Revenirea generalului Wallenstein. Moartea regelui Gustav Adolf
Bătălia de la Lützen și finalul aventurii Leului Nordului
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2018
În momentul în care avansul trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf a semnalizat amenințarea teritoriilor germane din sudul Sfântului Imperiu, principii membrii ai Ligii catolice din Imperiu au renunțat la a cocheta cu o eventuală acceptare a protecției Franței împotriva regelui Suediei. Ei erau conștienți că nimeni altcineva în afară de efortul lor conjugat cu cel al armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg nu va putea opri ocuparea altor teritorii din Imperiu în afara celor pe care deja le ocupaseră trupele regelui suedez, Gustav Adolf. Prin urmare, majoritatea principilor catolici au fost de acord că readucerea generalului Albrecht von Wallenstein la comanda armatei imperiale ar fi singura soluție viabilă. Dacă ei i-au solicitat împăratului demiterea generalului, tot ei îi cereau acum să îl aducă înapoi. În aprilie 1632, acordul a fost semnat, lângă Viena, la Göllersdorf, acordul prin care Wallenstein revenea la comanda armatei imperiale. Marja lui de manevră, acum, în cel de-al doilea mandat la comanda armatei din Sfântul Imperiu era mai mare decât în primul precedent, împăratul fiind singurul care îl putea cenzura pe general. Wallenstein a trecut rapid la reorganizarea tactică și strategică a armatei pentru a face față trupelor suedeze și ale aliaților acestora germani din Imperiu.

În momentul în care regele suedez, Gustav Adolf, a ajuns cu armata la Lützen în 16 noiembrie 1632, el beneficia de mai mulți soldați sub arme decât generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein. Avantajul tactic însă avea să fie de partea acestuia, deoarece intuise primele manevre ale regelui Suediei și îl aștepta pregătit pentru a contracara mutările respective. În toiul bătăliei, în încercarea de a-și restabiliza infanteria zdruncinată serios de corpul central al armatei imperiale, regele Gustav Adolf în timp ce călărea pe câmpul de luptă a fost împușcat, se pare, de un infanterist din armata imperială. În meleul creat, cavaleria suedeză a încercat să îl scoată pe rege din zonă și să îl ducă la adăpost, dar în confuzia creată de fumul orașului Lützen care ardea, praful de pușcă și salvele de tun, regele a mai fost împușcat o dată, de data aceasta fatal. Lupta suedezilor din teritoriile ocupate din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg vor continua, dar aventura Leului Nordului în Războiul de Treizeci de Ani s-a încheiat. Poate cea mai dificilă sarcină pe care a întâmpinat-o cancelarul suedez Axel Oxenstierna după moartea regelui suedez a fost găsirea persoanei potrivite care să preia rolul acestuia de comandant al trupelor din teritoriilor ocupate de Regatul suedez în Sfântul Imperiu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În momentul în care avansul trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf a semnalizat amenințarea teritoriilor germane din sudul Sfântului Imperiu, principii membrii ai Ligii catolice din Imperiu au renunțat la a cocheta cu o eventuală acceptare a protecției Franței împotriva regelui Suediei. Ei erau conștienți că nimeni altcineva în afară de efortul lor conjugat cu cel al armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg nu va putea opri ocuparea altor teritorii din Imperiu în afara celor pe care deja le ocupaseră trupele regelui suedez, Gustav Adolf. Prin urmare, majoritatea principilor catolici au fost de acord că readucerea generalului Albrecht von Wallenstein la comanda armatei imperiale ar fi singura soluție viabilă. Dacă ei i-au solicitat împăratului demiterea generalului, tot ei îi cereau acum să îl aducă înapoi.

După ce au cochetat scurt timp cu oferta cardinalului francez Richelieu de a se pune sub protecția Franței, principii catolici din Sfântul Imperiu și-au dat seama că nici Franța nu are puterea de a-i apăra de invazia armatei suedeze a regelui Gustav Adolf. Astfel, ei au convenit că singura variantă viabilă de a împiedica ocuparea altor teritorii din Imperiu pe care nu le preluaseră deja trupele suedeze era aceea de a se pune în spatele împăratului și de uni efortul Ligii catolice ai căror membrii erau cei mai importanți dintre principii catolici cu cel al armatei imperiale. În acest sens, dacă în zorii invaziei suedeze din Sfântul Imperiu liderii catolici din Imperiu făceau front comun sub inițiativa ducelui Bavariei- Maximilian- cerându-i împăratului să îl demită pe generalul armatei imperiale Albrecht von Wallenstein, acum ei erau convinși că situația poate fi redresată doar prin repunerea acestuia la comanda trupelor imperiale.

După înfrângerea armatei imperiale de la Breitenfeld din toamna anului 1631 în fața trupelor suedeze conduse de regele Gustav Adolf, imposibilitatea generalului Tilly de a împiedica avansul acestora și ocuparea rând pe rând a unor teritorii din Sfântul Imperiu, se punea tot mai mult problema capacităților militare ale contelui de Tilly de a se opune invaziei suedeze. Muți dintre soldații din armata imperială aveau mari dubii că generalul Tilly era persoana potrivită să îi conducă în luptă împotriva suedezilor. Practic, își pierduseră încrederea în el. În acest context și la cererea principilor din Liga catolică, împăratul Ferdinand al II-lea a deschis negocierile cu Albrecht von Wallenstein pentru a-l readuce la comanda armatei imperiale, el fiind văzut drept personajul potrivit pentru a redresa situația militară a Imperiului. Inițial la stadiul de discuții cordiale, împăratul a insistat mai mult după ce Frankfurtul pe Oder a fost cucerit de armata suedeză. În toamna anului 1631, în paralel cu discuțiile privind readucere lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, generalul Arnim desfășura negocieri în Danemarca încercând să îl convingă pe regele Cristian al IV-lea să se alăture împăratului în lupta împotriva regelui suedez, Gustav Adolf.

Discuțiile dintre împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, la cererea principilor catolici din Sfântul Imperiu, și generalul Albrecht von Wallenstein- demis în 1630 dar care era perceput acum, în 1632, drept singurul care se putea opune invaziei suedeze- au continuat în finalul anului 1631. În cele din urmă, cel mai înverșunat adversar al acestuia și cel care contribuise la demiterea lui, ducele Bavariei, Maximilian, i-a semnalizat împăratului că ar fi de acord cu readucerea acestuia la comanda armatei imperiale. Prin urmare, în aprilie 1632, acordul a fost semnat, lângă Viena, la Göllersdorf, dar actul în sine al înțelegerii, al revenirii lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, s-a pierdut.

Deși actul semnat între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și generalul Albrecht von Wallenstein, în aprilie 1632, la Göllersdorf lângă Viena prin care acesta era repus la comanda armatei imperiale s-a pierdut, istoricii au reușit să refacă termenii și condițiile aproximative ale acordului din surse colaterale. „Wallenstein a obținut puteri plenipotențiare militare, fără restrângeri, în formă absolută. Acest lucru era gândit să pună capăt fricțiunilor cu Viena de care Wallenstein credea că au condus la demiterea lui. Ferdinand a acceptat, deoarece considera că Wallenstein era singurul om care putea să repare situația. În timp ce unii susțineau că tratatul l-a transformat pe Wallenstein într-un dictator, el a rămas subordonat împăratului al cărui acord era necesar pentru ca orice tratat să intre în vigoare. Wallenstein putea emite acum ordine de recrutare și să numească ofițeri-colonei, dar toate promovările de rang înalt rămâneau subiect al aprobărilor imperiale. Generalului îi era permis să apeleze la resursele Fiefurile Ereditare ale Habsburgilor, dar acest lucru nu era deloc surprinzător dat fiind faptul că trupele imperiale fuseseră respinse din restul Germaniei. Repunerile pe post ale lui Wallenstein au consolidat, de asemenea, autoritatea lui Ferdinand al II-lea, punând capăt structurii duale de comandă concedată lui Maximilian în 1630. Moartea lui Tilly pe 30 aprilie 1632 a înlăturat orice complicație asupra persoanei care trebuia să fie generalul suprem. Maximilian a preluat comanda asupra trupelor lui din Bavaria, sfătuit de Aldringen, în timp ce Pappenheim, în sfârșit, a obținut comanda independentă și neobstrucționată peste garnizoanele imperiale și ale Ligii catolice împrăștiate din nord-vestul Germaniei”.

