Confederația Boemiană și înfrângerea rebelilor cehi de la Muntele Alb
Ferdinand al II-lea și Liga catolică împotriva rebeliunii nobiliare
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
Reconfirmată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg după ce împăratul anterior Matia de Habsburg ordonase desființarea ei, Liga catolică a devenit, în mod oficial, punctul de susținere al războiului de înfrângere a rebeliunii Confederației Boemiene de către Habsburgi. Ducele Bavariei, Maximilian, ce fusese abordat de împărat din rațiuni de necesitate militară și căruia îi fuseseră acordate concesii, devenea personajul principal, cel mai puternic și influent al acestei Ligi catolice și „omul din dreapta” împăratului din teritoriile Sfântului Imperiu. După recalibrarea Ligii catolice în frunte cu ducele Bavariei, Maximilian, de către împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, care i-a oferit iarăși suportul legal pentru a exista, membrii acestei alianțe trebuiau să-i ofere împăratului sprijin militar în lupta acestuia cu rebeliunea nobililor protestanți din Regatul ceh. Apoi, Ferdinand al II-lea l-a indicat direct și în mod legal pe electorul de Palatinat, Frederic al V-lea, drept inamicul „public numărul 1”, scoțându-l în afara legii pentru decizia pe care a luat-o de a accepta coroana Regatului ceh oferită de rebeli. Implicațiile erau cunoscute de ambele părți în momentul în care electorul de Palatin decisese să ia partea rebelilor cehi împotriva lui Ferdinand al II-lea, dar acum membrul dinastiei de Habsburg avea mijloacele militare pentru a repara ilegalitatea. În ianuarie 1620 împăratul l-a declarat în afara legii pe Frederic al V-lea din cauza faptului că se aliase cu rebelii cehi împotriva regelui ales de rebeli anterior - Ferdinand al II-ea - și apoi îi ordona lui Frederic al V-lea să predea coroana Regatului ceh și din postura de suzeran al electorului, deoarece Ferdinand al II-lea devenise între timp împărat.

De bătălia de la Bila Hora - Muntele Alb - poziționat la 8 km de capitala Coroanei Cehe, Praga, depindea reușita și existența pe mai departe a Confederației Boemiene a nobililor protestanți rebeli sau anihilarea ei completă de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. De soarta acestei bătălii care a închis primul episod al războiului declanșat ulterior - Războiul de Treizeci de Ani - depindea și soarta regelui ales de rebelii cehi, Frederic al V-lea, elector de Palatinat, și relația principatului de Palatin în cadrul Sfântului Imperiu condus de Ferdinand al II-lea. Finalul a fost însă devastator pentru soarta Confederației Boemiene a nobililor protestanți. Victoria totală a fost obținută, spre surprinderea totală a generalilor armatei Habsburgilor, din cauza moralului foarte scăzut al nobililor cehi, al regelui Frederic al V-lea, și al soldaților pe care îi aveau la dispoziție în capitala Regatului ceh. Fără luptă, rebelii au predat orașul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, iar prin acest eveniment rebeliunii nobiliare protestante declanșate în urmă cu doi ani i-a fost pus punct. Electorul de Palatin, ce s-a aventurat în riscantul serial de partea rebelilor împotriva Habsburgilor, a pariat și a eșuat masiv. Din acest moment, s-a ales cu porecla „regele de-o iarnă” - pentru că fix o iarnă a apucat pe tronul Regatului ceh - și cu un dușman de temut: împăratul Sfântului Imperiu, și suzeranul lui, Ferdinand al II-lea. După intrarea armatei imperiale în Praga în noiembrie 1620 Confederația Boemiană a nobililor rebeli protestanți s-a destrămat, rând pe rând fiecare provincie revenind la recunoașterea autorității împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg pe care îl depuseseră din poziția rege al Coroanei Cehe. „Regele de-o iarnă”, Frederic al V-lea, a părăsit în grabă Praga și după un periplu prin Silezia și Lusația a ajuns în Sfântul Imperiu, în zona Brandenburgului. Cele câteva poziții menținute de rebeli în Moravia au fost abandonate și ele, dezintegrarea Confederației fiind evidentă.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Rebeliunea nobililor protestanți din Coroana Cehă a izbucnit în mai 1618, evenimentul fiind considerat debutul Războiului de Treizeci de Ani, deși, în acest moment, el era unul izolat cu desfășurări și consecințe în mare lor parte asupra teritoriilor cehe. După ce au ridicat miza, și-au depus regele, pe Ferdinand al II-lea de Habsburg, și au proclamat Confederația Boemiană, Ferdinand al II-lea a reacționat militar împotriva acestora. Ciocnirile de pe parcursul anilor 1618-1619 dintre armatele rebelilor cehi și Habsburgi au fost completate de apariția unui alt front pentru dinastia imperială: cel cauzat de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Acesta din urmă și regele ales de rebelii cehi, Frederic al V-lea, aveau un inamic comun, dinastia Habsburgilor, dar nu au colaborat militar eficient împotriva acesteia. Cu ajutorul neoficial al cazacilor trimiși din Polonia, Habsburgii au reușit să oprească operațiunile militare ale rebelilor cehi și ale principelui Bethlen, după care a urmat mișcarea naturală: pregătirea împăratului Ferdinand al II-lea pentru reprimarea rebeliunii din Coroana Cehă și restabilirea ordinii din Ungaria Imperială.

După ce Ferdinand al II-lea de Habsburg, cu ajutorul primit neoficial din Polonia - trupe de cazaci polonezi înrolați în armata imperială - a stabilizat frontul militar de pe linia de luptă cu armata rebelilor cehi, el a reusit același lucru și Ungaria Imperială, acolo unde Dieta îi retrăsese acestuia coroana regală, alegându-l în locul lui pe Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei. Dar pentru a putea relansa ofensiva imperială pentru înfrângerea celor două mișcări, Ferdinand al II-lea avea nevoie de serioase fonduri pe care nu le putea obține decât din sursa rămasă cea mai importantă în acest moment - Sfântul Imperiu - al cărui împărat devenise în august 1619. Fiind conștient că nu poate obține fondurile necesare victoriei militare pe ambele fronturi, dat fiind faptul că atmosfera în rândul nobililor protestanți din Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei nu era una care să ofere încredere împăratului, Ferdinand al II-lea a apelat la principii vasali din Imperiu, la Sfântul Scaun, precum și la Habsburgii spanioli.

Fără prea multă dorință, dar conștient de necesitatea lui în lupta împotriva rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă, Ferdinand al II-lea de Habsburg, proaspăt ales împărat al Sfântului Imperiu, l-a abordat pe ducele Bavariei, Maximilian, căruia i-a redat satisfacția orgoliului rănit anterior. La Munchen, împăratul a repus în drepturi Liga catolică pe care o desființase anterior și care reprezenta mobilul în jurul căruia ducele Bavaria încerca să își consolideze influența și puterea printre principii din Sfântul Imperiu. Într-o înțelegere separată împăratul i-a oferit satisfacție ducelui bavarez în schimbul ajutorului complet în vederea înfrângerii rebeliunii nobiliare din Regatul ceh, oferindu-i cu titlu temporar uzufructul asupra unor părți din Arhiducatul Austriei, până în momentul în care împăratul își va fi stins datoria de război față de ducele Bavariei.

Reconfirmată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg după ce împăratul anterior Matia de Habsburg ordonase desființarea ei, Liga catolică a devenit de-acum, în mod oficial, punctul de susținere al războiului de înfrângere a rebeliunii Confederației Boemiene de către Habsburgi. Ducele Bavariei, Maximilian, ce fusese abordat de împărat din rațiuni de necesitate militară și căruia îi fuseseră acordate concesii, devenea personajul principal, cel mai puternic și influent al acestei Ligi catolice și „omul din dreapta” împăratului din teritoriile Sfântului Imperiu.

