, Gustav Adolf, regele Suediei, avea nevoie să își completeze constantele pierderi din rândul efectivelor armatei iar în scenă au intrat cei rămași cu denumirea de „colaboratorii germani”. Principi, mici landgrafi sau duci, uneori comercianți mai înstăriți sau simpli speculanți ei oferea resurse umane regelui suedez pentru completarea efectivelor militare. Uneori, aceștia recrutau pentru regele suedez sau puneau la dispoziție proprii oameni pe care îi aveau în stăpânire în teritoriile lor. Unii dintre ei o făcuseră și în contul generalului imperial Wallenstein în anii anteriori.

„Resursele germane erau cruciale din moment ce Gustav a „descoperit” că soldații lui mureau la fel de repede în Imperiu cum o făceau și în Polonia”.(Peter H. Wilson, p.483) Într-adevăr, bolile și virușii străini soldaților suedezi până la debarcarea de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu din vara anului 1630 i-au decimat efectivele regelui suedez Gustav Adolf. În decurs de câteva luni aproape jumătate dintre ei erau morți și nu din cauza bătăliilor purtate. Prin urmare, pe termen lung, dincolo de capacitățile financiare pe care trebuia să le dezvolte regele suedez pentru continuarea desfășurării războiului împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, la fel de vitală era și capacitatea de reînlocuire a efectivelor de soldați morți din varii motive. În scenă au intrat, în paralel de recrutările constante sosite din Suedia sau din contingentele oferite olandezi sau francezi, pe plan local, cei rămași în istoriografie cu denumirea de „colaboratorii germani”. Landgrafi, conți, ei își puneau serviciile la dispoziția regelui suedez, recrutând soldați pentru armata acestuia- unii dintre ei o făcuseră și pentru generalul imperial Wallenstein în anii anteriori- și, de multe ori, își puneau la dispoziție și oamenii pe care îi aveau în stăpânire pe teritoriile lor.

Rata de mortalitate din rândul armatei suedeze, după debarcarea din Pomerania și debutul conflictului cu împăratul Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu, era una extrem de ridicată. Din cauza virușilor și bolilor, multe dintre ele cu care nu erau obișnuiți din Suedia, în decurs de 1 an și jumătate de la debutul acestei a treia etape a Războiului de Treizeci de Ani- iulie 1630 - decembrie 1631- Gustav Adolf, regele suedez, a pierdut mai bine de 50.000 de soldați. Cei mai mulți dintre ei nu au murit din cauza războiului ci din motivele de mai sus. Media de viață a unui soldat suedez care sosea în rândurile armatei suedeze din Sfântul Imperiu nu depășea 4 ani. De asemenea, în primii ani ai invaziei din Sfântul Imperiu, suedezii nici nu beneficiau de ofițeri experimentați, finlandezul Åke Tott fiind unul dintre personajele în discuție. Înlocuit de colonelul Baudissin, nici acesta nu s-a dovedit ofițerul de care armata suedeză avea nevoie. Chiar și așa, impactul primei victorii împotriva trupelor imperiale, de la Breitenfeld, i-a determinat pe mulți dintre micii conducători locali din Imperiu să se înghesuie înspre eroul zilei, regele Gustav Adolf, pentru a-i intra în grații. Numai că acest lucru, protecția lui, venea cu un cost: contribuții financiare din partea lor pe viitor pentru efortul de război și predarea cetăților și forturilor pe care le dețineau. Numai cel mai puternic dintre principii protestanți din Imperiu care se aliaseră cu Leul Nordului, Gustav Adolf, electorul Saxoniei- Johann Georg- se bucura de libertate completă de acțiune.

Micii conducători locali protestanți din Sfântul Imperiu care au trecut de partea regelui suedez, Gustav Adolf, după victoria acestuia din toamna anului 1631 împotriva armatei imperiale a Habsburgilor de la Breitenfeld, au format mici unități de miliții locale menite să ofere asistență trupelor suedeze. Detașamentele de mărimi reduse pe care le puteau recruta au fost plasate de regele suedez în anumite cetăți cu rolul de a le apăra și de a menține rutele deschise armatei suedeze. Astfel, la Erfurt a fost pus Wilhelm de Weimar iar fratele lui mai mic, Bernhard, a primit sarcina de a proteja Franconia. Lor li s-au adăugat miliții plătite de Nurnberg, cavalerii din Franconia precum și mici companii trimise din Sachsen-Coburg. Württemberg și Baden-Durlach au cuplat și ele la alianța cu Gustav Adolf, formând în acest scop armate în jurul milițiilor pe care le dețineau, în decursul anului 1632. În plus, conții de Nassau și Wetterau s-au alăturat și ei coaliției regelui suedez și a conducătorilor protestanți din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, având ca loc de operațiuni, Mainzul. Rând pe rând, armate de dimensiuni mai mici erau recrutate în favoarea regelui suedez de către administratorul de Bremen în tandem cu ducele de Mecklenburg, având ca punct de cantonare zona Saxoniei Inferioare. Tuturor acestor mici detașamente formate de colaboratorii germani protestanți ai regelui suedez, Gustav Adolf, li s-au adăugat ducele Georg de Lüneburg și Friedrich Ulrich de Wolfenbüttel.

