Faza a III-a a Războiului de Treizeci de Ani. Intervenția Suediei în Sfântul Imperiu
Leul Nordului intră în scenă. Debarcarea suedezilor în Pomerania. Convenția de la Leipzig și neutralitatea principilor protestanți
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2018
Odată cu debarcarea trupelor regelui suedez, Gustav Adolf, pe țărmul Pomeraniei de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu, în iulie 1630, conflictul cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani a intrat în cea de-a treia lui fază, interpretată de istoriografie drept „etapa suedeză”. De remarcat faptul că regele Suediei își dorea să reușească acolo unde, anterior, regele Danemarcei- Cristian al IV-lea- eșuase. Cei 29.000 de soldați pe care regele suedez Gustav Adolf îi avea la dispoziție în nordul Sfântului Imperiu, după debarcarea din iulie 1630, era cea mai consistentă forță pe care o comandase până atunci. Efectivele pe care le comandase în deceniul anterior, în episoadele conflictului cu polonezii, nu fuseseră la fel de mari. Acum însă, deși calitatea armatei polonezilor fusese remarcabilă, adversarul - armata imperială - era de un alt calibru.

În contextul în care în vara anului 1630 trupele regelui Suediei, Gustav Adolf, au debarcat pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu și în lunile următoare acesta încerca să-i atragă pe principii protestanți din Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, ducele protestant al Saxoniei, Johann Georg, i-a convocat pe ceilalți lideri protestanți din Imperiu la un congres extraordinar. Momentul era cu atât mai important cu cât acesta venea pe fondul nemulțumirilor cauzate de aplicarea de mai bine de un an de zile, la nivelul Imperiului, a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice în urma căruia o serie întreagă de lideri protestanți au trebuit să predea părților catolice indicate de împărat o parte mai mică sau mai mare din proprietăților obținute de-a lungul secolului al XVI-lea. Convenția de la Leipzig a principilor protestanți din Sfântul Imperiu din februarie 1631 s-a finalizat în aprilie cu o rezoluție prin care blocul protestanților s-a poziționat în neutralitate, fără să ia partea regelui suedez împotriva suzeranului lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Dacă ar fi manevrat abil și ar fi acceptat negocierea în ceea ce privește retrasarea cadrului de punere în aplicare al Edictului de restituire a proprietăților ecleziastice pentru a evita abuzurile făcute pe seama conducătorilor protestanți, împăratul ar fi produs o situația de win-win. Numai că influența iezuită de la curtea imperială era mult prea mare. Refuzul împăratului de a trata o negociere cu principii protestanți a dus la trecerea unora dintre ei de partea regelui suedez.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Decizia regelui Suediei, Gustav Adolf, de a debarca pe coastele Pomeraniei din Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a semnalizat intrarea Războiului de Treizeci de Ani într-o nouă etapă, cunoscută în istoriografie drept „faza suedeză”. Trebuie menționat faptul că nici Gustav Adolf și nici altcineva din anturajul puterii suedeze nu și-au închipuit că în acest fel conflictul se va prelungi cu alți 18 ani. Suedia era militarizată serios în acest moment, trendul venind pe cursul firesc al ultimului deceniu în care regatul suedez a fost antrenat constant în conflicte cu Uniunea polono-lituaniană. Exceptând lichiditățile, regele suedez avea resurse importante la dispoziție în momentul în care a atacat Sfântul Imperiu.

Odată cu debarcarea trupelor regelui suedez, Gustav Adolf, pe țărmul Pomeraniei de pe coasta baltică a Sfântului Imperiu, în iulie 1630, conflictul cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani a intrat în cea de-a treia lui fază, interpretată de istoriografie drept „etapa suedeză”. De remarcat faptul că regele Suediei își dorea să reușească acolo unde, anterior, regele Danemarcei- Cristian al IV-lea- eșuase. Oricum, nici Gustav Adolf și nici vreunul dintre cei anturați de cercul puterii politice nu și-au imaginat că încrengătura de evenimente ce sa va derula după atacul asupra Imperiului condus de Ferdinand al II-lea de Habsburg va duce la prelungirea războiului cu încă 18 ani.