Prima întâlnire a membrilor Ligii catolice reînființate cu acordul împăratului a avut loc la Wurzburg în decembrie 1619 iar în acest moment s-a decis și primul ajutor consistent oferit împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în lupta împotriva Confederației Boemiene a rebelilor protestanți. „Liga s-a reunit în Würzburg, în decembrie, primul ei congres din 1613, și s-a consimțit ridicarea unei armate de 25.000 de oameni finanțată din contribuțiile membrilor ligii. Organizarea ei anterioară a fost restabilită, cu directoratele din sudul Germaniei și Rinului sub ghidajul Bavariei, respectiv Mainz-ului. Apartenența era exclusiv catolică și preponderent eclesiastică, de vreme ce ducatele mici imperiale și orașele au absentat sau au participat la reuniri intermitent. Salzburg a învățat din soarta lui Raitenau din 1611 și a cooperat, dar refuza în continuare calitatea de membru al Ligii. Maximilian a obținut puterea asupra liniei militare a afacerilor Ligii, susținut de birocrația lui eficientă și de Jean Tserclaes Tilly, ca un comandant experimentat de luptă ce era[...]Ferdinand de Koln, fratele lui Maximilian, a refuzat să se alăture alianței, dar chiar și așa el a colaborat cu Liga și a devenit liderul real al membrilor din zona Rinului”.

După recalibrarea Ligii catolice în frunte cu ducele Bavariei, Maximilian, de către împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, care i-a oferit iarăși suportul legal pentru a exista, membrii acestei alianțe trebuiau să-i ofere împăratului sprijin militar în lupta acestuia cu rebeliunea nobililor protestanți din Regatul ceh. Apoi, Ferdinand al II-lea l-a indicat direct și în mod legal pe electorul de Palatinat, Frederic al V-lea, drept inamicul „public numărul 1”, scoțându-l în afara legii pentru decizia pe care a luat-o de a accepta coroana Regatului ceh oferită de rebeli. Implicațiile erau cunoscute de ambele părți în momentul în care electorul de Palatin decisese să ia partea rebelilor cehi împotriva lui Ferdinand al II-lea, dar acum membrul dinastiei de Habsburg avea mijloacele militare pentru a repara ilegalitatea. În ianuarie 1620 împăratul l-a declarat în afara legii pe Frederic al V-lea din cauza faptului că se aliase cu rebelii cehi împotriva regelui ales de rebeli anterior - Ferdinand al II-ea - și apoi îi ordona lui Frederic al V-lea să predea coroana Regatului ceh și din postura de suzeran al electorului, deoarece Ferdinand al II-lea devenise între timp împărat. „Ferdinand deja anulase alegerea lui Frederic ca rege al Boemiei pe 19 ianuarie 1620. La insistența lui Maximilian el a emis un ultimatum prin care cerea predarea coroanei până pe 1 iunie, în caz contrar acesta urmând să sufere interdictul imperial. Acest lucru l-ar fi transformat pe Frederic într-un proscris, îndreptățindu-l legal pe împărat să-i confiște posesiunile și să le realoce oricui ar fi ales acesta. La 5 zile după expirarea ultimatumului, Ferdinand l-a autorizat pe Maximilian să intervină în Boemia, urmat de un mandat similar pe 23 iulie pus împotriva rebelilor din Austria Superioară”

După ce împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a declarat în afara legii pe Frederic al V-lea, electorul de Palatin, ce acceptase coroana Regatului ceh în contextul în care nobilii cehi se răzvrătiseră împotriva lui Ferdinand al II-lea, ducele Bavariei și Liga catolică au contribuit consistent la pregătirile pentru înfruntarea finală dintre suveran, Frederic al V-lea și Confederația Boemiană. În acest moment, Papalitatea a decis că lucrurile merseseră prea departe iar gestul electorului de Palatin era de neiertat. Prin urmare, Sfântul Scaun a trimis către împărat subsidii de război în valoare de 380.000 de florini. De menționat faptul că papa Paul al V-lea se dovedea la fel de bunăvoitor și fața de Liga catolică și liderul ei, ducele Bavariei, prin faptul că îi permitea papei să își mențină influența directă în Sfântul Imperiu, fără să fie nevoit să apeleze la dinastia imperială. Ulterior, din taxe impuse clerului catolic din teritoriile germane ale Sfântului Imperiu și din Italia, Episcopul Romei a mai colectat 1,2 milioane de florini pe care i-a direcționat către cheltuielile de război ale împăratului Ferdinand al II-lea.

Cu toate că nu era extrem de fericit la gândul unei intervenții din partea Spaniei în rebeliunea nobililor cehi, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg avea nevoie de intervenția și ajutorul ramurii spaniole a familiei de Habsburg. Dincolo de efortul de război comun, intervenția Spaniei, din perspectiva Casei de Austria, ar fi ajutat și la consolidarea situației din Sfântul Imperiu. Împăratul nu numai că reconfirmase existența Ligii catolice din Imperiu, dar antamase această coaliție în efortul lui de război contra Confederației Boemiene a nobililor protestanți. Știind cât de fragile erau relațiile dintre principii protestanți și cei catolici din Imperiu, angajarea celor catolici de partea împăratului în reprimarea rebeliunii din Coroana Cehă ar fi lăsat descoperite teritoriile acestora din Imperiu. O eventuală intervenție a Spaniei, fie și numai în Sfântul Imperiu, în zona Rinului ar fi blocat orice tentativă din partea principilor protestanți de a profita de lipsa trupelor din fiefurile principilor catolici.

Inițial, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg nu a dorit să implice Spania în reprimarea rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă cu care se confrunta Casa de Austria din mai 1618. Însă din moment ce nobilii cehi l-au depus pe Ferdinand al II-lea și i-au oferit coroana electorului de Palatin, Frederic al V-lea, ofensa a fost considerată prea mare ca să rămână nepedepsită. Habsburgii spanioli și-au manifestat intenția să-și ajute „verii austrieci” în reprimarea rebeliunii din Coroana Cehă, precum și mișcările principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, din Ungaria imperială. Deși reținut inițial, Ferdinand al II-lea a fost de acord cu intervenția Spaniei de partea sa în dispută, mai ales că situația devenise riscantă în Sfântul Imperiu. Odată cu revitalizarea Ligii catolice din Imperiu, cu acordul împăratului, și trecerea ei de partea acestuia în conflictul cu rebeliunea nobililor cehi, teritoriile membrilor acesteia din Imperiu rămâneau expuse principilor protestanți din Sfântul Imperiu. O intervenție a Spaniei în zona Rinului ar fi ținut în șah orice tentativă a electorilor și liderilor protestanți din Imperiu îndreptată împotriva fiefurilor catolice sau în sprijinirea electorului de Palatin, ales rege al rebelilor cehi, Frederic al V-lea.

Ajutorul concret oferit de Habsburgii spanioli ramurii austriece a dinastiei și implicit lui Ferdinand al II-lea în războiul acestuia împotriva rebeliunii nobiliare protestante din Coroana Cehă, a constat pe de-o parte în sume de bani trimise împăratului - circa 2 milioane de florini - și în libertatea de a recruta mercenari din teritoriile deținute de Spania din Țările de Jos. Ducele de Toscana a contribuit și el din Italia, la sugestia Spaniei, cu mercenari angajați sub comanda generalului Dampierre. Apoi, în mod direct, detașamente sub comandă spaniolă - sume de bani, de asemenea - au fost trimise în sprijinul armatei imperiale. Asemenea Ligii catolice, Spania își justifica angajamentul în sprijinul Habsburgilor austrieci în vederea reprimării rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă prin necesitatea de a corecta derapajele constituționale, cauzate de implicarea unui vasal al împăratului, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, în rebeliunea declanșată într-un fief al dinastiei - Coroana Cehă - și acceptul electorului de a primi coroana Regatului ceh din partea rebelilor.

