- 1. Revenirea generalului Albrecht von Wallenstein la comanda armatei imperiale
- 2. Extinderea operațiunilor militare. Amenințarea fiefurilor Habsburgilor
- 3. Situația trupelor suedeze și a celor imperiale după revenirea generalului Wallenstein
- 4. Bătăliile de la Bamberg și râul Lech
- 5. Confruntarea de la Steinau. Gustav Adolf față în față cu generalul Wallenstein
- 6. Replica lui Wallenstein. Bătălia de la Alte Veste
- 7. În căutarea celuilalt. Contextul bătăliei de la Lützen
- 8. Bătălia de la Lützen și moartea Leului Nordului
Revenirea generalului Wallenstein. Moartea regelui Gustav Adolf
Bătălia de la Lützen și finalul aventurii Leului Nordului
În momentul în care regele suedez, Gustav Adolf, a ajuns cu armata la Lützen în 16 noiembrie 1632, el beneficia de mai mulți soldați sub arme decât generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein. Avantajul tactic însă avea să fie de partea acestuia, deoarece intuise primele manevre ale regelui Suediei și îl aștepta pregătit pentru a contracara mutările respective. În toiul bătăliei, în încercarea de a-și restabiliza infanteria zdruncinată serios de corpul central al armatei imperiale, regele Gustav Adolf în timp ce călărea pe câmpul de luptă a fost împușcat, se pare, de un infanterist din armata imperială. În meleul creat, cavaleria suedeză a încercat să îl scoată pe rege din zonă și să îl ducă la adăpost, dar în confuzia creată de fumul orașului Lützen care ardea, praful de pușcă și salvele de tun, regele a mai fost împușcat o dată, de data aceasta fatal. Lupta suedezilor din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg vor continua, dar aventura Leului Nordului în Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat. Poate cea mai dificilă sarcină pe care a întâmpinat-o cancelarul suedez Axel Oxenstierna după moartea regelui suedez a fost găsirea persoanei potrivite care să preia rolul acestuia de comandant al trupelor din teritoriilor ocupate de Regatul suedez în Sfântul Imperiu.citește mai mult
În momentul în care avansul trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf a semnalizat amenințarea teritoriilor germane din sudul Sfântului Imperiu, principii membrii ai Ligii catolice din Imperiu au renunțat la a cocheta cu o eventuală acceptare a protecției Franței împotriva regelui Suediei. Ei erau conștienți că nimeni altcineva în afară de efortul lor conjugat cu cel al armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg nu va putea opri ocuparea altor teritorii din Imperiu în afara celor pe care deja le ocupaseră trupele regelui suedez, Gustav Adolf. Prin urmare, majoritatea principilor catolici au fost de acord că readucerea generalului Albrecht von Wallenstein la comanda armatei imperiale ar fi singura soluție viabilă. Dacă ei i-au solicitat împăratului demiterea generalului, tot ei îi cereau acum să îl aducă înapoi.
1 din 6
După ce au cochetat scurt timp cu oferta cardinalului francez Richelieu de a se pune sub protecția Franței, principii catolici din Sfântul Imperiu și-au dat seama că nici Franța nu are puterea de a-i apăra de invazia armatei suedeze a regelui Gustav Adolf. Astfel, ei au convenit că singura variantă viabilă de a împiedica ocuparea altor teritorii din Imperiu pe care nu le preluaseră deja trupele suedeze era aceea de a se pune în spatele împăratului și de uni efortul Ligii catolice ai căror membrii erau cei mai importanți dintre principii catolici cu cel al armatei imperiale. În acest sens, dacă în zorii invaziei suedeze din Sfântul Imperiu liderii catolici din Imperiu făceau front comun sub inițiativa ducelui Bavariei- Maximilian- cerându-i împăratului să îl demită pe generalul armatei imperiale Albrecht von Wallenstein, acum ei erau convinși că situația poate fi redresată doar prin repunerea acestuia la comanda trupelor imperiale.
2 din 6
După înfrângerea armatei imperiale de la Breitenfeld din toamna anului 1631 în fața trupelor suedeze conduse de regele Gustav Adolf, imposibilitatea generalului Tilly de a împiedica avansul acestora și ocuparea rând pe rând a unor teritorii din Sfântul Imperiu, se punea tot mai mult problema capacităților militare ale contelui de Tilly de a se opune invaziei suedeze. Muți dintre soldații din armata imperială aveau mari dubii că generalul Tilly era persoana potrivită să îi conducă în luptă împotriva suedezilor. Practic, își pierduseră încrederea în el. În acest context și la cererea principilor din Liga catolică, împăratul Ferdinand al II-lea a deschis negocierile cu Albrecht von Wallenstein pentru a-l readuce la comanda armatei imperiale, el fiind văzut drept personajul potrivit pentru a redresa situația militară a Imperiului. Inițial la stadiul de discuții cordiale, împăratul a insistat mai mult după ce Frankfurtul pe Oder a fost cucerit de armata suedeză. În toamna anului 1631, în paralel cu discuțiile privind readucere lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, generalul Arnim desfășura negocieri în Danemarca încercând să îl convingă pe regele Cristian al IV-lea să se alăture împăratului în lupta împotriva regelui suedez, Gustav Adolf.
