Declanșarea Războiului de Treizeci de Ani. Rebeliunea nobiliară de la Praga
Episodul Defenestrației de la Praga, Confederația Boemiei și „regele iernii” - Frederic al V-lea
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
În mod tradițional rebeliunea nobiliară de la Praga, din 1618, a fost asociată cu debutul conflictului ce avea să rămână cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani. Din momentul izbucnirii acestei rebeliuni, lucrurile au evoluat rapid spre internaționalizarea războiului cu toate că, în anii anteriori, în alte părți ale Sfântului Imperiu au existat crize mai serioase și cu șanse mai mari de a declanșa un conflict general. Însă nimeni nu și-a închipuit în momentul declanșării rebeliunii nobilimii boemiene împotriva Habsburgilor că lucrurile vor căpăta o asemenea turnură. Momentul defenestrației se referă la pătrunderea nobililor protestanți cehi, în frunte cu Jindrich Matyas de Thurn, în sediul cancelariei imperiale din Praga unde, nemulțumiți de răspunsurile pe care le-au primit de la înalții funcționari imperiali, rebelii i-au aruncat pe doi dintre ei - într-un context neclar complet - pe fereastră. Momentul numit defenestrația de la Praga, deși e al doilea episod de genul dar e cel mai cunoscut rămas în istoriografie, a fost interpretat drept punctul de debut al conflictului care avea să facă ravagii în Sfântul Imperiu și nu numai: Războiul de Treizeci de Ani.

După alegerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg în poziția de împărat al Sfântului Imperiu, nobilii protestanți din Coroana Cehă - toate cele 5 provincii tradiționale - s-au reunit la Praga unde au constituit o alianță, o Confederație îndreptată împotriva Habsburgilor, în iulie 1619. Se scursese deja mai bine de un an de la izbucnirea rebeliunii nobililor protestanți din Boemia, iar aceștia se confruntaseră militar cu dinastia Habsburgilor austrieci singuri. Acum de partea lor trecuseră și nobilii protestanți din celelalte provincii ale Coroanei Cehe și, de asemenea, și nobilii protestanți radicali din Austria de Jos și de Sus. Pasul următor a fost depunerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg din calitatea de rege al Coroanei Cehe și organizarea Regatului, din perspectiva rebelilor, ca unul independent de dinastia de Habsburg. În august 1619, principele-elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, a fost ales cu 144 de voturi drept noul rege al Coroanei Cehe de către nobilii rebeli protestanți din teritoriile cehe, organizați în Confederația Boemiană, după depunerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, regele ales în urmă cu 2 ani și cu care se aflau în conflict militar. Decis să accepte oferta și alegerea lui ca rege al Coroanei Cehe de către Confederația Boemiană a nobililor protestanți, Frederic al V-lea, electorul de Palatin, s-a îndreptat spre Praga pentru a-și prelua tronul de pe care fusese depus Ferdinand al II-lea de Habsburg de către aceiași nobili protestanți cu care se afla acum în plin conflict militar.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În mod tradițional rebeliunea nobiliară de la Praga, din 1618, a fost asociată cu debutul conflictului ce avea să rămână cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani. Din momentul izbucnirii acestei rebeliuni, lucrurile au evoluat rapid spre internaționalizarea războiului cu toate că, în anii anteriori, în alte părți ale Sfântului Imperiu au existat crize mai serioase și cu șanse mai mari de a declanșa un conflict general. Însă nimeni nu și-a închipuit în momentul declanșării rebeliunii nobilimii boemiene împotriva Habsburgilor că lucrurile vor căpăta o asemenea turnură. În fapt, opiniile recente ale istoricilor statuează ideea că, paradoxal, tocmai ideea de stabilitate și siguranță de la frontierele sau din disputele avute cu vecinii a determinat statele să intervină în conflictul izbucnit în Sfântul Imperiu.

Interpretarea clasică a declanșării Războiului de Treizeci de Ani este conectată de izbucnirea rebeliunii nobiliare boemiene împotriva Habsburgilor, în 1618. Însă pornită de la un conflict intern, internaționalizarea rapidă a conflictului a uimit pe toată lumea, iar motivele au fost concrete. Paradoxal, tocmai stabilitatea pe care au resimțit-o cei care s-au angrenat unul câte unul în conflict, în raport cu vecinii lor, le-a oferit încrederea de a se aventura în ceea ce trebuia să fie „o afacere internă a Sfântului Imperiu”. „Rapida internaționalizare a conflictului este înșelătoare. Europa nu era gata de război în 1618, de fapt toate marile puteri erau măcinate de propriile probleme[...]Cu rivalii aparent preocupați, fiecare putere s-a simțit confortabil să intervină în Imperiu. Puțini au intenționat ca intervenția lor să ducă la un conflict major și niciunul nu s-a gândit la un conflict care să dureze 30 de ani”.

Trebuie menționat faptul că, deși în mod oficial împăratul Matia de Habsburg recunoscuse legalitatea Scrisorii de toleranță religioasă emisă de Rudolf al II-lea în 1609 - iar nobilii necatolici cehi erau îndrituiți să aibă 10 Apărători ai respectării garanțiilor acestei scrisori - în termeni reali, pe teren, accesul în funcțiile Coroanei Cehe era sensibil diferit. În acord cu politica de acces în funcții a catolicilor fideli, suveranul numea personal aceste persoanaje, ceea ce le lăsa prea puțin acces la resurse, prestigiu și sens existențial nobililor protestanți, utraquiști, într-un cuvânt, celor necatolici. Dincolo de acest aspect, al lipsirii de autoritate practică a acestor Apărători - Defensores - ai libertății religioase, nobilii necatolici cehi erau divizați și sub aspectul interpretărilor confesionale pe care le accesau.

Poziționarea împăratului Matia de Habsburg față de Scrisoarea de toleranță religioasă, emisă de fostul împărat, Rudolf al II-lea de Habsburg în anul 1609 prin care erau garantate libertățile confesionale ale nobilimii necatolice din Coroana Cehă, a fost una ambiguă. Cu toate că o recunoscuse ca validă la încoronarea lui Matia era tentat să o golească de conținutul considerat periculos din perspectiva catolică și să îi păstreze doar caracterul esențial de libertate religioasă, pentru a nu ofensa Stările necatolice. Interpretarea lui asupra momentului era bazată pe ideea potrivit căreia acele drepturi au fost smulse fostului împărat, Rudolf al II-lea prin constrângere - ceea ce nu era extrem de departe de adevăr - de unde și neplăcerea pe care existența acestui decret i-a creat-o împăratului Matia.

Suspicios pe faptul că nobilimea necatolică din Coroana Cehă smulsese de la împăratul Rudolf al II-lea, tot mai izolat și însingurat în castelul din Praga, numita Scrisoare de toleranță religioasă, noul împărat, Matia de Habsburg, deși a recunoscut legalitatea decretului la încoronarea lui, a acționat în următorii ani de la întronizare - 1612 - în scopul de a „reduce pierderile” la maximum, văzute din perspectiva catolică. Prin urmare, el era interesat de păstrarea sensului de bază al decretului în ceea ce privește libertatea confesională a nobilimii necatolice boemiene pentru a nu o ofensa, dar era dispus să opereze modificări inverse pentru ca efectele benefice ale acestui decret pentru nobilimea protestantă cehă să fie minime. Trendul s-a accentuat odată cu alegerea lui Ferdinand de Stiria, vărul împăratului, ca rege al Coroanei Cehe, și care s-a angajat că va respecta prevederile faimoasei Scrisori de toleranță. „Părți din terenurile Coroanei au fost transferate Bisericii catolice pentru a reduce aria acoperită de grantul de toleranță. Țăranii Coroanei erau împiedicați să asiste la serviciile liturgice săvârșite pe proprietățile private din vecinătate, iar în 1614 oficierea în rit protestant a fost interzisă în două orașe vorbitoare de limba germană din nord-estul Boemiei, pe motiv că Braunau (Bruomov) a căzut sub jurisdicția abației catolice de la Brevnov, în timp ce Klostergrab (Hroby) era sub cea a arhiepiscopului de Praga. Ferdinand a confirmat aceste măsuri atunci câ

După preluarea coroanei Sfântului Imperiu, a fiefurilor dinastiei de Habsburg precum și după alegerea lui ca rege al Coroanei Cehe, Matia de Habsburg, a acționat în vederea restrângerii sau, mai bine bine zis, în vederea reducerii la minimum a drepturilor obținute de Stărilor nobiliare necatolice din Coroana Cehă. Ele fuseseră instituite de fostul împărat, Rudolf al II-lea, prin celebra Scrisoare de toleranță religioasă. Opoziția nobililor necatolici din Boemia față de Habsburgi s-a coagulat în spatele contelui Jindrich Matyas, conte de Thurn.

Impunerea prin numire de către împărat a unor personaje fidele catolicismului în punctele cheie ale administrației din Praga a dus la alienarea nobilimii protestante, mai ales după ce Ferdinand de Stiria, regele ales de Dieta Stărilor Cehe, a acționat în completarea măsurilor luate de vărul lui, împăratul Matia de Habsburg. Eliminarea contelui Jindrich Matyas Thurn din postura de cancelar al administrației de la Praga a dat semnalul coalizării nobililor protestanți și utraquiști în spatele acestuia. Contextul ulterior Dietei din 1617 care l-a ales pe Ferdinand de Stiria ca rege al Coroanei Cehe - în ceea ce se preconiza la nivelul establishmentului dinastiei drept pregătirea succesiunii prin preluarea succesivă a componentelor Imperiului Habsburgic - a lucrat în defavoarea atmosferei dintre nobilimea necatolică din Boemia și suzeranul lor, împăratul. Exact în momentul în care, după cei câțiva ani în care Stările protestante pierduseră teren constant în fața catolicilor favorizați de dinastie, tensiunile și frustrările erau însemnate la nivelul local, împăratul Matia de Hasburg a decis relocarea reședinței imperiale de la Praga, în orașul ereditar al familiei, Viena. Distanțarea fizică de problemele în creștere a lucrat în defavoarea Habsburgilor.

În momentul convocării Dietei Stărilor cehe la Praga în 1617 pentru alegerea lui Ferdinand de Stiria, vărul împăratului Matia de Habsburg, ca rege al Coroanei Cehe, nobilimea necatolică nu și-a manifestat nemulțumirea legată de pierderea pozițiilor din administrația regatului și accesul la resurse în detrimentul adepților catolicismului. Cu excepția a două voci care au criticat susținerea dinastiei față de „catolicizarea mascată” petrecută în Coroana Cehă din ultimii ani, cu toate că la nivel oficial împăratul se angajase să respecte decretul de toleranță religioasă emis în 1609, nimeni nu a protestat prin refuzarea votului de alegere ca rege a lui Ferdinand de Stiria. Una dintre aceste voci care s-a opus, criticând deschis politica Habsburgilor și suspiciunea că noul rege va proceda la fel, a fost Jindrich Matyas conte de Thurn.

După ce cu ocazia Dietei Stărilor de la Praga din 1617 prin care nobilii erau chemați să acorde votul de alegere a noului candidat la tronul Coroane Cehe propus de dinastia de Habsburg, Ferdinand de Stiria, Jindrich Matyas conte de Thurn a criticat deschis politica dinastiei de susținere a catolicilor din regat în paralel cu îngrădirea opțiunilor nobililor protestanți, Habsburgii au retaliat. Eliminarea contelui din schema administrativă a Coroanei Cehe din cadrul Confederației Habsburgilor a dat însă prilejul constituirii unei opoziții tot mai abrupte printre nobilii necatolici cehi față de dinastie. „Opoziția a fost condusă de contele Thurn, una dintre cele două voci disidente din 1617, care a fost apoi privat de postul lui de castelan de Karlstadt și înlocuit de Martinitz. Pur și simplu acest gest a anulat actul lui Rudolf, cu șase ani mai devreme, atunci când demnitatea a fost luată de la Slavata pentru a câștiga susținerea protestantă. Cu toate acestea, gestul era extrem de simbolic deoarece castelanul era responsabil cu păstrarea însemnelor regale ale Coroanei Cehe iar Ferdinand a vrut să se asigure că acestea nu vor fi sustrase pentru a încorona un rival. Thurn a fost recompensat cu un post de judecător senior feudal care era plătit considerabil mai puțin și pentru care era necesară demisia lui din Comitetul celor 10 Protectori. Mutarea a fost percepută ca o încercare vădită de a submina leadership-ul protestant iar de-acum înainte aceștia de-abia conversau cu omologii

Demiterea nobilului protestant Jindrich Matyas conte de Thurn din poziția de castelan, intim legat de simbolurile regale ale Coroanei Cehe, de către regele Ferdinand de Stiria, a fost interpretat simbolic ca un afront adus întregii nobilimi protestante. Mai ales, în ochii celor mai neîncrezători dintre ei în politica Habsburgilor din teritoriile cehe, gestul a fost perceput drept o confirmare a trendului desfășurat de dinastie, cel de eliminare completă din actul administrativ la nivel înalt al protestanților, în favoarea catolicilor. Opoziția nobililor necatolici din Boemia s-a concretizat în spatele contelui Thurn. S-a decis convocarea unei Diete a nobililor protestanți pentru anul următor, 1618, în care se se redacteze, cu o singură voce, oficial, către regele Ferdinand de Stiria și către împăratul Matia de Habsburg lungul șir de nemulțumiri al acestora privind politica dinastiei față de nobilii protestanți cehi.