Primele regimente spaniole sosite în ajutorul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în războiul de reprimare a rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă au fost consemnate în iulie 1619 și au sosit din zona Țărilor de Jos spaniole. Apoi, un alt val de sosiri a fost confirmat în toamna aceluiași an. Ferdinand al II-lea se putea gândi acum la pregătirea ofensivei decisive spre Praga și înnăbușirea rebeliunii. „Prima coloană de 6.000 de pedestrași și 1.000 de cavaleri sub conducerea lui Marradas și Iohann al VIII-lea de Nassau au mărșăluit dinspre Provinciile Unite olandeze sub numele de «trupele Cercului Burgundiei», sub pretextul de a îndeplini obligațiile regiunii privind legislația de asigurare a păcii publice. Ei au evitat în mod deliberat teritoriile Uniunii de îndată ce au trecut din Alsacia spre Passau și de aici pentru a se alătura lui Bucquoy în Austria de Sus, în iulie 1619. O a doua coloană de 7.000 de italieni au traversat pasul Saint Gotthard și au coborât pe valea Etsch pentru a ajunge la Innsbruck pe 15 noiembrie 1619. 4000 dintre ei au continuat de-a lungul Rinului de Jos pentru a aduce întăriri Armatei Flandrei, lăsând doar 3.000 de soldați sub comanda lui Verdugo și Spinelli ca să mărșăluiască spre nord peste Drumul Aurului în Boemia, în ianuarie. O a treia coloană de 9.000 de spanioli și italieni au mărșăluit de la nord de Italia, târziu în 1620[...]”.

Principele protestant al Saxoniei, Johann Friedrich, deși era tentat să medieze în relația dintre Frederic al V-lea, implicat în rebeliunea nobililor cehi împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și suveran, și-a dat seama că nu era loc de manevră și a fost nevoit să ia partea suzeranului său, împăratul, în disputa în cauză. Liderul Ligii catolice a principilor din Imperiu, ducele Bavariei - Maximilian - i-a prezentat acestuia poziția potrivit căreia principele-elector de Palatin, Frederic al V-lea, s-a situat singur în afara cadrului legal în momentul în care a ales să se implice de partea nobililor cehi în rebeliunea declanșată împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, care era și suzeranul principilor din Sfântul Imperiu. Electorul Saxoniei, Johann Friedrich, a fost de acord cu adevărul legal și juridic prezentat de de ducele bavarez.

Prin atragerea celui mai important dintre principii protestanți din Sfântul Imperiu, electorul Saxoniei - Johann Friedrich - de partea împăratului Ferdinand al II-lea și a Ligii catolice în reprimarea rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă, practic, Uniunea protestantă a fost lipsită de orice mijloace de acțiune. Acordul final al neimplicării Uniunii protestante în disputa din Coroana Cehă s-a consemnat în iulie 1620, beneficiind și de medierea contelui de Angouleme, trimis de regele Franței. Liderul Ligii catolice din Imperiu, Maximilian, ducele Bavariei, a primit asigurarea neimplicării Uniunii protestante în viitoarea intervenție a ducelui de partea împăratului Ferdinand al II-lea în reprimarea rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă.

După ce și-a asigurat ajutorul militar al Spaniei, al Ligii catolice din Sfântul Imperiu și neutralitatea Uniunii protestante din același imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea s-a pregătit pentru ofensiva generală împotriva Confederației Boemiene a rebelilor protestanți din Coroana Cehă. Rebeliunea pe care o declanșaseră aceștia în mai 1618, la Praga, ajunsese în cel de-al treilea an al desfășurării ei și intrase pe drumul fără întoarcere în momentul în care nobilii cehi l-au depus pe Ferdinand al II-lea și l-au ales în locul lui pe Frederic al V-lea, electorul de Palatin. Dincolo de dorința reluării posesiei asupra teritoriile cehe de către Casa de Austria a Habsburgilor, Ferdinand al II-lea era decis să rezolve dubla ofensă ce i-a fost adusă: o dată de nobilii rebeli ce l-au depus de pe tron și de către electorul de Palatin din Sfântul Imperiu care a acceptat coroana cehă oferită de rebeli.

Ofensiva pregătită de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg împotriva rebelilor cehi a fost concepută din start în ideea creării a 6 corpuri de armată care urmau să îndeplinească diferite roluri. Generalul Dampierre a fost cantonat în jurul reședinței imperiale, Viena, cu 5.000 de oameni pentru a preîntâmpina orice alt gând de-al principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, de a ataca iarăși orașul. Contele de Bucquoy a primit sarcina, la comanda a 21.000 de soldați, să se îndrepte spre Austria de Jos pentru a-l alunga pe Cristian de Anhalt, comandantul unei părți din armata rebelilor cehi, ce se stabilise acolo anterior. Liderul Ligii catolice din Sfântul Imperiu, ducele Bavariei, Maximilian, a aranjat 8.000 de oameni de-a lungul „graniței” cu electoratul Palatinatului - pentru a împiedica vreun atac venit din această direcție, dat fiind faptul că electorul în exercițiu era nimeni altul decât regele rebelilor cehi de la Praga - Frederic al V-lea - iar cu alți 21.000 de soldați, ducele Maximilian a intrat în Austria de Sus, în iulie 1620. „Spania s-a alăturat prin invadarea Palatinatului Inferior, lăsându-l pe Johann Georg fără nicio opțiune decât să înceapă operațiunile împotriva Lusației în septembrie. Aceste mutări au fost în mod necesar pași pregătitori pentru asaltul final asupra Boemiei”.

După pregătirea tehnică a campaniei militare de avansare înspre teritoriile Coroanei Cehe și de reprimare a rebeliunii nobililor protestanți, după declanșarea propriu-zisă a operațiunilor în vara anului 1620, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a jucat și pe cartea negocierilor cu cei aflați în promixitatea sa. Nobilii protestanți din Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei nu aderaseră juridic la Confederația Boemiană a rebelilor, dar se constituiseră în ajutor militar și financiar pentru aceștia în lupta împotriva dinastiei imperiale. Acum, pe măsură ce corpul de armată condus de contele Bucquoy avansa prin Arhiducatul Austriei De Jos, împăratul i-a convins pe nobilii protestanți să renunțe la ostilitate contra promisiunilor că le va respecta toate drepturile confesionale și politice. Manevra a funcționat și cea mai mare parte a nobililor protestanți l-au recunoscut ca suveran, restul disidenților refugiindu-se în Coroana Cehă - Moravia - de unde erau deciși să își continue lupta alături de rebelii cehi.

Avansul armatei imperiale prin Austria Inferioară condusă de contele Bucquoy a fost completat de pătrunderea ducelui Bavariei, Maximilian, care a cucerit Linz-ul, moment în care protestanții radicali ce se opuseseră împăratului și-au părăsit domeniile. Trupele lor au fost înglobate în armatele fidele împăratului și care i-a declarat, între timp, în afara legii pe nobilii austrieci care se răzvrătiseră. Cristian de Anhalt, unul dintre comandanții trupelor rebelilor cehi prezenți în Austria Inferioară, s-a retras la timp din calea trupelor generalului Bucquoy și a celor conduse de ducele Bavariei, Maximilian. Pentru controlul Austriei Inferioare și Superioare au fost lăsați în urmă 5.000 de soldați conduși de Adam von Herberstorff iar grosul armatei imperiale și-a continuat pătrunderea înspre teritoriile Coroanei Cehe. Cel mai important aspect consemnat de istorici este faptul că Habsburgii au recăpătat controlul asupra Fiefurilor Ereditare „fără nicio bătălie”

În paralel cu operațiunile armatelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din fiefurile austriece asupra cărora recăpătaseră controlul și se pregăteau să avanseze spre Coroana Cehă pentru a anihila rebeliunea nobililor cehi ce era în desfășurare de doi ani - din 1618 -, în teritoriile Sfântului Imperiu corespunzătoare electoratului de Palatinat se desfășurau operațiuni secundare. Din moment ce electorul de Palatin, Frederic al V-lea, acceptase să devină regele rebelilor cehi de la Praga iar la ordinul împăratului Sfântului Imperiu care îi era în același timp suzeran - Ferdinand al II-lea de Habsburg - să renunțe la coroana cehă, refuzase să facă acest lucru, ordinul de interdicție imperială fusese pus asupra lui. Acest lucru i-a expus, automat, electoratul Palatinatului de Rin, în fața incursiunilor armatelor Habsburgilor spanioli ce se angajaseră de partea Casei de Austria a dinastiei.