3 din 6
Discuțiile dintre împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, la cererea principilor catolici din Sfântul Imperiu, și generalul Albrecht von Wallenstein- demis în 1630 dar care era perceput acum, în 1632, drept singurul care se putea opune invaziei suedeze- au continuat în finalul anului 1631. În cele din urmă, cel mai înverșunat adversar al acestuia și cel care contribuise la demiterea lui, ducele Bavariei, Maximilian, i-a semnalizat împăratului că ar fi de acord cu readucerea acestuia la comanda armatei imperiale. Prin urmare, în aprilie 1632, acordul a fost semnat, lângă Viena, la Göllersdorf, dar actul în sine al înțelegerii, al revenirii lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, s-a pierdut.
4 din 6
Deși actul semnat între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și generalul Albrecht von Wallenstein, în aprilie 1632, la Göllersdorf lângă Viena prin care acesta era repus la comanda armatei imperiale s-a pierdut, istoricii au reușit să refacă termenii și condițiile aproximative ale acordului din surse colaterale. „Wallenstein a obținut puteri plenipotențiare militare, fără restrângeri, în formă absolută. Acest lucru era gândit să pună capăt fricțiunilor cu Viena de care Wallenstein credea că au condus la demiterea lui. Ferdinand a acceptat, deoarece considera că Wallenstein era singurul om care putea să repare situația. În timp ce unii susțineau că tratatul l-a transformat pe Wallenstein într-un dictator, el a rămas subordonat împăratului al cărui acord era necesar pentru ca orice tratat să intre în vigoare. Wallenstein putea emite acum ordine de recrutare și să numească ofițeri-colonei, dar toate promovările de rang înalt rămâneau subiect al aprobărilor imperiale. Generalului îi era permis să apeleze la resursele Fiefurile Ereditare ale Habsburgilor, dar acest lucru nu era deloc surprinzător dat fiind faptul că trupele imperiale fuseseră respinse din restul Germaniei. Repunerile pe post ale lui Wallenstein au consolidat, de asemenea, autoritatea lui Ferdinand al II-lea, punând capăt structurii duale de comandă concedată lui Maximilian în 1630. Moartea lui Tilly pe 30 aprilie 1632 a înlăturat orice complicație asupra persoanei care trebuia să fie generalul suprem. Maximilian a preluat comanda asupra trupelor lui din Bavaria, sfătuit de Aldringen, în timp ce Pappenheim, în sfârșit, a obținut comanda independentă și neobstrucționată peste garnizoanele imperiale și ale Ligii catolice împrăștiate din nord-vestul Germaniei”.
5 din 6
Cel de-al doilea „mandat” al generalului Wallenstein la comanda armatei imperiale, începând cu aprilie 1632, îi conferea puteri mai mari decât în primul segment cronologic în care a fost la comanda armatei imperiale, însă el se prezenta mai izolat acum decât înainte. Unii dintre suporterii lui din reședința imperială, Viena- și așa nu foarte mulți- nu mai erau în viață sau nu mai erau angrenați în cercul puterii imperiale. Wallenstein, în acest al doilea „mandat” la comanda armatei Habsburgilor, s-a bazat foarte mult pe generalii Aldringen și Gallas. Alături de aceștia, Wallenstein l-a promovat pe colonelul Bönninghausen din Westfalia, baronul Götz din Lüneburg și pe mareșalul Hendrik Holk, originar din Danemarca. Ei vor constitui piesele de bază din jurul generalului Wallenstein. De asemenea, el s-a sprijinit destul de mult și pe Cristian von Ilow, un nobil de rang inferior din Brandenburg și care îi va deveni în scurtă vreme subordonatul cel mai apropiat. Cumnatul lui Wallenstein, Trčka, a fost și el parte din corpul ofițerilor din jurul generalului, după revenirea acestuia la comanda armatei imperiale în aprilie 1632.