Trebuie menționat faptul că impactul avut de milițiile colaboratorilor protestanți germani asupra efortului de război al regelui suedez, Gustav Adolf, nu a fost unul semnificativ. Multe dintre aceste mici armate recrutate de ducii, landgrafii sau conții protestanți care s-au grăbit să se ralieze luptei regelui suedez împotriva împăratului și suzeranului lor, Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu, nu depășeau în cele mai mult dintre cazuri 5.000 de soldați. Mai mult, pe lângă faptul că nu se putea pune mare preț pe ajutorul oferit de aceștia, ei vedeau în această alianță mijlocul de a-și rezolva propriile conflicte teritoriale locale cu ducatele vecine. Spre exemplu, Georg de Lüneburg era preocupat de a pune mâna pe Hildesheim. Trupele acestor colaboratori germani nu puteau fi coordonate eficient de suedezi și, în principiu, în 1632 regele Gustav Adolf se baza pe forța militară a celor 16.000 de soldați pe care îi avea sub autoritate în Mainz și pe alți 10.000 în Franconia sub conducerea contelui Horn. În același timp, trebuie menționat faptul că așa-zisa loialitate a colaboratorilor germani protestanți față de regele suedez nu era necondiționată. Ea avea efect atâta timp cât succesele împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea, puteau fi legate unul după altul.

Una dintre caracteristicile colaboratorilor germani din Sfântul Imperiu ai regelui suedez Gustav Adolf, care s-au raliat conflictului acestuia cu împăratul Ferdinand a II-lea de Habsburg, a fost conținută în profilul social al acestora: erau mici conți sau duci locali, fără putere financiară consistentă, care erau deja în afara sau pe marginea constituției imperiale. Mai mult, unii dintre ei erau protestanți calvini, nu luterani, confesiune pe care suedezii nu o recunoșteau în mod oficial. „Cei doi comandanți ai armatei renane, Rheingraf Salm-Kyrburg și prințul Christian de Birkenfeld, erau palatini veterani. Prințul Kraft de Hohenlohe, numit guvernator de Franconia în mai 1632, era un fost membru al Uniunii protestante, în timp ce fratele lui, Georg Friedrich fusese feldmareșalul Boemiei. Așa cum aceste exemple ilustrează, colaboratorii Suediei proveneau în mare măsură din rândul principilor de rang minor, conți și cavaleri imperiali. Ei erau protestanți, deși mulți erau calvini, o confesiune pe care Suedia refuza să o recunoască. Mai semnificativ, ei aparțineau celor din rândurile celor deposedați parțial de privilegii în interiorul constituției imperiale. Precum Hessen-Kassel ei sperau să profite de schimbările anticipate. Contele Philipp Reinhard de Solms, un alt palatin care s-a alăturat Suediei în 1627 după ce luptase cu danezii, propusese abolirea poziției de împărat și convertirea Imperiului într-un stat al aristocrației”.

După victoria trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de la Breitenfeld, în teritoriile ocupate de Gustav Adolf din Sfântul Imperiu s-a trecut la exproprierea și vânzarea unor fiefuri, banii obținuți fiind folosiți pentru completarea costurilor de război. Iezuiții au fost deposedați de teritoriile pe care le aveau iar cei care au fugit de pe proprietăților lor, odată cu avansul armatei suedeze spre sudul Sfântului Imperiu, i-au făcut misiunea lui Gustav Adolf mai ușoară. Ducele Bogislaw din Pomerania s-a trezit cu unele teritorii vândute de regele suedez orașului Stralsund pentru suma de 100.000 de taleri. Din exproprierile și revânzarea teritoriile ocupate din Frankfurt au ajuns în vistieria regelui Suediei 800.000 de florini. Din 1633, la 3 ani de la invazia asupra Sfântului Imperiu de pe coasta Pomeraniei și la 2 ani de la prima victorie împotriva armatei imperiale de la Breitenfeld, exproprierea și revânzarea teritoriilor ocupate au devenit un fenomen cotidian operat de suedezi.