Comandantul trupelor Palatinatului, generalul Ansbach, cu ajutor olandez și englez a reușit să strângă în jur de 30.000 de soldați în încercarea de a proteja teritoriul electoratului de Palatin, conștient că un atac din partea Spaniei cu trupe de Țările de Jos și angajată de partea Habsburgilor austrieci, se va produce. Succesul inițial din toamna anului 1620 al trupelor spaniole ce au reușit să preia câteva cetăți ale Palatinatului a fost posibil și datorită faptului că generalul Ansbach nu era dornic să lupte, sperând până în ultimul moment că Anglia va interveni și va media conflictul. Dar intervenția spaniolă a fost una cu bătaie lungă deoarece a menținut trupele Palatinatului în zonă, fără posibilitatea de a se deplasa spre Praga în ajutorul electorului devenit rege ale rebelilor cehi - Frederic al V-lea - ceea ce le-a oferit Habsburgilor austrieci o șansă în plus de a înfrânge rebeliunea din Coroana Cehă. Mai mult, la nivel psihologic, trupele olandeze angajate de partea Palatinatului s-au întors în Provinciile Unite cu dezamăgiri evidente legate de lipsa de unitate și reacție a Uniunii protestante din Sfântul Imperiu.

După intervenția Spaniei cu trupe din Țările de Jos în zona electoratului de Palatin din Sfântul Imperiu, pentru a forța trupele Palatinatului să rămână pe poziții și să nu poată oferi asistență militară electorului Frederic al V-lea, aflat pe tronul Regatului ceh și în plină dispută cu Ferdinand al II-lea de Habsburg, principele protestant al Saxoniei, Johann Friedrich, ancorat în realitate și-a dat seama că o eventuală negociere nu mai e posibilă. Fără prea multă tragere de inimă, nici el și nici generalii lui, s-a văzut nevoit să-și respecte angajamentele contractual-juridice față de suzeranul său, împăratul, și să atace și el Confederația Boemiană a rebelilor cehi, pătrunzând dinspre Lusația. „După ce a convocat Stările din Lusația pentru a i se înfățișa, Johann Georg a invadat-o într-un final, pe 3 septembrie 1620, cucerind partea de vest a celor două provincii. Margraful de Jägerndorf deținea controlul încă a estului acestora și plasase 2.000 de soldați la Bautzen[...] În ciuda obstrucțiilor din partea subordonaților, Wolfgang Mansfeld presa în continuare, forțând Bautzen-ul să se predea la 5 octombrie după ce nobilii și orașele din Lusația au acceptat garanțiile Saxoniei de prezervare a privilegiilor lor, în schimbul renunțării la apartenența de Confederația Boemiană, dar Jägerndorf încă rezista la Görlitz, în colțul de sud-est al provinciei, și era deja prea târziu în anotimp pentru a se începe operațiunile spre est, împotriva Sileziei”.

În vara anului 1620 situația principalului corp de armată al Confederației rebelilor cehi s-a găsit în pragul unor revolte interne legate de întârzierile plăților ce trebuiau făcute. În câteva săptămâni liderii de la Praga au găsit resurse pentru asigurarea lichidităților necesare, dar imobilitatea armatei rebelilor în acest timp a însemnat și o șansă ratată pentru Cristian de Anhalt de a bloca trupele generalului imperial Bucquoy, în Austria Inferioară, înainte de a se reuni cu cele le ducelui bavarez, Maximilian. Anhalt s-a îndreptat apoi spre Moravia, crezând că prin această direcție trupele imperiale vor avansa prin teritoriile cehe, numai că Ferdinand al II-lea a fost convins de varianta avansată de contele de Tilly, sfătuitorul ducelui bavarez: un atac direct spre Praga. Prin urmare, l-a pus pe Bucquoy în subordinea ducelui bavarez iar armata imperială și-a continuat avansarea spre Praga.

În vara anului 1620 atunci când trupele imperiale ale Habsburgilor, conduse de contele de Bucquoy, au pătruns în Austria Inferioară și l-au abordat pe Cristian de Anhalt ce ocupase zone din arhiducat cu trupele rebelilor cehi, comandantul acestora a intuit că Bucquoy se va îndrepta spre Moravia, apoi în direcția Praga. Numai că direcția a fost schimbată în ultimul moment printr-un ordin al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care, convins de ducele Bavariei - Maximilian - și consilierul acestuia, generalul Tilly, l-a pus pe Bucquoy sub comanda ducelui și a autorizat înaintarea direct spre Praga. Cu toate că primise ajutorul a încă 5.000 de soldați din partea Ligii catolice din Sfântul Imperiu, ducele Bavariei s-a văzut confruntat cu o altă problemă care a reprezentat una din imaginile sumbre ale Războiului de Treizeci de Ani pentru ambele părți combatante. „Febra ungurească”, un tip de holeră, a început să facă ravagii în rândul trupelor iar până la finalul anului - suntem în 1620 - circa 12.000 de soldați din tabăra imperială au murit din cauza epidemiei.

Ura confesională a fost manifestată cu la fel de multă cruzime și împotriva catolicilor. Atunci când cazacii polonezi și-au făcut intrarea în Moravia, luptând de partea Habsburgilor, au dezmembrat organizarea unei nunți, omorând mirele și răpind mireasa. Ferdinand al II-lea de Habsburg, într-o scrisoare adresată principelui protestant al Saxoniei, îi menționa comportamentul trupelor maghiare din momentul atacului asupra Vienei. „aici ei s-au cantonat și (se spune) i-au despuiat pe oameni de ultimele fire de ață, i-au ruinat, luând o mare parte dintre ei drept prizonieri, supunându-i unor nemaiauzite torturi pentru a găsi bani și bunuri, luând cu ei numeroși băieți de 12-16 ani și purtându-se foarte rău cu femeile gravide și cu alții, încât mulți dintre ei au fost găsiți morți peste tot pe drumuri. Au tras frânghii în jurul gâtului oamenilor, strangulându-i atât de tare încât ochii le-au sărit din cap”. Tot împăratului i-a fost atribuită o replică ce a rămas definitorie pentru ura confesională manifestată de ambele părți în timpul Războiului de Treizeci de Ani: „Într-adevăr, dușmanul s-a purtat atât de rău peste tot, încât aproape nimeni nu-și mai amintește dacă de o asemenea tiranie s-a putut auzi vreodată din partea turcilor”.

Încă din debutul evenimentelor legate de rebeliunea nobiliară din Coroana Cehă împotriva Habsburgilor austrieci, considerat punct de debut al Războiului de Treizeci de Ani, s-a făcut simțite atitudini, potențate și de radicalizarea confesională, între combatanți, dintre cele mai teribile. Așa cum clerul catolic din fiefurile austriece ale Habsburgilor, mai ales după preluarea inițiativei de către armata imperială, a „contribuit” cot la cot cu oamenii de rând și soldații la acte de cruzime împotriva protestanților, interpretați - dincolo de „trădarea confesională” - și ca trădători față de dinastia imperială. Mai mult, în elanul distrugerilor, al confuziei și urii confesionale, nu au scăpat nici proprietăți ale bisericilor și mănăstirilor catolice din fiefurile amintite.

Disensiunile între comandanții trupelor rebelilor cehi ai Confederației Boemiene, unele dintre ele ținând de orgoliul personal, au împiedicat cooperarea eficientă, ceea ce a dus la imposibilitatea acestora de a bloca avansul corpului de armată imperial condus de contele Bucquoy și pe cel condus de ducele Bavariei, Maximilian. Cristian de Anhalt, mâna dreaptă a regelui rebelilor cehi, Frederic al V-lea, s-a grăbit spre Tabor, unde a încercat să blocheze înaintarea spre Praga a trupelor imperiale. Contele von Mansfeld s-a întors dinspre Bavaria, unde încercase să-i distragă atenția ducelui de Bavaria prin simularea unui atac asupra ducatului, în ajutorul lui Anhalt. Maximilian a ocolit cu armata imperială Taborul, pe lângă Prachatice, și și-a așezat tabăra la Pilsen.

În momentul în care armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, comandată de ducele Bavariei, Maximilian, se afla cantonată în teritoriile cehe, la Pilsen, în pregătirea ultimului avans spre Praga, s-a produs primul declic serios în organizarea militară a Confederație Boemiene a rebelilor cehi. În octombrie 1620, contele Ernst von Mansfeld l-a abordat pe generalul Tilly, unul dintre consilierul ducelui bavarez, în vederea discutării unei eventuale defectării a lui Mansfeld cu oamenii din subordine din armata rebelilor înspre tabăra imperială. Situația nu era fericită nici pentru trupele imperiale, din cauza bolilor și a frigului, mulți dintre soldați decedând. Pentru moment, lui Tilly i s-a părut suspectă abordarea lui Mansfeld și a respins discuțiile.