Dieta nobililor necatolici - protestanți și utraquiști - din Coroana Cehă s-a reunit în martie 1618 decisă să redacteze un memoriu către împăratul de la Viena, Matia de Habsburg, în care să i se expună întregul șir de nemulțumiri. Ele erau legate de politica acestora de promovare a catolicilor în administrație și funcții de conducere și trimiterea la periferia actului puterii a nobililor protestanți. Odată cu petiția trimisă împăratului și în așteptarea unui răspuns, contele Thurn și nobilii protestanți cehi au convenit să se reunească pentru o nouă discuție în mai același an. Între timp a sosit și răspunsul episcopului Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului de la Viena, care nu a semnalizat nimic îmbucurător pentru nobilimea protestantă din Boemia. „O petiție a fost trimisă împăratului Matia și s-a decis constituirea unei noi adunări pe 21 mai pentru a discuta răspunsul acestuia. Klesl a văzut relativa izolare a lui Thurn ca o șansă de a rezolva lucrurile în manieră dorită de cabinetul imperial, replicând printr-o adresă tăioasă și interzicând adunării nobiliare să se reîntâlnească. În timp ce Klesl îi amenința, Matia le oferea garanții, promițând să se întoarcă în Boemia pentru a discuta situația. Scrisoarea lui Klesl a fost livrată prin intermediul Regenților, ca reprezentanți locali ai coroanei”.

După înlăturarea nobilului protestant Jindrich Matyas conte de Thurn din poziția de castelan responsabil cu însemnele regale ale Coroanei Cehe de către regele Ferdinand de Stiria, petiția adresată împăratului de la Viena - Matia de Habsburg - de opoziția nobilimii protestante adunate în spatele contelui Thurn a primis un răspuns sec din partea cabinetului de la Viena. Episcopul Klesl le-a sugerat opozanților să renunțe la programata lor dietă, iar împăratul le-a dat de înțeles în termeni vagi că ar fi dispus să facă o călătorie la Praga pentru a le asculta frustrările. Într-un final, nobilimea protestantă în frunte cu Thurn, adunată la Praga în mai 1618, a dus lucrurile pe un făgaș ireversibil spre declanșarea conflictului.

În timpul scurs din martie până în mai 1618 nobili protestanți din Boemia grupați sub conducerea lui Jindrich Matyas conte de Thurn s-au pregătit pentru pașii pe care trebuiau să îi urmeze, având în vedere că petiția lor adresată cabinetului de la Viena nu le oferise satisfacție. În cele două luni scurse de la trimiterea petiției comune a nobililor protestanți către împăratul de la Viena, Matia de Habsburg, și până la reunirea nobililor din mai de la Praga, contele de Thurn s-a folosit de toate contactele pe care le avea pentru a promova cauza nobililor necatolici din Boemia. El s-a adresat celor 10 Apărători - Defensores - responsabili cu protejarea respectării libertăților acordate nobilimii necatolice din Coroana Cehă prin Scrisoarea de toleranță religioasă emisă de împăratul Rudolf al II-lea cu un deceniu în urmă, reușind să-i convingă că opoziția cabinetului imperial de la Viena față de întrunirile lor venea tocmai să certifice atitudinea cabinetului de încălcare a decretului de toleranță.

Martorii prezenți la a doua reuniune, din mai 1618, a nobililor protestanți din Boemia conduși de nobilul Jindrich Matyas de Thurn au consemnat faptul că atmosfera din Praga din prima zi a reuniunii nobililor - 21 mai - a fost una tensionată, dar nu de manieră care să erupă în violență. Mai mult, au existat apeluri către liderul nobililor protestanți, contele de Thurn, la rezolvarea situației cauzate de încălcarea libertăților lor de către cabinetul imperial ale Habsburgilor, pe cale amiabilă. „Unul dintre participanții de frunte, avocatul praghez Martin Fruewein, a mărturisit mai târziu că l-a implorat personal pe Slavata că el și ceilalți regenți ar trebui «să se ocupe de situație de așa manieră încât să fie rezolvată amical»

Nobilii protestanți din Boemia în frunte cu liderul lor, Jindrich Matyas conte de Thurn, s-au adunat la două luni de la prima consfătuire, în mai 1618 la Praga, deciși să ceară cercului Apărătorilor - Regenții din Praga - respectarea prevederilor Scrisorii de toleranță imperială emisă cu un deceniu în urmă de către Habsburgi prin care le erau garantate libertățile pe care ei le considerau acum încălcate de către cabinetul imperial de la Viena. Contele Thurn a acționat la reuniunea nobililor protestanți, destul de numeroși, emoțional, ceea ce a dus la „încălzirea atmosferei”. „Adunarea s-a reunit așa cum s-a așteptat pe 21 mai și, cu toată că participarea nobililor s-a îmbunătățit, mulți dintre orășeni se țineau încă departe de mișcare. Neînfricat, Thurn și aliații lui au sfidat încă un ordin, de data aceasta mai împăciuitor, din parte Regenților de a se împrăștia, dramatizând teatral și acuzând faptul că Regenții intenționează să îi aresteze”.

Nobilii protestanți conduși de Jindrich Matyas conte de Thurn s-au regrupat în Praga, nemulțumiți de răspunsul pe care l-au primit de la cabinetul imperial de la Viena privind libertățile și drepturilor lor religioase și politice, ținând o nou „Dietă” pe 22 mai 1618. Dacă cu o zi înainte situația a fost sub control, acum Thurn i-a acuzat pe funcționarii înalți din Praga că au pactizat cu Habsburgii. Ei le-au cerut să îi primească în clădirea cancelariei Coroanei Cehe pentru a le prezenta răspunsul pe care ei doreau să îl formuleze la scrisoarea împăratului Matia de Habsburg adresată cererilor lor în termeni mult prea vagi. S-a stabilit un grup care să meargă la cancelaria din Hrad-ul praghez, iar înalții funcționari le-au transmis că a doua zi, pe 23 mai, sunt așteptați la discuții.

Noaptea dintre 22 spre 23 mai 1618 nobilii protestanți cehi conduși de Jindrich Matyas Thurn, așteptând să fie primiți a doua zi în cancelaria imperială din Hrad-ul praghez, și-au petrecut-o făcându-și curaj și pregătindu-se pentru orice fel de acțiuni. Au apărut zvonuri potrivit cărora a doua zi urmau să fie atrași într-o cursă și în timpul așa-ziselor negocieri din cancelaria Coroanei Cehe să fie arestați. Rumorile au fost alimentate și de faptul că în noaptea respectivă comandantul de gardă de la palatul cancelariei a dublat paza instituției, dar nu din ordinul cancelariei așa cum au interpretat nobilii protestanți în frunte cu contele Thurn, ci din proprie inițiativă. Oricum, nobilii revoltați, tensionați deja de două zile în capitală în așteptarea unei luări în seama oficiale a revendicărilor lor, au interpretat gestul în sens conspirativ. A doua zi au plecat spre palatul cancelariei, unde erau așteptați, înarmați.

Momentul se referă la pătrunderea nobililor protestanți cehi, în frunte cu Jindrich Matyas de Thurn, în sediul cancelariei imperiale din Praga unde, nemulțumiți de răspunsurile pe care le-au primit de la înalții funcționari imperiali, rebelii i-au aruncat pe doi dintre ei - într-un context neclar complet - pe fereastră. Momentul numit defenestrația de la Praga, deși e al doilea episod de genul dar e cel mai cunoscut rămas în istoriografie, a fost interpretat drept punctul de debut al conflictului care avea să facă ravagii în Sfântul Imperiu și nu numai: Războiul de Treizeci de Ani.

În dimineața zilei de 23 mai 1618 grupul numeros al nobililor protestanți cehi conduși de Jindrich Matyas de Thurn, alături de însoțitorii lor, s-au deplasat spre palatul cancelariei imperiale din Praga unde urmau să fie primiți în audiență de către înalții funcționari imperiali. Deși fusese invitată la discuții o delegație de reprezentanți din partea lor, ei s-au prezentat în număr mare și au pătruns fizic în clădirea cancelariei, umplând-o până la refuz. Trebuie menționat faptul că împrejurările ulterioare în care au degenerat discuțiile și a avut lor defenestrația este un moment care nu este complet clar și precis nici acum deoarece cele mai citată dintre variante și considerate cele mai exacte sunt chiar variantele celor doi funcționari aruncați pe fereastră, dar și acestea redactate la câțiva ani după eveniment. Trebuie tratată cu precauție relatarea lor, iar în ceea ce privește versiunea nobililor protestanți, ea sau ele nu au supraviețuit din motive lesne de înțeles. Ulterior a avut loc o investigație asupra evenimentelor ordonată de împăratul de la Viena, ori nimeni nu dorea să fie legat de eveniment, juridic vorbind. Martorii oculari, dată fiind configurația camerelor și numărul lor mare, nu puteau vedea foarte mult în față, unde aveau loc discuțiile dintre funcționarii imperiali și grupul de nobili grupați în preajma contelui Thurn. „Ceea ce s-a petrecut cu exactitate în acea zi rămâne încă de stabilit. Acest lucru se datorează în parte și din cauza numărului mare d

În dimineața zilei de 23 mai 1618 nobilii protestanți conduși de Jindrich Matyas de Thurn, aflați deja de două zile în Praga, așteptau să fie abordați de guvernatorii praghezi din cancelaria imperială a Coroanei Cehe cu privire la petiția pe care o înaintaseră împăratului Matia, a răspunsului nesatisfăcător al acestuia și la dreptul la replică pe care ei doreau să îl ofere. Potrivit relatării unuia dintre guvernatorii din cancelaria din Praga, Wilhelm von Martinitz, grupul nobililor a ajuns la clădirea cancelariei dimineața în jurul orei nouă. Numărul lor era destul de mare încât doar nobilii au avut loc în sala de ședință, iar reprezentanți orașelor de confesiune protestantă sau utraquistă s-au înghesuit în antecameră.

După ce nobilii protestanți cehi conduși de Jindrich Matyas de Thurn au pătruns în cancelaria imperială din Praga, umplând până la refuz sala de ședință, ei au cerut să se întâlnească urgent cu cei 10 Protectori - Defensores - numiți de împărat odată cu Scrisoarea de toleranță din 1609 prin care ei erau însărcinați cu respectarea libertăților confesionale și politice prevăzute în acest decret. Dintre cei 10, în acel moment în clădirea cancelariei doar 4 se aflau, nobilii tensionați abordându-l pe seniorul lor care se afla de față, Adam Sternberg. Alături de acesta alți 4 funcționari se mai aflau în încăpere. Aici au apărut neînțelegerile. Dacă Sternberg se aștepta să le înregistreze nobililor protestanți o replică a acestora la scrisoarea împăratului Matia de Habsburg față de cererile lor din primă instanță, ei au scos un document pe care l-au citit cu voce tare - o critică la adresa scrisorii împăratului - în care aduceau acuze, chestionându-l în același timp pe Sternberg dacă cei 1o Protectori ai credinței au contrasemnat scrisoarea împăratului.

Adam Sternberg, seniorul grupului celor 10 Protectori aflați în cancelaria imperială în ziua de 23 mai 1618 față în față cu nobilii protestanți care pătrunseseră în clădire, le-a transmis acestora că are nevoie de consultare cu ceilalți colegi pentru a le da curs cererii lor peste câteva zile, dar aceștia au replicat tăios ca așa ceva nu este posibil și că așteaptă răspunsul numaidecât. Atmosfera s-a tensionat brusc în momentul în care unul dintre nobilii protestanți - Hans Litwin Rican - a arătat în aer un pistol, trăgând cu el într-un gest amenințător. Sternberg s-a retras într-o altă încăpere unde s-a consultat cu cei câțiva funcționari prezenți în cancelarie, iar răspunsul lor a inflamat spiritele la maximum. „Sternberg încă o dată și-a consultat colegii în privat înainte de a anunța faptul că, din moment ce au fost puși sub presiune nu au nicio variantă decât să răspundă în ciuda jurământului lor. El a putut, astfel să răspundă cu conștiința curată că ei nu au oferit nicio opinie legată de redactarea scrisorii imperiale. Acest răspuns a fost recepționat cu nervozitate de mulți dintre cei prezenți, cu strigături cum că ordinul împăratului a fost o încălcare a Scrisorii de Maiestate”.

În momentul în care Adam Sternberg, unul dintre înalții funcționari imperiali aflați în cancelaria din Praga în momentul în care nobilii protestanți i-au cerut să răspundă dacă a influențat sau nu scrisoarea împăratului Matia de Habsburg pe care ei o considerau că le lezează interesele, a răspuns că nu, situația s-a precipitat. În clipa următoare, nobilii protestanți i-au acuzat pe doi dintre înalții funcționari, Wilhelm Slavata și Jaroslav von Martinitz, de conspirație și opoziție împotriva nobilimii protestante, găsindu-i responsabili de deposedarea protestanților din Coroana Cehă de drepturile lor câștigate prin Scrisoarea de toleranță emisă cu un deceniu în urmă. Cel mai vocal dintre nobilii protestanți, contele Thurn, a fost cu greu potolit de unul dintre cei doi acuzați, Slavata, care se apăra insistent, cerându-le să își ,,strige” în continuare nemulțumirea pe calea apelurilor legale trimise către împărat.

În momentul în care grupul numeros al nobililor protestanți prezenți în încăperea cancelariei imperiale din Praga, în 23 mai 1618, i-a acuzat pe doi dintre înalții funcționari prezenți în sala de audiențe - Wilhelm Slavata și Jaroslav von Martinitz - de acțiuni subversive de negare a drepturilor nobilimii necatolice conținute în Scrisoarea de toleranță a Habsburgilor din 1609, „temperatura” a crescut imediat. Unul dintre nobili, cel care a citit documentul acuzator la adresa celor doi funcționari, la încheierea citirii lui a făcut acuzația expresă potrivit căreia el îi declară inamici ai „țării” și ai nobilimii protestante pe cei doi, cerând cu voce tare acordul mulțimii care umpluse clădirea până la refuz dacă sunt de acord cu acuzațiile formulate împotriva celor doi funcționari imperiali. Mulțimea a fost de acord, ceea ce a dat curs acțiunii de moment a nobililor protestanți aflați fața în față cu funcționarii imperiali.