Asemenea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629 pus în practică de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg la nivelul Sfântului Imperiu, exproprierea și revânzarea teritoriilor ocupate de suedezi din Imperiu, operațiuni puse în practică de regele Gustav Adolf, s-au dovedit o armă cu două tăișuri. „Donațiile” cum erau denumite emfatic de către regele suedez aceste exproprieri și repuneri în posesie în dreptul colaboratorilor protestanți ai regelui suedez erau, în mult cazuri, complet lipsite de importanță financiară. Natural, unii dintre cei frustrați au schimbat părțile. „Exproprierea a devenit sistematică din 1633 atunci când Kraft de Hohenlohe a primit bogatul priorat de Ellwangen și abația Schöntal în timp ce fratelui său îi fuseseră oferite proprietățile contelui Fugger și părți din Mainz și Würzburg. Precum beneficiarii Edictului de Restituire mulți au descoperit că donațiile erau fructe otrăvite. Kraft de Hohenlohe a primit Ellwangen după ce a plătit 18.000 de taleri colonelului Sperreteur ale cărui trupe capturaseră teritoriul. El a descoperit că Oxenstierna deja oferise multe dintre bunurile prioratului altor ofițeri. Documente vitale s-au pierdut iar guvernul local era în haos. Populația catolică nefiind cooperativă, Kraft s-a bazat pe alogeni care nu au fost în măsură să producă fonduri pentru cererea suedezilor în dreptul contribuțiilor regulate. Cum deja recrutase trei regimente pentru Gustav, Kraft a apreciat că „târgul” îl costase deja 100.000 de taleri până în momentul în care prioratul a fost recuperat de trupele imperiale în 1634. Donațiile, de asemenea, ridicau așteptări nerealiste, ducând inevitabil la deziluzie în serviciul pro-suedez. Christian Wilhelm era dezamăgit că nu a fost repus în drepturi în Magdeburg și Halberstadt după ce suedezii le-au capturat în februarie 1632 și fiind prins de trupele imperiale el s-a convertit imediat la catolicism”.

Intențiile imperiale ale regelui suedez Gustav Adolf
După înfrângerea serioasă administrată armatei imperiale a Habsburgilor, la Breitenfeld în septembrie 1631, acțiunile regelui suedez Gustav Adolf au trădat intențiile imperiale le care acesta le avea, nu neapărat în privința unei deposedări a împăratului Ferdinand al II-lea de coroana imperială, ci de ocupare a teritoriilor Sfântului Imperiu ca posesiuni suedeze ce urmau să fie distribuite de Gustav Adolf suporterilor acestuia, după libera dorință. Casa imperială de Habsburg urma să fie restrânsă la a-și exercita autoritatea doar asupra posesiunilor ereditare ale dinastiei.

Așa-numitele „donații” din teritoriile Sfântului Imperiu ocupate de trupele suedeze- exproprieri funciare și punerea lor în posesia suporterilor și colaboratorilor germani- operate de regele suedez, Gustav Adolf, au dat naștere unor rumori legate de intențiile imperiale ale acestuia. Intrarea lui în Frankfurt, din noiembrie 1631, la scurt timp după victoria obținută împotriva armatei imperiale a Habsburgilor de la Breitenfeld, precum și maniera lui de protocol, au fost interpretate de contemporani în această cheie. El a petrecut timp în aceeași sală pe care o utiliza împăratul după ce era încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu la Frankfurt. Semnele intențiilor imperiale ale regelui Gustav Adolf au devenit evidente atunci când el a făcut publică politica pe care urma să o pună în practică în teritoriile ocupate din Imperiu: în virtutea dreptului de ocupație, el era liber să transforme aceste teritorii în fiefuri personale pe care urma să le utilizeze după bunul plac. Altfel spus, ele urmau să fie puse în posesia suporterilor și colaboratorilor acestuia. În cazul unor orașe cu statut liber imperial- Magdeburg, Rostock- Gustav Adolf le-a transmis că e dispus să le accepte păstrarea statutului dar doar cu condiția de a accepta un supervizor din partea regelui suedez.

Retrasările funciare operate de regele suedez Gustav Adolf în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu, politică de punere în posesie a colaboratorilor și suporterilor protestanți ai regelui suedez, nu au ținut cont de geografia spațială și teritorială deja existentă. Monopolul asupra poștei imperiale deținut până atunci de familiile Thurn și Taxis a fost destrămat iar utilizarea acesteia a fost pusă pe seama fidelilor protestanți însărcinați de-acum cu promovarea propagandei de război protestante susținută și întruchipată de Gustav Adolf. În cazul în care ar fi existat sau vor vor fi existat nemulțumiți, cazurile urmau să fie trimise către Curtea Supremă, Reichskammergericht, dar cu mențiunea că din compoziția ei nu puteau face parte judecători catolici. Solidaritatea suporterilor protestanți ai regelui suedez urma să fie centrată pe existența acestui nou corpus evangelicorum.