La sugestia generalului Tilly, omul de încredere al ducelui Bavariei, Maximilian, totodată numit de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și comandantul suprem al armatei imperiale, s-a decis ridicarea taberei de la Pilsen și avansarea cât mai rapidă spre Praga, în vederea înfrângerii armatelor nobililor protestanți rebeli. S-a trecut peste obiecțiile generalului Bucquoy, generalul spaniol Baltasar Marradas a fost lăsat să apere Pilsenul, iar Wallenstein - acel Wallenstein al cărui nume avea să devină cunoscut în faza medie și târzie a Războiului de Treizeci de Ani - a fost trimis în nord-vestul Regatului ceh unde să facă joncțiunea cu trupele saxone. Încercând să blocheze calea avansării armatei imperiale spre Praga, Cristian de Anhalt s-a îndreptat cu trupele rebelilor cehi la Rakovnic.

Încercând să ridice moralul armatei rebelilor Confederației Boemiene, Frederic al V-lea, electorul de Palatin, numit rege al Coroanei Cehe de către nobilii rebeli, s-a deplasat de la Praga, la Rakovnic, acolo unde se aflau trupele conduse de Cristian de Anhalt ce încercau să oprească înaintarea armatei Habsburgilor spre Praga. Dar într-un moment de neatenție, armata imperială condusă de ducele Bavariei, Maximilian, i-a ocolit pe rebeli și s-a îndreptat spre Praga. În disperare și observând târziu schema, Anhalt, printr-un marș forțat i-a ajuns din urmă, la Muntele Alb, la 8 km de Praga, acolo unde s-au așezat ambele tabere pentru confruntarea finală. „Maximilian era blocat în fața acestei poziții din 27 octombrie. Bucquoy a fost rănit grav într-o încăierare pe 3 noiembrie, dar un tren de aprovizionare a sosit în ziua următoare, ridicând moralul. Maximilian și Tilly știau că dispun de puțin timp la dispoziție pentru a forța o bătălie înainte ca iarna să suspende operațiunile și să îi dea șansa unei refaceri lui Frederic. Acoperită de ceața dimineții și de zgomotul unor muschetari rămași să îi distragă pe Confederați, armata s-a strecurat prin împrejurul coamei pe 5 noiembrie și a gonit spre Praga. Anhalt și-a dat seama de pericol mai târziu în acea seară, și și-a forțat oamenii în marș pentru a trece în fața oponenților, atingând Muntele Alb, la circa 8 km vest de oraș, la miezul nopții, pe 7 noiembrie”.

De bătălia de la Bila Hora - Muntele Alb - poziționat la 8 km de capitala Coroanei Cehe, Praga, depindea reușita și existența pe mai departe a Confederației Boemiene a nobililor protestanți rebeli sau anihilarea ei completă de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. De soarta acestei bătălii care a închis primul episod al războiului declanșat ulterior - Războiul de Treizeci de Ani - depindea și soarta regelui ales de rebelii cehi, Frederic al V-lea, elector de Palatinat, și relația principatului de Palatin în cadrul Sfântului Imperiu condus de Ferdinand al II-lea. Armata imperială de sub autoritatea ducelui Bavariei, Maximilian, și cea a rebelilor, sub comanda lui Cristian de Anhalt, se aflau față în față în noiembrie 1620, iar poziția lui Anhalt era una mai bună, strategic vorbind, decât cea a trupelor imperiale. Finalul a fost însă devastator pentru soarta Confederației Boemiene a nobililor protestanți. Bătălia de la Muntele Alb, Bila Hora din 8 noiembrie 1620 dintre armata imperială a Habsburgilor și trupele rebelilor protestanți din Coroana Cehă, conduse de Cristian de Anhalt, a debutat printr-un baraj de artilerie, urmat de o salvă generală și sincronizată a artileriei imperiale ce a dat semnalul pentru avansul armatei. Grupul armatelor împăratului s-a apropiat de traversarea râului îngust pentru a începe urcarea pe colina unde erau așezate liniile rebelilor, același lucru fiind efectuat și de către trupele Ligii catolice dar care erau mai expuse din cauza distanței mai lungi pe care o avea de străbătut până la traversare, precum și a pantei mai abrupte.

În debutul lunii noiembrie 1620, armatele opozante, cea a Habsburgilor și cea a rebelilor cehi, se aflau față în față la Muntele Alb, Bila Hora, la 8 km spre vestul capitalei Coroanei Cehe, Praga. De rezultatul confruntării depindeau atât situația Confederației Boemiene a rebelilor, soarta lor fizică ulterioară - din cauza rebeliunii împotriva împăratului pe care au operat-o - și, totodată, de ea mai depindea și situația electorului de Palatin - Frederic al V-lea - și raportul dintre principatul de Palatin și împăratul Sfântului Imperiu din care electoratul făcea parte. Și cum electorul Frederic al V-lea acceptase coroana Regatului ceh din partea rebelilor, după ce aceștia l-au depus pe regele ales, Ferdinand al II-lea de Habsburg, iar la cererea lui Ferdinand care devenise împărat și suzeran al electorului, Frederic al V-lea a refuzat să se retragă de pe tronul ceh și să revină în legalitate, înfrângerea rebelilor la Muntele Alb ar fi fost catastrofală pentru elector.

Înaintea confruntării finale dintre armata Habsburgilor și cea a Confederației Boemiene a rebelilor din Coroana Cehă de la Muntele Alb, de lângă Praga, din noiembrie 1620, Cristian de Anhalt, comandantul rebelilor, a vrut să își întărească poziția, oricum mai bună decât a armatei imperiale, dar s-a lovit de refuzul sodaților din subordine. Deja la activ cu câteva revolte în ultimele luni, aceștia au refuzat să sape sanțuri pe vârful dealului unde se aflau, motivând să sunt obosiți și că „săpatul este pentru țărani” (Peter H. Wilson, p. 302). Rebelii beneficiau de 11.000 de soldați pedeștri, 5.000 de oameni în formațiile de cavalerie și alți 5.000 de soldați de cavalerie ușoară din Ungaria și Transilvania, oferiți de principele Gabriel Bethlen. Anhalt și-a dispus trupele în stilul de luptă operat de olandezi în Provinciile Unite împotriva Spaniei, și în ciuda lipsurilor de artilerie - dispunea de doar câteva tunuri - starea de spirit era relativ bună în rândul trupelor. În așteptarea ciocnirii, încrezător în victorie, electorul Frederic al V-lea a părăsit tabăra comandantului Anhalt și s-a întors la Praga unde, în dimineața bătăliei, pe 8 noiembrie, lua micul dejun liniștit.

În dimineata zilei de 8 noiembrie 1620, avangarda armatei imperiale a avansat spre tabăra rebelilor cehi, asigurând culoarul pe care urma să înainteze grosul armatei imperiale. Numeric, armata imperială era de două ori mai numeroasă și mai bine echipată cu piese de artilerie, dispusă în stilul de luptă patentat de spanioli, cu 10 „blocuri” compacte de soldați, încadrate de escadroane mici de cavalerie. Starea de spirit era infinit mai bună în rândul trupelor Habsburgilor. Comandanții regimentelor s-au reunit pentru consfătuire, iar soldații de rând au fost angrenați în slujba ținută de preoți în dimineața bătăliei. După ce generalul Bucquoy a opinat că ar fi mai oportune manevre de slăbire a rezistenței treptate a rebelilor, comandantul armatei imperiale, ducele Bavariei Maximilian susținut și de generalul Tilly, a decis atacul final împotriva trupelor Confederației Boemiene conduse de Cristian de Anhalt. Oricum, soldații de rând în mare lor majoritate, erau favorabili unui atac decisiv, mulți dintre ei fiind sătui de permanenta urmările de trupelor rebelilor prin teritoriile cehe.