Cel de-al doilea „mandat” al generalului Wallenstein la comanda armatei imperiale, începând cu aprilie 1632, îi conferea puteri mai mari decât în primul segment cronologic în care a fost la comanda armatei imperiale, însă el se prezenta mai izolat acum decât înainte. Unii dintre suporterii lui din reședința imperială, Viena- și așa nu foarte mulți- nu mai erau în viață sau nu mai erau angrenați în cercul puterii imperiale. Wallenstein, în acest al doilea „mandat” la comanda armatei Habsburgilor, s-a bazat foarte mult pe generalii Aldringen și Gallas. Alături de aceștia, Wallenstein l-a promovat pe colonelul Bönninghausen din Westfalia, baronul Götz din Lüneburg și pe mareșalul Hendrik Holk, originar din Danemarca. Ei vor constitui piesele de bază din jurul generalului Wallenstein. De asemenea, el s-a sprijinit destul de mult și pe Cristian von Ilow, un nobil de rang inferior din Brandenburg și care îi va deveni în scurtă vreme subordonatul cel mai apropiat. Cumnatul lui Wallenstein, Trčka, a fost și el parte din corpul ofițerilor din jurul generalului, după revenirea acestuia la comanda armatei imperiale în aprilie 1632.

După revenirea lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, în aprilie 1632, reconstrucția armatei Habsburgilor și refacerea capacității ei de luptă în operațiunea de a contracara invazia și ocupația suedeză a teritoriilor Sfântului Imperiu s-a realizat destul de repede. Alături de cei care fuseseră demobilizați după bătălia de la Breitenfeld și care acum au fost regrupați în contingente militare, Wallenstein a recrutat masiv din Fiefurile Ereditare Austriece ale Habsburgilor. Ca o schimbare de tactică, regimentele erau mai compacte și mai mici ca dimensiune în comparație cu primul mandat al generalului la comanda trupelor imperiale. Motivul ținea de schimbarea abordării strategice și a tacticii de luptă. Unitățile nu depășeau, de regulă, 1.000 de soldați. Infanteria era organizată pe 7 linii de avansare pentru a împiedica angajarea acesteia în adâncime- anterior liniile erau de două ori mai numeroase- pentru a evita momentele de dificultate tactică sau imposibilitatea de a le retrage rapid în cazul unui eveniment neprevăzut de pe câmpul de luptă. Cavaleria era organizată pe același sistem de 4-5 linii, dar membrii ei erau grupați în escadroane de 100 până la 400 de cavaleri. Accentul era pus pe experiența soldaților, pe aprecierea acesteia, tendința fiind aceea de a dispune veteranii în formații mai mici numerice, însoțiți de regimente mai numeroase compuse din soldați aflați la primele experiențe pe câmpul de luptă.

Este acceptat în general de istoriografie faptul că etapa suedeză a Războiului de Treizeci de Ani, invazia armatei suedeze a lui Gustav Adolf asupra Sfântului Imperiu- mai precis după revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei imperiale- a comportat cele mai distrugătoare episoade, și-a desfășurat cele mai mari distrugeri și drame. Această etapă a fost sinonimă cu extinderea conflictuluiîn cadrul Sfântului Imperiu și cu urmărirea permanentă dintre cele două armate, cu toate distrugerile pe care un asemenea trend le aducea prin teritoriile Imperiului.

Din momentul în care generalul Wallenstein a fost rechemat și repus la comanda generală a armatei Habsburgilor din Sfântul Imperiu, angrenată împotriva suedezilor lui Gustav Adolf, distrugerile provocate de această fază a Războiului de Treizeci de Ani au devenit atât de mari încât ele au marcat generații la rând. Trebuie să avem în vedere faptul că fiecare din cele două părți combatante aveau sub arme, mai mult sau mai puțin, 100.000 de soldați. Desfășurările celor două armate prin teritoriile Imperiului, cât și dimensiunile pe care le aveau acestea, explică distrugerile de pe urma cărora au avut de suferit cele mai multe dintre principatele Imperiului. În același timp, atât regele suedez, Gustav Adolf, cât și împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, aveau nevoie de sprijinul acestora pentru a câștiga partida împotriva adversarului.

Unul dintre aspectele care a dus la regionalizarea Războiului de Treizeci de Ani în anii 1632-1633 a fost dat de caracterul instrumentalizării conflictului propriu-zis dintre armata imperială a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf care invadaseră Sfântul Imperiu în 1630. Prima și cea de-a două etapă ale Războiului de Treizeci de Ani- rebeliunea nobiliară din Boemia și conflictul cu Danemarca- au provocat distrugeri în Sfântul Imperiu de o manieră- s-o numim- „acceptabilă” pentru standardele vremii. Însă odată cu pătrunderea Suediei în război și invazia asupra Sfântului Imperiu, replicile armatei imperiale precum și confruntările dintre cele două părți de mai mică sau mare intensitate au produs distrugeri adânci tocmai din cauza diferenței acestei etape față de precedentele. Lăsând la o parte faptul că părțile combatante aveau acum câte 100.000 de soldați sub arme în punctul maxim al acestui fenomen- ceea ce Danemarca, adversarul Imperiului din faza precedentă nu avusese- a mai existat o diferență în abordarea militară din această fază a Războiului de Treizeci de Ani. Implicarea la nivel local, regional, în Imperiu, al unui număr considerabil de principi, duci, conți, landgrafi de o parte sau alta a baricadei- pentru sau împotriva împăratului- a dat măsura distrugerilor care au „măturat” Sfântul Imperiu. Faptul că fiecare dintre acești mici conducători locali își păstrau câte o garnizoană într-o cetate sau alta însemna lansarea unui asediu, cu toate nenorocirile aduse, pentru cucerirea cetății respective. Apoi corpul de armată se deplasa până la următoarea cetate care refuza să se predea inamicului. Iar fenomenul se replica la scara Imperiului de unde și alonja teribilă a distrugerilor economice, sociale și umane.

Garnizoanele lăsate în cetăți de principii, ducii sau landgrafii din Sfântul Imperiu care aleseseră părțile din conflict după anul 1632, fie Suedia, fie împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, au reprezentat unul dintre motivele pentru care Războiul de Treizeci de Ani în această etapă a lui, cea suedeză, s-a regionalizat la nivelul Imperiului. După 1638 când fenomenul armatelor largi care cutreierau teritoriilor Sfântului Imperiu s-a domolit și s-a trecut la organizarea pe principiul corpurilor de armată de dimensiuni mai mici, aceste garnizoane din cetăți au reprezentat o nouă forță de recrutare. În jurul lor, la nivel local, se vor construi armatele combatante, la care se vor adăuga detașamentele care supraviețuiseră bătăliilor și care se regrupau într-un anume loc sau altul din jurul acestor cetăți.

Unul dintre obiectivele principale ale generalului Wallenstein, după repunerea lui la comanda armatei Habsburgilor, în primăvara anului 1632, a fost acela de a proteja Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei de Habsburg. Altfel spus, reședința imperială a lui Ferdinand al II-lea- Viena- Arhiducatul Austriei, Ungaria imperială cât și Coroana Cehă trebuiau protejate de efectele războiului, tentativa generalului fiind aceea de a păstra desfășurarea conflictului împotriva suedezilor lui Gustav Adolf pe teritoriul Sfântului Imperiu. Dintre fiefurile personale ale dinastiei Coroana Cehă, însă, nu a putut fi ocolită și protejată de trupele imperiale, teritoriile cehe și Praga fiind locul locul unor crâncene confruntări militare dintre cele două părți. Pentru câțiva ani, între 1634 și 1638, armata principală a Habsburgilor s-a deplasat în zona Rinului, în rest, cantonarea ei s-a produs în Silezia și teritoriile cehe. Protejarea Sileziei și a Coroanei Cehe, din perspectiva generalului Wallenstein și a establishmentului imperial, era un obiectiv vital deoarece din aceste două locuri își extrăgea armata imperială fondurile principale pentru continuarea războiului.

Trupele Ligii catolice din Sfântul Imperiu, după revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, armată ce era însărcinată cu anihilarea invaziei suedeze din Imperiu, au fost cantonate în principal, corpul principal al Ligii catolice, în zona Bavariei pentru apărarea ducatului. Un alt corp al armatei Ligii catolice opera în zona Westfaliei iar altul fusese postat la vest de Rin pentru a bloca orice eventuală „surpriză” neașteptată venită din partea olandezilor din Provinciile Unite. Grosul trupelor Ligii catolice din Imperiu, însumând circa 10.000 de soldați, a fost deplasat către est, unde, în conjuncție cu detașamente ale armatei imperiale condusă de Wallenstein, controlau zona Wolfenbüttel.