Politica regelui suedez Gustav Adolf de a dispune după bunul plac de teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu după victoria obținută împotriva armatei Habsburgilor la Breitenfeld, în toamna anului 1631, s-a transpus și asupra ducatelor pe care nu le ocupase direct dar ale căror conduceri acceptaseră protecția suedeză. Din perspectiva lui Gustav Adolf, ele fuseseră „eliberate” iar începând cu primăvara anului 1632 li s-a transmis că din momentul respectiv drepturile financiare datorate de aceste teritorii împăratului vor fi redirecționate către noul „puternic al zilei”, regele suedez. În vara anului respectiv, un alt culoar al intențiilor imperiale manifestate de regele suedez în legătură cu teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu a fost dezvăluit în momentul în care acesta a anunțat că intenționează să-i grupeze pe toți aliații și colaboratorii din Imperiu, care fuseseră puși în posesia unor teritorii, într-un fel de corpus politicorum. Altfel spus, el urma să se substituie rolului jucat până atunci de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg ca epicentru al puterii înconjurat de conducătorii vasali din Imperiu. Modelul era inspirat în mod clar din constituția imperială dar modelul existent al organizării teritoriilor imperiale în Kreis-uri- Cercuri- a fost alterat intenționat prin numirea unor guvernatori de regele suedez și care ar fi ocolit autoritatea Adunării Kreis-urilor, nefiind obligați să se supună autorității acestora, ci regelui suedez.

Intențiile imperiale ale regelui suedez, Gustav Adolf, odată cu ocuparea unor întinse teritorii din Sfântul Imperiu în cea de-a treia fază a Războiului de Treizeci de Ani, au devenit evidente din lunile ulterioare înfrângerii armatei imperiale a Habsburgilor de la Breitenfeld din toamna anului 1631. După ocuparea Mainzului, s-a răpândit zvonul potrivit căruia cancelarul regelui suedez, Oxenstierna, urma să fie numit în poziția de elector de Mainz și cancelar al noului „împărat”, uzurpând calitatea electorului de Mainz și al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Intențiile lui Gustav Adolf erau exprimat în clar acum: „[...]să uzurpe autoritatea imperială și să partiționeze Imperiul, restrângându-le influența Habsburgilor doar la Fiefurile Ereditare”.

Deocamdată, la nivelul anului 1632, intențiile imperiale manifestate de regele suedez, Gustav Adolf, în teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu au fost primite chiar și de cei apropiați regelui cu destul de multă reticență. Ideea unei încercări de înlăturare și uzurpare a coroanei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg prin reorganizarea teritoriile cucerite din sudul Imperiului sub autoritatea regelui suedez ar fi fost prea mult chiar și pentru conducătorii protestanți din Imperiu, din zonele respective, care se declaraseră de partea regelui în conflictul cu împăratul. Persoana cea mai importantă din angrenajul justiției din jurul regelui, Gabriel Oxenstierna, fratele cancelarului regelui, Axel, i-a amintit lui Gustav Adolf de implicațiile majore militare pe termen lung pe care le-ar avea o asemenea mutare a regelui. Numirea lui Axel Oxenstierna ca elector de Mainz, uzurpând în acest fel calitatea electorului imperial de Mainz, precum și preluarea rolului imperial al lui Ferdinand al II-lea de Gustav Adolf, ar fi însemnat război total și pe termen lung în care se angaja Suedia.

Intențiile imperiale ale regelui suedez, Gustav Adolf, manifestate după înfrângerea armatei imperiale, la Breitenfeld, în toamna anului 1631, au stârnit opoziție în rândul protestanților care se aliaseră cu acesta împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Dincolo de nerealizările și eșecul negocierilor de restartare a raportului politic, juridic și confesional dintre împărat și principii protestanți, cei din urmă se considerau legați de împărat. Ei se aliaseră cu regele suedez din dorința de a obține termeni mai buni din partea împăratului și de a-l aduce la masa negocierilor și nu cu intenția de a modifica structura instituțională în care ei înțelegeau să existe Sfântul Imperiu: structural el era condus de împărat care se raporta prin legăturile vasalice la principii din Imperiu. Prin urmare, intenția lui Gustav Adolf de a se substitui împăratului în teritoriile ocupate de sub autoritatea împăratului a fost întâmpinată de opoziția directă a principilor protestanți, chiar dacă aceștia luptaseră de partea regelui până în momentul de față.

Panică în tabăra catolică. Reorganizarea și restructurarea
Victoria trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf împotriva armatei imperiale a Habsburgilor condusă de contele de Tilly, de la Breitenfeld din toamna anului 1631, a provocat îngrijorare în tabăra catolică din Sfântul Imperiu. Viteza cu care Gustav Adolf a avansat apoi înspre sudul teritoriilor germane ale Imperiului a transformat îngrijorarea în panică. În timp ce armata lui Tilly era dezorganizată iar acesta refuza până la regrupare să-l confrunte pe regele suedez, nobilii catolici nu știau dacă să rămână și să încerce să își protejeze proprietățile sau să fugă pentru a-și proteja viețile.