Bătălia finală de la Muntele Alb dintre armata imperială a Habsburgilor și trupele Confederației Boemiene a nobililor protestanți din Coroana Cehă a fost un fiasco total. Dacă în cei 2 ani de la declanșarea rebeliunii nobiliare de la Praga, trupele rebelilor s-au dovedit redutabile pentru armata imperială, în momentul final în care ar fi trebuit să conteze cel mai mult pentru cauza lor, au făcut, practic, figurație. Momentul vorbește de la sine despre lipsa de încredere ce domnea în ajunul confruntării în tabăra rebelilor. Rând pe rând au părăsit câmpul de luptă regimentele Confederației, fără să se angajeze serios în luptă. „Văzându-și proprii cavaleri retrăgându-se, regimentul lui Thurn a tras o salvă generală de la distanță mare și a fugit. Fiul lui Anhalt a încercat să „repare” situația cu propriul regiment de cavalerie din linia a doua a Confederaților, oamenii lui folosindu-și pistoalele pentru a-și deschide calea, străpungând un regiment imperial. Pentru un scurt moment a părut că e posibil ca soldații Confederației să smulgă victoria, dar tot mai mulți cavaleri imperiali soseau și chiar Bucquoy s-a afișat, în ciuda rănii anterioare, pentru a trece peste infanterie. Anhalt junior a fost capturat și într-o oră de la declanșarea operațiunii principale, cavalerii Confederației erau în plină retragere, multe unități retrăgându-se de pe linia frontului fără ca măcar să fi tras un foc. Infanteria cehă a urmat la scurt timp, în timp ce ungurii au fugit, unii acoperindu-și retragerea ordonată prin viile ce acopereau drumul spre Praga[...]panica s-a împrăștiat din vestea că soldații cazaci polonezi ai lui Bucquoy au trecut prin sud-vestul coamei, ocolind-o, aflându-se deja în spatele lor. Moravii lui Schlick de pe dreapta au rezistat mai mult, în mare măsură datorită timpului mai mare de care a avut nevoie Tilly ca să ajungă la ei, dar au cedat și ei în jurul orei 1.30 p.m. Câțiva supraviețuitori au mai rezistat pentru o jumătate de oră în Palatul de Vară înainte de a se preda”.

Vestea înfrângerii armatei Confederației Boemiene, la Muntele Alb, a sosit în capitala Praga, aflată la 8 km de locul bătăliei, la urechile regelui Frederic al V-lea, elector de Palatin, puțin după orele amiezii, când se pregătea de prânz. Și-a dat seama și din numărul răniților care soseau în oraș. Pierderile în vieți au fost relativ egale de ambele părți, puțin peste 600, dar diferența a fost făcută de numărul mare de răniți de partea rebelilor - peste 2.000 - și a celor care s-au predat trupelor imperiale. Chiar și în asemenea condiții, poziția nobililor rebeli din Praga și a lui Frederic al V-lea nu era un dezastruoasă, dat fiind faptul că beneficiau de protecția zidurilor capitalei iar timpul era de partea lor: iarna era la orizont iar un asediu din partea armatei imperiale ar fi fost exclus sau foarte puțin probabil. Cu toate acestea, lovitura cea mai importantă dată de armata imperială a Habsburgilor condusă de Maximilian, ducele Bavariei, a fost dată moralului trupelor Confederației, care nu vedeau nicio ieșire favorabilă pentru cauza lor.

După ce bătălia de la Muntele Alb din 8 noiembrie 1620 a consfințit înfrângerea armatelor Confederației Boemiene a nobililor cehi în fața armatei imperiale a Habsburgilor, situația nu era un catastrofală pentru regele rebelilor cehi, Frederic al V-lea, aflat sub protecția zidurilor Pragăi și a iminentei sosiri a iernii, ceea ce făcea improbabil un eventual asediu al armatei imperiale asupra orașului. Victoria totală a fost obținută însă, spre surprinderea totală a generalilor armatei Habsburgilor, din cauza moralului foarte scăzut al nobililor cehi, al regelui Frederic al V-lea, și al soldaților pe care îi aveau la dispoziție în capitala Regatului ceh. Fără luptă, rebelii au predat orașul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, iar prin acest eveniment rebeliunii nobiliare protestante declanșate în urmă cu doi ani i-a fost pus punct.

Electorul de Palatin, ce s-a aventurat în riscantul serial de partea rebelilor împotriva Habsburgilor, a pariat și a eșuat masiv. Din acest moment, s-a ales cu porecla „regele de-o iarnă” - pentru că fix o iarnă a apucat pe tronul Regatului ceh - și cu un dușman de temut: împăratul Sfântului Imperiu, și suzeranul lui, Ferdinand al II-lea. „Conducerea Confederației a fost cu totul jalnică. Tschernembl și fiul lui Thurn, Franz, au încercat să organizeze o apărare pe Podul Carol pentru a-i împiedica pe bavarezi să treacă râul. Frederic a ezitat, dar Anhalt și bătrânul Thurn au crezut că situația era fără speranță. Regina Elisabeta, însărcinată într-un stadiu avansat cu al cincilea copil, a părăsit orașul devreme în dimineața următoare. Soțul ei s-a temut că orășenii nervoși l-ar putea împiedica să fugă dacă ar lua coroana cu el, prin urmare a abandonat-o împreună cu celelalte însemne și cu numeroase documente confidențiale și s-a alăturat curentului de refugiați ce se îndrepta spre ieșirea din estul orașului”.

O masă de oameni a părăsit capitala Coroanei Cehe, Praga, după înfrângerea armatelor Confederației nobililor rebeli de către armata imperială a Habsburgilor, la Muntele Alb, în noiembrie 1620. Printre cei care au fugit în grabă, înainte ca armata imperială să intre sau chiar atunci când intra în oraș, s-a aflat și „regele de-o iarnă” al rebelilor, electorul de Palatinat, Frederic al V-lea. La intrarea trupelor imperiale în Praga, ducele Bavariei, totodată și comandantul întregii armate imperiale - Maximilian - a oferit amnistie susținătorilor Confederației care s-au demobilizat rapid. Cei care au rămas încă în oraș în orele și zilele următoare după intrarea armatei Habsburgilor în oraș - dintre susținătorii rebeliunii - au fost măcelăriți. Confederația s-a destrămat după ce Frederic al V-lea a fugit, iar provinciile tradiționale ale Coroanei Cehe s-au grăbit să recunoască din nou autoritatea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg asupra teritoriilor cehe.

La o zi după înfrângerea armatelor Confederației Boemiene a nobililor rebeli din teritoriile cehe de către armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, condusă de ducele Bavariei - Maximilian -, după o scurtă cochetare cu o eventuală rezistență în capitala Coroanei Cehe, Praga, în fața unui eventual atac al armatei imperiale, regele rebelilor, Frederic al V-lea, s-a strecurat prin mulțimea care părăsea orașul. La intrarea armatei imperiale în oraș, în confuzia creată, erau pe punctul de a captura „trenul de bagaje” al electorului care a scăpat la limită. Apoi, ducele Bavariei, mandatat de împăratul Ferdinand al II-lea cu conducerea supremă a armatei imperiale trimise împotriva rebelilor, le-a oferit amnistia luptătorilor Confederației rebelilor care au ales să depună armele și să părăsească orașul. Cei care au rămas, au făcut-o pe riscuri proprii. „Trupele imperiale intrau deja în oraș prin partea de vest a orașului, prinzând chiar coada trenului regal de bagaje. Mulți dintre confederați încă zăboveau prin preajmă, cerând plata pentru serviciile militare, dar s-au împrăștiat imediat ce Maximilian le-a acordat amnistia pe 10 noiembrie. Aceia îndeajuns de naivi să rămână în oraș au fost măcelăriți în următoarele zile. Orașul era îndesat de bogății, vite, și alte bunuri aduse acolo pentru siguranță înaintea desfășurării bătăliei și acum abandonate în retragerea precipitată. Pe lângă casele și vilele goale totul era prea tentant pentru trupele victorioase ce au început să confiște ceea ce găseau în stradă, apoi pătrunzând în case și, în final, jefuind cu sălbăticie”.