În ajunul invaziei armatei suedeze în Sfântul Imperiu din vara anului 1630 regele Gustav Adolf avea la dispoziție 43.000 de soldați suedezi și finlandezi, la care se adăugau alți 30.000 de mercenari. Cifra trebuie înțeleasă pe fondul unui deceniu de militarizare a regatului suedez și al războiului purtat cu Uniunea polono-lituaniană. Cavaleria rămasă încă în Prusia, într-un gest de frondă, a făcut cunoscut regelui faptul că aceasta nu se va deplasa înspre teritoriile Imperiului pentru programata invazia dacă nu le vor fi plătite cavalerilor cele 16 luni de restanțe. Gustav Adolf și lordul-cancelar din proximitate, Axel Oxenstierna, au calculat că Suedia va avea nevoie de 75.000 de soldați pentru a pune stăpânire pe nordul Sfântului Imperiu și de alte circa 37.000 de soldați pentru a proteja regatul Suediei. Deși inițial planul prevedea debarcarea în Pomerania a unei forțe de 45.000 de soldați, din vară până în toamna anului 1630 s-a reușit transportarea pe teritoriul Sfântului Imperiu a unui număr de doar 29.000 de soldați. Lipsa vaselor de transport a dus la desfășurarea logisticii și a transportului trupelor în 3 episoade și la distanță de câteva luni între ele.

Cei 29.000 de soldați pe care regele suedez Gustav Adolf îi avea la dispoziție în nordul Sfântului Imperiu, după debarcarea din iulie 1630, era cea mai consistentă forță pe care o comandase până atunci. Efectivele pe care le comandase în deceniul anterior, în episoadele conflictului cu polonezii, nu fuseseră la fel de mari. Acum însă, deși calitatea armatei polonezilor fusese remarcabilă, adversarul - armata imperială - era de un alt calibru. Cu 50.000 de soldați pregătiți să atace trupele suedeze din nordul Imperiului și cu alți 30.000 soldați plasați în sudul și estul Imperiului și chiar lipsiți de comanda generalului Albrecht von Wallenstein, proaspăt demis de la comanda armatei imperiale, armata imperială era totuși o forță redutabilă. Se pare că diferența sesizabilă dintre cele două armate l-a făcut pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg să își vadă liniștit de Congresul electoral al Imperiului ce se desfășura la Regensburg și ale cărui lucrări au debutat la scurt timp după ce trupele lui Gustav Adolf debarcaseră pe coasta Pomeraniei.

Din punct de vedere al moralului trupelor suedezii lui Gustav Adolf erau cu siguranță apți pentru luptele cu armata imperială a Habsburgilor și cea a Ligii catolice din Sfântul Imperiu. De altfel, după deceniul de lupte în teritoriul și în condițiile vitrege din Livonia și de pe coasta baltică a Uniunii polono-lituaniene, țărmul baltic al Sfântului Imperiu și teritoriile din nordul acestuia unde au debarcat suedezii în vara anului 1630 erau teritorii mult mai „plăcute” soldaților. Din perspectivă inversă, soldații regelui suedez erau percepuți de populația locală prin filtrul unui aer misterios. „Pentru suedezi și finlandezi, obișnuiți cu condițiile vitrege din „teatrul” polonez, Germania apărea precum un pământ al plenitudinii, în ciuda celor 12 ani de război. Contingentele finlandeze și scoțiene aveau deja o reputație de temut. Poveștile călătorilor despre ciudații scandinavi au crescut în interes odată ce Gustav a debarcat. Scriptele din Hamburg comentau despre un contingent teribil de finlandezi din Laponia care călăreau reni[...]Se spunea despre ei că posedau puteri magice de a schimba vremea sau să treacă râurile chiar și fără pasaje de trecere. Gustav a profitat de acest lucru apărând întotdeauna acompaniat de un detașament de cavalerie finlandeză și de la fel de exotica infanterie scoțiană. Propaganda regală susținea că oamenii lui era imuni în condiții de frig, nu se revoltau sau fugeau niciodată, supraviețuiau cu rații minime și munceau până cădeau jos”.

Armata condusă de regele Suediei, Gustav Adolf, în invazia din iulie 1630 asupra coastei Pomeraniei din nordul Sfântului Imperiu, beneficia de îmbunătățiri la nivel tactic și logistic față de tipul de armament și dispunere strategică utilizate de armatele contemporane ei. Gustav Adolf și consilierii lui au modificat anumite tactici folosite de olandezi în războiului din Țările de Jos împotriva spaniolilor cât și mobilitatea tunurilor folosite de armată. S-a preferat modelul mai rezistent din bronz de 280 de kg și care folosea proiectile de 2 kg pe o rază de tragere de 800 de metri. Scopul mobilității lor era vital pentru integrarea în detașamentele de infanterie. „Aceste tunuri puteau fi trase de 3 oameni sau de un cal pentru a ține pasul cu infanteria și să le crească puterea de foc”.