Avansul rapid al trupelor suedeze înspre sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, după victoria regelui Gustav Adolf împotriva armatei imperiale condusă de contele de Tilly, a produs panică în tabăra catolică și susținătoare a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Cum armata lui Tilly era dezorganizată iar el evita să îl contreze imediat pe Gustav Adolf, nobilii catolici nu știau dacă să rămână pe loc și să încerce să își protejeze proprietățile sau să fugă pentru a-și salva viețile. Detașamentele lui Tilly, după înfrângerea de la Breitenfeld, erau plasate în Bavaria și în câteva puncte din jurul Westfaliei. Iarna dintre anii 1631-1632 a complicat existența armatei lui Tilly și datorită epidemiei răspândite de soldații armatei Habsburgilor care se întorceau din Italia și cu care făcuseră joncțiune.

De teama contactului cu trupele suedeze care avansau în sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu iar armata imperială era încă dezorganizată, civilii, oamenii simpli, călugării sau maicile, au fugit din calea acestora. Refugiul în zonele vecine nu era întotdeauna garantat de vreme ce și aceste teritorii erau ticsite de refugiați. Konstanz, Tirolul austriac și Salzburgul au primit cât de mulți catolici au putut. Unele dintre măicuțe sau călugări din mănăstirile catolice au ales să rămână pe loc, alții au fugit din calea trupelor suedeze, deghizați în haine de civili. Catolicii din Franconia și din zona Rinului care au ales să își părăsească proprietățile s-au îndreptat înspre Koln. Acest oraș imperial va deveni, foarte curând, locul de refugiu al electorului de Mainz, al episcopilor de Würzburg, Worms și Osnabrück, precum și al ducelui de Pfalz-Neuburg. În anumite situații temerea catolicilor privind eventualul contact cu trupele suedeze era neîntemeiată. S-au consemnat cazuri în care ofițerii suedezi și-au adus soțiile să viziteze viața conventului de maici din Bamberg, spre exemplu, din pură curiozitate. La plecarea acestora spre alte teritorii, ei au primit cadouri din partea conventului pentru protecția oferită pe perioada șederii lor acolo. Acesta era însă un caz fericit, o oază într-o mare de distrugere, dezordine și mizerie în care plutea marea majoritate a locuitorilor din zonele în care războiul își produsese efectele.

În cel de-a 12-lea ceas, în fața avansului trupelor suedeze înspre sudul spațiului german al Sfântului Imperiu și în contextul în care regele Gustav Adolf expropria deja posesiunile catolicilor și le atribuia suporterilor lui protestanți, ducele catolic al Bavariei, Maximilian, s-a alăturat Mainz-ului și landgrafului Georg de Darmstadt în încercarea de a-l convinge pe împărat să suspende efectele Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice. Ei regretau amarnic că nu insistaseră mai devreme pentru această mișcare deoarece observau acum că majoritatea principilor protestanți din Imperiu care au trecut de partea regelui suedez ce invadase Imperiu- lăsându-i la o parte pe ducii mai mici pentru care rebeliunea constantă era deja o formă existențială - o făcuseră tocmai din acest motiv: refuzul repetat al împăratului de a negocia cu partea protestantă modul de punere în aplicare la nivelul Imperiului a Edictului și evitarea abuzurilor. Electorul Saxoniei, Johann Georg, cel care pledase pentru negociere până în ultimul momente- înainte de a trece de partea regelui suedez- a fost încântat de inițiativă, dar momentul favorabil pentru o înțelegere trecuse. Armata imperială era dezorganizată pe moment și nu putea oferi o replică imediată celei suedeze, mai ales că se retrăsese pentru reorganizare în Boemia și Silezia. Ducele Bavariei, totodată și liderul Ligii catolice din Imperiu, simțindu-se descoperit militar, s-a îndreptat înspre ducele Carol al IV-lea de Lorena pentru a-l coopta într-o alianță împotriva suedezilor.