Momentul efectiv al defenestrației din 23 mai 1618 de la Praga a fost consemnat de unul dintre cei care au fost aruncați pe fereastra cancelariei în acea zi de nobilii protestanți. Episodul trebuie tratat cu indulgența și subiectivitatea celui care a avut de suferit, dar nu există altă documentare mai exactă asupra acestui eveniment. Spune Martinitz că el și un alt funcționat, Slavata „[...]au fost scoși cu forța afară din cameră, în timp ce ceilalți doi au fost reținuți fiecare de câțiva oameni. Cei care îl țineau pe Slavata i-a inclus și pe Schlick și Thurn - <>, adaugă Martinitz - în timp ce identifică drept proprii atacatori pe Wilhelm Lobkowitz, Hans Litwin Rícan, Ulrich Kinsky, Albrecht Jan Smirický și Paul Kaplir. Chiar și în acestă fază regenții au crezut că urmau doar să fie arestați, dar pe măsură ce erau târâți spre ușă și spre fereastră au început să își conștientizeze soarta și să ceară prezența preoților pentru spovedanie, cerere care le-a fost sarcastic refuzată. Martinitz a fost primul și fără nicio întârziere suplimentară a fost aruncat pe fereastră. Slavata a fost următorul și, deși a încercat să se prindă de tocul ferestrei, o lovitură puternică peste degete i-a deschis prinsoarea și s-a dus în aceeași direcție. În cele din urmă, Smiricky și Ehrenfried Berbisdorf s-au întors asupra secretarului regenților, Filip Fabricius, care era într-o dispută privată angajat, spune Martinitz, și ajutați de ceilalți l-au aruncat și pe el pe fereastră”.

În 23 mai 1618 în contextul evenimentelor din clădirea cancelariei imperiale din Praga a avut loc actul care a simbolizat deschiderea rebeliunii nobiliare protestante din Boemia față de Habsburgi și în sens mai larg, declanșarea Războiului de Treizeci de Ani. Împrejurările în care a avut loc defenestrația de la Praga, azvârlirea pe geam a celor 3 funcționari din clădirea cancelariei de către grupul nobililor furioși, după schimburi de replici tensionate între părți, sunt cunoscute, însă urmările imediate sunt mai greu de descifrat. Diversele variante ale acestui episod au făcut imposibilă stabilirea unei versiuni „reale”, unanim acceptate, cel mai probabil fiind vorba de puțin din toate.

Cei doi înalți funcționari imperiali și unul dintre secretari, prinși în miezul evenimentelor denumite defenestrația de la Praga din 23 mai 1618 - azvârlirea acestora pe geam - de către nobilii protestanți din clădirea cancelariei imperiale din Praga, au aterizat în afara castelului, de la o înălțime de 15 metri. Doi dintre ei au suferit răni, dar toți trei au supraviețuit căderii, unul dintre motive fiind dat de norocul „locului de aterizare”. „În ciuda unei căderi de 15 de metri toți cei trei au supraviețuit, Fabricius nevătămat și Martinitz doar rănit ușor, în timp ce Slavata a suferit o rană puternică la cap dar care a fost cauzată nu atât de căderea propriu-zisă cât mai mult de faptul că s-a lovit în cădere cu capul de bordura unei ferestre de mai jos. Mai mult teorii au fost înaintate pentru a explica șansa lor, însăși victimele clamând intervenția divină, în timp ce detractorii protestanți au susținut că aceștia au căzut pe niște mormane de gunoi. Amândouă sunt la fel de improbabile[...]O explicație mai plauzibilă a fost avansată într-un pamflet scos puțin după eveniment, ce susținea că locul unde au aterizat era acoperit cu resturi, posibil rămășițele frunzelor din toamna trecută din curtea castelului, în timp ce chiar pământul din locul respectiv era moale sau poate era locul unde stătea apa rămasă adunată din timpul iernii. Cel mai probabil răspuns este o combinație a acestor factori cât și a altora[...] Până la sfârșitul lunii mai se poate să fi crescut tufișuri și

Doi dintre funcționarii azvârliți pe fereastra cancelariei imperiale din Praga - defenestrația de la Praga din 23 mai 1618 - au scăpat cu câteva lovituri și zgârâieturi mai serioase, dar cel de-al treilea, secretarul Fabricius, a scăpat nevătămat. Potrivit a doi dintre martorii interogați ulterior de Habsburgi, s-au tras apoi și câteva focuri de armă de unii dintre nobilii protestanți care i-au aruncat pe cei trei pe fereastră, dar se pare că niciunul dintre gloanțe nu și-a atins ținta. Cei doi s-au refugiat în Praga, unul dintre funcționari părăsind Praga în noaptea următoare - Martinitz - cel de-al doilea rănit, Slavata, adăpostindu-se în oraș pentru vindecare, părăsind ulterior și el Coroana Cehă. Cei trei „nefericiți” au fost răsplătiți apoi de Habsburgi, după înfrângerea rebeliunii nobiliare declanșate și după finalizarea procesului în cauză. Secretarului Fabricius, teribila cădere de la 15 metri i-a adus o poreclă ce s-a transformat în rang nobiliar. „Cei doi regenți au fost în stare să găsească refugiu în camerele închiriate ale cancelarului absent, Zdenek Lobkowitz, unde, se spune, Thurn i-a căutat mai târziu în aceeași zi, însoțit de oameni înarmați, dar au fost alungați de formidabila soție a cancelarului. Martinitz a reușit să scape sub adăpostul întunericului, în final reușind trecerea în Bavaria, în timp ce Slavata a rămas la Praga pentru o perioadă mai lungă pentru a se reface în urma rănii, subiectul al unui tip de mai mult sau mai puțin arest la domiciliu, pân

Turnura pe care a luat-o prezența nobililor protestanți din Coroana Coroana Cehă în clădirea cancelariei imperiale din Praga și consumarea episodului defenestrației - aruncarea pe geam a 3 dintre funcționarii imperiali - a lăsat nobililor protestanți și liderului acestora, Jindrich Matyas de Thurn, puține opțiuni active. Au existat zvonuri nedemonstrate temeinic potrivit cărora întreaga defenestrație a fost pregătită de Thurn și alți trei nobili, nefiind un act spontan. Chiar și asa, probele nu au fost concludente pentru a demonstra acest fapt iar acțiunea nobililor protestanți nu a sfârșit în cel mai bun mod cu putință, dacă tot luăm în calcul varianta unui complot anterior. Faptul că cei trei funcționari au supraviețuit și au părăsit Coroana Cehă, aducând la urechile Habsburgilor ofensa de la Praga, nu era un debut „bun” pentru o rebeliune. Pasul următor al rebelilor a însemnat drumul fără întoarcere: instituirea unui cabinet provizoriu, în locul cancelariei imperiale.

Chiar și după episodul defenestrației de la Praga din 23 mai 1618 prin care trei funcționari ai cancelariei imperiale au fost azvârliți pe geam de nobilii protestanți prezenți în încăpere, situația încă nu era una fără întoarcere. Chiar dacă cel puțin unul dintre ei a părăsit în următoarea zi Coroana Cehă răspândind vestea, situația nu trecuse în sfera rebeliunii. Ea a intrat pe acest traseu fără întoarcere și în directă coliziune cu legea și cu persoana împăratului, în momentul în care grupul nobililor protestanți au radicalizat atmosfera la două zile de la episodul defenestrației. Contele Thurn și ceilalți nobili protestanți au intrat în ilegalitate, în stare de rebeliune, în 25 mai, atunci când ei s-au autoproclamat ca Stări dietale și au înființat un Directorat în locul cancelariei Coroanei Cehe numită de Habsburgi. În acest fel, rebeliunea nobililor protestanți din Boemia a debutat prin uzurparea de calități oficiale, deși rebelii, pentru moment, nu i-au adus regelui ales din familia Habsburgilor în urmă cu doi ani - Ferdinand de Stiria -, deocamdată, nicio acuză oficială. Ei sperau să își joace „cartea”, încercând să îl abordeze direct pe împărat, Matia de Habsburg.

După momentul în care nobilii protestanți rebeli s-au autoproclamat Adunare dietală, au trecut apoi la numirea unui „cabinet provizoriu” în locul cancelariei Coroanei Cehe numită de Habsburgii vienezi. Acest Directorat era compus din 30 de persoane, câte 10 reprezentanți din partea celor trei Stări - nobilime, cavaleri și orașele libere -, iar unii dintre liderii rebeliunii aveau de gând chiar să redacteze o scrisoare de „iertare” împăratului prin care să-i explice motivele pentru care s-a ajuns la nefericita defenestrație din zilele anterioare. Conducerea Directoratului a fost asumată de Villem Ruppa, iar conducerea militară a fost preluată de puternicul Jindrich Matyas, conte de Thurn. Pentru a-l controla cât de cât și ca să îl facă responsabil în fața Directoratului, membrii acestui „cabinet” temporar al rebelilor l-au numit pe Georg Friedrich von Hohenlohe în poziția de superintendent, un fel de ministru al apărării.

Trebuie menționat faptul că existau destule disensiuni între grupările nobililor necatolici cehi care au declanșat rebeliunea împotriva Habsburgilor din mai 1618 de la Praga. Ele erau și de ordin religios, iar coalizarea lor a fost de moment și împotriva unui dușman pe care și-l închipuia comun, dar altfel, între ei, lucrurile nu erau cele mai cordiale. Luteranii îi priveau pe calvini, precum în Sfântul Imperiu, cu o ostilitate vădită, iar în zilele în care nobilii protestanți se aflau în Praga înainte cât și după episodul defenestrației unii dintre ei împărțeau efectiv insigne coreligionarilor pentru a-i deosebi de ceilalți nobili „rebeli”. „Doi alți directori au depus mărturie mai târziu cum că aceștia nu erau de încredere și erau ținuți în „întuneric” de colegii lor deoarece ei erau luterani și nu membrii ai Fraților Cehi, în timp ce Bodowetz a ales să meargă spre moarte pe eșafod fără consolarea confesională, mai degrabă decât să o accepte de la un pastor luteran”.

După autoproclamarea nobililor protestanți din Praga, în urma episodului defenestrației din mai 1618, ca Adunare dietală și, prin urmare, cu drept de decizie politică și legislativă - în forma consacrată tradițională pentru Coroana Cehă - ei au format un Directorat ca organ ce înlocuia cancelaria Coroanei Cehe numită de Habsburgii vienezi. În afară de acest aspect, rebelii erau conștienți de lipsa forței militare precum și de lipsa aliaților. La o lună de la declanșarea rebeliunii, sub comanda contelui Thurn, responsabilul militar al Directoratului din Praga al rebelilor protestanți, se aflau 4.000 de soldați. Dorind să câștige timp acesta a declanșat o ofensivă de la Praga spre Viena, încercând să convingă comandanții diferitelor regiuni de justețea cauzei lor și să defecteze din tabăra împăratului.

În zilele următoare defenestrație de la Praga din mai 1618, pregătindu-se să îi adreseze o scrisoare împăratului prin care să își explice gestul de frondă, rebelii erau conștienți că se confruntă cu probleme semnificative, dacă împăratul decide că mișcarea e o rebeliune care a răsturnat instituțiile numite de el. Schimbul de scrisori în săptămânile ce au urmat între nobilii rebeli și cancelaria imperială din Viena le-au confirmat acestora temerea. Dacă ei justificau în text că războiul a fost unul declanșat de probleme legate de confesiune și războiul e în esență unul religios, fără implicații politice, Habsburgii le-au transmis că din perspectiva legală rebeliunea nobililor protestanți din Boemia e o chestiune politică, o răsturnare a ordinii stabilite imperiale.

La o lună de la declanșarea rebeliunii nobiliare protestante din Coroana Cehă, inițial împotriva cancelariei din Praga, mesajele trimise dinspre Viena de către împăratul Matia de Habsburg și de șeful Consiliului Privat, episcopul Melchior Klesl, era încă unul în care se puteau iniția negocieri între părți. Klesl era dispus să le satisfacă cea mai mare parte dintre nemulțumirile legate de nerespectarea drepturilor lor prevăzute în Scrisoarea de toleranță din 1609 cu condiția ca rebelii să depună armele.

Cu împăratul Matia de Habsburg bolnav și a cărui viață era o problemă de luni de zile, în chestiunea rezolvării rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă din mai 1618 s-a implicat episcopul Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului de la Viena. Numai că stilul lui considerat mult prea dispus la negociere și compromis l-a alarmat pe Ferdinand de Stiria, vărul împăratului. El se pregătea pentru preluarea tronului odată cu moartea împăratului și își securizase, prin alegere de către Diete, tronurile Ungariei Habsburgice și al Coroanei Cehe.

Înainte de a strânge resursele financiare și umane de care avea nevoie în reprimarea rebeliunii nobililor protestanți din Boemia din 1618, Ferdinand de Stiria - ales anterior ca rege al Coroanei Cehe și de nobilii protestanți, acum rebeli - a retras trupe de pe frontiera militară din Ungaria cu Imperiul Otoman, reușind să adune în jur de 14.000 de soldați la Viena, la două luni de la declanșarea revoltei, în iulie 1618. Încă era un număr prea mic pentru a porni într-o campanie împotriva rebelilor spre Praga, dar îndeajuns de mare pentru a securiza drumul de la Linz la Praga. Măsura era de a preîntâmpina o eventuală reacție îndrăzneață de atac a nobililor rebeli în timpul în care Ferdinand de Stiria căuta alianțe și resursele financiare pentru a declanșa o ofensivă de reprimare. Cum episcopul Klesl fusese înlăturat din angrenajul puterii de le Viena, iar împăratul Matia era bolnav și tot mai absent din discuție, cel responsabil cu reprimarea rebeliunii a rămas Ferdinand de Stiria.