După intrarea armatei imperiale în Praga în noiembrie 1620 Confederația Boemiană a nobililor rebeli protestanți s-a destrămat, rând pe rând fiecare provincie revenind la recunoașterea autorității împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg pe care îl depuseseră din poziția rege al Coroanei Cehe. „Regele de-o iarnă”, Frederic al V-lea, a părăsit în grabă Praga și după un periplu prin Silezia și Lusacia a ajuns în Sfântul Imperiu, în zona Brandenburgului. Cele câteva poziții menținute de rebeli în Moravia au fost abandonate și ele, dezintegrarea Confederației fiind evidentă. Mai mult, la presiunea principelui Saxoniei, Silezia și Lusația au revenit și ele la gânduri mai bune față de împăratul Ferdinand al II-lea și tot ce puteau spera nobilii care s-au răzvrătit de aici era ca pedeapsa suveranului să fie blândă.

Aliatul Confederației Boemiene a nobililor rebeli din toamna anului 1619, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, încă din debutul toamnei anului 1620 cu două luni înaintea de confruntarea de la Bila Hora, Muntele Alb, declanșase o nouă incursiune din Ungaria înspre Viena. Prima oprire era la Pressburg, Bratislava de astăzi, capitala Ungariei Habsburgice unde intenționa să convoace o Dietă pentru a putea fi încoronat legal, după proclamarea lui ca rege al Ungariei din anul precedent. S-a baricadat în oraș chiar înainte să sosească armata imperială formată din cazaci polonezi, trupele Habsburgilor și haiduci croați. Cam în același timp în care armata imperială se afla în preajma Pressburg-ului, trupele trimise de Bethlen în ajutorul rebelilor cehi pentru bătălia de la Muntele Alb - circa 9.000 - se întorceau rapid spre Ungaria.

Imperiul Otoman nu a intervenit în confruntarea dintre Habsburgi, rebelii cehi și principele Gabriel Bethlen - așa-numitul acord dintre sultan și regele rebelilor din vara anului 1620 de la Praga, Frederick al V-lea -, fiind imaginat de sultan drept o eventuală monedă de presiune și schimb cu împăratul Ferdinand al II-lea și nu ca pe o alianță serioasă. Victoria taberei imperiale de la Muntele Alb l-a făcut pe sultan să se felicite pentru alegerea făcută. Mai mult, situația principelui Transilvaniei, Gabrile Bethlen, cu iluzii de rege al Ungariei, s-a înrăutățit când trupele din Pașalâcul de la Buda au preluat orașul de frontieră Vac. Nobilii din jurul lui Bethlen deja începeau să îl preseze pe acesta să revină la termenii unui armistițiu cu împăratul, atât cât se mai putea ieși onorabil pentru ei din situația respectivă.

Analizând întregul episod al rebeliunii nobiliare din teritoriile Coroanei Cehe, aspect ce a marcat debutul Războiului de Treizeci de Ani, istoricii, plecând de la episodul defenestrației din mai 1618, trecând prin proclamarea Confederației Boemiene și ajungâng în momentul înfrângerii rebeliunii de la Muntele Alb din 1620, au ajuns la concluzia că nu balanța forței financiară a fost decisivă în eșecul rebeliunii. A fost, de fapt, un mix între dezorganizarea militară din tabăra rebelilor, mai ales în lunile de vară premergătoare ciocnirii din toamna anului 1620, precum și inadecvarea liderilor rebeliunii și a regelui ales de ei, Frederic al V-lea, de a dezvolta și mări starea potențială antihabsburgică din provinciile Coroanei Cehe. A mai fost, de asemenea, o cauză a eșecului și lipsa ajutorului „extern”, rebeliunea nebeneficiind, în mod real, în anii desfășurării ei de o importantă contribuție din partea regatelor europene. În sfârșit, diferențele de cultură politică dintre regiunile Coroanei Cehe, fiecare dintre ele cu o distinctă tradiție instituțională provincială, au cotizat la pasivul și eșecul rebeliunii nobiliare.

Cauzele pe care le-au identificat istoricii în înfrângerea finală a armatei rebelilor de la Muntele Albe în fața armatei imperiale, din toamna anului 1620, au ținut de un complex de particularități locale și nepotriviri de moment. Cristian de Anhalt, omul de încredere al regelui ales de rebeli, Frederic al V-lea, într-o adresă ulterioară către regele fugar din Praga înspre electoratul de Palatin pe care îl conducea, îi indica, în opinia lui, drept cauze ale eșecului general lipsa combativității trupelor nemulțumite tot mai des de sistemul de plată, fenomenele de insubordonare și lipsa unui ajutor extern militar, real, consistent, pentru a face față armatei imperiale. Sursele financiare nu au fost identificate printre primele cauze ale eșecului rebelilor.

În fapt, una dintre cauzele majore ale eșecului final de la Muntele Alb în fața taberei imperiale a rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă, din 1620, a fost legată de incapacitatea liderilor rebeliunii și a regelui ales de ei, Frederic al V-lea, de a capacita și canaliza revolta și sentimentul antihabsburgic din provinciile Coroanei Cehe. Apoi, la fel de important, o altă cauză a eșecului a fost semnalizată de diferențele semnificative culturale și de cultură politică dintre provinciile din teritoriile cehe, fiecare dintre ele cu un traseu instituțional distinct.

Elementele de coeziune, atât cât au existat ele, în rândul membrilor Confederației Boemiene și a colaborării din anii rebeliunii antihabsburgice cu celelalte Stări nobiliare din Ungaria și Arhiducatul Austriei, au fost date de sentimentul de apartenență la ideea de coroană regală, a cărui garanție era reprezentată de existența și prezervarea drepturilor Stărilor nobiliare. De aceea, diferențele de limbă sau confesionale au avut prea puțină influență în manifestarea rebeliunii. Această coeziune a Stărilor nobiliare s-a putut observa și în modul în care își imaginau ei forma Coroanei Cehe după proclamarea Confederației Boemiene, Regatul ceh fiind tot o monarhie în care Stările recunoșteau un rege care era obligat să le atașeze actului puterii.

Diferențele confesionale dintre partizanii rebeliunii au constituit un impediment sau nu, în funcție de fiecare provincie cum, în mod identic, diferențele lingvistice au fost sau nu o barieră în calea coeziunii mișcării de rebeliune. Ceea ce a lipsit, cu adevărat, consideră istoricii, a fost un element de cultură politică, un scop comun care să traverseze diferențele confesionale și lingvistice. „Eșecul de a mobiliza resursele a indicat incapacitatea conducerii de a dezvolta potențialul rebeliunii. Aceasta este conținută într-o cultură comună politică, nu în religie, limbă sau etnicitate, toate acestea divizând adepții. Protestanții formau o majoritate în Boemia, Moravia, Silezia, Lusația și Austria, dar le lipsea un crez comun. Chiar și acolo unde existau puternice similitudini teologice, precum cele dintre calvinii din Palatinat și Uniunea de la Brethren, factori culturali puteau surclasa acest aspect, după cum a putut observa și Frederic[...] Boemii erau în mare măsură cehi, dar mulți dintre nobilii lor vorbeau germană. Invers, unele dintre familii cu nume german vorbeau cehă, în timp ce moravii vorbeau ceha și slovaca, iar silezienii germana sau poloneza[...]Loialiștii de frunte ai Habsburgilor, precum Lobkowitz, Martinitz și Slavata erau vorbitori de limbă cehă, în timp ce alte familii precum Waldsteins, Dietrichsteins, Kinskys, Kaunitz, Czernin și Tiefenbachs aveau membrii în ambele tabere”.

Un alt motiv al eșecului rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă a fost imposibilitatea obținerii unui sprijin social major pentru mișcarea lor. Spre exemplu, utraquiștii, atrași inițial la declanșarea rebeliunii de mișcare, s-au distanțat în momentul în care plata taxelor militare a căzut pe umerii lor. În aceeași linie, atacurile țăranilor cehi sau austrieci de apărare a bunurilor proprii împotriva rechiziționării sau luării cu forța de către soldați, s-au produs asupra ambelor tabere. Mai mult decât atât, în momentul în care unul dintre nobilii protestanți austrieci, susținător al rebeliunii nobiliare antihabsburgice din Coroana Cehă a declarat că e dispus să elimine juridic iobăgia dacă țăranii îi vor oferi suport militar, ceilalți nobili au declarat îngroziți că mai bine ar face un pact cu sultanul otoman.