Infanteria armatei suedeze din ajunul intervenției în Sfântul Imperiu din vara anului 1630 era formată din brigăzi de 3-4 escadroane a câte 400 de soldați de soldați fiecare și care erau intercalate cu trupele de cavalerie. Motivul ținea de faptul că puteau oferi și putere de foc sporită datorită tunurilor mobile pe care le puteau transporta cu ele. Anterior combinației dintre salvele infanteriei, care puteau să fie „de voie”, și atacul trupelor de cavalerie asupra rândurilor inamice, detașamentele de muschetari lansau un baraj de foc destinat a domoli atacul adversar, după care cavaleria se angaja în contraatac. Rolul muschetarilor în armata suedeză căpătase un puternic accent în deceniul dinaintea intervenției în Sfântul Imperiu, în contextul războiului cu polonezii și în care detașamentele de muschetari trebuiau să neutralizeze eficienta cavalerie a polonezilor.

Deși propaganda atașată regelui suedez stipula faptul că invazia armatei Suediei din vara anului 1630 asupra nordului Sfântului Imperiu avea ca ultimă intenție cucerirea fiefurilor ereditare ale dinastiei de Habsburg, în fapt, situația a fost mai complicată de-atât încă de la început. După ce trupele suedeze au ajuns la limita ducatului Saxoniei regele Gustav Adolf a fost nevoit să dea ordin specialiștilor din armata lui să deseneze o hartă cu teritoriile din jur, deoarece geografia erau un pic mai „încurcată” decât ceea ce cunoșteau atunci când au plecat din Suedia înspre coasta Pomeraniei. Altfel, dincolo de controlul asupra Mării Baltice sau de intervenția împăratului Ferdinand al II-lea în teritoriile polonezilor de partea acestora împotriva suedezilor, motivul central pentru care regele Gustav Adolf a decis să intervină - sau mai bine zis motivul avansat în public - a fost cel al blocării împăratului Ferdinand al II-lea de a se transforma într-o amenințare pentru interesele Suediei. Propaganda suedeză motiva acest lucru prin faptul că, după ce Danemarca fusese scoasă din joc, armata imperială se poziționase pe coasta baltică.

În momentul în care trupele regelui suedez Gustav Adolf au atins frontiera ducatului Saxoniei din Sfântul Imperiu, după debarcarea din vara anului 1630 de pe coasta Pomeraniei, geografia teritoriului a devenit o nebuloasă pentru armata suedeză. Orizontul geografic al Sfântului Imperiu dincolo de această linie era încețoșată și, drept urmare, regele i-a pus pe specialiștii din cadrul armatei aflați cu el să deseneze o nouă hartă cu realitățile teritoriale de dincolo de limita Saxoniei.

Lordul-cancelar al regelui Suediei Gustav Adolf, Axel Oxenstierna, discutase în prealabil cu regele despre un atac asupra Sfântului Imperiu încă din 1627. Cei doi au convenit să rezolve mai întâi problema conflictului cu polonezii și apoi să se îndrepte asupra Imperiului lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. În acest fel au fost dispuși la negocieri cu polonezi, ceea ce a dus la semnarea tratatului de la Altmark, apoi ei au trimis reprezentanți din partea Suediei la conferința de la Lübeck în care împăratul și Danemarca învinsă își reglau conturile. Indirect, aici, regele suedez a suferit prima „înfrângere”, reprezentanții lui fiind trimiși la plimbare pe motiv că prezența lor nu se justifică acolo, din moment ce părțile beligerante fuseseră Imperiul și Danemarca. După ieșirea Danemarcei din Războiul de Treizeci de Ani și încheierea tratatului de pace cu polonezii regele Suediei s-a decis pentru un atac asupra Sfântului Imperiu. „De fapt, Oxenstierna îi vorbise deschis ambasadorului englez, Sir Thomas Roe, în ianuarie 1630, despre«campania ce va să vină». Consiliul de Stat a fost de acord, fără tragere de inimă, pentru începerea unui război ofensiv în aprilie, acceptând argumentele lui Gustav potrivit cărora trebuia răzbunată umilința pe care au suferit-o reprezentanții lui la Lübeck”.