Exasperat de intențiile de larghețe și compromis semnalate de episcopul Melchior Klesl, „șeful de cabinet” al împăratului Matia de Habsburg, în negocierile demarate cu nobilii protestanți după ce aceștia declanșaseră rebeliunea de la Praga din mai 1618, Ferdinand de Stiria, catolic convins și succesor al împăratului la coroana Habsburgilor, a decis să-l pună pe liber pe episcop și să preia problema în propriile mâini. El nu concepea idee de negociere cu nobilii rebeli protestanți din Boemia. Șirul întregului eveniment prin care Klesl a fost scos în decor a fost unul complicat și lung. „O succesiune de comploturi începând din 1616 au eșuat în a-l deposeda din oficiu, iar un glonț i-a trecut puțin pe lângă cap în timpul banchetului de celebrare a încoronării lui Ferdinand, ca rege al Ungariei, pe 1 iulie 1618. Temându-se pentru reputația Bisericii, nunțiul papal l-a convins pe arhiducele Maximilian să se asigure că acesta va fi înlăturat prin mijloace nu foarte dramatice. Maximilian l-a invitat pe cardinal la o întâlnire cu el, Ferdinand și Onate, la Hofburg, pe 20 iulie. Atunci când Klesl a sosit i-a găsit pe cei trei deja plonjați în discuție și a fost dus într-o antecameră de servitorul arhiducelui. Acolo, el a fost reținut de colonelul Dampierre și trimis la Innsbruck. Banii și bijuteriile valorând 300.000 de florini au dispărut în fondul imperial pentru război. Țintuit la pat, Matia nu a putut face nimic în această privință[...]Klesl a fost în cele din urmă trimis în judec

După ce lucrurile au devenit clare pentru nobilii rebeli protestanți de la Praga din mai 1618 că dinastia de Habsburg de la Viena nu mai e dispusă să negocieze - depunerea armelor de către rebeli contra repunerii de facto în drepturi a Scrisorii de toleranță din 1609 privind nobilii necatolici din Coroana Cehă - ambele tabere au început să temporizeze situația pentru a găsi aliați și resurse pentru confruntarea militară. Mici ciocniri au avut loc în vara anului 1618 când trupele trimise de Ferdinand au fost respinse de armata contelui ceh, Jindrich Matyas de Thurn.

În vara anului 1618, la câteva luni după declanșarea rebeliunii nobilimii protestante din Boemia, atât aceștia cât și Ferdinand de Stiria, vărul împăratului Matia I de Habsburg și cel care urma să preia coroana Habsburgilor, s-au orientat înspre găsirea de aliați și pregătirea pentru confruntarea militară. Catolic convins, dincolo de faptul că rebeliunea împotriva ordinii imperiale se cerea pedepsită, Ferdinand al II-lea nu era dispus la compromis și negociere, cum de altfel, și nobilii rebeli își dăduseră seama că au împins lucrurile mult prea departe pentru a mai fi vorba de negocieri. Altfel, semnalul dat de împărat Papalității despre atmosfera din Coroana Cehă nu a fost luat în considerare la adevărata lui însemnătate, papa Paul al V-lea fiind convins că la mijloc e vorba de o exagerare de-a lui Ferdinand al II-lea. „Habsburgii s-au prezentat pe sine drept niște patriarhi răbdători, confruntați de copii rebeli. De îndată ce operațiunile militare au început dinastia a înfierat constant radicalismul oponenților, susținând că aceștia intenționează să întemeieze o republică în stil olandez sau elvețian[...]Răspunsul papei Paul al V-lea din iulie a fost lipsit de entuziasm și prima tranșă a subsidiilor papale nu a ajuns la Viena decât în septembrie. Paul a rămas convins că Habsburgii exagerau asupra pericolului și totul se va fi sfârșit până de Crăciun”.

Habsburgii spanioli, deși inițial dezinteresați de rebeliunea nobililor protestanți cehi, s-au lăsat într-un final convinși de ambasadorul Baltazar de Zuniga - cunoscător al realităților central-europene - că Habsburgii austrieci nu trebuie să piardă sub nicio formă Coroana Cehă din fiefurile dinastiei, deoarece, ca parte juridică a Sfântului Imperiu, Coroana Cehă oferea și unul dintre principii-electori care alegeau suveranul Imperiului. Cabinetul regelui spaniol a fost de acord să intervină periferic în conflict atât cât să ajute ramura austriacă a dinastiei să țină sub observație rebeliunea. În acest sens, Spania a început să trimită fonduri, din iulie 1618, împăratului de la Viena, Ferdinand al II-lea, și în paralel și-a construit un contingent de 3.000 de soldați destinați pentru o eventuală misiune în Coroana Cehă, de partea Casei de Austria.

Loialitatea Moraviei față de coroana Habsburgilor, demonstrată în diferite ocazii, putea fi hotărâtoare în tabăra pe care o alegerea acum, fie de partea rebelilor din Boemia, fie față de Casa de Austria a Habsburgilor. „Figura cea mai importantă din Stările Moraviei era cea a cardinalului Dietrichstein, episcop de Olomouc, un contrareformist a cărui loialitate față de Habsburgi nu era surprinzătoare. Mai puțin așteptat a fost suportul lui Karol Zierotin ale cărui neobosite eforturi pentru pace au continuat în ciuda ingratitudinii Habsburgilor. Ca un aderent al Uniunii Fraților Cehi ce era, Zierotin se bucura de un larg respect printre protestanții locali, de la care urmărea să păstreze balanța existentă dintre coroană și Stări. Simpatizanții rebelilor au convins Dieta Moravă să mobilizeze 3.000 de oameni în august, dar Zierotin și Dietrichstein s-au asigurat că rămân în provincie pentru a menține neutralitatea, în timp ce acordau și trupelor Habsburgilor permisiunea de tranzit. Protestanții din alte părți au ezitat să se alăture rebeliunii fără moravi, în timp ce Ungaria se ținea departe”.

În căutarea de aliați împotriva rebeliunii nobilimii protestante din Boemia din 1618, Habsburgii s-a adresat și principilor din Sfântul Imperiu, dat fiind faptul că suveranii de la Viena dețineau și coroana Sfântului Imperiu iar teritoriile cehe erau, juridic, parte din Imperiu - Saxonia protestantă fiind, spre exemplu, abordată în acest sens. „Habsburgii au apelat, de asemenea, la protestanți pentru ajutor. Johann Georg de Saxonia imediat și-a convocat milițiile pentru a bloca frontiera cu Boemia. Urmărind dezvoltarea evenimentelor și ascultând călători din ambele părți a concluzionat în august că rebelii boemi erau reprezentați în mod greșit drept luptători motivați de dispute religioase. Politica Saxoniei rămânea una a detensionării pe bazele constituției existente iar electorul a invitat toate părțile interesate să i se alăture în orașul ceh Eger pentru discuții. Răspunsul Uniunii a fost în egală măsură dezamăgitor pentru boemi”.

Nobilimea rebelă protestantă din Praga anului 1618 nu putea spera la ajutor însemnat din afara Coroanei Cehe. Dacă Habsburgii vienezi beneficiau deja de atenția unor principi din Sfântul Imperiu cărora le fusese expusă situația iar aceasta se cerea rezolvată, dat fiind faptul că, juridic vorbind, Coroana Cehă era parte a Sfântului Imperiu, în schimb, sâmburii de speranță pentru rebeliunea nobiliară din Boemia erau reprezentați de o eventuală lovitură prin ricoșeu dată, eventual, prin intermediul celui mai aprig dintre rivalii Habsburgilor din Imperiu: electorul calvin de Palatinat. Însă, în acest moment, atât electorul - Frederic al V-lea - cât și guvernatorul Palatinatului de Sus și omul lui de încredere - Cristian de Anhalt - erau conștienți că nu puteau să ceară asistență din partea regelui Angliei, al cărui ginere electorul de Palatin era, decât în măsura în care rebeliunea s-ar fi putut replica și în celelalte provincii istorice ale Coroanei Cehe, nu doar în Boemia.

În august 1618, s-a clarificat într-o mare măsură poziția Margrafiatului Moraviei, partea de est a Coroanei Cehe, față de rebeliunea nobililor protestanți din Boemia, vestul Coroanei Cehe, și față de Habsburgi. Trebuie menționat faptul că, deși nu la fel de însemnată teritorial precum Boemia, Moravia era esențială pentru cele două părți, deoarece prin ea se putea realiza traseul direct înspre și dinspre Viena. De asemenea, Moravia a făcut notă discordantă de nobilii din Boemia și cu ocazia rebeliunii nobilimii din 1547 împotriva Habsburgilor. Apoi, textura confesională era sensibil diferită. În Margrafiatul Moraviei catolicismul a rămas majoritar și puternic în timp ce în Boemia, utraquismul și, mai recent, luteranismul și calvinismul, își găsiseră adepți, catolicismul fiind în minoritate.

Poziția de neutralitate a Moraviei în problema rebeliunii nobiliare protestante a Boemiei față de Habsburgi - de fapt, o neutralitate binevoitoare - a fost întâmpinată cu amărăciune de liderii rebelilor din Praga, unul dintre ei - Villem Ruppa - exprimându-se în acest sens la adresa politicii împăciuitoare a liderului morav, Carol Zierotin. „Era la fel de clar ca soarele că moravii au venit la Praga doar ca să fie în măsură mai târziu, precum Pilat din Pont, să se spele pe mâini în legătură cu problema și că clameze nevinovăția asupra finalului ei”

Operațiunile militare dintre nobilii rebeli din Boemia și Habsburgii vienezi au debutat în toamna anului 1618 prin pătrunderea armatei imperiale sub comanda contelui de Bucquoy prin Moravia, cu direcția Praga. Prima partea a confruntărilor militare au fost favorabile armatei rebelilor conduse de Jindrich Matyas, conte de Thurn. Moartea împăratului Matia de Habsburg în iarna anului 1619 a dus la preluarea controlului asupra Casei de Austria de către Ferdinand al II-lea, vărul defunctului împărat, iar situația a devenit critică, în cheia unui totul sau nimic. În acest punct s-a trecut dincolo de linia în care atmosfera mai putea fi dezamorsată fără o ciocnire între nobilii rebeli și Ferdinand al II-lea. Decizia luată de Directoratul nobililor din Praga a însemnat continuarea pe calea războiului.

Moartea împăratului Matia de Habsburg în iarna anului 1619 a dus la preluarea controlului asupra Casei de Austria de către Ferdinand al II-lea, vărul defunctului împărat, iar situația a devenit una fără întoarcere. El le-a transmis nobililor rebeli că e dispus să le reconfirme drepturile câștigate prin Scrisoarea de toleranță imperială din 1609 și să le ofere amnistie doar în condițiile în care depun armele. Cartea de jucat era în mâinile rebelilor, iar respingerea propunerilor lui Ferdinand al II-lea, acum în poziția de succesor al dinastiei - și pe care ei îl aleseseră rege al Coroanei Cehe în urmă cu 2 ani - însemna un drum fără întoarcere, deoarece prin respingerea noilor propuneri ale lui Ferdinand însemna automat respingerea dinastiei pe de-a-ntregul.

Armata Habsburgilor condusă de Charles de Longueval conte de Bucquoy a pătruns în Margrafiatul Moraviei, Casa de Austria asigurându-se anterior de neutralitatea binevoitoare a Moraviei față de conflictul dinastiei cu nobilii rebeli din Boemia, îndreptându-se spre Praga. Pe traseu trupele au făcut joncțiunea cu cele ale contelui Dampierre - Henri du Val, conte de Dampierre - moment în care armata rebelilor condusă de Jindrich Matyas conte de Thurn s-a retras la Caslav, încercând să blocheze înaintarea lui Bucquoy pe valea Elbei. Thurn a beneficiat și de ajutorul locuitorilor din zona rurală care s-au organizat în mici gherile de sabotaj a liniilor de aprovizionare dinspre Viena a trupelor imperiale. Bucquoy s-a retras spre Budweiser după ce a avut grijă să prădeze satele din jur în căutare de resurse.

Situația militară s-a balansat inițial în favoarea nobililor rebeli după sosirea lui Ernst von Mansfeld la conducerea mercenarilor elvețieni, în ajutorul armatelor rebelilor protestanți ale contelui Thurn. Trupele imperiale ale lui Bucquoy și Dampierre s-au retras spre Budweiser și Kreims, având pe cap și una din desele probleme din campaniile militare: epidemii izbucnite în rândul trupelor din cauza condițiilor precare de igienă. „Situația militară s-a răsturnat în favoarea lui Thurn în momentul în care contele Mansfeld a sosit să asedieze Pilsenul cu mai bine de 2.000 de mercenari elvețieni, reținuți după ce luptaseră în Italia și care așteptaseră la Ansbach. Lor li s-au alăturat 3.000 de silezieni sub conducerea margrafului de Jägerndorf trimiși în octombrie, după ce radicalii au câștigat, în final, majoritatea în Dieta provinciei. Pilsen a capitulat pe 25 noiembrie și a devenit baza primară a lui Mansfeld. Bucquoy și Dampierre s-au retras separat la Budweis respectiv Krems, pierzând între timp jumătate din oamenii lor din cauza bolilor și a dezertării”.

După intervenția detașamentelor contelui Mansfeld în ajutorul trupelor rebeliunii nobililor din Boemia, armatele acestora conduse de contele Thurn au preluat inițiativa în fața celor imperiale. Thurn a decis să își dividă armata în trei corpuri, în toamna anului 1618. Unul dintre ele, sub comanda lui von Hohenlove, s-a îndreptat spre Budweis unde a început asediul formației contelui Bucquoy, cea de-a doua, condusă de Thurn, a intrat în Moravia spre a le arăta celor din Moravia că fusese o decizie greșită opțiunea lor de a lăsa trupele Habsburgilor să le tranziteze margrafiatul. Un al treilea corp al rebelilor, condus de Heinrich Schlick s-a îndreptat spre Viena. Schlick a reușit să atingă Zwettl din Austria de Jos, dar mai avea la dispoziție doar 4.000 de oameni și era complet nepregătit pentru vremea de iarnă, ceea ce l-a silit să oprească înaintarea. Mai mult, la nivelul celor trei corpuri de oaste ale nobililor rebeli, iarna a adus dezertări și boli, ceea ce a făcut ca în februarie 1619 totalul soldaților să fie undeva la doar 8.000 de oameni.