6 din 6
După revenirea lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, în aprilie 1632, reconstrucția armatei Habsburgilor și refacerea capacității ei de luptă în operațiunea de a contracara invazia și ocupația suedeză a teritoriilor Sfântului Imperiu s-a realizat destul de repede. Alături de cei care fuseseră demobilizați după bătălia de la Breitenfeld și care acum au fost regrupați în contingente militare, Wallenstein a recrutat masiv din Fiefurile Ereditare Austriece ale Habsburgilor. Ca o schimbare de tactică, regimentele erau mai compacte și mai mici ca dimensiune în comparație cu primul mandat al generalului la comanda trupelor imperiale. Motivul ținea de schimbarea abordării strategice și a tacticii de luptă. Unitățile nu depășeau, de regulă, 1.000 de soldați. Infanteria era organizată pe 7 linii de avansare pentru a împiedica angajarea acesteia în adâncime- anterior liniile erau de două ori mai numeroase- pentru a evita momentele de dificultate tactică sau imposibilitatea de a le retrage rapid în cazul unui eveniment neprevăzut de pe câmpul de luptă. Cavaleria era organizată pe același sistem de 4-5 linii, dar membrii ei erau grupați în escadroane de 100 până la 400 de cavaleri. Accentul era pus pe experiența soldaților, pe aprecierea acesteia, tendința fiind aceea de a dispune veteranii în formații mai mici numerice, însoțiți de regimente mai numeroase compuse din soldați aflați la primele experiențe pe câmpul de luptă.
Este acceptat în general de istoriografie faptul că etapa suedeză a Războiului de Treizeci de Ani, invazia armatei suedeze a lui Gustav Adolf asupra Sfântului Imperiu- mai precis după revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei imperiale- a comportat cele mai distrugătoare episoade, și-a desfășurat cele mai mari distrugeri și drame. Această etapă a fost sinonimă cu extinderea conflictuluiîn cadrul Sfântului Imperiu și cu urmărirea permanentă dintre cele două armate, cu toate distrugerile pe care un asemenea trend le aducea prin teritoriile Imperiului.
1 din 5
Din momentul în care generalul Wallenstein a fost rechemat și repus la comanda generală a armatei Habsburgilor din Sfântul Imperiu, angrenată împotriva suedezilor lui Gustav Adolf, distrugerile provocate de această fază a Războiului de Treizeci de Ani au devenit atât de mari încât ele au marcat generații la rând. Trebuie să avem în vedere faptul că fiecare din cele două părți combatante aveau sub arme, mai mult sau mai puțin, 100.000 de soldați. Desfășurările celor două armate prin teritoriile Imperiului, cât și dimensiunile pe care le aveau acestea, explică distrugerile de pe urma cărora au avut de suferit cele mai multe dintre principatele Imperiului. În același timp, atât regele suedez, Gustav Adolf, cât și împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, aveau nevoie de sprijinul acestora pentru a câștiga partida împotriva adversarului.
2 din 5
Unul dintre aspectele care a dus la regionalizarea Războiului de Treizeci de Ani în anii 1632-1633 a fost dat de caracterul instrumentalizării conflictului propriu-zis dintre armata imperială a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf care invadaseră Sfântul Imperiu în 1630. Prima și cea de-a două etapă ale Războiului de Treizeci de Ani- rebeliunea nobiliară din Boemia și conflictul cu Danemarca- au provocat distrugeri în Sfântul Imperiu de o manieră- s-o numim- „acceptabilă” pentru standardele vremii. Însă odată cu pătrunderea Suediei în război și invazia asupra Sfântului Imperiu, replicile armatei imperiale precum și confruntările dintre cele două părți de mai mică sau mare intensitate au produs distrugeri adânci tocmai din cauza diferenței acestei etape față de precedentele. Lăsând la o parte faptul că părțile combatante aveau acum câte 100.000 de soldați sub arme în punctul maxim al acestui fenomen- ceea ce Danemarca, adversarul Imperiului din faza precedentă nu avusese- a mai existat o diferență în abordarea militară din această fază a Războiului de Treizeci de Ani. Implicarea la nivel local, regional, în Imperiu, al unui număr considerabil de principi, duci, conți, landgrafi de o parte sau alta a baricadei- pentru sau împotriva împăratului- a dat măsura distrugerilor care au „măturat” Sfântul Imperiu. Faptul că fiecare dintre acești mici conducători locali își păstrau câte o garnizoană într-o cetate sau alta însemna lansarea unui asediu, cu toate nenorocirile aduse, pentru cucerirea cetății respective. Apoi corpul de armată se deplasa până la următoarea cetate care refuza să se predea inamicului. Iar fenomenul se replica la scara Imperiului de unde și alonja teribilă a distrugerilor economice, sociale și umane.