Din punct de vedere juridic Lorena era parte din Sfântul Imperiu, dar de facto se bucura de o largă autonomie, ducii ei fiind destul de implicați în combinațiile de la vârful politicii franceze. Date fiind legăturile de sânge dintre ducele Bavariei, Maximilian, și ducele Carol de Lorena, acesta l-a abordat pe Carol de Lorena pentru a-l face membru al alianței imperiale care urma să lupte împotriva armatelor regelui suedez, Gustav Adolf, ce puseseră mâna pe o parte importantă din teritoriile Sfântului Imperiu. Deși refuzase anterior să îi accepte cererea ducelui de Lorena de a deveni membru al Ligii catolice din Sfântul Imperiu, acum, Maximilian nu avea de ales, cu toate că știa că gestul va duce la ascuțirea relațiilor cu Franța. Complicațiile erau cu atât mai mari cu cât curtea ducelui din Nancy devenise locul „exilaților” francezi care încercaseră să preia coroana din mâinile regelui Ludovic al XIII-lea, printre care se găsea inclusiv fratele acestuia, Gaston d’Orleans. Complicațiile erau derivate și din faptul că Ludovic al XIII-lea, în momentul în care ne aflăm- 1631-1632- nu avea încă moștenitori. Mai mult decât atât, Gaston s-a căsătorit în debutul anului 1632, în secret, cu sora ducelui Carol de Lorena, Marguerite de Vaudemont.

În problema ducatului de Lorena, parte a Sfântului Imperiu dar destul de angajat în politica din Regatul Franței, implicarea ducelui de Bavaria, Maximilian, și decizia de a-l atrage pe ducele de Lorena în lupta împotriva regelui suedez, Gustav Adolf, au complicat relațiile dintre Sfântul Imperiu și Franța. Dincolo de luptele din nordul Italiei dintre cele două părți- într-un final ajunseseră acolo la un acord- atmosfera dintre Franța și Imperiu s-a deteriorat și mai mult în contextul în care, la invitația ducelui Carol de Lorena, împăratul a trimis trupe care să ocupe zone din jurul Metz-ului pe linia dinspre Franța către Alsacia. Momentul a fost simultan cu Războiul pentru succesiune din Ducatul Mantovei din nordul Italiei. În problemă s-a amestecat și contele Olivares, șeful cabinetului privat al regelui spaniol, care era dispus să investească într-o eventuală acțiune de invadare a regatului francez de către fratele regelui, Gaston d’Orleans, al cărui refugiu se găsea la curtea ducelui de Lorena.

Ducele de Lorena, Carol, s-a implicat în Războiul de Treizeci de Ani de partea armatei imperiale, conduse de contele de Tilly, împotriva trupelor suedeze ale lui Gustav Adolf. Însă ajutorul, deși ducele a trecut Rinul în octombrie 1631 dinspre Lorena cu 15.000 de soldați, nu a fost unul care să împiedice ocuparea Palatinatului Inferior din Sfântul Imperiu de către suedezi. Mai bine de jumătate din efectivul lui Carol de Lorena a pierit din cauza epidemiilor.

Refugiul lui Gaston d’Orleans, fratele regelui francez Ludovic al XIII-lea, la curtea din Nancy a ducelui de Lorena, intenția lui de a ataca Franța cu ajutorul financiar oferit de spanioli precum și intervenția anterioară a armatei Habsburgilor în zona Metz-ului în sprijinul ducelui, l-au determinat pe cardinalul francez, Richelieu, să își ia măsuri de precauție. O armată franceză s-a cantonat în Champagne, în expectativă, pentru a urmări eventualele mișcări dinspre Lorena. Momentul a devenit prielnic atunci când armata ducelui de Lorena a traversat Rinul pentru a oferi asistență armatei imperiale a Habsburgilor aflată în conflict cu trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf. Atacul armatei franceze asupra ducatului a dus la creșterea presiunii și influenței franceze în aceste zone vestice ale Sfântului Imperiu, astăzi părți ale Franței. „Absența lor temporară i-a permis Franței să invadeze Lorena iar garnizoanele imperiale, acum multe mai reduse, de la Vic și Moyenvic s-au predat[...] O scurtă încercare de a îndepărta influența franceză a fost pedepsită de o a doua invazie în mai 1632, ducând la Tratatul de la Liverdun de pe 20 iunie. Carol a predat poduri și orașe-cheie, permițând Franței să conecteze enclavele cucerite cu cele trei episcopate și, prin urmare, să securizeze o rută spre Alsacia. Cu un tempo deja „clasic”, deloc potrivit, Gaston și-a invadat regatul natal trei zile mai târziu cu doar 5.000 de oameni. Cu toate că a fost însoțit de guvernatorul de Languedoc, hughenoții și nobilii și-au învățat lecția și nu s-au încumetat să-i ofere și ei asistență. Gaston a scăpat, dar execuția nefericitului guvernator a oferit țapul ispășitor necesar reconcilierii temporare regale dintre cei doi frați, în octombrie 1634”.