Pierderea avantajului inițial deținut de trupele rebeliunii nobiliare boemiene în fața armatelor Habsburgilor s-a vaporizat în iarna anului 1619. După ce totalul soldaților de sub comanda nobililor rebeli s-a înjumătățit, Habsburgii au reușit să vină în ajutorul trupelor contelui Bucquoy care era sub asediu în cetatea Budweiser din Coroana Cehă, reechilibrând balanța conflictului. „Trupele imperiale au folosit acalmia pentru a se regrupa. Deși protestanții din Austria de Sus le-au blocat accesul prin provincia lor, Mansfeld, la rândul lui, a eșuat în a bloca Drumul Aurului de-a lungul sudului munților Boemiei, de la Dunăre până la Passau. Ruta a fost ușor securizată de Habsburgi prin case de apărare folosite și pentru stocarea întăririlor trimise de-a lungul râului. Un nou regiment de cavalerie de 1.300 de valoni, ridicați de locotenent-colonelul La Motte în numele colonelului Wallenstein a trecut, străpungând tot mai fragila blocadă a lui Hohenlove și oferind întăriri pentru generalul Bucquoy”.

După ce armatelor nobililor rebeli din Boemia le-a fost oprită înaintea spre Viena de către trupele Habsburgilor, operațiunile militare din iarna anului 1619 au intrat într-o fază de acalmie. După moartea împăratului Matia de Habsburg din ianuarie 1619, Ferdinand al II-lea (numit și de Stiria) a preluat controlul asupra Casei de Austria. Le-a transmis nobililor rebeli că e dispus să le reconfirme drepturile prevăzute în Scrisoarea de toleranță din 1609 și să le ofere amnistie, cu condiția să depună armele. Directoratul rebeliunii nobiliare a împins lucrurile dincolo de linia de întoarcere, atunci când au refuzat oferta, deoarece gestul lor a fost interpretat drept unul împotriva dinastiei. Contele Thurn a trecut cu armata rebelilor în Moravia, alături de 9.000 de soldați, în timp ce contele Dampierre, aflat la Kreims cu armata imperială, avea doar 2.000 de oameni. Din neutralitate, Moravia și-a schimbat statutul, trei detașamente trecând de partea rebelilor. O parte din regimentele generalului imperial Albrecht von Wallenstein au fugit și ele în tabăra contelui Thurn. Wallenstein a furat tezaurul Stărilor Moraviei - ai căror lideri erau încă neutri din punct de vedere juridic - și s-a retras spre sud.

Invadarea Moraviei de către armata rebeliunii nobililor Boemiei, aflați în confruntare directă cu Habsburgii, a dus la defectarea unor regimente morave înspre armata rebelilor. Liderii Stărilor Moraviei, al căror tezaur fusese răpit de trupele generalului imperial Wallenstein, deranjați de gest, erau în dubii dacă să treacă de partea rebelilor sau să rămână în starea de neutralitate binevoitoare față de dinastia imperială. Împăratul Ferdinand al II-lea a motivat că acțiunea lui Wallenstein a fost făcută în nume propriu, făcând formal o dezicere „de ochii lumii” de gestul lui. „Răspunsul lui Ferdinand pare suprinzător, dar ilustrează viziunea lui legalistă în materie de politică. Argumentând că Wallenstein a acționat fără ordine primite de la angajatorii lui, Ferdinand a trimis trupele acasă cu banii luați și în speranța că îi va convinge pe loialiștii conduși de cardinalul Dietrichstein care negociau acum cu Thurn în Brunn. Thurn a folosit acțiunea lui Wallenstein pentru a-l discredita pe cardinal, intrând în casa acestuia și arătând spre fereastră, sugerând că o moarte similară cu cea a acelor nefericiți Regenți din Praga îl așteaptă. Dietrichstein s-a retras din toate funcțiile pe care le deținea în Stările nobiliare, dar Zierotin a refuzat să susțină o alianță cu rebelii boemieni. Opoziția lui a subminat unitatea protestantă și Thurn a reușit să obțină doar un acord pentru 4 luni. Dietrichstein a sesizat oportunitatea și a fugit, abătut și de faptul că armata Stărilor i-a

După intrarea armatelor rebelilor protestanți în Margrafiatul Moraviei, conduse de Jindrich Matyas Thurn, și confruntările avute aici cu trupele Habsburgilor trimise dinspre Viena, avantajul tactic a trecut de partea rebeliunii nobiliare. Următorul pas efectuat de liderul rebelilor a fost unul îndrăzneț, el îndreptându-se, nici mai mult nici mai puțin, decât în direcția reședinței imperiale, Viena. Beneficiind și de ajutorul unor conspiratori infiltrați în mediul protestant din oraș, Thurn s-a apropiat până în proximitatea capitalei, reușind să disperseze un detașament de cavalerie maghiară venit în ajutorul lui Ferdinand al II-lea. Suveranul se baricadase în Viena, unde se confrunta cu momente dificile, îmboldit de nobilii protestanți din Austria de Jos, care veniseră să își ceară și ei drepturile prevăzute de Scrisoarea de toleranță religioasă din 1609. În cele din urmă, Viena a fost apărată iar rebelii cehi conduși de Thurn s-au retras.

După scurtele confruntări din Moravia dintre armata rebeliunii nobiliare din Boemia, condusă de Jindrich Matyas Thurn și trupele Habsburilor de la Viena, în primăvara anului 1619, Thun a conceput un plan mai mult decât îndrăzneț. După ce trupele imperiale ale lui Wallenstein s-au retras spre sud, decimate de boală și dezertări, calea a rămas liberă în fața armatei rebelilor. Prin urmare, la finalul lunii mai, contele Thurn și armata rebelilor a pornit în direcția reședinței Habsburgilor, Viena, în fruntea a 10.000 de oameni.

Planul liderului armatei nobililor rebeli din Boemia, contele Thurn, de a ataca reședința imperială, Viena, era unul îndrăzneț. „Thurn a pariat pe atacarea Vienei pentru a-i convinge pe moravi și pe alții de a se implica, trecând frontiera la Znaim cu 10.000 de oameni la sfârșitul lunii mai. Ultimii protestanți rămași în consiliul orașului au fost contactați de spioni și conspiratori infiltrați care trebuiau să preia controlul de îndată ce Thurn ar fi străpuns apărarea orașului. Un nobil local a strâns bărci la Fischermend, în estul orașului, punându-i la dispoziție lui Thurn posibilitatea de a trece Dunărea și de a izgoni cele câteva detașamente de cavalerie ușoară maghiare ce supravegheau capitala. Locuitorii au fugit din suburbii pe măsură ce Thurn a ajuns în satul St. Marx, situat în afara orașului înspre sud, pe 5 iunie, acolo unde a așteptat un semnal de la conspiratorii din oraș”.

Pătrunderea armatelor nobililor protestanți rebeli din Boemia sub conducerea lui Jindrich Matyas Thurn spre Viena au înrăutățit situația pentru Ferdinand al II-lea, aflat în reședința imperială din oraș. Nobilii protestanți din Austria de de Jos au sosit în oraș și l-au abordat pe suveran fără ocolișuri, cerându-i să respecte și să recertifice drepturile protestanților obținute prin Scrisoarea de Maiestate din 1609. Episodul a fost hotărâtor pentru soarta lui Ferdinand al II-lea, cu rebelii în afara zidurilor orașului, armata imperială risipită prin sudul Coroanei Cehe și cu nobilii protestanți austrieci ce îl amenințau direct. El a fost salvat in extremis de sosirea unui detașament condus de contele Dampierre. „Avansul lui Thurn i-a forțat pe cei din Austria de Jos să se implice. Protestanții au fost convocați de Ferdinand pentru o Dietă în luna trecută și s-a convenit pentru o nouă rundă de discuții pe 4 iunie. Ei au fost încurajați să se înfățișeze la ora 10 a.m a doua zi de dimineață și să intre în Palatul Hofburg pentru a-l întâlni pe Ferdinand în persoană. Legenda spune că unul dintre ei l-a înșfăcat pe Ferdinand într-o încercare de stoarce de la el recunoașterea cererilor lor. El s-a adăpostit în capela castelului unde, apucând un crucifix, s-a rugat pentru eliberare. În acel moment, cinci companii noi de archebuzieri ale regimentului contelui Dampierre și-au făcut apariția în curtea palatului, dispersându-i pe protestatari. De fapt, Ferdinand i-a convocat pe reprezent

După sosirea regimentului condus de contele Dampierre în oraș, Ferdinand al II-lea beneficia, alături de cei câteva sute de studenți din oraș, de circa 5.000 de oameni pentru a apăra orașul în fața trupelor rebelilor conduse de contele Thurn. Aflate în afara zidurilor orașului, acestea așteptau semnele de la conspiratorii pe care îi antamaseră în interiorul Vienei, dar semnele nu au mai sosit. Cumulat cu faptul că nu deținea artilerie de sediu, chiar dacă avea de două ori mai mulți soldați, și coroborat și cu faptul că vienezii au reușit să-i saboteze contelui Thurn comunicațiile de peste Dunăre, în 12 iunie 1619, armata rebelilor cehi a fost nevoită să se retragă. Arhiducele Leopold a descins din casă în casă pentru a descoperi conspiratorii din Viena. Ferdinand al II-lea nu numai că răsufla ușurat, dar încercarea rebelilor protestanți de a cuceri reședința imperială s-a transformat într-un câștig pentru el. Sesizând intențiile reale ale rebelilor, nobilimea catolică din Austria de Jos l-a acceptat pe Ferdinand ca succesor al defunctului împărat, Matia, iar nobilii protestanți din același ducat și-au continuat disidența, dar necorelat cu rebeliunea nobililor cehi. Nobilii protestanți austrieci s-au grupat la Horn și au mobilizat trupe în vederea unei confruntări cu împăratul.

După eșecul rebelilor cehi conduși de contele Thurn de a cuceri reședința Habsburgilor, Viena, trupele imperiale ale contelui de Bucquoy s-au regrupat în teritoriile cehe și l-au interceptat pe Ernst von Mansfeld care urmărea să facă joncțiunea cu regimentele rebelilor cehi conduse de von Hohenlove. Mansfeld s-a retras cu cei 3.00 de oameni pe care îi avea la Zablati, urmărit de Bucquoy și cei 5.000 de soldați de sub comandă, așteptând ca ajutorul lui Honelove să sosească.

Contele Bucquoy și trupele imperiale din subordine au urmărit armata condusă de Ernst von Mansfeld, ce lupta pentru cauza nobililor protestanți din Boemia împotriva Habsburgilor, și l-au interceptat la Zablati în Coroana Cehă. Acolo i-au tăiat orice legătură lui Mansfeld și posibilitate de retragere spre nord iar situația a devenit critică pentru Mansfeld, Zablati nefiind o cetate în sensul propriu al termenului. „[...]Bucquoy a incendiat orașul care era format în mare măsură din case de lemn cu acoperișuri de paie și stuf. Focul s-a răspândit cu repeziciune, aprinzând și un depozit de arme. Unei mari părți ale trupelor lui Mansfeld le-a fost tăiată retragerea de către cavalerie imperială în timp ce încercau să scape. Ca un proscris ce era, începând din februarie 1619, Mansfeld nu își permitea să fie luat prizonier și a reușit să își croiască drum din încercuire alături de 15 însoțitori. Cu proverbialul lui ghinion, garnizoana boemilor din Moldautein l-a confundat cu un ofițer din armata imperială și a deschis focul, înainte de a-l lăsa într-un final să intre în adăpost. În jur de jumătate dintre trupele lui erau înghesuite într-o pădure de oamenii lui Bycquoy. Neplătiți, ei au schimbat părțile în schimbul plății pe o lună a serviciilor militare”.

Generalul rebelilor din Boemia, Hohenlove, nu a putut interveni în ajutorul lui Ernst von Mansfeld care era încercuit de trupele fidele Habsburgilor conduse de contele de Bucquoy. Hohenlove s-a retras din zonă și și-a găsit drumul pentru a face joncțiunea cu trupele rebelilor contelui Thurn ce se retrăgeau din operațiunea eșuată de a cuceri reședința imperială, Viena. În cele din urmă, cele trei corpuri de armată ale rebelilor au reușit să facă joncțiunea. Bucquoy și trupele Habsburgilor dețineau după aceste operațiuni controlul asupra sudului Boemiei. După ce fusese nevoit să îndure presiunea rebelilor din afara Vienei Ferdinand al II-lea beneficia acum de un moment liniște oferit de operațiunile militare întreprinse de generalul Bucquoy.

Ferdinand al II-lea de Habsburg fusese avansat drept succesor al împăratului Matia de Habsburg în condițiile în care ultimul nu a beneficiat de moștenitori. Prin urmare, încoronarea lui Ferdinand al II-lea trebuie să fie efectuată în Coroana Cehă, în Ungaria Habsburgică, în Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei, precum și să convingă principii-electori din Sfântul Imperiu că el e persoana potrivită să îi urmeze la tron lui Matia de Habsburg. În Coroana Cehă, Stările nobiliare l-au ales ca rege în 1617, iar în Ungaria s-a petrecut același proces la câteva luni distanță. După ce revolta nobilimii protestante din Boemia a izbucnit în mai 1618, Ferdinand al II-lea nu mai controla efectiv Coroana Cehă, însă Ungaria rămânea pentru moment fidelă dinastiei. Însă după moartea lui Matia de Habsburg, el trebuie să se impună și în reședința dinastiei, Viena, și apoi să fie convingător în ochii electorilor pentru coroana Sfântului Imperiu.

