Interpretarea clasică a declanșării Războiului de Treizeci de Ani este conectată de izbucnirea rebeliunii nobiliare boemiene împotriva Habsburgilor, în 1618. Însă pornită de la un conflict intern, internaționalizarea rapidă a conflictului a uimit pe toată lumea, iar motivele au fost concrete. Paradoxal, tocmai stabilitatea pe care au resimțit-o cei care s-au angrenat unul câte unul în conflict, în raport cu vecinii lor, le-a oferit încrederea de a se aventura în ceea ce trebuia să fie „o afacere internă a Sfântului Imperiu”. „Rapida internaționalizare a conflictului este înșelătoare. Europa nu era gata de război în 1618, de fapt toate marile puteri erau măcinate de propriile probleme[...]Cu rivalii aparent preocupați, fiecare putere s-a simțit confortabil să intervină în Imperiu. Puțini au intenționat ca intervenția lor să ducă la un conflict major și niciunul nu s-a gândit la un conflict care să dureze 30 de ani”.

Trebuie menționat faptul că, deși în mod oficial împăratul Matia de Habsburg recunoscuse legalitatea Scrisorii de toleranță religioasă emisă de Rudolf al II-lea în 1609 - iar nobilii necatolici cehi erau îndrituiți să aibă 10 Apărători ai respectării garanțiilor acestei scrisori - în termeni reali, pe teren, accesul în funcțiile Coroanei Cehe era sensibil diferit. În acord cu politica de acces în funcții a catolicilor fideli, suveranul numea personal aceste persoanaje, ceea ce le lăsa prea puțin acces la resurse, prestigiu și sens existențial nobililor protestanți, utraquiști, într-un cuvânt, celor necatolici. Dincolo de acest aspect, al lipsirii de autoritate practică a acestor Apărători - Defensores - ai libertății religioase, nobilii necatolici cehi erau divizați și sub aspectul interpretărilor confesionale pe care le accesau.

Poziționarea împăratului Matia de Habsburg față de Scrisoarea de toleranță religioasă, emisă de fostul împărat, Rudolf al II-lea de Habsburg în anul 1609 prin care erau garantate libertățile confesionale ale nobilimii necatolice din Coroana Cehă, a fost una ambiguă. Cu toate că o recunoscuse ca validă la încoronarea lui Matia era tentat să o golească de conținutul considerat periculos din perspectiva catolică și să îi păstreze doar caracterul esențial de libertate religioasă, pentru a nu ofensa Stările necatolice. Interpretarea lui asupra momentului era bazată pe ideea potrivit căreia acele drepturi au fost smulse fostului împărat, Rudolf al II-lea prin constrângere - ceea ce nu era extrem de departe de adevăr - de unde și neplăcerea pe care existența acestui decret i-a creat-o împăratului Matia.

Suspicios pe faptul că nobilimea necatolică din Coroana Cehă smulsese de la împăratul Rudolf al II-lea, tot mai izolat și însingurat în castelul din Praga, numita Scrisoare de toleranță religioasă, noul împărat, Matia de Habsburg, deși a recunoscut legalitatea decretului la încoronarea lui, a acționat în următorii ani de la întronizare - 1612 - în scopul de a „reduce pierderile” la maximum, văzute din perspectiva catolică. Prin urmare, el era interesat de păstrarea sensului de bază al decretului în ceea ce privește libertatea confesională a nobilimii necatolice boemiene pentru a nu o ofensa, dar era dispus să opereze modificări inverse pentru ca efectele benefice ale acestui decret pentru nobilimea protestantă cehă să fie minime. Trendul s-a accentuat odată cu alegerea lui Ferdinand de Stiria, vărul împăratului, ca rege al Coroanei Cehe, și care s-a angajat că va respecta prevederile faimoasei Scrisori de toleranță. „Părți din terenurile Coroanei au fost transferate Bisericii catolice pentru a reduce aria acoperită de grantul de toleranță. Țăranii Coroanei erau împiedicați să asiste la serviciile liturgice săvârșite pe proprietățile private din vecinătate, iar în 1614 oficierea în rit protestant a fost interzisă în două orașe vorbitoare de limba germană din nord-estul Boemiei, pe motiv că Braunau (Bruomov) a căzut sub jurisdicția abației catolice de la Brevnov, în timp ce Klostergrab (Hroby) era sub cea a arhiepiscopului de Praga. Ferdinand a confirmat aceste măsuri atunci când a devenit rege al Boemiei, trei ani mai târziu. Ele se potriveau abordării lui legaliste și erau, tehnic vorbind, corecte, dar implementarea lor de către arhiepiscopul Lohelius a fost în mod intenționat provocatoare. Ferdinand a dus mai departe greșeala prin arestarea petiționarilor ce s-au plâns că agenții arhiepiscopului au demolat biserica din Klostergrab și apoi a ordonat judecătorilor regali să supravegheze subscripțiile publice, în efortul de a tăia suportul financiar pentru parohiile protestante”.