Regele Suediei, Gustav Adolf, și lordul-cancelar al acestuia, Axel Oxestierna, și-au pregătit intervenția în Sfântul Imperiu din vara anului 1630 printr-o mobilizare anterioară de ordin ideologic. Manifestul de motivare al viitorul atac împotriva Imperiului redactat de Johan Adler Salvius a fost publicat în latină și germană la cetatea Stralsund de pe țărmul baltic, aceasta fiind cetatea asediată anterior de trupele imperiale ale Habsburgilor și intrată sub autoritatea suedeză. Din iunie 1630, cu o lună înaintea invaziei propriu-zise și până la finalul anului, manifestul de război a fost publicat în 5 limbi diferite. Unele dintre ideile exprimate în acest manifest cochetau cu mai multe câmpuri de testare, fiind menite să „încerce” disponibilitatea puterilor europene de a cupla la politica regatului suedez. Spre exemplu, regele Franței, Ludovic al XIII-lea, era prezentat aluziv drept viitor posibil împărat al Sfântului Imperiu iar cardinalul Richelieu drept un posibil viitor ocupant al tronului Sfântului Petru. Manifestul de război al lui Salvius era redactat, de asemenea, într-o notă confesională neutră, fără alegații accentuate în cheie protestantă, tocmai pentru a menaja sensibilitățile unor posibili aliați- cazul Franței- care tocmai eliminase într-un asediu de 1 an de zile bastionul protestant calvin din cetatea La Rochelle de pe coasta atlantică a regatului.

Din perspectiva protestanților, alții decât suedezii, intervenția regelui suedez Gustav Adolf în Sfântul Imperiu a fost portretizată în cheia unei lupte eroice împotriva tiranului catolic, împăratul. Gustav Adolf era prezentat în armură și în timp de trupele debarcau în Pomerania el primea din partea unei mâini sabia justiției divine cu care urma să-l confrunte și să-l pedepsească pe Ferdinand al II-lea de Habsburg. Unii dintre catolicii contemporani au interpretat această propagandă vizuală a protestanților, de data aceasta nu realizată de cercul regelui suedez, drept variante sigure prin care principii protestanți din Imperiu, cu ajutorul regelui suedez, își vor clama și recâștiga proprietățile ecleziastice din Imperiu. Însă e de menționat faptul că, din perspectiva regelui Gustav Adolf sau a cancelarului acestuia- Oxenstierna- în faza aceasa de debut a invaziei asupra Sfântului Imperiu, motivația confesională nu reprezenta fundamentul intervenției. Mai mult, regele Suediei s-ar fi exprimat că dacă ar fi fost vorba la mijloc de a ataca „tiranul catolic”, s-ar fi îndreptat mai degrabă înspre Papalitate decât înspre împăratul Sfântului Imperiu.

Unul dintre motivele principale ale intervenției regelui suedez în Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a fost cel de securitate, Assecuratio. Gustav Adolf al Suediei nu era încântat de ideea că trupele imperiale controlau autoritar coasta baltică a teritoriilor germane din Sfântul Imperiu, după ce Danemarca suferise o înfrângere usturătoare împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. În acest sens, debarcarea trupelor suedeze pe coasta Pomeraniei din Sfântul Imperiu a fost prezentată de regele suedez sub imaginea unei intervenții pentru ajutorarea celor oprimați - a se citi principii luterani care sufereau de pe urma aplicării Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice - și nu ca pe o declarație de război împotriva împăratului. Propaganda suedeză a insistat și perorat pe marginea acestui subiect. „Pentru a contracara argumentele lui Ferdinand despre o agresiune neprovocată, Gustav s-a erijat în campionul libertăților germane. Propaganda suedeză a dezvoltat ideea potrivit căreia echilibrul intern al Imperiului era esențial pentru pacea europeană. Prin urmare, Suedia acționa în interesul înalt al Europei prin repunerea în funcțiune a constituției imperiale în forma ei «potrivită». Scriitorii germani erau plătiți tocmai pentru a dezvolta clar exact ce însemna acest lucru. Cel mai influent a fost Bogislav Philipp Chemnitz, mai cunoscut după pseudonimul lui de Hippolithus a Lapide. Accesul lui la documentele din anturajul politic confidențial suedez face istoria lui despre evenimentele de după anul 1630 valoroasă și astăzi. Chiar și așa, interpretarea lui asupra constituției era în mod deliberat partizană; Imperiul era prezentat drept un club aristocratic în care împăratul era doar primul dintre egali”.