În contextul în care rebeliunea nobililor protestanți din Boemia intrase deja în faza în care era contrată militar de trupele Hasburgilor vienezi, iar împăratul Matia de Habsburg - cel care deținuse și coroana Sfântului Imperiu - decedase, succesorul acestuia, Ferdinand al II-lea, s-a adresat în aprilie 1619 Stărilor din Imperiu, indicându-le intenția de a candida la coroana imperială. El le-a explicat principilor-electori care aveau autoritatea de a alege ocupantul tronului imperial motivele pentru care a trebuit să intervină militar împotriva rebelilor din Boemia ce se răsculaseră contra dinastiei.

Colegiul celor 7 principi-electori s-a reunit la Frankfurt în iulie 1619 pentru a alege noul împărat al Sfântului Imperiu, în condițiile în care Matia de Habsburg decedase în ianuarie același an. Candidatul exponențial era Ferdinand al II-lea, vărul suveranului defunct, care preluase și celelalte entități politice din Confederația dinastiei: Coroana Cehă, Ungaria Habsburgică și Domeniile Ereditare ale Austriei. În acest punct, principele protestant al Palatinatului, Frederic al V-lea, a intenționat să blocheze alegerea lui Ferdinand al II-lea, încercând să atragă de partea lui și Saxonia.

Principele elector protestant de Palatin, Frederic al V-lea, având în vedere lungul lui dosar de opoziție față de dinastia de Habsburg ai căror membrii ocupau tronul Sfântului Imperiu, a încercat să blocheze candidatura acestuia la coroana imperială, din 1619. Colegiul elector s-a reunit la Frankfurt pentru deliberări, iar principele de Palatin a eșuat în a propune un contracandidat pentru Ferdinand al II-lea de Habsburg. „Alegerea a scos în evidență falimentul politicii Palatinatului. Eșecul lui Frederic al V-lea de a atrage suportul Saxoniei i-a demolat speranțele de a folosi alegerea împăratului ca un târg de obținere a unor concesii. Incapabil să găsească o alternativă viabilă la candidatura lui Ferdinand, el a fost forțat să se afunde în paradoxala poziție de a susține candidatura ducelui Maximilian de Bavaria. Planurile de a folosi trupele Uniunii pentru a cuceri Frankfurtul au fost abandonate atunci când landgraful de Hessen-Kassel a refuzat să coopereze. Rumori despre o rebeliune pusă la cale de protestanți s-a adăugat atmosferei tensionate. Garda Frankfurtului a confundat gărzile de corp ale electorului de Mainz cu niște trupe de invazie și a deschis focul. Trupele Mainz-ului s-au retras pentru a evita provocarea, dar gărzile l-au ucis totuși pe curierul electorului de Koln în timp ce încerca să părăsească orașul”.

După deliberările colegiului principilor electori din vara anului 1619, Ferdinand al II-lea a fost ales, fiind singurul candidat, ca împărat al Sfântului Imperiu. Din partea Boemiei, având în vedere că suveranul se afla în plin război cu nobilii protestanți care se răzvrătiseră, nu s-a admis niciun vot, rămânând ca din cei 7 principi-electori care alegeau suveranul doar 6 dintre ei să voteze. Mainz, Koln și Trier au votat prin chiar principii-electori, iar Saxonia, Brandenburg și Palatinatul l-au ales pe Ferdinand al II-lea drept noul împărat al Sfântului Imperiu prin intermediul reprezentanților trimiși. Electorul de Palatin, Frederic al V-lea, rival al Habsburgilor, și-a dat seama că o eventuală blocare a alegerii lui Ferdinand al II-lea ca împărat ar fi însemnat izolarea electorului.

După alegerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg în poziția de împărat al Sfântului Imperiu, nobilii protestanți din Coroana Cehă - toate cele 5 provincii tradiționale - s-au reunit la Praga unde au constituit o alianță, o Confederație îndreptată împotriva Habsburgilor, în iulie 1619. Se scursese deja mai bine de un an de la izbucnirea rebeliunii nobililor protestanți din Boemia, iar aceștia se confruntaseră militar cu dinastia Habsburgilor austrieci singuri. Acum de partea lor trecuseră și nobilii protestanți din celelalte provincii ale Coroanei Cehe și, de asemenea, și nobilii protestanți radicali din Austria de Jos și de Sus.

În timp ce Ferdinand al II-lea de Habsburg era ales drept împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, nobilii rebeli protestanți din Boemia, aflați în conflict militar cu Ferdinand - cel pe care îl aleseseră și ei drept rege al Coroanei Cehe -, au eliminat orice formă de posibilă negociere. Nobilii protestanți din cele 5 provincii tradiționale ale Coroanei Cehe s-au reunit la Praga, la finalul lunii iulie 1619, iar peste câteva zile au proclamat înființarea așa-numitei Confederației Boemiene. La ea au aderat, la jumătatea lunii august, și nobilii radicali protestanți din Fiefurile Ereditare ale Habsburgilor - Austria de Sus și Austria de Jos.

La scurtă vreme după ce au fondat Confederația Boemiană, ca fundament al noii organizări monarhice a Coroanei Cehe, nobilii rebeli au luat în discuție depunerea regelui pe care îl aleseseră în urmă cu doi ani - 1617- și cu care se aflau acum în conflict: Ferdinand al II-lea de Habsburg. Ei au declarat procedura de alegere a acestuia din 1617 drept neconstituțională și i-au făcut propunerea de a fi ales rege al Coroanei Cehe principelui elector al Saxoniei, Johann Georg. După ce acesta nu a dorit implicarea în această combinație ce l-ar fi pus în direct conflict cu Ferdinand al II-lea - care îi era suzeran, în calitatea lui de împărat al Sfântului Imperiu - nobilii rebeli ai Confederației Boemiene l-au abordat pe Gabor Bethlen, principele calvin al Transilvaniei.

Nobilii protestanți din cele cinci provincii al Coroanei Cehe s-au întâlnit la Praga, la finalul lunii iulie din 1619, unde au format Confederația Boemiană. Pornită din Boemia, rebeliunea nobililor protestanți împotriva dinastiei de Habsburg și-a câștigat aderenți în regiunile tradiționale ale Coroanei Cehe. Pasul următor a fost depunerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg din calitatea de rege al Coroanei Cehe și organizarea Regatului, din perspectiva rebelilor, ca unul independent de dinastia de Habsburg. „Cele 100 de articole ale Confederației au înlocuit guvernul prin Directoratul republican cu o monarhie de tip mixt bazată pe instituții protestante create sub principiile Scrisorii de Maiestate. Grupul celor 10 Protectori a fost restabilit drept protectori constituționali și au fost extinși acum la nivelul tuturor provinciilor, la pachet cu toate privilegiile religioase pe care trebuiau să le apere. Jurisdicția catolică spirituală asupra protestanților a fost abrogată și, cu toate că adepții catolicismului putea deține oficii secundare în administrație, se aștepta din partea lor să jure loialitate articolelor Confederației. Monarhia a fost confirmată drept electivă, dar într-o mișcare mai semnificativă Boemia a acceptat dreptul celorlalte 4 provincii ale Moraviei, Sileziei, și al celor două Lusații de a participa la alegerea regelui, Boemia reținând pentru sine votul decisiv în caz de egalitate. Confederația a reprezentat o încercare de a organiza un stat după principiil

Confederația Boemiană a fost constituită din nobilii protestanți din provinciile tradiționale ale Coroanei Cehe, la care s-au adăugat, cu titlu de participare și nu de membri, aripa radicală a nobililor protestanți din Austria de Jos și de Sus. Ei sperau ca prin această acțiune să îl convingă pe împăratul Ferdinand al II-lea să le acorde drepturi lărgite și acestora. Unele dintre provinciile Coroanei Cehe, Silezia și Moravia, nu au aderat extrem de convinse la Confederația Boemiană inițiată de nobilii protestanți rebeli din Boemia. De fapt, ele și-au păstrat legile și modul de guvernare distinct de Boemia.

După ce pe rând, nobilii Confederației Boemiene, după ce l-au declarat depus pe Ferdinand al II-lea Habsburg de pe tronul Coroanei Cehe, au oferit coroana regatului principelui saxon, Johann Gerog, și principelui Transilvaniei - Gabor Bethlen -, ei s-au orientat spre a treia opțiune: Carol Emanuel I de Savoia. El a fost un inamic al dinastiei de Habsburg, fiind unul dintre cei care au oferit fonduri generalului Ernst von Mansfeld, cel care luptase de partea rebelilor cehi în primele ciocniri ale acestora cu armatele Habsburgilor, după izbucnirea rebeliunii nobiliare. După ce generalul trupelor imperiale, contele Bucquoy, a găsit dovezi care îl implicau pe Carol Emanuel de Savoia în coaliția îndreptată împotriva Habsburgilor „[...]Carlo Emanuele quickly back-pedalled, and by 1620 was offering Ferdinand 12,000 men if he was given a royal title”. „[...]Carol Emanuel a dat rapid înapoi și în 1620 i-a oferit lui Ferdinand 12.000 de oameni dacă i se acorda un titlu regal”.

La mai bine de un an de la izbucnirea rebeliunii nobililor protestanți din Boemia, îndreptată împotriva Habsburgilor vienezi ce dețineau și coroana Regatului ceh, nobilii protestanți și din celelalte provincii ale Coroanei Cehe au constituit Confederația Boemiană - 1619 - ca fundament al viitoarei organizări monarhice a teritoriile cehe. Ei l-au depus pe regele ales în urmă cu 2 ani, Ferdinand al II-lea de Habsburg, și au luat în calcul variante de candidați la tronul regal. După ce au cochetat cu o serie de variante - electorul Saxoniei, principele Transilvaniei și ducele de Savoia - rebelii cehi i-au oferit coroana principelui-elector al Palatinatului: Frederic al V-lea.

După neconcretizarea celor 3 variante - Johann Georg, Gabor Bethlen, Carol Emanuel de Savoia - agreate de Confederația Boemiană a nobililor protestanți din Coroana Cehă și după depunerea lui Ferdinand al II-lea Habsburg cu care se aflau în conflict, ei s-au îndreptat spre principele-elector al Palatinatului: Frederic al V-lea. Dacă electorul Saxoniei, Johann Georg, a refuzat oferta rebelilor cehi din considerente juridice și riscuri pe care nu dorea să și le asume - regele depus de nobilii cehi era nimeni altul decât suzeranul principilor-electori din Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea - pentru electorul Palatinatului, Frederic al V-lea, aceasta era o ofertă pe care nu o putea refuza, dată fiind atitudinea lui constantă față de dinastia imperială. Implicațiile unei asemenea combinații politice erau însă extrem de mari.

În august 1619, principele-elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, a fost ales cu 144 de voturi drept noul rege al Coroanei Cehe de către nobilii rebeli protestanți din teritoriile cehe, organizați în Confederația Boemiană, după depunerea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, regele ales în urmă cu 2 ani și cu care se aflau în conflict militar. Inițial, electorul de Palatinat nu a acceptat oferta pe loc, fiind mai mult decât conștient de implicațiile acceptării acestei combinații: din poziția lui Frederic, de principe-elector al Sfântului Imperiu, regele Coroanei Cehe depus de rebeli - Ferdinand al II-lea de Habsburg - era suzeranul său din postura lui de împărat al Sfântului Imperiu.

La mai bine de o lună de la oferta făcută de Confederația Boemiană a nobililor rebeli electorului de Palatinat de a ocupa tronul Coroanei Cehe, acesta încă nu-și dăduse acordul pentru mișcarea politică deoarece implicațiile aveau să fie uriașe. „Din naștere indecis, Frederic era suficient de inteligent pentru a realiza enormitatea consecințelor acceptării unei asemenea oferte. Sfătuitorii lui au petrecut următoare lună întrebându-se ce ar trebui acesta să facă. Mama lui și oficialii nativi din Palatinat au cerut respingerea rapidă a propunerii de vreme ce ar fi dus evident la război; Anhalt și Camerarius, un alt influent outsider, susțineau acceptarea[...]Elisabeta cu siguranță că a încurajat falsele așteptări potrivit cărora Iacob I [regele Angliei și Scoției și totodată, socrul lui Frederic - n.n] ar oferi sprijin. Iacob și-a reînnoit alianța cu Uniunea în ianuarie 1619, în timp ce olandezii au promis modeste subsidii pentru Boemia în următoarea lună. Lui Frederic i-a fost greu să distingă între posibil și probabil, interpretând greșit expresiile vagi de bune intenții cu angajamentele ferme[...]Este, oricum, foarte puțin probabil că acest aspect a cântărit în decizia finală, ce a conținut mai degrabă un mix de ambiții dinastice de lungă durată cu o convingere că Dumnezeu l-a propus pe Frederic drept instrumentul lui pe pământ. Militanții de-a lungul Palatinatului, Sileziei și Lusației au prorocit o epocă de aur cu Frederic drept <

Decis să accepte oferta și alegerea lui ca rege al Coroanei Cehe de către Confederația Boemiană a nobililor protestanți, Frederic al V-lea, electorul de Palatin, s-a îndreptat spre Praga pentru a-și prelua tronul de pe care fusese depus Ferdinand al II-lea de Habsburg de către aceiași nobili protestanți cu care se afla acum în plin conflict militar. Nobilii din Confederația Boemiană ce l-au întâmpinat la intrarea în Praga, i-au trimis „mesaje” clare, la nivel simbolic, despre cine va avea puterea în noul format al Regatului ceh. „Încredințând guvernarea Palatinatului lui Johann Casimir of Zweibrücken, Frederic a părăsit Heildelbergul într-o zi de luni, 7 octombrie 1619, cu o cavalcadă de 153 de vagoane ce includeau cutii cu jucării pentru fiul lui cel mare[...]Anhalt li s-a alăturat cu 1.000 de soldați din Palatinatul de Sus și, fără trupe imperiale care să le bareze calea, au intrat în Praga la sfârșitul lunii. Mulțimea veselă includea 400 de cetățeni îmbrăcați precum războinicii husiți. În cazul în care Frederic nu ar fi înțeles mesajul, medalia comemorativă bătută cu ocazia încoronării lui purta inscripția «Rege prin grația lui Dumnezeu și a Stărilor»”.