Problema abordării Spaniei ca posibil aliat
În ceea ce privește asistența militară pe care ar fi putut-o oferi Spania Sfântului Imperiu după înfrângerea suferită de armata imperială în toamna anului 1631 în fața trupelor regelui suedez, Gustav Adolf, deși arhiducesa Isabella insista pentru acceptarea mâinii întinse, ducele Bavariei, Maximilian, se opunea. În același timp, nici împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg nu era încântat de idee, deoarece intuia că moneda de schimb ar fi fost implicarea militară a armatei imperiale în războiului Spaniei cu Provinciile Unite olandeze.

În momentul în care trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf au avansat rapid înspre sudul teritoriilor germane ale Sfântului Imperiu, după victoria în fața armatei imperiale de la Breitenfeld din toamna anului 1631, establishmentul spaniol considera că e momentul oportun pentru a atrage Imperiul și pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg într-un fel de alianță de genul win-win. Arhiducesa Isabella insista pe lângă electorul Bavariei, Maximilian- cel care se opunea unei asistențe militare spaniole- să îl convingă pe împărat să accepte oferta de ajutor oferită de Spania pentru a contracara invazia suedeză. Numai că moneda de schimb ar fi fost o implicare militară a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, de partea Spaniei, în războiul împotriva Provinciilor Unite olandeze. Opoziția ducelui Bavariei, care insista pe lângă împărat să refuze termenii oferiți de Isabella, a dus la respingerea propunerii acesteia.

După Războiul de Succesiune din Mantova împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg al Sfântului Imperiu a devenit mai sensibil la propunerile Spaniei de asistență militară pe care dorea să o ofere Imperiului, cu toată opoziția ducelui de Bavaria, Maximilian. Arhiducele Ferdinand a fost căsătorit cu infanta Maria Anna în februarie 1631 iar spre finalul anului spaniolii au mărit contingentul de forțe din Palatinatul Inferior la 18.000 de soldați și a oferit fonduri împăratului în lupta împotriva suedezilor de circa 2.59 milioane de florini în decurs de 3 ani. Tratatul final între cele două părți nu a fost încheiat din cauza mișcării puse în scenă de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Transferul Alsaciei în contul fratelui acestuia, Leopold de Passau, a provocat iritare în Spania, date fiind încălcările, prin această mutare, a Tratatului Oñate încheiat în 1617 între Habsburgii spanioli și cei austrieci prin care Alsacia ar fi trebuit să devină o proprietate a ramurii spaniole a Habsburgilor.

Negocierile cu Regatul francez
Deși împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, dezavua o posibilă alianță cu Franța în vederea contracarării armatelor regelui suedez, Gustav Adolf, liderul Ligii catolice din Imperiu- ducele Bavariei, Maxilian- a deschis discuții cu cardinalul Richelieu. Acestuia din urmă îi surâdea posibilitatea creșterii influenței franceze în Sfântul Imperiu, dar mai probabil politica lui Richelieu era îndreptată asupra teritoriilor din estul Franței de astăzi care atunci erau parte din Imperiu. Richelieu ar fi dorit o alianță cu Bavaria, cel mai important membru al Ligii catolice, iar dacă negocierile în această direcție ar fi eșuat s-ar fi mulțumit și cu obținerea unui acord de neutralitate din partea Ligii catolice. În fine, a treia opțiune pentru Richelieu era conținută și în posibilitatea desfășurării unor negocieri individuale cu fiecare principe important din Imperiu.

După uluiala cauzată de înfrângerea armatei imperiale a Habsburgilor în fața trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf de la Breitenfeld, din toamna anului 1631, precum și avansul rapid înspre sudul teritoriilor germane ale Sfântul Imperiu, ducele Bavariei, Maximilian, în încercarea de a crea o alianță de contrare a suedezilor, s-a orientat spre Franța. Spre uimirea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, dat fiind faptul că tocmai se încheiase conflictul din nordul Italiei în care fuseseră implicate cele două părți, mutarea părea cu atât mai surprinzătoare. În discuție și negocieri, jocul trebuie făcut atent pentru că Suedia avea și ea un acord încheiat cu Franța, iar Gustav Adolf își ținuse partea lui de promisiune blocând orice tentativă de joncțiune a Habsburgilor cu trupele spaniole din zona Rinului, prin avansarea armatei suedeze în spațiul respectiv. Chiar și așa, Richelieu era sensibil la posibilitatea de face din Franța un posibil „jucător” în teritoriile imperiale și prin urmare a acceptat să demareze discuții cu ducele Bavariei, Maximilian. La o lună deja după înfrângerea de la Breitenfeld, Richelieu era dispus la începerea discuțiilor cu Bavaria pe care o dorea atrasă într-un tratat și în același timp Liga catolică să rămână neutră în această etapă a Războiului de Treizeci de Ani în care Habsburgii aveau de respins invazia regelui suedez Gustav Adolf. Desigur, neutralitatea Ligii ar fi însemnat indisponibilizarea unui puternic pivot militar al împăratului Ferdinand al II-lea.