Unul dintre motivele resimțite ca fundament al intervenției armate suedeze în Sfântul Imperiu în vara anului 1630 - moment în care Războiul de Treizeci de Ani a intrat într-o nouă etapă - a fost cel numit Satisfactio. Încununare a faptului că lupta suedezilor era portretizată de propaganda regală drept una a ajutorării protestanților „oprimați” din Imperiu, finalul războiului trebuia să le ofere satisfacție pentru lupta lor nobilă. În acest punct, una dintre sursele propagandei suedeze utilizate a fost cea derivată din opera contemporanului Hugo Grotius. Practic, după debarcarea din Pomerania, regele Gustav Adolf al Suediei l-a înștiințat la Stettin pe ducele Bogislav al XIV-lea al Pomeraniei că fieful îi aparține din momentul respectiv regelui suedez pe baza faptului că el poate opera cum dorește într-un teritoriu străin din moment ce se comportă uman cu populația ocupată. Ducele a capitulat la două săptămâni de la debarcarea trupelor suedeze, predând regelui Gustav Adolf controlul asupra ducatului și insulelor pe care le deținea. Clauza de salvgardare inclusă în tratat potrivit căreia, după moartea ducelui, Suedia anexa ducatul în cazul în care Brandenburgul - unul dintre petenții legitimi la drepturile asupra Pomeraniei refuza discuțiile cu Suedia-, era inclusă în tratat „de ochii lumii”. Pomerania era anexată de facto de regatul Suediei.

După ce în vara anului 1630 armata suedeză a debarcat pe coasta Pomeraniei din Sfântul Imperiu, în debutul anului următor între Suedia și Franța s-a consemnat o apropiere de moment. Între cele două părți s-a încheiat un tratat, la Bärwalde, motivul pentru care cardinalul Richelieu a insistat pentru atragerea Suediei într-o înțelegere a fost unul cu bătaie lungă, înspre Bavaria, al cărui duce, Maximilian, era văzut drept un posibil candidat la coroana Sfântului Imperiu. Prin urmare, cu ajutorul regelui suedez, aflat cu armata în teritoriile Imperiului, ducele ar fi trebuit „extras” din fidelitatea față de împărat și atras într-o alianță de anvergură mai mare. Pentru Suedia, înțelegerea a fost la fel de pragmatică și nu a împiedicat cu nimic relația apropiată pe care Suedia o avea, spre exemplu, cu Spania. Câțiva ani mai târziu când Franța va fi în poziție de maximă ostilitate față de Spania, Suedia nu a oferit asistență Franței.

Între Franța și Suedia s-a produs o apropiere de conjunctură concretizată într-un tratat, la câteva luni după invazia armatei regelui suedez Gustav Adolf în teritoriile de nord ale Sfântului Imperiu. Pentru Suedia, în plan financiar, înțelegerea cu francezii le-ar fi oferit circa 400.000 de taleri anual sub formă de subsidii. Alianța de compromis reciproc a fost privită în acest fel de ambele părți. În timp ce Suedia nu era nevoită să-și modifice relația bună cu Spania- adversarul Franței- cardinalul Richelieu obținea înlocuirea puterii daneze care contestase puterea imperială de la Marea Baltică dar fusese scoasă din schemă de împărat, cu „leul suedez”, Gustav Adolf.

Discuțiile dintre francezi și suedezi în vederea semnării unui acord pe durata anului 1630 erau concentrate, din perspectiva cardinalului francez Richelieu, pe necesitatea oferirii unei certe asigurări din partea regelui Suediei că va proteja interesele catolicilor din teritoriile pe care urma să le cucerească din Sfântul Imperiu. Richelieu a insistat pe introducerea acestui punct în viitoarea alianță ce urma să fie semnată, dat fiind faptul că experiența poloneză a regelui suedez nu era una care să îl recomande drept un „tolerant desăvârșit”. Mai mult, în Livonia ocupată de trupele suedeze în dauna Uniunii polono-lituaniene, catolicismul fusese suprimat.