Primirea regelui ales în Praga, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, de către Confederația Boemiană a nobililor rebeli protestanți din teritoriile cehe, a fost însoțită de elan din partea acestora pe supoziția potrivit căreia noul rege, dat fiind faptul că el era ginerele lui Jacob I, suveranul Angliei, le va putea asigura un puternic sprijin european în lupta lor împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. Ajutorul însă oferit de acesta și de către Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu s-a dovedit în acest moment, mai degrabă simbolică. Confederația Boemiană trebuia să se pregătească de ciocnirea decisivă cu armata Habsburgilor.

Întâmpinarea lui Frederic al V-lea, elector de Palatin, ales și rege al Coroanei Cehe de către nobilimea protestantă rebelă organizată în Confederația Boemiană, la Praga, a fost urmată de o dezamăgire pe măsură. Având în vedere că aceștia se autodecuplaseră de sub autoritatea Habsburgilor, îl depuseseră pe regele ales anterior, Ferdinand al II-lea, iar acum îi oferiseră coroana Regatului ceh tocmai electorului vasal al lui Ferdinand al II-lea - în calitatea lui de împărat al Sfântului Imperiu - i-a pus într-o situație fără nicio ieșire. Ieșirea nu putea fi decât printr-o coliziune frontală cu dinastia. Dacă în anul anterior, 1618, după izbucnirea rebeliunii nobiliare din Praga, situația mai putea fi relaxată, prin alegerea electorului de Palatin pe tronul Coroanei Cehe răspunsul avea să fie oferit direct de împăratul Ferdinand al II-lea.

În momentul în care Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu a aflat de propunerea pe care Confederația Boemiană o făcuse unuia dintre membrii ei de a ocupa tronul Coroanei Cehe, după depunerea împăratului Ferdinand al II-lea, opiniile membrilor Uniunii au fost mai degrabă amare decât de bucurie. Unul dintre delegații din Strasbourg s-ar fi exprimat în legătură cu preluarea tronului propus de rebelii cehi electorului protestant al Palatinatului în sensul că nu știa dacă e un motiv de bucurie sau de tristețe „[...]as the Strasbourg representative put it, could not decide whether ‘God means to punish us or reward us’ by Frederick’s election”. „[...]așa cum a susținut reprezentantul Strasbourgului, nu se putea decide dacă <> prin alegerea lui Frederic”.

Speranțele Confederației Boemiene și ale regelui ales, electorul de Palatin - Frederic al V-lea - că vor putea primi un ajutor consistent care să le permită o eventuală victorie în confruntarea finale cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-a năruit una câte una. Eșecul lui Iacob I al Angliei, în același timp și socru al regelui rebelilor cehi, care trimitea ambasade după ambasade la curtea Habsburgilor, dar fără niciun efect practic, a fost completat de eșecul posibililor aliați din lumea protestantă europeană. Danemarca s-a plasat în expectativă, la fel și Provinciile Unite olandeze. Butada care a circulat pe această temă a devenit „clasică”. „Englezii erau slab informați iar ambasadorii lor au sosit târziu. Plecarea lui Doncaster a fost amânată de îmbolnăvirea regelui Iacob I și prin urmare el nu a plecat la drum decât în mai 1619. Obiceiul ambasadelor în stilul vechi, bogat împodobite - a călătorit cu 150 de însoțitori într-o expediție ce a costat 30.000 de lire - a îngreunat și mai mult progresul situației. Deasupra tuturor lucrurilor, Anglia nu avea nimic de oferit. Habsburgii erau interesați doar dacă Iacob I putea să-și controleze ginerele, ceea ce în mod evident nu era în stare să o facă. Ei au întreținut ambasadele viitoare în așa manieră încât să nu ofere „muniție” facțiunii din Londra care cerea sprijin militar complet pentru «cauza protestantă». Între timp, Frederic cerea bani și soldați, nu mai dorea sfaturi și nu putea înțelege de ce socrul său nu își o

Sprijinul pe care Uniunea protestantă era dispusă să il ofere unuia dintre membrii ei ales rege al Coroanei Cehe de către nobilii protestanți rebeli din teritoriile cehe, electorul de Palatin - Frederic al V-lea - era de mică însemnătate. Cei mai mulți dintre liderii ducatelor și principatelor din Sfântul Imperiu, membrii ai Uniunii protestante, erau conștienți la ce se expuneau dacă alegeau să îl sprijine pe Frederic al V-lea, dat fiind faptul că regele depus de rebelii ceh nu era nimeni altul decât împăratul lor: Ferdinand al II-lea de Habsburg. Hessen-Kassel și-a rezolvat repede dilema, ieșind din Uniune. Trupe calvine din Provinciile Unite olandeze nu s-au implicat de partea noului rege al rebelilor cehi - Frederic al V-lea - iar ajutorul pe care rebelii cehi îl sperau de la regele Angliei, Iacob I, dar fiind faptul că Frederic al V-lea era ginerele acestuia, s-a transformat curând într-o mare de dezamăgire. Iacob I se considera un fel de arbitru al balanței de puteri pe continent și nu intenționa o implicare militară la scară largă.

În momentul în care a decis să accepte preluarea tronului Coroanei Cehe, oferit de Confederația Boemiană a nobililor protestanți rebeli, Frederic al V-lea s-a așteptat să primească o susținere mai largă decât ceea ce s-a concretizat ulterior. Dacă Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu și-ar fi declarat susținerea pentru acesta, atunci s-ar fi intrat în conflict deschis cu Ferdinand al II-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu și, totodată, regele Coroanei Cehe, depus de nobilii rebeli de la Praga. De asemenea, așteptările lui Frederic al V-lea de la socrul său, regele Angliei Iacob I, erau imaginate în acțiuni mult mai concrete decât ceea ce acesta era dispus să ofere. Prin urmare, sprijinul real pe care se putea baza Frederic al V-lea în anunțata confruntare cu Ferdinand al II-lea nu era decât cel pe care-l aștepta de la nobilii rebeli cehi care i-au propus acestuia coroana.

Proaspăt aleg rege al Coroanei Cehe de către Confederația Boemiană a nobililor rebeli protestanți, Frederic al V-lea a încercat să-și consolideze rapid poziția de la Praga, după preluarea tronului - din octombrie 1619 - dar vederile lui asupra situației în materie religioasă erau destul de limitate. Deși a declarat la preluarea tronului faptul că va accepta - el era calvin - orice catolic în poziție de putere în jurul lui dacă acesta va dovedi fidelitate, în realitate, el nu a făcut nimic pentru a împiedica abuzurile îndreptate împotriva confiscărilor în detrimentul catolicilor, operate în momentul în care establishmentul rămânea fără lichidități. Probleme erau însă mai complicate în Praga, de vreme ce Frederic al V-lea și anturajul lui calvin nu reușea să cupleze la „versiunile protestante” mai vechi din Coroana Cehă: utraquismul husit. Contemporanii au rămas șocați de ignoranța lui Abraham Scultetus, un preot din anturajul lui Frederic, care îi vedea pe „[...]Utraquiștii drept cripto-catolici subversivi[...]Eforturile lui de a înlătura statuele religioase de pe Podul Carol din Praga au fost dezmembrate de opoziția populară, dar calvinii originari din Palatinat și-au vărsat furia lor iconoclastă pe catedrala Sf Vitus, de Crăciun, în 1619, înlăturând sau distrugând neprețuite lucrări de artă medievală, dărâmând marele crucifix de deasupra altarului, străpungând picturile, spărgând și deschizând mormintele sfinților. Boemienii au fost profund ofensați, nu atât din motive confe

La finalul anului 1619 a avut loc o consfătuire a membrilor Uniunii protestante din Sfântul Imperiu la care a participat, în calitatea lui de principe-elector al Palatinatului, și Frederic al V-lea, care între timp acceptase „oferta” făcută de nobilii rebeli protestanți de la Praga de a prelua Coroana Cehă. Conștient de faptul că o asemenea acțiunea va genera o reacție pe măsură a regelui depus de nobilii rebeli, Ferdinand al II-lea de Habsburg care, în calitatea lui de împărat al Sfântului Imperiu îi era suzeran principelui, Frederic al V-lea a venit la această consfătuire cu așteptări concrete de ajutor din partea liderilor protestanți din Imperiu. S-a întors la Praga însă destul de descurajat de faptul că electorii conștientizau riscurile susținerii unui principe împotriva împăratului.

În ceea ce privește componenta militară a Coroanei Cehe din debutul anului 1620 regele Frederic al V-lea nu se putea baza pe trupe extrem de bine pregătit în vederea unei confruntări cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg care, în mod natural, urma să-l confrunte militar pentru că acceptase tronul Regatului ceh oferit de nobilii rebeli. Milițiile nobililor din Boemia se cifrau la circa 12.000 de oameni, iar cele din Moravia și Silezia mobilizau circa 3.000 de oameni. Lusația oferea sume de bani în schimbul mobilizării efective de soldați. Stările nobiliare protestante - facțiunile radicale - deși nu era membre ale Confederației Boemiene au contribuit cu câteva mii de soldați la pregătirile militare ale rebelilor cehi îndreptate împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Ajutoare din exteriorul teritoriilor cehe în sprijinul rebeliunii nobiliare și a regelui ales de aceștia, Frederic al V-lea, au fost contabilizate din trupe olandeze, britanice și valone (din Belgia de astăzi) de aproximativ 7.000 de soldați.

În momentul în care regele Frederic al V-lea, ales de Confederația Boemiană a nobililor rebeli protestanți, a preluat tronul ceh anturajul acestuia a propus nobililor cehi patentarea modelului de organizare militară provenit din spațiul Provinciilor Unite olandeze care se dovedise eficient în lupta îndelungată împotriva Spaniei. Nobilimea locală, ce favoriza modelul de luptă al armatei imperiale, al Habsburgilor, având întipărit în memoria recentă stilul de luptă adoptat de trupele dinastiei în lupta împotriva Imperiului Otoman, s-a împotrivit schimbărilor. Mai mult, divergențele se opreau și asupra stilului de comandă și centrului de comandă, acolo unde orgoliile la nivel personal au erupt între nobili. Nici contele Thurn, unul dintre comandanții armatei rebelilor, nici Mansfeld și nici Cristian de Anhalt nu au reușit să-i convingă pe nobilii protestanți rebeli de necesitatea unui centru de comandă unic și personalizat.

Lângă probleme de ordin personal și organizatoric - refuzul nobililor rebeli cehi de a ceda unui comandament militar unic comanda propriilor miliții nobiliare - s-au adăugat și problemele cronice de subfinanțare. În vederea asigurării pregătirilor adecvate pentru confruntarea militară cu Ferdinand al II-lea de Habsburg, Frederic al V-lea, electorul Palatinului, ales rege al Coroanei Cehe de către nobilii rebeli cehi, ceruse creșterea eforturilor de finanțare de către Dietele provinciilor Coroanei Cehe pentru eforturile militare. Însă, Moravia, spre exemplu, asigurase doar 60% din fondurile care fuseseră considerate adecvate pentru pregătirile de război. Chiar și așa, din împrumuturile unor nobili, din confiscările catolicilor care au părăsit teritoriile cehe sau din subscripțiile publice nu s-au adunat sume importante.

În încercarea de a face rost de bani pentru pregătirile de război Directoratul Confederației Boemiei era decis să vândă și colecția de artă din Praga a fostului împărat Rudolf al II-lea de Habsburg, dar nu s-a găsit un cumpărător. Lipsa de colectare de fonduri era legată și de destul de prezenta idee în rândul cehilor că rebeliunea nobililor protestanți nu va avea nicio șansă în confruntarea cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Intervenția principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, în rebeliunea nobililor protestanți cehi împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, era legată de intenția lui de a prelua coroana maghiară. Pentru acest lucru ar fi trebuit să lupte împotriva unui adversar comun - Ferdinand al II-lea - dat fiind faptul că vestul fostului Regat al Ungariei se afla în posesia dinastiei de Habsburg. Intervenția acestuia în conflict l-a adus în postura de a atinge zidurile Vienei, în conjuncție cu detașamentele rebelilor Confederației Boemiene. Spre deosebire de atacurile contelui Thurn din anul precedent, acum, în 1620, în fața lui Gabriel Bethlen apărarea reședinței Habsburgilor, Viena, era mult mai bine organizată. În cele din urmă, Bethlen s-a retras din fața Vienei.

În încercarea de a-și îndeplini dorința de a prelua coroana Ungariei, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, s-a implicat în lupta dintre Confederația Boemiană a nobililor protestanți, răzvrătiți împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. El le-a scris nobililor din Moravia, la un an de la declanșarea rebeliunii nobiliare împotriva Habsburgilor, că intenționează să se implice de partea lor în conflict. Numai că viziunile erau relativ diferite. Dacă Bethlen se aștepta că nobilii cehi și Frederic al V-lea să plătească pentru operațiunile militare pe care plănuia să le pună în aplicare, Frederic al V-lea - de confesiune calvină precum Bethlen - se aștepta ca acesta să își facă datoria de „cruciat” împotriva Habsburgilor catolici. Bethlen „[...]era convins că Frederic și boemienii sunt bogați și că vor oferi subsidiile necesare pentru a-și păstra mobilizate trupele numeroase de cavalerie ușoară și că vor plăti pentru infanteria și artileria necesare cuceririi fortărețelor Habsburgilor. Din partea lor, Frederic și consilierii lui au văzut ceea ce îi interesa: un om care pretindea că a citit Biblia de 26 de ori trebuia să fie un cruciat al dreptății împotriva tiraniei catolice a Habsburgilor”.