După revenirea generalului Albrecht von Wallenstein la comanda armatei împăratului Ferdinand al II-lea, în aprilie 1632, el fiind văzut drept personajul salvator al zilei cam de toate personajele importante din tabăra imperială, armata a fost reorganizată în așa fel încât să poată contracara simultan atât deplasările regelui suedez, Gustav Adolf, prin teritoriile Sfântului Imperiu, mișcările principilor-aliați ai acestuia din Imperiu, cât și posibilele complicații cauzate de o intervenție fie a Franței, fie a Provinciilor Unite olandeze împotriva împăratului. În același timp, Liga catolică din Imperiu s-a poziționat, odată pentru a apăra Bavaria- ducele Maximilian fiind liderul Ligii-, apoi pentru a proteja zona Westfaliei, cât și pentru a bloca orice tentativă din partea olandezilor de a ataca Imperiul peste Rin. Gustav Adolf, regele Suediei, se pregătea și el pentru confruntările ce aveau să vină după revenirea lui Wallenstein la comanda armatei imperiale, colaboratorii lui germani recrutând pentru acesta circa 50.000 de soldați. E adevărat, Gustav Adolf a reușit contraperformanța de a se „împușca singur în picior”, el fiind inițial adeptul dirijării acestor detașamente recrutate nu prin prezență fizică, deși momentul ar fi impus-o, ci prin curier.

Cu puțin timp înainte ca Wallenstein să fie repus la comanda armatei imperiale din Sfântul Imperiu de împăratul Ferdinand al II-lea de Hasburg, generalul Pappenheim, aflat în serviciul împăratului, a întreprins o acțiune care a semnalizat curaj, risc și demonstrație tactică din partea acestuia. „Pappenheim a condus o strălucită campanie, împrăștiind zvonuri potrivit cărora el avansa în fruntea a 10.000 de oameni decât cei doar 3.000 pe care putuse să-i obțină din garnizoanele lui. Îndreptându-se spre est în ianuarie, el i-a salvat pe cei 3.500 de soldați care apărau Magdeburg, a luat cu el cele mai bune tunuri, pe celelalte le-a aruncat în Elba, a aruncat în aer fortificațiile și s-a făcut nevăzut prin ceață spre Wolfenbüttel. Suprinzându-i pe suedezi și hesieni la Höxter, în martie, el a repetat mișcarea prin evacuarea garnizoanei din Stade. Apoi a petrecut vara descurcându-se mult mai bine decât oponenții lui care eșuaseră să se mobilizeze împotriva trupelor acestuia”.

După revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei împăratului Ferdinand al II-lea al Sfântului Imperiu se întrevedea un adversar pe măsură pentru Leul Nordului, regele suedez Gustav Adolf. Acesta îl surclasase pe generalul imperial Tilly în bătălia de la Breintenfeld, în toamna anului 1631, și controla o parte însemnată din teritoriile Imperiului, fie prin ocupație, fie prin intermediul principilor care se declaraseră de partea lui și cărora, cu excepția electorului Saxoniei, el le dicta termenii de acțiune miliară. Angajamentul militar al colaboratorilor germani ai regelui suedez părea să fie unul de importanță din moment ce i-au pus acum acestuia la dispoziție circa 50.000 de soldați recrutați. Numărul ar fi funcționat la capacitate deplină în interesul lui Gustav Adolf dacă acesta alegea să îi organizeze personal numai că, în loc de o prezență fizică, regele suedez a ales să le dea acestora indicații prin curierat. Astfel, colaboratorii lui germani și-au permis să își rezolve unele dispute de ordin personal cu unele dintre detașamentele de soldați pe care le recrutaseră pentru regele suedez.

Cele mai importante detașamente ale armatei imperiale de după revenirea generalului Wallenstein la comanda armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, în aprilie 1632, au fost poziționate în sud-vestul Germaniei de astăzi. În următorii 3 ani, până la intervenția Franței în Războiul de Treizeci de Ani, frontierele Sfântului Imperiu au fost lăsate de Ferdinand al II-lea mai degrabă în seama milițiilor locale ale principilor și ducilor care i-au rămas fideli decât în grija unor detașamente imperiale. Pe parcursul anului 1632, unii dintre liderii locali indeciși din Sfântul Imperiu au intrat „in joc”, alegând una dintre părți. Cazul Württemberg-ului a fost unul dintre acestea. Indecis, regentul Julius Friedrich, care purtase negocieri până în mai 1632, s-a decis pentru opțiunea suedeză de vreme ce regele Gustav Adolf i-a înaintat acestuia o ofertă care includea repunerea în posesie a teritoriilor care îi fuseseră confiscate acestuia ca urmare a aplicării Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice din 1629. Mărind presiunea asupra lui Julius Friedrich, Gustav Adolf l-a convins să treacă de partea lui, împotriva împăratului, promițându-i acestuia fieful catolic de Fürstenberg. Însă trebuie menționa faptul că, asemenea altor duci sau landgrafi locali din Sfântul Imperiu, și Julius Friedrich vedea în alianța cu regele suedez mai degrabă o umbrelă sub care își desfășura starea de beligeranță și nu un mod de a-și obține revendicările teritoriale. Subsecvent și rareori în tandem cu trupele suedeze Württemberg-ul a dus propriile lupte și „meciuri” locale cu vecinii din Imperiu.

Trupele suedeze conduse de generalul Gustav Horn au atacat Bamberg-ul în 1632 deschizând frontul împotriva Ligii catolice din Sfântul Imperiu. În preajma Bamberg-ului și pe podurile de trecere peste râul Lech s-au purtat între cele două părți lupte încrâncenate, generalul Tilly fiind nevoit să retragă câteva mii de soldați ai Ligii catolice din Palatinatul Superior pentru a putea bloca atacul suedezilor asupra Bamberg-ului.

Atacul declanșat de generalul suedez Gustav Horn asupra cetății Bamberg în 1632 a mutat frontul Războiului de Treizeci de Ani în sudul Sfântului Imperiu. Prin această mutare Bavaria era în pericol, ceea ce a dus la mobilizarea Ligii catolice, generalul Tilly deplasându-se urgent cu detașamente formate din garnizoanele din Palatinatul Superior și 8.000 de soldați ai miliției bavareze dinspre Nördlingen înspre Bamberg. Sosirea lui Tilly dinspre nord cu cei 22.000 soldați pe care a putut să-i mobilizeze l-a suprins pe generalul suedez Horn în fața Bamberg-ului în ziua de 9 martie 1632. Trupele suedeze erau compuse din circa 12.000 de soldați recrutați de colaboratorii germani ai regelui suedez, Gustav Adolf, și doar 2 regimente se soldați suedezi.

Confruntarea dintre generalul Tilly, sosit dinspre Nördlingen cu trupe ale Ligii catolice spre ajutorarea Bamberg-ului atacat de suedezi, și generalul suedez Horn a fost una în care s-au amestecat și o serie de exilați boemieni, cei din rândul suporterilor care contribuiseră la rebeliunea antihabsburgică din Coroana Cehă, rebeliune pe care istoricii au considerat-o ca punct de declanșare a Războiului de Treizeci de Ani. Apariția generalului Tilly în ajutorul Bamberg-ului a dus la desfășurarea unor scene de luptă la capătul cărora generalul ar fi putut ieși victorios împotriva trupelor lui Horn dacă ar fi continuat urmărirea acestora înainte ca regele Gustav Adolf să intre în scenă. „Avangarda Ligii catolice a pus pe fugă vârfurile cavaleriei lui Horn din sud-estul orașului. Trupele puse pe fugă i-au panicat pe apărătorii din spatele intăriturilor neterminate din suburbia de la estul râului Regnitz. Soldații imperiali au năvălit în conventul de la Heiligengrab unde maica Junius a văzut cum un croat «a tăiat un suedez pe pământul nostru, crăpându-i capul din spate în față și lăsându-i o ureche atârnând». Apărătorii au fost în curând depășiți, dar o luptă crâncenă s-a dat pe podul care oferea acces înspre partea principală a orașului către vest. După ce două dintre regimentele lui Horn au reocupat podul, Tilly a poziționat două tunuri grele în curtea unei berării pentru a executa salve peste râu[...]Lupta a continuat până la miezul nopții, atunci când ariergarda suedeză a abandonat orașul acum că marea parte a armatei scăpase. Horn a pierdut ⅓ din armată, în mare parte din cauza dezertării, și s-a retras la Schweinfurt”.