Dincolo de latura confesională, la un nivel superior politic pivotul întregii construcții diplomatice a cardinalului francez era una cu bătaie mai lungă: prin regele suedez se putea ajunge, eventual, la ducele Bavariei, Maximilian. „Asistența franceză în stabilirea Acordului de la Ulm (1620) și suportul pentru noul titlu electoral al lui Maximilian a creat o impresie favorabilă la Munchen. Richelieu îl vedea pe Maximilian drept un potențial succesor al lui Ferdinand și dorea o alianță cu Liga catolică pentru a neutraliza sudul și vestul Germaniei și pentru a împiedica Austria să ofere ajutor Spaniei. Reticența lui Maximilian în a se desprinde de Habsburgi l-a convins pe Richelieu că trebuia să ajungă, de fapt, la un acord cu Suedia. Nu a vrut să-și anuleze „intrarea diplomatică” în Bavaria și prin urmare a insistat pe lângă Gustav să promită că nu va ataca membrii Ligii catolice. Gustav nu dorea să aibă niciun fel de constrângeri, dar eșecul lui de a ieși din Pomerania l-a forțat să accepte termenii lui Richelieu în Tratatul de la Bärwalde de pe 23 ianuarie 1631. Franța urma să sponsorizeze Suedia pentru următorii 5 ani, timp în care Gustav ar fi trebuit să respecte condițiile lui Richelieu și să nu consimtă la încheierea vreunui acord de pace fără să îl consulte pe acesta”.

Anterior încheierii înțelegerii de la Bärwalde dintre regatul suedez și Franța, din ianuarie 1631, între ducele Bavariei din Sfântul Imperiu, Maximilian, și cardinalul Richelieu din partea Franței s-a încheiat un acord în toamna anului 1630, confirmat în primăvara anului următor. Acesta a fost mai mult încheiat din dorința cardinalului a a-l extrage pe duce din proximitatea împăratului de Habsburg, altfel acordul neavând niciun fel de aplicabilitate practică. În dreptul ducelui era stipulat clar că nu este obligat să acorde asistență Franței într-o eventuală dispută cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg- totodată și suzeranul ducelui- iar Franța se obliga să apere ducatul bavarez împotriva atacurilor străine, inclusiv din partea Suediei. Richelieu a jucat aici dublu dacă ne gândim că această prevedere a fost acceptată în mai 1631 atunci când cardinalul a semnat tratatul cu Bavaria iar cel cu Suedia fusese deja semnat de câteva luni.

În contextul în care în vara anului 1630 trupele regelui Suediei, Gustav Adolf, au debarcat pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu și în lunile următoare acesta încerca să-i atragă pe principii protestanți din Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, ducele protestant al Saxoniei, Johann Georg, i-a convocat pe ceilalți lideri protestanți din Imperiu la un congres extraordinar. Momentul era cu atât mai important cu cât acesta venea pe fondul nemulțumirilor cauzate de aplicarea de mai bine de un an de zile, la nivelul Imperiului, a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice în urma căruia o serie întreagă de lideri protestanți au trebuit să predea părților catolice indicate de împărat o parte mai mică sau mai mare din proprietăților obținute de-a lungul secolului al XVI-lea. Dar, remarcabil încă, principii protestanți din Imperiu în marea lor majoritate vedeau rezolvarea relației dintre ei și suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, pe culoarele trasate de constituția imperială. La Leipzig ei s-au declarat pentru neutralitate dar la scurtă vreme o parte dintre ei au defectat înspre tabăra regelui suedez, ceea ce i-a pus în poziție de ilegalitate față de împărat.

După debarcarea trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf în vara anului 1630 pe coasta baltică a Sfântului Imperiu succesul invaziei suedeze și reușita ei pe termen lung ținea de capacitatea suedezilor de a-i determina pe vreunul dintre principii protestanți din Imperiu să defecteze, să renunța la loialitatea față de suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea, și să se alăture regelui suedez. În scurtă vreme a devenit evident acest lucru pentru Gustav Adolf, de vreme ce armata imperială reușise să instituie un cordon militar de-a lungul Oder-ului iar ieșirea regelui suedez din Pomerania se dovedea dificilă. Mai mult, resursele limitate ale ducatului din Sfântul Imperiu pe care îl ocupase după debarcare fuseseră deja epuizate de numărul consistent de soldați suedezi sosiți.