3 din 5
Garnizoanele lăsate în cetăți de principii, ducii sau landgrafii din Sfântul Imperiu care aleseseră părțile din conflict după anul 1632, fie Suedia, fie împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, au reprezentat unul dintre motivele pentru care Războiul de Treizeci de Ani în această etapă a lui, cea suedeză, s-a regionalizat la nivelul Imperiului. După 1638 când fenomenul armatelor largi care cutreierau teritoriilor Sfântului Imperiu s-a domolit și s-a trecut la organizarea pe principiul corpurilor de armată de dimensiuni mai mici, aceste garnizoane din cetăți au reprezentat o nouă forță de recrutare. În jurul lor, la nivel local, se vor construi armatele combatante, la care se vor adăuga detașamentele care supraviețuiseră bătăliilor și care se regrupau într-un anume loc sau altul din jurul acestor cetăți.
4 din 5
Unul dintre obiectivele principale ale generalului Wallenstein, după repunerea lui la comanda armatei Habsburgilor, în primăvara anului 1632, a fost acela de a proteja Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei de Habsburg. Altfel spus, reședința imperială a lui Ferdinand al II-lea- Viena- Arhiducatul Austriei, Ungaria imperială cât și Coroana Cehă trebuiau protejate de efectele războiului, tentativa generalului fiind aceea de a păstra desfășurarea conflictului împotriva suedezilor lui Gustav Adolf pe teritoriul Sfântului Imperiu. Dintre fiefurile personale ale dinastiei Coroana Cehă, însă, nu a putut fi ocolită și protejată de trupele imperiale, teritoriile cehe și Praga fiind locul locul unor crâncene confruntări militare dintre cele două părți. Pentru câțiva ani, între 1634 și 1638, armata principală a Habsburgilor s-a deplasat în zona Rinului, în rest, cantonarea ei s-a produs în Silezia și teritoriile cehe. Protejarea Sileziei și a Coroanei Cehe, din perspectiva generalului Wallenstein și a establishmentului imperial, era un obiectiv vital deoarece din aceste două locuri își extrăgea armata imperială fondurile principale pentru continuarea războiului.
5 din 5
Trupele Ligii catolice din Sfântul Imperiu, după revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, armată ce era însărcinată cu anihilarea invaziei suedeze din Imperiu, au fost cantonate în principal, corpul principal al Ligii catolice, în zona Bavariei pentru apărarea ducatului. Un alt corp al armatei Ligii catolice opera în zona Westfaliei iar altul fusese postat la vest de Rin pentru a bloca orice eventuală „surpriză” neașteptată venită din partea olandezilor din Provinciile Unite. Grosul trupelor Ligii catolice din Imperiu, însumând circa 10.000 de soldați, a fost deplasat către est, unde, în conjuncție cu detașamente ale armatei imperiale condusă de Wallenstein, controlau zona Wolfenbüttel.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
Internaționalizarea războiului din Sfântul Imperiu. Edictul de Restituire din 1629 și alienarea principilor protestanți
Înfrângerea Danemarcei de către armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Hasburg a deschis opțiunile Suediei pentru o angajare în conflict.
Faza a III-a a Războiului de Treizeci de Ani. Intervenția Suediei în Sfântul Imperiu
Odată cu debarcarea trupelor regelui suedez, Gustav Adolf, pe țărmul Pomeraniei de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu, în iulie 1630, conflictul cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani a intrat în cea de-a treia lui fază, interpretată de istoriografie drept „etapa suedeză”.
Apogeul Suediei lui Gustav Adolf în conflictul împotriva Sfântul Imperiu
Breitenfeld a devenit locul primei victorii mari a coaliției protestante formată din regele Suediei și electorul Saxoniei împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din această etapă a Războiului de Treizeci de Ani.
- Asbach, Olaf; Schroder, Peter (editori), The Ashgate research companion to The Thirty Years’ War, Ashgate Publishing, Farnham, 2014
- Asch, Ronald G., The Thirty Years’ War. The Holy Roman Empire and Europe, 1618-1648, MacMillan Education, New York, 1997
- Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273 – 1918, Edit. Teora, București, 2000
- Bonney, Richard, The Thirty Years’ War 1618-1648, Osprey Publishing, Oxford, 2002
- Evans, Richard J.W; Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire 1495-1806. A European perspective, Brill, Leiden, 2012
- Mortimer, Geoff, The origins of the Thirty Years War and the revolt in Bohemia, 1618, Palgrave MacMillan, 2015
- Parker, Geoffrey (edit.), The Thirty Years War, 2 edition, Routledge, London, 1997
- Walzer, Michael, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale, Tact, Cluj-Napoca, 2013
- Wilson, Peter H., Europe’s Tragedy. A history of the Thirty Years War, Penguin Books, London, 2009