Indecizia generalului Ligii catolice din Sfântul Imperiu, contele de Tilly, de a urmări trupele suedeze ale generalului Horn, după ce acestea fuseseră respinse din Bamberg, a însemnat ratarea fructificării victoriei până la capăt. Iar „ratarea” lui Tilly s-a transformat într-o oportunitate pentru suedezi. Regele Gustav Adolf a înainte dinspre Mainz înspre Bamberg. După ce a făcut joncțiunea cu trupele generalului Horn el s-a îndreptat spre Nurnberg unde și-a făcut intrarea triumfală pe 31 martie 1632, fiind primit cu simpatie de populația orașului. La scurt timp, în mâinile suedezilor a încăput și Donauwörth, garnizoana catolică fiind masacrată iar nobilii protestanți bucuroși că Leul Nordului e la ei în zonă. Întăririle primite de aici, precum și piesele de artilerie obținute, l-au determinat pe Gustav Adolf să se îndrepte înspre Bavaria. Având în vedere configurația electoratului bavarez, secționat în două de Dunăre, și nedorind să își împartă armata în două segmente, Gustav Adolf s-a decis să efectueze atacul asupra capitalei electoratului, Munchen, și implicit asupra părții de sud a ducatului bavarez.

Pentru a putea invada sudul ducatului bavarez regele Suediei Gustav Adolf trebuia să traverseze râul Lech. Podul de la Augsburg era apărat de soldați în solda ducelui Bavariei, în jur de 5.000 la număr, în timp ce alte corpuri de armată erau dispuse în punctele de trecere de la Rain, locul de vărsare a râului Lech în Dunăre. Între timp, generalii Tilly și Aldringen pregătiseră apărarea, dispunând de circa 21.000 de soldați pe care i-au plasat, alături de 21 de tunuri, la sud de trecerea Lech-ului de la Rain. Terenul era ușor accidentat, râul Lech desprinzându-se înainte de vărsare în câteva brațe paralele iar ploaia de primăvară adusese și ea o cantitate considerabilă de apă, adâncimea acestor brațe fiind în unele locuri de 4 metri. Malul dinspre trupele bavareze care stătea în calea traversării regelui Gustav Adolf era compus dintr-o combinație de mlaștină și arbuști semi-scufundați în apă. În 14 aprilie 1632, Gustav Adolf a deschis operațiunile împotriva trupelor conduse de generalul Tilly, cu intenția de a traversa Lech-ul printr-un punct aflat la câțiva km sud de Rain, printr-un loc unde se formase o insulă. Regele a fost urmat de detașamentul de muschetari care au ajuns pe insulă în dimineața următoare.

Traversarea râului Lech de trupele regelui suedez Gustav Adolf, la sud de punctul Rain- locul unde râul se vărsa în Dunăre- cu toată opoziția trupelor generalului Tilly, a fost o operațiune pe cât de curajoasă pe atât de bine pregătită în prealabil. După ce regele și o parte a armatei se plasaseră pe o insulă la sud de punctul Rain, câteva sute de mercenari finlandezi, motivați- se pare- de Gustav Adolf cu echivalentul unei plăți pe câteva luni, au forțat traversarea Lech-ului pe malul vestic al acestuia, înspre liniile poziționate de Liga catolică. Cei câteva sute de îndrăzneți au fost urmați rapid de alte detașamente, fiind folosite pentru traversare tipuri de poduri mobile pe care armata suedeză le pregătise în prealabil și care fuseseră dirijate înspre malul bavarez. Trecerea Lech-ului pe acest pod mobil a trupelor suedeze a fost securizată de barajul de artilerie asigurat de bateriile regelui Gustav Adolf. După momentul de uluială consacrat de faptul că suedezii au reușit să traverseze râul, date fiind obstacolele, Tilly a reacționat, pe malul râului având loc o bătălie crâncenă.

În momentul în care trupele regelui suedez, Gustav Adolf, au traversat râul Lech, în aprilie 1632, înspre malul apărat de trupele bavareze și ale Ligii catolice, generalul Tilly s-a împotrivit cu destul de mult succes, inițial, acestora. Numai că în toiul bătăliei și-a făcut apariția un corp de 2.000 de cavaleri suedezi care traversaseră râul cu câțiva km mai la sud de restul armatei și de care Tilly, Aldringen și electorul Bavariei, Maximilian, nu aveai nicio fel de cunoștință. Balanța s-a înclinat sensibil în favoarea suedezilor, Aldringen fiind scos din luptă temporar în urma unor răni. Pierderea a fost, însă, importantă pentru trupele bavareze în momentul în care Tilly a fost neutralizat de canonada suedezilor, și-a pierdut cunoștința iar câteva saptămâni mai târziu avea să moară. Comanda efectivă a revenit ducelui Bavariei, Maximilian, care nu ducea lipsă de curaj, dar era lipsit de experiență pe câmpul de luptă spre deosebire de cei doi generali. Maximilian a ordonat retragerea, pierzând în timpul operațiunii circa 1.000 de soldați luați prizonieri de partea suedeză. Atât trupele Ligii catolice, cele imperiale precum și oponenții suedezi au înregistrat pierderi de circa 2.000 de soldați. Leul Nordului, Gustav Adolf, obținuse victoria și aici împotriva trupelor imperiale și ale Ligii catolice. Garnizoana din Augsburg, observând deznodământul bătăliei și după câteva zile de oscilație, a părăsit cetatea pe care au preluat-o suedezii.

După înfrângerea de la Rain, pe malul râului Lech, în fața trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf, ducele Bavariei, Maximilian, s-a retras înspre nord, lăsând în urmă garnizoane puternice în Ingolstadt și Regensburg. La 3 mai 1632 într-o încercare de a cuceri Ingolstadt-ul, Gustav Adolf a aflat că și-a forțat norocul, pierderile fiind aproape egale cu cele din bătălia de lângă râul Lech. Pentru moment, calea spre Arhiducatul Austriei îi era blocată regelui suedez, dar acesta a apelat la o măsură menită să-l constrângă pe ducele bavarez, Maximilian, să ceară pace: a devastat sudul Bavariei. În 17 mai a intrat în capitala Bavariei, Munchen, unde a reușit să identifice, probabil prin trădarea cuiva, cele 117 tunuri pe care Maximilian ordonase să fie îngropate și folosite la nevoie în cazul în care orașul ar fi fost supus unui asediu. După ce Gustav Adolf a luat tot ce a mai găsit de folos în oraș, altceva decât bunurile pe care bavarezii deja le transportaseră la adăposturi în munți, și după ce a participat la o liturghie catolică în încercarea de a-i îmbuna pe locuitorii orașului- nereușind să impresioneze- regele suedez s-a retras spre Augsburg. Mai mult, s-au format gherile de bavarezi care hărțuiau armata suedeză. Practic, în acest moment, Leul Nordului se instalase în sudul Bavariei, iar ducele Maximilian controla nordul ducatului.

După înfrângerea suferită în aprilie 1632 în bătălia de la Rain de pe malul râului Lech în fața armatei regelui suedez, Gustav Adolf, ducele Bavariei, Maximilian, i-a predat efectiv partea de sud a ducatului regelui suedez. El s-a retras în nordul ducatului, controlând teritoriile de la nord de Dunăre cu puternice garnizoane în Ingolstadt și Regensburg. După ce a staționat cu armata în chiar capitala ducatului, Munchen, Gustav Adolf a obținut în urma unor presiuni adeziunea Württemberg-ului și a altor nobili din Suabia în lupta împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Și cum trupele Ligii catolice și cele ale ducelui bavarez fuseseră pentru moment înfrânte, Gustav Adolf a căutat să înfrunte următorul adversar: armata imperială. Numai că generalul Wallenstein se va dovedi un rival mult mai redutabil decât Tilly și ducele Maximilian la un loc.

După ocuparea teritoriilor din sudul electoratului Bavariei, în urma victoriei de la Rain din aprilie 1632 de pe malul râului Lech, regele Gustav Adolf s-a pregătit pentru confruntarea cu armata imperială condusă de generalul Wallenstein, aflat la al doilea mandat în fruntea trupelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Armata imperială reorganizată de Wallenstein număra acum aproximativ 65.000 de oameni. Cu jumătate dintre ei Wallenstein s-a decis să invadeze Saxonia al cărei elector se aliase cu regele suedez, Gustav Adolf, deplasându-se dinspre Znaim, prin Boemia spre Eger, unde a făcut joncțiune cu Maximilian, electorul Bavariei, în 1 iulie 1632. Cu puternice contingente lăsate să apăre Boemia și Silezia de eventuale mișcări neprevăzute ale regelui suedez și a colaboratorilor lui germani, Wallenstein și Maximilian s-au decis să invadeze Saxonia. Trebuie menționat faptul că, mai ales în acest moment dată fiind situația disperată a ducelui bavarez- jumătate sudică a ducatului îi era ocupată de trupele suedeze- avea grijă să se poarte „cu mănuși” cu generalul Wallenstein. Deși el fusese unul dintre promotorii, pe lângă împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, al înlăturării generalului de la comanda armatei imperiale, acceptase în cele din urmă revenirea acestuia la conducerea trupelor Habsburgilor, fiind convins că doar el poate salva situația. Mai mult, se pare că ambii conducători depuneau eforturi pentru a face ca lucrurile să meargă în favoarea lor, astfel că ducele Maximilian i se adresa generalului cu titlul nobiliar de duce de Meckleburg, oferindu-i și un împrumut de 300.000 de florini.