În paralel cu discuțiile privind organizarea unui Congres general în Sfântul Imperiu la care să se negocieze de către grupuri mixte de principi catolici și protestanți cea mai bună soluție pentru punerea în aplicare a Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice și de stopare a abuzurilor generate de el, ducele protestant al Saxoniei, Johann Georg, i-a convocat pe liderii protestanți din Imperiu la discuții. Întâlnirea a avut loc la Leipzig, în februarie 1631. Toți conducătorii importanți protestanți din Imperiu au participat, cu două excepții: Darmstadt, care a ales să se poziționeze de partea împăratului, și ducele Pomeraniei din motive evidente, ducatul său fiind sub ocupație suedeză. Mai mult, chiar și principii calvini- cazul lui Sigismund von Götz, cancelarul de Brandenburg- s-au declarat de partea celor majoritari de la convenția protestantă, susținând că regele suedez nu are ce căuta în Imperiu.

Poziția principilor protestanți din Sfântul Imperiu, după debarcarea armatelor regelui suedez Gustav Adolf pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu era una complicată. În termeni legali și constituționali ei erau supuși împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, doar că aventura lui prea îndrăzneață legată de Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice de la nivelul Imperiului prin care unii dintre ei au fost de-a dreptul spoliați de proprietăți le-a lăsat un gust amar. Unii dintre ei, mai vocali și de importanță mai mică în arhitectura politică a Imperiului, ar fi defectat imediat și s-ar fi alăturat regelui suedez în lupta împotriva suzeranului lor, împăratul. În termenii prezentați de istorici, principii protestanți erau prinși- aluzie la cele două steme- între leul suedez și vulturul imperial. Mai mult, pentru Gustav Adolf, după invazia asupra Sfântului Imperiu, nu mai exista cale de mijloc. „După cum i-a spus cumnatului său din Brandenburg, «Nu vreau să aud despre neutralitate. Majestatea Sa trebuie să fie prietenul meu ori un inamic. Acesta este o luptă între Dumnezeu și Diavol. Dacă Majestatea Sa este de partea lui Dumnezeu, el trebuie să mi se alăture, iar dacă este de partea Diavolului trebuie să se lupte cu mine. Nu există o a treia cale»”.

Convenția de la Leipzig a principilor protestanți din Sfântul Imperiu din februarie 1631 s-a finalizat în aprilie cu o rezoluție prin care blocul protestanților s-a poziționat în neutralitate, fără să ia partea regelui suedez împotriva suzeranului lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Încercarea ducelui de Saxonia, Johann Georg, de a-i aduce la un numitor comun pe principii protestanți din Imperiu pe baza unei negocieri a relației dintre ei și împăratul Ferdinand al II-lea a fost apreciată de ducele catolic al Bavariei, Maximilian. La Dinkelsbühl, un congres paralel al membrilor Ligii catolice din Imperiu s-a desfășurat în paralel cu cel de la Leipzig și în care s-a decis găsirea unei metode de mijloc în implementarea Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice. O altă delegație a Ligii catolice din Imperiu s-a deplasat la Frankfurt pentru a negocia cu reprezentanții protestanților stilul și modul de punere în aplicare la nivelul Imperiului a acestui edict. În discuție era și propunerea înaintată de Darmstadt care se poziționase de partea împăratului, dar care cerea prorogarea acestuia cu 50 de ani.

Chiar și în punctul în care se găsea relația dintre principii protestanți din Sfântul Imperiu și suzeranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în vara anului 1631- una „otrăvită” de Edictul de Restituire a proprietăților ecleziastice emis de împărat dar redactat sub influența procatolică a iezuiților- cei mai mulți dintre principii protestanți erau de părere că situația poate fi rezolvată pe cale constituțională. Nu conta că Războiul de Treizeci de Ani intra în cea de-a treia lui etapă odată cu debarcarea trupelor suedeze ale regelui Gustav Adolf pe coasta baltică a Pomeraniei din Sfântul Imperiu. Armata acestuia putea fi menținută și restricționată pentru moment la teritoriul ducatului amintit datorită cordonului militar impus de armata imperială de-a lungul Oder-ului. Prin urmare, grija majorității principilor protestanți de a găsi o rezolvare juridică și constituțională problemei Edictului de Restituire și de a recalibra relația cu suzeranul lor- împăratul- era o preocupare reală. Saxonia și Mainz-ul au preluat inițiativa și au obținut permisiunea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a deschide negocieri cu toate părțile pentru un congres multiconfesional, catolic și protestant, ce urma să aibă loc la Frankfurt.