În august 1619, principele Transilvaniei, decis să preia coroana maghiară prin respingerea Habsburgilor din Ungaria, s-a implicat de partea Confederației Boemiene a nobililor rebeli protestanți care luptau împotriva aceluiași membru al dinastiei: Ferdinand al II-lea. „El a plecat din Cluj (Klausenburg) pe 26 august cu 35.000 de oameni, în timp ce Rakoczi a intrat în Kassa [astăzi Kosice în Slovacia - n.n] fără opoziție, cu 5.000 de maghiari din Ungaria de Sus, o săptămână mai târziu. György Széchy și ceilalți susținători din Ungaria de Sus au amenințat Pressburgul [capitala Slovaciei de astăzi, Bratislava - n.n] și eforturile palatinului Ungariei Habsburgice, Sigismund Forgach de a organiza rezistența. Orașele miniere din Ungaria de Sus s-au declarat de partea lui Bethlen, dar acesta a întârziat intenționat avansarea pentru a organiza o întâlnire cu susținătorii săi la Kosice, unde a fost declarat Protector al Ungariei pe 21 septembrie, practic depunându-l pe Forgach. Ferenc Rhédey a fost trimis cu 12.000 de oameni peste Carpații Mici în Moravia în timp ce Bethlen și-a continuat avansul cu restul armatei sale înspre Pressburg, distrugând un detașament al Habsburgilor trimis să salveze orașul”.

În momentul în care principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a intrat în Ungaria Habsburgică, trupele maghiare de la frontiera militară dintre Ungaria imperială și Imperiul Otoman au trecut de partea lui Bethlen. Palatinul Ungariei Habsburgice a încercat să i se opună, dar fără șanse cu puținele detașamente pe care le avea la dispoziție. Numai câteva fortărețe de pe linia militară au rămas fidele palatinului și implicit împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. În același timp, celelalte corpuri ale armatei imperiale erau dispersate: 2.600 conduse de arhiducele Leopold apărau Viena, iar puțin peste 500 de soldați erau destinați apărării Krems-ului. În momentul în care Bethlen a atacat Ungaria imperială venind dinspre Transilvania, cea mai mare parte a armatei imperiale era angajată pe teritoriul Coroanei Cehe, deja de un an de zile, în ciocnirile cu trupele rebelilor protestanți cehi. Contele Dampierre cu cei 8.000 de oameni fideli împăratului se găseau în Moravia iar contele de Bucquoy cu cei 17.000 de soldați din subordine erau în zona Taborului, din sud-vestul Regatului ceh.

În momentul în care principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, a atacat Ungaria Habsburgică, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg se întorcea la Viena de la Frankfurt unde avusese loc alegerea lui ca împărat de către colegiul principilor-electori. În același interval de săptămâni, rebelii protestanți din Coroana Cehă ridicaseră miza în confruntarea pe care o aveau cu Ferdinand al II-lea în momentul în care l-au declarat depus pe acesta de pe tronul Regatului ceh. Intervenția principelui Gabriel Bethlen în ajutorul rebeliunii nobiliare cehe se putea transforma în avantajul ambelor părți, având în vedere că Habsburgi trebuiau să se desfășoare acum pe două fronturi. Generalul Bucquoy a primit ordine de la împărat să oprească avansul spre Praga, lăsând câteva mii de oameni să țină liniile frontului și să se îndrepte cu restul armatei spre Viena pentru a bloca atacul lui Gabriel Bethlen.

Atunci când principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, s-a apropiat de Pressburg - Bratislava - la sfârșitul lunii octombrie 1619, Dampierre și Bucquoy, cei doi comandanți ai armatei imperiale au făcut joncțiunea, retrăgându-se spre Viena, cu scopul de a bloca înaintarea principelui Bethlen spre capitală. În același timp, dinspre Moravia, trupele rebelilor cehi conduse de generalii Hohenlove, Thurn și Rhedey, se îndreptau spre Viena, beneficiind de superioritate numerică față de armata imperială. În retragerea spre reședința imperială, Bucquoy și Dampierre au incendiat podul peste Dunăre, blocând apropierea rebelilor de reședința Habsburgilor. Între timp, în Ungaria imperială, la Pressbug, Dieta convocată de principele Bethlen a demarat procesul, aidoma rebelilor cehi, de a-l depune pe Ferdinand al II-lea de Habsburg din poziția de rege al Ungariei.

Situația s-a înrăutățit pentru reședința imperială, Viena, în condițiile în care trupele principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, ocupaseră Ungaria Habsburgică iar armatele Confederației Boemiene a nobililor protestanți din Coroana Cehă au traversat Dunărea în noiembrie 1619 și se aflau în fața Vienei pentru a treia oară în ultimul an. Armata imperială condusă de contele de Bucquoy a încercat să le oprească înaintarea la Bruck, dar fără succes. Rebelii cehi au fost ajutați și de nobilii protestanți din Austria de Jos care l-au blocat pe Bucquoy la Krems.

În toamna anului 1619 reședința Habsburgilor, Viena, se găsea sub asediul rebelilor cehi pentru a treia oară de la izbucnirea rebeliunii nobililor protestanți din Coroana Cehă. Dar spre deosebirea de episodul anterior, acum, cetatea era mult mai bine apărată, organizarea defensivei fiind în sarcina fratelui împăratului Ferdinand al II-lea, arhiducele Leopold. Conjuncția rebelilor cehi cu armata principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, nu a avut efectul scontat, iar asediul asupra Vienei nu a avut niciun efect scontat de rebeli. „Pentru a treia oară în decurs de un an, inamicul era la porțile capitalei lui Ferdinand[...]Leopold făcuse pregătiri atente de la ultimul atac, acumulând provizii și hrană îndeajuns pentru a hrăni 20.000 de soldați și 75.000 de civili ce se aflau acum înăuntrul cetății. Asediatorii au apărut din nou fără artilerie grea iar Bucquoy a incendiat zonele rurale din jurul orașului și care nu puteau susține acum cei 42.000 de soldați ce se îndreptau spre Viena. Ploaia grea a agravat starea lor, în special în rândurile boemienilor peste care trecuseră nouă luni fără să fie plătiți. Trupele auxiliare de turci promise erau încă așteptate să sosească. Deziluziile reciproce dintre Bethlen și aliații lui s-au adăugat celor din tabăra Confederației unde boala a măcinat din puterea lor efectivă. Lovitura finală de bumerang a fost dată de veștile de pe 27 noiembrie potrivit cărora Transilvania a fost atacată. Asediul a fost abandonat o săptămână mai târziu, cu toa

Regatul Poloniei nu s-a implicat în mod oficial de partea Habsburgilor în conflictul care a consemnat debutul Războiului de Treizeci de Ani - rebeliunea nobililor protestanți cehi -, cu toate că existau relații matrimoniale între cele două dinastii, dar Polonia l-a ajutat în mod indirect și neoficial pe Ferdinand al II-lea de Habsburg. Indirect deoarece l-a atacat pe Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, dinspre nord, ceea ce l-a determinat să se retragă de sub zidurile Vienei - iar în contextul în care tătarii și trupele otomane trimise împotriva polonezilor au pierdut partida, Bethlen a încheiat un armistițiu cu împăratul Ferdinand al II-lea. Acest lucru i-a lăsat mână liberă să se ocupe exclusiv de conflictul avut cu rebelii Confederației Boemiene. Direct, dar neoficial, Polonia l-a ajutat pe Ferdinand al II-lea, punându-i la dispoziției pentru înrolarea în armata imperială, mii de cazaci demobilizați în urma războiului purtat cu Rusia. Ocupația lor războinică trebuia folosită într-un scop, mai ales că dădea bătăi de cap regilor polonezi prin raidurile pe care le efectuau în teritoriile Imperiului Otoman.

Cazacii din Regatul Poloniei au fost direcționați de regele Sigismund al III-lea în sprijinul trupelor imperiale ale lui Ferdinand al II-lea de Habsburg în lupta lui împotriva rebelilor protestanți cehi din Confederația Boemiană. După ce un atac polonez independent de situația Habsburgilor, asupra principelui Transilvaniei - Gabriel Bethlen - care asedia Viena l-a determinat pe acesta să ridice asediul și ulterior să încheie un armistițiu cu împăratul, 19.000 de cazaci polonezi au fost trimiși, neoficial, în teritoriile Casei de Austria unde au fost înrolați în armata imperială comandată de contele Bucquoy. Oficial, Sigismund al III-lea Vasa al Poloniei nu dorea implicarea într-un război pe care nu-l considera al lui, chiar dacă simpatiza religios cu Habsburgii catolici, deoarece intențiile lui erau de a recupera tronul Suediei, din care fusese depus anterior. În sens invers, el i-a transmis fiului său, Vladislav al IV-lea, să refuze orice propunere venită din partea Confederației Boemiene.

Între ianuarie și iulie 1620, la câteva luni după ce reședința Habsburgilor, Viena, trecuse prin cel de-al doilea asediu, de data acesta conjugat al trupelor rebelilor cehi în tandem cu principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, aproximativ 19.000 de cazaci „s-au strecurat” cu acordul tacit, dar neoficial al Poloniei, dinspre acest regat înspre teritoriile Hasburgilor. Aici au intrat sub comanda generalului imperial, contele Bucquoy, ceea ce a ajutat la declanșarea a trei atacuri în trei luni succesive asupra trupelor rebelilor cehi conduse de contele Thurn. Forțele rebelilor s-au mărit la 25.000 prin alăturarea detașamentelor din Moravia și Silezia, iar Cristian de Anhalt, guvernator din anturajul regelui Confederației Boemiene, Frederic al V-lea, a adăugat 8.000 de oameni armatelor rebelilor. La acestea s-au adăugat și cuplarea a încă 8.000 de oameni din Ungaria și Transilvania care identificau în împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg un dușman.

În încercarea de a obținea o mare alianță cu Imperiul Otoman împotriva Habsburgilor, Frederic al V-lea, regele proclamat al Coroanei Cehe de către nobilii protestanți rebeli, și principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, au trimis o delegație comună la Istanbul. Mehmed Aga, trimis de sultan la Praga pentru a discuta detaliile unei alianțe antihasbsburgice a promis ajutor uman de circa 60.000 de oameni, nu înainte de a „face fotografii” cu fereastra de unde avusese loc defenestrația din mai 1618. Destul de mulți nobili de la curtea regelui Frederic al V-lea din Praga erau reticenți față de o alianță cu turcii otomani îndreptată unui împărat creștin - Ferdinand al II-lea de Habsburg - oricât de nepopular era el pentru aceștia.

Extaziați de promisiunile livrate de Mehmed Aga, în vizita lui de la Praga din iulie 1620, potrivit cărora sultanul Imperiului Otoman era gata să ofere 60.000 de soldați cauzei rebelilor protestanți cehi în lupta lor împotriva Habsburgilor, Frederic al V-lea, regele rebelilor și anturajul lui calvin adus din electoratul natal al Palatinatului, nu vedeau nicio dificultate în a se alia cu sultanul turcilor. Deși, pentru marea parte a nobililor cehi, spectrul unei coaliții cu turcii otomani le crea repulsie, pentru anturajul calvin al curții pragheze, adevăratul inamic era împăratul „papistaș”. Salturile de saltimbanc prin teologie ale preotului calvin de curte, Abraham Scultetus, erau dispuse să fabrice conexiuni peste tot, de dragul posibilei alianțe. „Mulți în Praga se simțeau extrem de inconfortabili cu ideea de a-i curta pe otomani, dar cu toate acestea conducerea era sedusă de grandioasa schemă a unei mari alianțe care să distrugă în același timp Polonia și pe Habsburgi. Scultetus a făcut acrobații teologice pentru a evidenția punctele comune dintre calvinism și islam, în timp ce baronul Tschernembl a considerat că orice mijloace erau justificate dacă le ofereau salvarea adevăratei cauze de papistași. În ciuda neîncrederilor, Frederic i-a scris sultanului, pe 12 iulie, făcând Coroana Cehă tributară Imperiului Otoman în schimbul asistenței militare”.

În încercarea de a obține ajutorul promis de Mehmed Aga împotriva Habsburgilor în vizita lui pragheză din partea sultanului Imperiului Otoman, în iulie 1620 o delegație din Confederația Boemiană, Ungaria și Transilvania s-a deplasat la curtea sultanului de la Istanbul (fosta cetate a basileilor, Constantinopol). Erau dispuși să ofere mită în stânga și în dreapta pentru a se materializa acordul. Între timp, regele rebelilor cehi, Frederic al V-lea, a consimțit să îi ofere peste 300.000 de florini pentru cheltuieli militare principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, în ideea continuării lupte comune împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Pentru prima „rată”, Frederic și-a amanetat bijuteriile.

În luna august a anului 1620, convins și de posibilitatea unei alianțe cu Imperiul Otoman și de finanțele promise de regele Confederației Boemiene, Frederic al V-lea, în lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen a ridicat miza, deschizând un nou front pentru împărat. Bethlen a preluat controlul asupra Dieta Ungariei Imperiale, moment în care Ferdinand al II-lea a ordonat dizolvarea Dietei. Însă, la scurt timp, nici mai mult nici mai puțin, susținătorii principelui l-au depus pe Ferdinand al II-lea, care era și rege al Ungariei Habsburgice, și l-au ales pe Bethlen drept noul rege. De consemnat faptul că teritoriile croate au refuzat să ia parte la mișcarea din Ungaria și au rămas fidele împăratului. Deposedat de Coroana Cehă și de Ungaria, Ferdinand rămânea cu Fiefurile Ereditare Austriece și cu coroana Sfântului Imperiu. Reacția lui Ferdinand al II-lea urma să fie una angajată pe două fronturi.