În momentul în care generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, alături de ducele Bavariei, Maximilian, care comanda trupele Ligii catolice din Sfântul Imperiu, s-au reunit la Eger în vara anului 1632 și s-au decis să invadeze Saxonia, electorul Johann Georg era pe cont propriu. Deși trecuse de partea regelui suedez, Gustav Adolf, poziționându-se astfel împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, electorul n-o făcuse din convingere și păstra o ușă deschisă prin negocierile secrete desfășurate cu generalul Wallenstein. Prin urmare, Gustav Adolf îl suspecta pe electorul Saxoniei de a fi capabil în orice moment să îl lase baltă și, drept precauție, l-a abandonat să înfrunte singur invazia conjugată a generalului Wallenstein și a ducelui bavarez, Maximilian. Regele Gustav Adolf s-a retras spre Nurnberg, unde a primit vestea avansului unui corp de armată imperială cu intenția de a-l aborda. El avea opțiunea de a se retrage spre Würzburg, în nord-vest, de unde se putea reaproviziona de la armatele lui plasate în zona Rinului și a Saxoniei Inferiore. Numai că regele a considerat că nu își permite să renunțe la un oraș imperial și protestant, Nurnberg. Prin urmare, a ordonat locuitorilor să sape un șanț de jur-împrejurul cetății, montând în același timp pe poziții 300 de tunuri. Apoi, Gustav Adolf a trimis mesageri ordonând celorlalte corpuri de oaste din Imperiu să i se alăture.

Apropierea generalului Wallenstein cu armata imperială de Nurnberg unde se pregătise de apărare regele suedez Gustav Adolf s-a produs în 17 iulie 1632. Măsurile pe care le-a gândit generalul au fost pe măsura pregătirilor de apărare luate de Gustav Adolf. Wallenstein și-a stabilit tabăra la Zirndorf, la vest de Nurnberg, mărimea taberei armatei imperiale precum și măsurile luate de a o încercui și proteja fiind una impresionantă. În jur de 16 km avea în circumferință tabăra generalului la a cărei protecție de încercuire fuseseră folosiți 13.000 de copaci. Wallenstein era conștient de falimentul tacticii anterioare folosite împotriva suedezilor de generalul- acum mort, Tilly- prin urmare, nu i-a atacat frontal, ci a planificat înfometarea lor lentă. În acest sens a însărcinat garnizoanele de la Fürth și Forchheim să supravegheze drumul spre Nurnberg iar trupele de cavalerie au primit ordinul de a patrola hinterlandul, zona rurală, din jurul orașului. La scurtă vreme după sosirea armatei imperiale condusă de generalul Wallenstein în preajma Nurnbergului situația regelui suedez, Gustav Adolf, era una care se deteriora pe zi ce trece. La cei 18.000 de soldați pe care îi avea cu sine se adăuga populația civilă a orașului- 40.000 de locuitori- fără a-i menționa pe cei aproximativ 100.000 de refugiați. Dacă punem la socoteală faptul că oamenii lui Wallenstein au avut grijă să distrugă toate morile și dispozitivele de producție din zona rurală a Nurnbergului ne putem face o imagine asupra dificultăților pe care le întâmpina regele suedez.

După stabilirea taberei armatei imperiale a generalului Wallenstein la Zirndorf, la vest de Nurnberg, în vara anului 1632, starea de spirit și cea materială erau mai bune aici decât în tabăra regelui suedez, Gustav Adolf, din Nurnberg. În primele săptămâni, Wallenstein a primit provizii din mai multe zone, inclusiv din Boemia și Austria. Căldura însă din a doua jumătate a lunii august, precum și numărul mare de soldați din tabăra imperială- împrejmuită și cu o circumferință de 16 km- a creat reale probleme soldaților, ducând la izbucnirea unor epidemii. Combinația dintre numărul imens de oameni din interiorul taberei- 50.000 de soldați plus alți 50.000 de aparținători-, alături de caii de luptă și cei de transport utilizați generau zilnic 4 tone de deșeuri. Amestecate cu căldura de vară au dat naștere în curând unui peisaj sumbru: șobolani, muște și apariția bolilor. „Tabăra era înțesată cu șobolani și muște, împrăștiindu-se epidemii. Wallenstein devenise victima propriei strategii și până la jumătatea lunii august armata lui nu mai era complet operațională după ce suedezii au capturat un convoi cu provizii. El a fost incapabil să intercepteze o forță de eliberare de 24.000 de oameni și 3.000 de care de aprovizionare trimise de Oxenstierna pentru a se alătura regelui Gustav”.

În contextul în care generalul Wallenstein era cantonat cu armata imperială a Habsburgilor în apropiere de Nurnberg presându-l pe regele suedez, Gustav Adolf, aliatul acestuia, electorul Saxoniei Johann Georg, l-a trimis pe generalul von Arnim să invadeze Silezia imperială. Efectivele acestuia erau cifrate la aproximativ 12.ooo de saxoni la care se adăugau alți 3.000 de soldați din Brandenburg și un corp de 7.000 de suedezi oferiți de Gustav Adolf. În acest context este semnalată și apariția unui comandant scoțian de partea alianței saxono-suedeze, pe numele lui, Jacob Duwall MacDougall. Acesta era un personaj aflat deja de mai bine de două decenii în serviciul regelui suedez, cu multe calități militare, dar posesorul unei tradiții contemporane în rândul ofițerilor: era un alcolic „desăvârșit”.

În fața invaziei coaliției saxono-suedeze din Silezia imperială generalul Wallenstein a ripostat retrăgând garnizoane și trupe auxiliare din Boemia înspre Silezia sub conducerea generalului Marradas, un vechi combatant deja al Războiului de Treizeci de Ani. Acesta a reușit să compună o armată de 20.000 de soldați la Steinau, un punct de traversare al Oder-ului, lângă Breslau. Aici și-a organizat apărarea, consolidându-și pozițiile între dealul Gallow și Oder, cu muschetarii așezați în suburbia Steinau-ului, Geisendorf. Avangarda saxonă condusă de scoțianul Duwall a ajuns în 29 august 1632 în preajma orașului Steinau, intrând imediat în luptă împotriva cavaleriei plasate de Marradas la vest de cetate. După două ore de confruntări, cavaleria imperială s-a retras înspre valea Kalterbach, saxonii fiind în măsură să își poziționeze artileria pe dealurile din jur de unde au executat un baraj de foc ce i-a obligat pe cavaleri să se retragă înspre tabăra generalului Marradas, lăsându-i descoperiți pe muschetarii armatei imperiale. În acest punct, un detașament de suedezi și soldați din Brandenburg conduși de fratele lui Duwall au distrus suburbiile din jurul orașului Steinau, iar armata imperială a dat foc orașului pentru a bloca orice incursiune din partea inamicului. Din Steinau a rămas doar cenușă și fum. În tabăra saxono-suedeză au apărut discuții după ce Duwall îl presa pe generalul Arnim să îi permită să continue atacurile asupra trupelor imperiale ale lui Marradas, dar Arnim l-a refuzat considerând manevra prea riscantă în condițiile în care Steina-ul era în flăcări. Duwall, pe de altă parte, îl suspecta pe superiorul său, Arnim, că negocia în secret cu armata imperială.

În dimineața de 30 august 1632, la o zi după primele confruntări de la Steinau dintre trupele imperiale ale Habsburgilor conduse de generalul Marradas și corpul saxono-suedez condus de generalul von Arnim, ultimul s-a decis să încerce o învăluire a taberei lui Marradas. El a intenționat să traverseze Oderul pe la Dieban, pe un pod construit special pentru acest motiv. Marradas a reacționat și a atacat Diebanul după câteva zile, dar a fost respins iar pierderile au fost însemnate. Cu intenția de întârzia cât de mult putea traversarea Oderului de armata inamică, Marradas a lăsat un mic detașament la Dieban să împiedice construcția podului de către saxoni și s-a retras cu restul armatei imperiale. Circa 6000 de soldați a pierdut Marradas la Steinau și mare parte dintre ei nu datorită confruntărilor propriu-zise, ci datorită faptului că multi au fugit în momentul în care confruntările au început iar alții au căzut prizonieri. Generalul aliaților saxoni și suedezi, von Arnim, a trecut Oderul și a înaintat prin calea lăsată liberă de Marradas aflat în retragere. Breslau și Schweidnitz au fost cucerite și unde Arnim a desființat actele puse în practică pe baza Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice emis de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în 1629. Situația trupelor imperiale era complicată din moment ce Arnim a preluat controlul asupra Sileziei iar armata imperială a lui Marradas a fost nevoită să se retragă în munți.