Încercarea ducelui Saxoniei din Sfântul Imperiu, Johann Georg, de a-i atrage pe ceilalți principi protestanți din Imperiu pe linia legalistă a rezolvării conflictului și a armonizării relației constituționale a principilor cu împăratul Ferdinand al II-lea, i-a atras simpatia marii majorități a principilor protestanți din teritoriile imperiale. Însă, „rănile” rămase necicatrizate din anii dimensionării extreme a armatei imperiale conduse de Wallenstein, distrugerile provocate de aceasta pe teritoriile protestante precum și spolierea de resurse financiare la care au fost supuse unele dintre aceste teritorii protestante au rămas vii în memoria conducătorilor protestanți. Chiar și după demiterea lui Wallenstein de la comanda armatei imperiale în vara anului 1630 și reducerea efectivelor acesteia, tot rămâneau costuri importante de suportat. Deși Gustav Adolf era blocat cu trupele în Pomerania de luni de zile de către armata imperială iar împăratul avea situația sub control, el a continuat șirul erorilor deschis de Edictul de Restituire față de vasalii lui- principii protestanți din din Imperiu în acest caz- refuzând propunerea de negociere colectivă a aplicării pe mai departe a Edictului propusă de ducele Saxoniei, Johann Georg.

Deși în debutul anului 1631, la câteva luni de la începutul invaziei suedeze asupra Sfântului Imperiu împăratul Ferdinand al II-lea avea situația sub control- regele Gustav Adolf și armata suedeză erau blocați de armata imperială în Pomerania- și putea controla ușor relația cu principii protestanți din Imperiu, împăratul a comis o altă eroare care i-a alienat pe câțiva dintre ei, făcându-i să defecteze în tabăra suedeză. Dacă ar fi manevrat abil și ar fi acceptat negocierea în ceea ce privește retrasarea cadrului de punere în aplicare al Edictului de restituire a proprietăților ecleziastice pentru a evita abuzurile făcute pe seama conducătorilor protestanți, împăratul ar fi produs o situația de win-win. Numai că influența iezuită de la curtea imperială era mult prea mare. Refuzul împăratului de a trata o negociere cu principii protestanți a dus la schimbarea părților. Oricum, cei care au trecut primii de partea cealaltă a baricadei, de partea regelui suedez, au fost „obișnuiții suspecți”. În orice caz, încăpățânarea lui Ferdinand al II-lea a deschis culoarul pentru deciziile ulterioare ale unora dintre principii protestanți. „Lipsa concesiilor i-a convins pe unii dintre ei că nu aveau de ales decât să se alăture Suediei. Acești activiști erau compuși din „suspecții” obișnuiți: ducii fugari din Mecklenburg, Wilhelm și Bernhard de Weimar, Württemberg, Hessen-Kassel și margraful Friedrich al V-lea, fiul palatinului proscris Georg Friedrich de Baden-Durlach. Hessen-Kassel era falimentar și în pragul dezintegrării de vreme ce cavalerii locali negociaseră cu Ferdinand să scape de sub jurisdicția landgrafiatului. Manifestul de la Leipzig oferise protecția convenabilă pentru a recruta trupe. Împreună cu frații din Weimar, landgraful Wilhelm al V-lea a adunat 7.000 de oameni în fortărețele lui din Kassel și Ziegenhain. El a încetat să mai plătească contribuțiile către forțele de ocupație ale Ligii catolice, acum mult mai reduse, și a blocat proviziile destinate garnizoanei generalului Tilly din arhiepiscopatul de Bremen, împingând lucrurile aproape de o revoltă. Regentul Julius Friedrich de Württemberg și-a luat cu el copiii de care era responsabil, pe ducele Eberhard al III-lea și cei doi frați ai lui, într-un mare turneu și și-a lăsat soția în castelul Urach pentru siguranța ei, în timp ce milițiile lui începuseră să evacueze garnizoanele imperiale. Discuțiile au fost demarate cu vecinii lui din Franconia care au adunat 2.600 de oameni, în principal in Nurnberg”.