După ce Ferdinand al II-lea de Habsburg, cu ajutorul primit neoficial din Polonia - trupe de cazaci polonezi înrolați în armata imperială - a stabilizat frontul militar de pe linia de luptă cu armata rebelilor cehi, el a reusit același lucru și Ungaria Imperială, acolo unde Dieta îi retrăsese acestuia coroana regală, alegându-l în locul lui pe Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. Dar pentru a putea relansa ofensiva imperială pentru înfrângerea celor două mișcări, Ferdinand al II-lea avea nevoie de serioase fonduri pe care nu le putea obține decât din sursa rămasă cea mai importantă în acest moment - Sfântul Imperiu - al cărui împărat devenise în august 1619. Fiind conștient că nu poate obține fondurile necesare victoriei militare pe ambele fronturi, dat fiind faptul că atmosfera în rândul nobililor protestanți din Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei nu era una care să ofere încredere împăratului, Ferdinand al II-lea a apelat la principii vasali din Imperiu, la Sfântul Scaun, precum și la Habsburgii spanioli.

Fără prea multă dorință, dar conștient de necesitatea lui în lupta împotriva rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă, Ferdinand al II-lea de Habsburg, proaspăt ales împărat al Sfântului Imperiu, l-a abordat pe ducele Bavariei, Maximilian, căruia i-a redat satisfacția orgoliului rănit anterior. La Munchen, împăratul a repus în drepturi Liga catolică pe care o desființase anterior și care reprezenta mobilul în jurul căruia ducele Bavaria încerca să își consolideze influența și puterea printre principii din Sfântul Imperiu. Într-o înțelegere separată împăratul i-a oferit satisfacție ducelui bavarez în schimbul ajutorului complet în vederea înfrângerii rebeliunii nobiliare din Regatul ceh, oferindu-i cu titlu temporar uzufructul asupra unor părți din Arhiducatul Austriei, până în momentul în care împăratul își va fi stins datoria de război față de ducele Bavariei.

Reconfirmată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg după ce împăratul anterior Matia de Habsburg ordonase desființarea ei, Liga catolică a devenit de-acum, în mod oficial, punctul de susținere al războiului de înfrângere a rebeliunii Confederației Boemiene de către Habsburgi. Ducele Bavariei, Maximilian, ce fusese abordat de împărat din rațiuni de necesitate militară și căruia îi fuseseră acordate concesii, devenea personajul principal, cel mai puternic și influent al acestei Ligi catolice și „omul din dreapta” împăratului din teritoriile Sfântului Imperiu.

Prima întâlnire a membrilor Ligii catolice reînființate cu acordul împăratului a avut loc la Wurzburg în decembrie 1619 iar în acest moment s-a decis și primul ajutor consistent oferit împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în lupta împotriva Confederației Boemiene a rebelilor protestanți. „Liga s-a reunit în Würzburg, în decembrie, primul ei congres din 1613, și s-a consimțit ridicarea unei armate de 25.000 de oameni finanțată din contribuțiile membrilor ligii. Organizarea ei anterioară a fost restabilită, cu directoratele din sudul Germaniei și Rinului sub ghidajul Bavariei, respectiv Mainz-ului. Apartenența era exclusiv catolică și preponderent eclesiastică, de vreme ce ducatele mici imperiale și orașele au absentat sau au participat la reuniri intermitent. Salzburg a învățat din soarta lui Raitenau din 1611 și a cooperat, dar refuza în continuare calitatea de membru al Ligii. Maximilian a obținut puterea asupra liniei militare a afacerilor Ligii, susținut de birocrația lui eficientă și de Jean Tserclaes Tilly, ca un comandant experimentat de luptă ce era[...]Ferdinand de Koln, fratele lui Maximilian, a refuzat să se alăture alianței, dar chiar și așa el a colaborat cu Liga și a devenit liderul real al membrilor din zona Rinului”.

După recalibrarea Ligii catolice în frunte cu ducele Bavariei, Maximilian, de către împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, care i-a oferit iarăși suportul legal pentru a exista, membrii acestei alianțe trebuiau să-i ofere împăratului sprijin militar în lupta acestuia cu rebeliunea nobililor protestanți din Regatul ceh. Apoi, Ferdinand al II-lea l-a indicat direct și în mod legal pe electorul de Palatinat, Frederic al V-lea, drept inamicul „public numărul 1”, scoțându-l în afara legii pentru decizia pe care a luat-o de a accepta coroana Regatului ceh oferită de rebeli. Implicațiile erau cunoscute de ambele părți în momentul în care electorul de Palatin decisese să ia partea rebelilor cehi împotriva lui Ferdinand al II-lea, dar acum membrul dinastiei de Habsburg avea mijloacele militare pentru a repara ilegalitatea. În ianuarie 1620 împăratul l-a declarat în afara legii pe Frederic al V-lea din cauza faptului că se aliase cu rebelii cehi împotriva regelui ales de rebeli anterior - Ferdinand al II-ea - și apoi îi ordona lui Frederic al V-lea să predea coroana Regatului ceh și din postura de suzeran al electorului, deoarece Ferdinand al II-lea devenise între timp împărat. „Ferdinand deja anulase alegerea lui Frederic ca rege al Boemiei pe 19 ianuarie 1620. La insistența lui Maximilian el a emis un ultimatum prin care cerea predarea coroanei până pe 1 iunie, în caz contrar acesta urmând să sufere interdictul imperial. Acest lucru l-ar fi transformat pe Frederic într-un proscris, îndreptățindu-l legal pe împărat să-i confiște posesiunile și să le realoce oricui ar fi ales acesta. La 5 zile după expirarea ultimatumului, Ferdinand l-a autorizat pe Maximilian să intervină în Boemia, urmat de un mandat similar pe 23 iulie pus împotriva rebelilor din Austria Superioară”

După ce împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a declarat în afara legii pe Frederic al V-lea, electorul de Palatin, ce acceptase coroana Regatului ceh în contextul în care nobilii cehi se răzvrătiseră împotriva lui Ferdinand al II-lea, ducele Bavariei și Liga catolică au contribuit consistent la pregătirile pentru înfruntarea finală dintre suveran, Frederic al V-lea și Confederația Boemiană. În acest moment, Papalitatea a decis că lucrurile merseseră prea departe iar gestul electorului de Palatin era de neiertat. Prin urmare, Sfântul Scaun a trimis către împărat subsidii de război în valoare de 380.000 de florini. De menționat faptul că papa Paul al V-lea se dovedea la fel de bunăvoitor și fața de Liga catolică și liderul ei, ducele Bavariei, prin faptul că îi permitea papei să își mențină influența directă în Sfântul Imperiu, fără să fie nevoit să apeleze la dinastia imperială. Ulterior, din taxe impuse clerului catolic din teritoriile germane ale Sfântului Imperiu și din Italia, Episcopul Romei a mai colectat 1,2 milioane de florini pe care i-a direcționat către cheltuielile de război ale împăratului Ferdinand al II-lea.