După reușita operațiunilor comune saxono-suedeze conduse de generalul von Arnim care a înfrânt armata imperială a generalului Marradas și a ocupat Silezia, în scenă a intrat Albrecht von Wallenstein, comandantul armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu. Inițiativa electorului Saxoniei, Johann Georg, de a invada Silezia imperială nu putea rămâne fără răspuns din partea lui Wallenstein. În timp ce generalul Holk, la ordinul lui Wallenstein, a început să jefuiască Saxonia cu scopul de a-l scoate din joc pe elector, Gustav Adolf, regele suedez încercuit la Nurnberg de armata imperială era conștient că nu putea rămâne acolo pe termen mediu. El a reușit ieșirea din încercuirea de la Nurnberg, dar efectele confruntării asupra armatei suedeze au fost dramatice.

După reușitele generalului Arnim care a condus o armată suedezo-saxonă ce a ocupat Silezia, înfrângând un corp de armată imperială a Habsburgilor condus de generalul Marradas, Wallenstein, revenit la comanda supremă a armatei din Sfântul Imperiu, a retaliat, trimițându-l pe generalul Holk în compania a 10.000 de soldați să îi transmită un mesaj electorului saxon, Johann Georg, care participase la operațiunile din Silezia imperială. De la Forchheim, Holk a intrat în Saxonia prin Vogtland, colțul de sud-vest al electoratului, pustiind totul în cale pentru a-l presa pe elector să iasă din alianța cu regele suedez, Gustav Adolf. Între timp, acesta se afla încercuit de armata imperială a lui Wallenstein, la Nurnberg. La finalul lunii august, Gustav Adolf a recepționat un ajutor, nesperat, dar extrem de consistent, cancelarul suedez Oxenstierna trimițându-i regelui 28.000 de soldați de infanterie, 17.000 de cavaleri și 175 de tunuri de artilerie.

Intențiile regelui Gustav Adolf de a ieși din încercuirea în care se găsea la Nurnberg au devenit clare în noaptea de 1-2 septembrie 1632 și nu a reprezentat nicio surprinză pentru Wallenstein că el va încerca să străpungă prin linia de nord, apărată de generalul Aldringen. Și acesta din urmă se aștepta ca Gustav Adolf să atace în zona respectivă. Alături de William de Weimar, regele suedez intenționa să traverseze râul Rednitz acoperit de barajul de artilerie al bateriilor suedeze care ar fi trebuit să neutralizeze artileria imperială și să îl împiedice în același timp pe Wallenstein să vină în sprijinul lui Aldringen. Fratele lui William, Bernhard, ar fi trebuit să atace linia de vest a frontului imperial. Artileria suedeză însă nu și-a făcut treaba potrivit așteptărilor regelui, care nu a mai așteptat o nouă rundă și și-a trimis infanteria înspre zona de nord împădurită a armatei imperiale apărate de Aldringen. Terenul mlăștinos și ploaia care cădea neîncetat au făcut imposibilă desfășurarea artileriei suedeze în susținerea atacului.

În momentul în care regele Suediei, Gustav Adolf, încercuit la Nurnberg de armata imperială condusă de Wallenstein, a primit întăriri consistente, situația armatei imperiale, chiar și cu detașarea soldaților sub conducerea lui Holk în misiunea atacului asupra Saxoniei, era una mai favorabilă decât cea a lui Gustav Adolf. Poziționat la 6 km de regele suedez, Wallenstein avea avantajul că se afla situat la înălțime, deasupra râului Rednitz care îl acoperea de un eventual atac al suedezilor dinspre est, iar ieșirile din zonele de vest și sud Gustav Adolf nu le putea folosi pentru a scăpa decât cu riscul de a fi imediat observat. Riscul de a-și expune flancurile pe lungimea distanței celor două coridoare de ieșire era unul ridicat. Varianta cea sigură, în viziunea regelui suedez, era o ieșire înspre nord, linia fiind apărată de trupele Ligii catolice sub comanda lui Aldringen. Zona era însă și cea mai puternic apărată, fiind înțesată de structuri de abatize- copaci tăiați, toaletați, ale căror ramuri și crengi mai groase fuseseră ascuțite- și care erau poziționate în sus cu scopul împiedicării traversării de către armata inamică. Îl putem numi un fel de prototip de teren minat. Numele bătăliei care s-a desfășurat aici, la Alte Veste, provine de la o veche fortăreață ale cărei ruine se găseau aici în linia dinspre nord apărată de generalul Aldringen.

În urma eșecului infanteriei suedeze de a străpunge linia încercuirii de la Nurnberg, de pe linia de nord, realizată de corpul de armată imperială condus de generalul Aldringen, regele Gustav Adolf a ordonat retragerea sub acoperirea cavaleriei. Pierderile fuseseră însemnate: circa 1.000 de morți și alți 1.400 de răniți grav. Demoralizarea din rândul suedezilor a atins cote ridicate, 11.000 de soldați dezertând pur și simplu. Dimensiunea eșecului e cu atât mai mare dacă ne gândim că în perioada cât a fost încercuit la Nurnberg- mai puțin de 2 luni- Gustav Adolf a pierdut 29.000 de soldați. În cele din urmă, regele suedez a fost în măsură să se retragă pe 15 septembrie înspre Windsheim unde a rămas o săptămână cu intenția de a se îndrepta spre Suabia pe perioada iernii. Generalul Walllenstein pierduse mai puțin de 1.000 de soldați în confruntările de la începutul lunii septembrie din anul 1632 de la Nurnberg, dar starea armatei în general era cea care îl îngrijora. La părăsirea taberei pe care o ridicase în iulie la Zirndorf, lângă Nurnberg, în 21 septembrie 1632, atât de mulți cai muriseră încât a fost nevoit să abandoneze 1.000 de căruțe de transport atunci când a dat foc taberei. El s-a îndreptat înspre nord, spre Turingia, iar generalul Gallas a fost trimis prin nord-estul Boemiei să-i acorde ajutor lui Holk ale cărui trupe prădau deja Saxonia aliată regelui suedez.

În urma retragerii regelui suedez Gustav Adolf de la Nurnberg, unde fusese încercuit în iulie-septembrie 1632 de armata imperială a Habsburgilor condusă de generalul Wallenstein, acesta din urmă a ridicat și el tabăra, îndreptându-se cu armata înspre Turingia. Generalul Gallas a fost trimis să susțină operațiunile comandantului imperial Holk care jefuia deja Saxonia încercând să-l forțeze pe electorul acesteia, Johann Georg, să renunțe la alianța antiimperială cu regele suedez. Detașamentele de croați au fost trimise cu un mesaj expres către Dresda, reședința electorului „[...]că Johann Georg nu va mai avea nevoie de lumânări pentru banchetele lui deoarece soldații imperiali îi voi asigura de-acum lumina după ce vor da foc satelor Saxoniei”.

Deși preț de câteva luni, mai ales după înfrângerea de la râul Lech, ducele bavarez, Maximilian, se comportase în așa fel cu generalul armatei imperiale, Wallenstein, încât atmosfera să fie una a colaborării între armata imperială și cea a Ligii catolice din Sfântul Imperiu în vederea înfrângerii alianței saxono-suedeze, în toamna anului 1632 disensiunile dintre cei doi au reapărut. După operațiunile de la Nurnberg, acolo unde îl forțaseră pe Gustav Adolf, regele Suediei, să se retragă spre Suabia cu pierderi grele, Wallenstein și electorul Bavariei, Maximilian, s-au înțeles la Coburg pentru calendarul joncțiunii următoarelor operațiuni. Generalul Aldringen și câteva detașamente imperiale urmau să se alăture apărării teritoriile din Bavaria pe care încă le controla ducele și care nu fuseseră ocupate de suedezi iar Wallenstein urma să primească forțele conduse de Pappenheim din partea Ligii catolice și care urmau să facă joncțiunea cu armata imperială la Westfalia. Din acest moment disensiunile au reizbucnit între cei doi, Wallenstein reproșându-i ducelui faptul că Pappenheim nu se obosea să vină spre Saxonia- Pappenheim având nevoie de câteva ordine succesive pentru a se pune în mișcare- în timp ce ducele Maximilian îl suspecta pe Aldringen, care trecuse sub autoritatea sa, că îi transmite informații din anturajul său generalului Wallenstein. În timp ce Maximilian s-a îndreptat spre Bavaria încercând să împiedice ocuparea pe mai departe a teritoriilor ducatului de către armata suedeză, Wallenstein s-a îndreptat spre Saxonia unde intenționa să ierneze.

