În momentul în care trupele regelui suedez Gustav Adolf au atins frontiera ducatului Saxoniei din Sfântul Imperiu, după debarcarea din vara anului 1630 de pe coasta Pomeraniei, geografia teritoriului a devenit o nebuloasă pentru armata suedeză. Orizontul geografic al Sfântului Imperiu dincolo de această linie era încețoșată și, drept urmare, regele i-a pus pe specialiștii din cadrul armatei aflați cu el să deseneze o nouă hartă cu realitățile teritoriale de dincolo de limita Saxoniei.

Lordul-cancelar al regelui Suediei Gustav Adolf, Axel Oxenstierna, discutase în prealabil cu regele despre un atac asupra Sfântului Imperiu încă din 1627. Cei doi au convenit să rezolve mai întâi problema conflictului cu polonezii și apoi să se îndrepte asupra Imperiului lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. În acest fel au fost dispuși la negocieri cu polonezi, ceea ce a dus la semnarea tratatului de la Altmark, apoi ei au trimis reprezentanți din partea Suediei la conferința de la Lübeck în care împăratul și Danemarca învinsă își reglau conturile. Indirect, aici, regele suedez a suferit prima „înfrângere”, reprezentanții lui fiind trimiși la plimbare pe motiv că prezența lor nu se justifică acolo, din moment ce părțile beligerante fuseseră Imperiul și Danemarca. După ieșirea Danemarcei din Războiul de Treizeci de Ani și încheierea tratatului de pace cu polonezii regele Suediei s-a decis pentru un atac asupra Sfântului Imperiu. „De fapt, Oxenstierna îi vorbise deschis ambasadorului englez, Sir Thomas Roe, în ianuarie 1630, despre«campania ce va să vină». Consiliul de Stat a fost de acord, fără tragere de inimă, pentru începerea unui război ofensiv în aprilie, acceptând argumentele lui Gustav potrivit cărora trebuia răzbunată umilința pe care au suferit-o reprezentanții lui la Lübeck”.

Regele Suediei, Gustav Adolf, și lordul-cancelar al acestuia, Axel Oxestierna, și-au pregătit intervenția în Sfântul Imperiu din vara anului 1630 printr-o mobilizare anterioară de ordin ideologic. Manifestul de motivare al viitorul atac împotriva Imperiului redactat de Johan Adler Salvius a fost publicat în latină și germană la cetatea Stralsund de pe țărmul baltic, aceasta fiind cetatea asediată anterior de trupele imperiale ale Habsburgilor și intrată sub autoritatea suedeză. Din iunie 1630, cu o lună înaintea invaziei propriu-zise și până la finalul anului, manifestul de război a fost publicat în 5 limbi diferite. Unele dintre ideile exprimate în acest manifest cochetau cu mai multe câmpuri de testare, fiind menite să „încerce” disponibilitatea puterilor europene de a cupla la politica regatului suedez. Spre exemplu, regele Franței, Ludovic al XIII-lea, era prezentat aluziv drept viitor posibil împărat al Sfântului Imperiu iar cardinalul Richelieu drept un posibil viitor ocupant al tronului Sfântului Petru. Manifestul de război al lui Salvius era redactat, de asemenea, într-o notă confesională neutră, fără alegații accentuate în cheie protestantă, tocmai pentru a menaja sensibilitățile unor posibili aliați- cazul Franței- care tocmai eliminase într-un asediu de 1 an de zile bastionul protestant calvin din cetatea La Rochelle de pe coasta atlantică a regatului.