În cazul în care negocierile cardinalului francez Richelieu cu ducele Bavariei, Maximilian, totodată și liderul Ligii catolice din Sfântul Imperiu, nu ar fi dus la rezultatul dorit de cardinal- intrarea Ligii în neutralitate față de conflictul împăratului Ferdinand al II-lea cu regele Suediei- el era dispus și să încerce negocieri individuale cu fiecare principe în parte. Trupele franceze au avansat în decembrie același an, forțând nota, prin ducatul Lorenei, apoi în Alsacia care era parte din Sfântul Imperiu. De aici, Richelieu, profitând de impotența militară temporară a împăratului de a oferi protecție principilor din Imperiu, s-a erijat printr-o proclamație în protectorul principilor catolici din Imperiu. El a menționat că Franța e dispusă să ofere protecție acestora atât împotriva suedezilor cât și împotriva Spaniei. Electorul Sötern din Trier, sătul de comportamentul spaniolilor în privința proprietăților pe care le avea în Țările de Jos olandeze, a acceptat primul oferta lui Richelieu. Mișcarea cardinalului de a rupe „bucăți” din unitatea Ligii catolice părea că reușește, electorul Trier-ului fiind unul dintre membrii-veterani ai Ligii catolice din Imperiu.

Oferta cardinalului francez Richelieu, care s-a erijat în decembrie 1631 printr-o proclamație în protectorul principilor catolici din Sfântul Imperiu, a fost îmbrățișată de electorul Trier-ului, unul dintre membrii importanți și vechi ai Ligii catolice. Se părea că unitatea Ligii era în pericol mai ales că ducele Bavariei, liderul acesteia, ezita foarte serios dacă să rămână fidel împăratului Ferdinand al II-lea sau să accepte oferta franceză, ceea ce ar fi însemnat automat lezarea intereselor împăratului. Richelieu declarase că sub umbrela franceză pot veni și principii catolici din Imperiu iar ei vor fi protejați în fața armatelor suedeze ale regelui Gustav Adolf care erau în plină operațiune de ocupare a teritoriilor din sudul german al Sfântului Imperiu. Observând că ezită și cochetează cu ideea de a accepta oferta lui Richelieu, ceea ce l-ar fi transformat într-un oponent, Gustav Adolf l-a înștiințat pe Maximilian, ducele Bavariei, că se expune riscului unui atac asupra ducatului din partea armatei suedeze. Maximilian s-a trezit cu un ultimatum de 2 săptămâni: fie demobilizează din soldații Ligii și reține în componența ei numai 12.000 de soldați și acceptă ocuparea terenurilor Bisericii din ducat de către suedezi, fie riscă invazia Bavariei.

În timp ce Richelieu expusese politica franceză în Sfântul Imperiu anunțându-i public pe principii catolici, în decembrie 1631, că ei se pot ralia sub umbrela Franței pentru a fi protejați de invazia suedeză, mai ales că împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg de-abia încerca să pună la cale contraatacul împotriva suedezilor, ducele Bavariei, Maximilian, era indecis dacă să accepte oferta Franței sau nu. Electorul Trier-ului acceptase oferta cardinalului iar Mainz-ul și episcopul de Würzburg, convinși că Franța le va proteja interesele și nu împăratul Ferdinand al II-lea, suzeranul lor, au demarat și ei negocieri cu Richelieu. Defectarea ducelui Bavariei, Maximilian, și atragerea Ligii catolice într-o poziție de neutralitate, l-ar fi lăsat de împărat de unul singur împotriva suedezilor și ar fi constituit o ofensă greu de acceptat. Într-un final, însă, Maximilian nu a fost „cucerit” de propunerea franceză, nefiind deloc convins că Richelieu și regele francez au dorința și forța de a-l bloca pe Gustav Adolf, Leul Nordul, din impetuoasa lui desfășurare de forțe din Imperiu. Mai mult, o asemenea manevră l-ar fi pus pe Maximilian într-o poziție care i-ar fi putut aduce răspunsul juridic al împăratului: depunerea și confiscarea titlului electoral și al posesiunilor sale pentru rebeliune. „Deja în februarie 1632 Maximilian depunea eforturi serioase să refacă relațiile lui cu Viena și a renunțat la obiecțiile privind reinstalarea generalului Wallenstein. Cum a devenit clar că Maximilian va rămâne loial, Ferdinand i-a oferit ajutor militar. Între timp, atât el cât și Spania au promis să recupereze Mainz-ul pentru electorul său de drept. Aceste asigurări i-au convins pe ceilalți principi-ecleziaști să nu abandoneze nava imperială care „lua apă” pentru barca de salvare franceză”.