După confruntările de lângă Nurnberg, de la Alte Veste, dintre armata regelui suedez, Gustav Adolf, și cea a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de generalul Wallenstein, Gustav Adolf s-a îndreptat înspre Suabia cu gândul de ierna acolo în timp ce Wallenstein s-a îndreptat înspre Saxonia. Pradată între timp de trupe trimise de Wallenstein ca pedeapsă pentru decizia electorului Johann Georg de a se alia cu suedezii împotriva propriului împărat- Ferdinand al II-lea- Saxonia urma să reprezinte locul de iernare al armatei imperiale. În momentul în care Gustav Adolf a sesizat faptul că scopul lui Wallenstein era neutralizarea Saxoniei, regele Suediei și-a dat seama de greșeala strategică pe care a comis-o. Scoaterea Saxoniei din război ar fi însemnat nu doar forțe militare mai puține, dar ar fi putut duce la interpunerea armatei imperiale între bazele de aprovizionare din Pomerania ale suedezilor și poziție armatei lor din sudul Sfântului Imperiu. Deconectarea armatei lui Gustav Adolf de la sursele de aprovizionare din Suedia de peste mare ar fi dus inevitabil la strangularea logistică și cel mai probabil la sfârșitul aventurii regelui suedez în Sfântul Imperiu. Prin urmare, printr-un marș forțat și în disperare, Gustav Adolf a încercat să-l înfrunte pe Wallenstein înainte de a forța Saxonia să capituleze. Cursa lui a devenit una contra cronometru.

Dându-și seama de teribila greșeală strategică pe care a comis-o- faptul că generalul imperial Wallenstein urma să scoată Saxonia din alianța cu suedezii printr-un atac masiv căruia saxonii să nu-i poată rezista- regele Gustav Adolf, în ciuda obiecțiilor cancelarului Axel Oxenstierna, a demarat într-un marș forțat încercând să îl ajungă pe Wallenstein din urmă. Scoaterea aliatului saxon din război, dincolo de pierderea contribuțiilor militare pe care electorul Saxoniei le producea, și impunerea controlului armatei imperiale asupra ducatului saxon ar fi reprezentat deconectarea armatei suedeze de bazele strategice de reaprovizionare de pe coasta baltică din Pomerania. Ori odată întrerupte liniile de aprovizionare de peste mare din Suedia de către armata lui Wallenstein, acest lucru ar fi dus la sufocarea eforturilor militare ale suedezilor. Prin urmare, Gustav Adolf s-a grăbit cu armata către nord, parcurgând 650 de km, fără odihnă, în 17 zile, cu prețul morții a peste 4.000 de cai. La un moment dat cele două armate s-au aflat la 25 de km apropiere fără să aibă cunoștință una de cealaltă. Situația electorului Saxoniei era critică: în timp ce Arnim se afla încă în Silezia cu grosul armatei, electorul Johann Georg nu putea opune lui Wallenstein decât 4.000 de saxoni le care se adăugau alți 2.000 de soldați din Lüneburg care au încercat cu disperare să-l învăluie pe generalul Pappenheim din tabăra imperială în zona Saxoniei Inferioare. Pentru ca lucrurile să devină și mai critice pentru ducele saxon, el a aflat cu consternare că Leipzig-ul s-a predat armatei imperiale. Furios, ducele Johann Georg l-a arestat pe comandantul cetății Leipzig, l-a executat și i-a trimis soției acestuia factura cu costurile aferente curții marțiale care îl judecase pe comandant.

În momentul în care la jumătatea lunii noiembrie a anului 1632 regele Gustav Adolf s-a ciocnit cu detașamentele imperiale conduse de Rodolfo Colloredo, comandantul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein, a fost înștiințat imediat de Colloredo de apariția armatei suedeze în Saxonia. Generalul s-a repliat rapid, a abandonat retragerea înspre Leipzig și a ridicat tabăra militară la Lützen. În același timp, Gustav Adolf, căuta dinadins confruntarea, sperând să scoată din joc pentru o vreme armata imperială cum procedase în anul anterior cu generalul Tilly. Numai că între Tilly și Wallenstein exista o diferență de clasă. Generalul avea la momentul respectiv sub comanda puțin peste 8.000 de infanteriști, peste 3.000 de cavaleri și 20 de tunuri masive de artilerie. Partea dreaptă a taberei imperiale era protejată de mlaștina cauzată de brațul Mühlgraben. Aici la Lützen se intersecta drumul de la Weissenfels la Leipzig. Wallenstein a intuit corect faptul că regele suedez nu-l va aborda frontal și că va încerca o manevră de învăluire, pe care o mai efectuase în bătăliile anterioare cu armata Ligii catolice și prin urmare generalul s-a plasat cu trupele în paralel cu drumul principal, la nord-est de Lützen.

La începutul lunii noiembrie a anului 1632 generalul Pappeheim, după ordine repetate primite, a sosit la întâlnirea cu generalul imperial Wallenstein în timp ce saxonii electorului Johann Georg, al cărui electorat era invadat de trupele imperiale, se retrăseseră la Torgau. Regele suedez, Gustav Adolf, după marșul forțat de 650 de km pentru a ajunge în ajutorul saxonilor, se oprise pentru odihnă la Erfurt. Între timp- vremea devenise extrem de rece- Wallenstein a pus în mișcare soldații pentru a căuta hrană pentru tabăra militară iar un corp de 2.500 de soldați sub comanda colonelului Hatzfeldt au fost trimiși să patruleze în zona Torgau. Pappenheim a reușit, după lungi parlamentări, să obțină de la Wallenstein permisiunea de a se desprinde de armata imperială cu cei 5.800 de soldați ai săi și de a se îndrepta spre Westfalia acolo unde garnizoanele din cetățile lui aveau dificultăți în a rezista în fața suedezilor. În schimbul lui, Wallenstein l-a convocat pe generalul Gallas care ar fi trebuit să se alăture armatei imperiale venind din Boemia. În 10 noiembrie, regele Gustav Adolf a decis să-l confrunte pe Wallenstein, mizând pe o victorie precum în cazul bătăliei de la Breitenfeld, ocupând în prealabil Naumburg. Moralul și dorința de a forța o bătălie i-au sporit atunci când a primit informații de la localnici care îi transmiteau faptul că armata imperială și Wallenstein erau într-o condiție destul de precară. Peste câteva zile, într-o ciocnire scurtă cu detașamentul imperial condus de Rodolfo Colloredo, Gustav Adolf a fost ținut pe loc preț de câteva ore ceea ce l-a forțat să campeze la est de Weissenfels. În acest moment cele două armate știau una de existența celeilalte.

Pregătirea taberei armatei imperiale de la Lützen a generalului Wallenstein și grija pentru poziționarea trupelor, în așteptarea confruntării cu trupele suedeze ale regelui Gustav Adolf, au datorat destul de mult intuiției tactice a comandantului Wallenstein. În noaptea dintre 15-16 noiembrie 1632, generalul a ordonat muschetarilor să sape tranșee pe laturile drumului care se intersecta aici la Lützen, cel de la Weissenfels la Leipzig, iar generalul Holk s-a ocupat de poziționarea trupelor la nord-est de Lützen, urmând să blocheze eventuala tentativă de învăluire a armatei suedeze. Un corp de 400 de muschetari au fost plasați în Lützen pentru a controla partea dreaptă a câmpului de luptă, secondați de 13 tunuri amplasate pe dealul din nordul orașului. Jumătate din totalul cavaleriei cu restul de armată au fost poziționați pe latura stângă iar infanteria a fost plasată între, organizată pe două linii și cu 400 de muschetari poziționați în tranșee în fața lor. Trebuie menționat faptul că generalul Pappenheim, deși fusese rechemat în grabă, nu sosise încă în ajutor. În acest context, Gustav Adolf, regele suedez, s-a apropiat de Lützen, cu o armată de 13.000 de infanteriști, 6.200 de cavaleri, dar fără trupele saxone pe care ar fi sperat să le primească, lovindu-se de un refuz din partea electorului Johann Georg.

În momentul în care regele suedez, Gustav Adolf, cu armata a ajuns la Lützen în 16 noiembrie 1632, el beneficia de mai mulți soldați sub arme decât generalul armatei imperiale, Albrecht von Wallenstein. Avantajul tactic însă avea să fie de partea acestuia, deoarece intuise primele manevre ale regelui Suediei și îl aștepta pregătit pentru a contracara mutările respectiv. Rezultatul bătăliei în sine a fost unul de o valoare simbolică mare, în acest loc găsindu-și sfârșitul Leul Nordului, regele Gustav Adolf.