Orgoliile personale ale comandaților rebelilor cehi de pe liniile frontului au reprezentat și ele o cauză punctuală a pierderii anumitor bătălii în fața trupelor Habsburgilor. În linia aceasta, sistemul de legături vasalice au jucat un rol în defavoarea rebelilor. Beneficiarul acestora a fost suzeranul mai tuturor celor implicați în război: împăratul Ferdinand al II-le de Habsburg. „Caracterul individual al vasalității oferea oamenilor șansa de a schimba părțile, urmărind obținerea iertării în schimbul unei corespunzătoare și umile supuneri. Ferdinand a „jucat” pe cartea aceasta, alegând cu grijă pe aceia pe care îi declara în afara legii, lăsând majorității dintre ei opțiunea să de a-și obține iertarea”.

În ceea ce privește rebeliunea nobililor protestanți din Coroana Cehă împotriva Habsburgilor din 1618, declanșarea ei a fost interpretată ca o reacție a Stărilor nobiliare la centralizarea tot mai mare a puterii și la diminuarea până la atenuare a partajării actului de putere dintre nobilii cehi, obișnuiți în asemenea stil, și împărații din dinastia de Habsburg care manifestau deja tendința de centralizare a actului puterii. Patina confesională a conflictului - nobilii protestanți vs nobilii catolici și persoana împăratului - a fost o cauză de intensitate mai mică sau mai mare în conflict, doar dacă o analizăm integrat alături de accesul la resurse și fidelitatea față de dinastia imperială. Practic, Habsburgii favorizau nobilimea catolică și implicit accesul la resurse și putere dintr-o valorizare a ideii de fidelitate și onoare pe care nobilii o puneau în relație cu exercitarea datoriei pe care o primeau de la suveran, mai degrabă decât cu o precondiție sine qua non, legiferată, de a accede în funcții.

Declanșarea rebeliunii nobililor protestanți din teritoriile Coroanei Cehe împotriva Habsburgilor a fost interpretată de către istorici ca o reacție a Stărilor nobiliare la tendința tot mai pregnantă a dinastiei de Habsburg de a centraliza actul puterii, în condițiile în care Stările nobiliare din Coroana Cehă, și nu numai, aveau o tradiție a partajării actului de putere cu regele de pe tron. Fidelitatea față de coroana imperială, și implicit accesul la resurse, au transformat din simpatizanții catolicismului candidații preferați ai împăraților la funcțiile din administrație, ceea ce a dat o patină confesională rebeliunii de mai târziu.

Transformarea curții imperiale într-un loc în care contactele personale deveneau din ce în ce mai importante pentru acumularea de capital social, cultural și implicit financiar - acest nou raport al imaginării rolului curții de către Habsburgi - a jucat și el un rol în antagonizarea raportului dintre nobilii protestanți și cei catolici, care erau preferați, dar nu legal favorizați - încă - în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Și cum locul unde se stabileau legături și contacte devenise curtea imperială, accesul la resurse și putere se făcea mult mai ușor pentru cei care erau angrenați deja în anturajul ei. În mare lor majoritate, Stările nobiliare protestante, chiar dacă au rămas conectate de puterea centrală, au devenit periferice în raport cu resursele și capitalul cultural.

Fenomenul anturării nobililor catolici la curtea imperială a Habsburgilor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și preeminența acestora în funcțiile administrative a dus la accelerarea procesului de deposedare de terenuri a nobililor protestanți. Acesta era în directă corelație cu remunerațiile obținute de acești funcționari din solda imperială pentru serviciile prestate la curte, ceea ce le oferea fluxul financiar și posibilitatea de a achiziționa pământ din partea celor care ajungeau în pragul sărăciei. Spre exemplu, în Fiefurile Ereditare Austriece, nobilii protestanți au devenit proprietari minoritar în ajunul izbucnirii rebeliunii nobililor din Coroana Cehă, în care s-au implicat activ și nobilii protestanți austrieci. Acest lucru a însemnat inversarea situației din deceniile anterioare, prin răsturnarea, practic, a raportului de putere financiară.

Familiile nobiliare protestante au încercat să compenseze pierderea de capital economic și social prin acumularea unui capital cultural ce le-ar fi permis accesul în noua paletă de funcții create la curtea imperială. Trimiși în spațiul german pentru a studia la universități, ei se întorceau însă, pe fondul Reformei protestante care bântuia deja Sfântul Imperiu, cu o versiunea tot mai radicalizată a raportului confesional dintre protestantism și catolicism. Acumularea acestor tensiuni și decontul lor s-au suprapus cu un alt moment, cel al preluării puterii de Ferdinand al II-lea după moartea împăratului Matia de Habsburg. Acest episod de ascuțire a rivalității a fost datorat unei schimbări a abordării culturii politice de către suveranii Habsburgi într-o perioadă în care patronajul și relația directă și personală cu suveranul erau normative. Practic, un împărat își aducea proprii oameni, indiferent cât de relevanți fuseseră funcționarii anteriori ai curții pentru fostul împărat. „Situația a fost exacerbată de două relativ apropiate succesiuni imperiale. Oficialii încă serveau persoana monarhului, nu un stat impersonal. Nu exista securitatea locului de muncă iar un nou conducător era liber să demită sfătuitorii predecesorului său și să-și numească favoriții. Acest aspect s-a dovedit în mod precis divizator în 1619, atunci când Ferdinand al II-lea și-a adus în guvernul fiefurilor Habsburgilor și cel imperial exclusiv clientela lui catolică din Austria Interioară, înlocuind mulți dintre protestanții care se aflau încă în exercițiu”.

Trebuie menționat faptul că, iar acest lucru este important pentru stabilirea originilor izbucnirii rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă și debutul Războiului de Trezeci de Ani, între nobilii protestanți din Arhiducatul Austriei și rebelii din Coroana Cehă a existat doar un acord de colaborare și nu o apartenență la Confederația înființată de nobilii cehi la Praga. Doar aripa radicală a nobililor protestanți din teritoriile austriece au participat efectiv militar la rebeliunea împotriva Habsburgilor, cei mai mulți declarându-se neutrii, iar o parte bună dintre ei recunoscând autoritatea împăratului Ferdinand al II-lea. Similaritatea confesională protestantă nu a constituit motiv de omogenitate printre nobilii mișcării împotriva Habsburgilor. Ura confesională a devenit simptomul prezent și manifestat cu cruzime în timpul desfășurării operațiunilor militare, dar nobilii protestanți nu și-au imaginat coeziunea bazându-se pe simpatia lor confesională comună. Ea nu avea nimic de oferit, tot varianta tradițională fiind cea mai oportună: „[...]identitatea de grup a nobilimii unite și recompensată prin favor regal”.

Fenomenul care s-a produs spre finalul secolului al XVI-lea s-a sintetizat într-o formă de reașezare a culturii politice promovate de dinastie - cea de preferință exprimată pentru nobilii catolici - dar nu în mod absolut prin bararea legală a accesului în demnități a nobililor protestanți. „Decizia Habsburgilor de a face din catolicism piatra de temelie a loialității politice a dat centralizării un caracter confesional, deși acolo nu era vorba despre nimic catolic[...]Oportunitățile limitate pentru numiri politice și militare i-a încurajat pe protestanți să se identifice cu o lume romanțată a lordului paternalist proprietar de terenuri, ceva ce găsea directă expresie prin patronajul lor asupra numirilor din parohii[...]puterea se deplasa spre centru odată cu creșterea taxării regulate, ceea ce a îmbunătățit abilitățile coroanei de a remunera serviciile prin salarii, mai degrabă decât prin granturi funciare. Aceste relații erau încă timpuriu moderne, de vreme ce erau mediate prin intermediul curții conducătorului, decât printr-o relație impersonală cu statul; și pentru că au rămas personale, capitalul cultural a căpătat o importanță considerabilă. Precum alți prinți, Habsburgii au susținut concepte emoționale precum încrederea, fidelitatea, prestigiul și onoarea, recompensându-i pe cei care manifestau aceste virtuți în timpul îndeplinirii serviciilor.