Din perspectiva protestanților, alții decât suedezii, intervenția regelui suedez Gustav Adolf în Sfântul Imperiu a fost portretizată în cheia unei lupte eroice împotriva tiranului catolic, împăratul. Gustav Adolf era prezentat în armură și în timp de trupele debarcau în Pomerania el primea din partea unei mâini sabia justiției divine cu care urma să-l confrunte și să-l pedepsească pe Ferdinand al II-lea de Habsburg. Unii dintre catolicii contemporani au interpretat această propagandă vizuală a protestanților, de data aceasta nu realizată de cercul regelui suedez, drept variante sigure prin care principii protestanți din Imperiu, cu ajutorul regelui suedez, își vor clama și recâștiga proprietățile ecleziastice din Imperiu. Însă e de menționat faptul că, din perspectiva regelui Gustav Adolf sau a cancelarului acestuia- Oxenstierna- în faza aceasa de debut a invaziei asupra Sfântului Imperiu, motivația confesională nu reprezenta fundamentul intervenției. Mai mult, regele Suediei s-ar fi exprimat că dacă ar fi fost vorba la mijloc de a ataca „tiranul catolic”, s-ar fi îndreptat mai degrabă înspre Papalitate decât înspre împăratul Sfântului Imperiu.

Unul dintre motivele principale ale intervenției regelui suedez în Sfântul Imperiu în vara anului 1630 a fost cel de securitate, Assecuratio. Gustav Adolf al Suediei nu era încântat de ideea că trupele imperiale controlau autoritar coasta baltică a teritoriilor germane din Sfântul Imperiu, după ce Danemarca suferise o înfrângere usturătoare împotriva armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. În acest sens, debarcarea trupelor suedeze pe coasta Pomeraniei din Sfântul Imperiu a fost prezentată de regele suedez sub imaginea unei intervenții pentru ajutorarea celor oprimați - a se citi principii luterani care sufereau de pe urma aplicării Edictului de Restituire a proprietăților ecleziastice - și nu ca pe o declarație de război împotriva împăratului. Propaganda suedeză a insistat și perorat pe marginea acestui subiect. „Pentru a contracara argumentele lui Ferdinand despre o agresiune neprovocată, Gustav s-a erijat în campionul libertăților germane. Propaganda suedeză a dezvoltat ideea potrivit căreia echilibrul intern al Imperiului era esențial pentru pacea europeană. Prin urmare, Suedia acționa în interesul înalt al Europei prin repunerea în funcțiune a constituției imperiale în forma ei «potrivită». Scriitorii germani erau plătiți tocmai pentru a dezvolta clar exact ce însemna acest lucru. Cel mai influent a fost Bogislav Philipp Chemnitz, mai cunoscut după pseudonimul lui de Hippolithus a Lapide. Accesul lui la documentele din anturajul politic confidențial suedez face istoria lui despre evenimentele de după anul 1630 valoroasă și astăzi. Chiar și așa, interpretarea lui asupra constituției era în mod deliberat partizană; Imperiul era prezentat drept un club aristocratic în care împăratul era doar primul dintre egali”.

Unul dintre motivele resimțite ca fundament al intervenției armate suedeze în Sfântul Imperiu în vara anului 1630 - moment în care Războiul de Treizeci de Ani a intrat într-o nouă etapă - a fost cel numit Satisfactio. Încununare a faptului că lupta suedezilor era portretizată de propaganda regală drept una a ajutorării protestanților „oprimați” din Imperiu, finalul războiului trebuia să le ofere satisfacție pentru lupta lor nobilă. În acest punct, una dintre sursele propagandei suedeze utilizate a fost cea derivată din opera contemporanului Hugo Grotius. Practic, după debarcarea din Pomerania, regele Gustav Adolf al Suediei l-a înștiințat la Stettin pe ducele Bogislav al XIV-lea al Pomeraniei că fieful îi aparține din momentul respectiv regelui suedez pe baza faptului că el poate opera cum dorește într-un teritoriu străin din moment ce se comportă uman cu populația ocupată. Ducele a capitulat la două săptămâni de la debarcarea trupelor suedeze, predând regelui Gustav Adolf controlul asupra ducatului și insulelor pe care le deținea. Clauza de salvgardare inclusă în tratat potrivit căreia, după moartea ducelui, Suedia anexa ducatul în cazul în care Brandenburgul - unul dintre petenții legitimi la drepturile asupra Pomeraniei refuza discuțiile cu Suedia-, era inclusă în tratat „de ochii lumii”. Pomerania era anexată de facto de regatul Suediei.