În 16 noiembrie 1632 regele Suediei, Gustav Adolf, a ajuns cu armata în zona orașului Lützen acolo unde era aștepta de trupele imperiale ale Habsburgilor sub comanda generalului Albrecht von Wallenstein, aflat la al doilea termen la cârma armatei imperiale. Din punct de vedere numeric, suedezii stăteau mai bine, Gustav Adolf având în subordine 13.000 de infanteriști, aproximativ 6.200 de cavaleri și 20 de tunuri de mare calibru. Regele și-a plasat armata la vest de oraș, la 3 km de armata lui Wallenstein. Intuiția acestuia privind manevra de învăluire pe care o va executa regele suedez a fost corectă, Gustav Adolf deplasându-și armata peste brațul Mühlgraben, apoi prin Flossgraben, ajungând în direct contact cu Wallenstein la orele 10.00 în dimineața zilei de 16 noiembrie.

După o oră de așteptare până când ceața dimineții de 16 noiembrie 1632 s-a ridicat, la orele 11.00 trupele lui Gustav Adolf au început avansarea înspre liniile armatei imperiale condusă de generalul Wallenstein. Regele suedez a operat în maniera lui obișnuită, cu armata pe două linii, flancată de cavalerie și corpurile de muschetari. Cei mai experimentați infanteriști din armata suedeză au fost plasați de rege în prima linie iar el a luat comanda unui corp de cavalerie de pe partea dreaptă a armatei. Unul dintre frații din Weimar, Bernhard, a primit sarcina să avanseze pe partea stângă a corpului central al armatei cu cei 3.000 de mercenari germani pe care îi avea. Se pare că în acest moment al vieții lui, Wallenstein era destul de chinuit de gută, numită și podagră, care îl chinuia destul de mult la deplasare. Cu toate acestea se pare că generalul a condus de pe cal apărarea și rezistența în fața avansului trupelor suedeze. Gustav Adolf nu a înaintat înspre liniile armatei imperiale în ritmul în care și-ar fi dorit, „de vină” pentru acest lucru fiind muschetarii lui Wallenstein care fuseseră plasați în tranșee de-a lungul drumului. În același timp, Lützen-ul a avut aceeași soartă ca alte orașe din timpul conflictului: a fost incendiat intenționat de trupele imperiale pentru a împiedica ocuparea lui de trupele suedeze și folosirea lui ca direcție de atac asupra flancurilor armatei imperiale.

Din momentul în care Lützen-ul a fost incendiat de trupele imperiale pentru a împiedica folosirea lui de trupele suedeze ca traseu de atac asupra flancurilor imperiale, vântul a împrăștiat fumul atât de tare încât nu prea se distingeau corpurile de armată între ele decât de la o distanță mică. Bernhard de Weimar care acționa cu mercenarii germani pe partea stângă a armatei suedeze nu a reușit să cucerească orașul sau să împingă liniile armatei imperiale, dar Gustav Adolf se descurca mai bine pe partea dreaptă acolo unde avea spațiu de manevră mai mare, încercând învăluirea lui Wallenstein. Generalul a reacționat modificând poziția cavaleriei pentru a bloca mișcarea regelui suedez. Generalul imperial Pappenheim, rechemat de urgență de Wallenstein, a sosit acum, la momentul potrivit, în toiul bătăliei de la Lützen cu 2.300 de cavaleri pe care i-a aruncat în luptă. Probabil că dacă nu ar fi mărșăluit 35 de km în noaptea anterioară, Pappenheim nu ar fi ajuns la timp. Eforturile noilor sosiți au dus la respingerea suedezilor dincolo de ruta Weissenfels-Leipzig care despărțea cele două armate. În același timp, experimentații infanteriști suedezi plasați de Gustav Adolf în prima linie au fost respinși de corpul central al armatei imperiale, suferind pierderi grele.

După ce infanteria suedeză din prima linie a regelui Gustav Adolf a eșuat în a desprinde unitatea corpului central al armatei imperiale în bătălia de la Lützen, unul dintre frații din Wiemar, Wilhelm, a abandonat lupta de partea suedezilor cum la fel și cei care se ocupau de trenul de bagaje al suedezilor s-au făcut nevăzuți. După acest moment lupta s-a dus prin angajarea individuală a unităților de luptă, cele două armate pierzându-și coeziunea. Generalul Pappenheim care se ambiționa să conducă armata în stilul propriu a fost împușcat mortal. Informațiile istorice ne transmit faptul că atunci când a fost găsit căzut, după terminarea bătăliei, ordinul prin care Wallenstein îl convocase pentru directive era pătat de sânge.

În încercarea de a-și restabiliza infanteria zdruncinată serios de corpul central al armatei imperiale regele Gustav Adolf în timp ce călărea pe câmpul de luptă a fost împușcat, se pare, de un infanterist din armata imperială. În meleul creat, cavaleria suedeză a încercat să îl scoată pe Gustav Adolf din zonă și să îl ducă la adăpost, dar în confuzia creată de fumul orașului Lützen care ardea și praful de pușcă și salvele de tun, regele a mai fost împușcat o dată. „[...]el a fost împușcat din nou de locotenentul Moritz Falkenberg, o rudă catolică a apărătorului Magdeburgului, și care la rândul lui a fost ucis apoi de Maestrul grajdurilor regale suedeze. Împușcătura fatală i-ar ars fața lui Franz Albrecht de Lauenburg care îl acompania pe rege ca voluntar. Și el sub atac, Franz Albrecht nu l-a mai putut susține pe rege în șaua lui iar acesta a căzut mort la pământ. Suedezii nu l-au iertat niciodată pe duce că a abandonat corpul regelui lor care a fost imediat înjunghiat și jefuit. Rumorile despre moartea regelui s-au adăugat deznădejdii crescânde din rândul ofițerilor suedezi. Knyphausen, care comanda infanteria, insista că Gustav era doar rănit iar capelanul regal, Jacob Fabricius, a organizat cântarea psalmilor pentru a ridica moralul. Nefiind la curent cu ceea ce se întâmplase, Bernhard a continuat atacului lui fără rezultate asupra orașului Lützen”.

După câteva ore de la declanșarea bătăliei de la Lützen și în contextul în care cea mai mare parte a armatei suedeze nu aflase că regele lor, Gustav Adolf, fusese împușcat de două ori și era cel mai probabil mort, Knyphausen, un comandant german în serviciul suedez care avea să devină în curând mareșal, a recomandat retragerea armatei suedeze. Era ora 15.00 și date fiind condițiile de toamna urma să se întunece în curând, dar la sugestia lui Bernhard de Weimar, trupele suedeze au mai încercat un ultim asalt, reușind să atingă Dealul Morii de Vânt din apropiere (Windmill Hill). După două ore, întunericul s-a așternut iar luptele au încetat. Wallenstein era abătut din cauza faptului că armata imperială pierduse 3.000 de soldați inclusiv ofițeri de rang superior. El a abandonat artileria pe loc, răniții- în jur de 1.100- la Leipzig și s-a retras în Boemia cu restul armatei. Pierderile suedezilor fuseseră mai mari, în jur de 6.000 de soldați.

Generalul Wallenstein a fost convins de-abia după o săptămână de faptul că la Lützen, regele suedez, Gustav Adolf, a murit. Din Boemia, unde se afla cu restul armatei imperiale, sursele istorice transmit faptul el că ar fi regretat eroarea de a se fi retras de la Lützen. Date fiind pierderile duble ale suedezilor, la care se adaugă cea a regelui înșuși, probabilitatea ca victoria să fie a generalului Wallenstein era destul de mare. Pe termen scurt ar fi putut însemna o lovitură decisivă dată ocupației suedeze din teritoriile Sfântului Imperiu. Deși propaganda suedeză a prezentat bătălia de la Lützen drept o mare victorie a armatei suedeze, lucrurile nu au stat așa din motivele expuse mai sus. Walenstein, în schimb, amărât de șansa pe care a ratat-o de a fi transformat superioritatea armatei sale într-o victorie completă și-a adus aminte de detașamentele imperiale care au fugit de pe câmpul pe luptă și a oferit din ele exemple pentru ceilalți, punând să fie executați 11 dintre dezertori. E adevărat că generalul i-a recompensat substanțial, în schimb, pe cei care au dat dovadă de curaj, precum comandantul Holk. Deși suedezii au luptat în continuare în Saxonia și, în două luni de la bătălia de la Lützen din noiembrie 1632, trupele imperiale fuseseră evacuate din ducatul Saxoniei, în realitate, odată cu moartea regelui Gustav Adolf, politica dusă de suedezi pe mai departe în Războiul de Treizeci de Ani avea să sufere modificări importante.