Apariția Uniunii protestante și a Ligii catolice în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană
Condiția principilor catolici și protestanți din Sfântul Imperiu
autor Alexandru Cristian Enescu, aprilie 2017
Una dintre primele măsuri la nivel politic din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, ulterior încheierii Acordului de la Augsburg din 1555, luate de împăratul Ferdinand I de Habsburg, a fost înființarea Ligii de la Landsberg. Compusă din principi catolici ai Imperiului - Bavaria, Salzburg - și regiuni protestante - Nurnberg și Augsburg - această ligă era gândită să opereze dincolo de dificultățile confesionale și reglajele constituționale dintre împărat și Stările protestante din Imperiu. Scopul ei era îndreptat într-un efort comun împotriva Imperiului Otoman și apărarea Sfântului Imperiu. Ca o dovadă a faptului că în acest moment al istoriei împărații de Habsburg erau dispuși să opereze practic în politica lor și să asigure un echilibru între nobilii catolici și protestanți din Imperiu stă decizia lui Maximilian al II-lea de a-i respinge cererea ducelui de Alba, catolic fervent, de a deveni membru al Ligii de la Landsberg. În schimb, în rândul principilor protestanți, după Acordul de la Augsburg din 1555 s-au format două curente. Cel moderat era mai caracteristic adepților luteranismului, era centrat în jurul Saxoniei, și se înscria pe linia colaborării cu împărații Habsburgi ai Imperiului pentru a face viabilă supraviețuirea drepturilor obținute în urma înțelegerii de la Augsburg. Grupul radical, de confesiune predominantă calvină, condus de principele elector al Palatinatului, era focalizat pe adoptarea unei poziții de forță față de împărat în vederea lărgirii drepturilor constituționale obținute.

După ce Reichstag-ul, Dieta Sfântului Imperiu, din 1608 a eșuat în a reconfirma complet drepturile politice și confesionale ale principilor protestanți din Imperiu, Cristian de Anhalt, guvernatorul Palatinatului de Sus, a sesizat momentul și a intrat în schemă, cu acordul electorului de Palatin. El i-a convins pe principii protestanți de necesitatea unei coaliții comune pentru obținerea drepturilor în fața împăratului și a părții catolice. Acestă coaliție protestantă s-a format din electoratul de Palatinat la care s-au adăugat Wurttemberg, Strasbourg și o serie de alte orașe imperiale dar, chiar și așa, încă în acest moment coaliția îngloba doar jumătate din teritoriile protestante din Sfântul Imperiu. La un an de la formarea Uniunii protestante în jurul electoratului de Palatin, principii catolici din Sfântul Imperiu au format o coaliție în aceeași manieră, ce a primit numele - din perspectiva protestanților - de Liga catolică. Numele a fost dat din perspectiva protestanților care făceau legătura între acea Ligue a catolicilor din Franța, implicată în războaiele religioase interne, și coaliția catolicilor formată acum în Sfântul Imperiu. Liga catolică a căpătat cu adevărat greutate în momentul în care ducele Bavariei, Maximilian, a intrat în schemă, lui alăturându-i-se episcopiile de Augsburg, Passau, Konstanz, Regensburg și Wurzburg.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ceea ce au reușit împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Ferdinand I și Maximilian al II-lea de Habsburg, a fost să manevreze abil printre reglementările politice inexacte, oricât de imperfecte erau ele, ale Acordului de la Augsburg din 1555. Chiar dacă împărații erau catolici și dinastia rămânea în continuare una catolică ei nu urmăreau neapărat favorizarea directă a principilor catolici din teritoriile Imperiului, ci căutau soluția de compromis și balanță. Acest lucru se datora unei înțelegeri practice a situației, suveranii fiind conștienți că efortul și ajutorul principilor protestanți din Imperiu sunt mai mult decât necesare în confruntările cu Imperiul Otoman.

Una dintre primele măsuri la nivel politic din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, ulterior încheierii Acordului de la Augsburg din 1555, luate de împăratul Ferdinand I de Habsburg, a fost înființarea Ligii de la Landsberg. Compusă din principi catolici ai Imperiului - Bavaria, Salzburg - și regiuni protestante - Nurnberg și Augsburg - această ligă era gândită să opereze dincolo de dificultățile confesionale și reglajele constituționale dintre împărat și Stările protestante din Imperiu. Scopul ei era îndreptat într-un efort comun împotriva Imperiului Otoman și apărarea Sfântului Imperiu. Ca o dovadă a faptului că în acest moment al istoriei împărații de Habsburg erau dispuși să opereze practic în politica lor și să asigure un echilibru între nobilii catolici și protestanți din Imperiu stă decizia lui Maximilian al II-lea de a-i respinge cererea ducelui de Alba, catolic fervent, de a deveni membru al Ligii de la Landsberg.

Dincolo de cele trei electorate-episcopate catolice ale Sfântului Imperiu, cel mai important lider secular deschis atașat catolicismului era ducele Bavariei. Oricum, numărul liderilor catolici îl depășea pe cel al protestanților din Imperiu iar raportul din rândul Stărilor nobiliare se prezenta sub aceleași auspicii. Diferența era dată de faptul că, dacă în celelalte teritorii ale Imperiului nobilii protestanți aveau o reală influență și putere, în Bavaria ducele putea să ignore în politica lui pe cei câțiva nobili care aderaseră la Reforma protestantă.

Arhiepiscopul catolic de Mainz, arhicancelar al Sfântului Imperiu și principele-elector senior al Imperiului, s-a situat după încheierea Acordului de la Augsburg de partea împăraților de Habsburg, Ferdinand I și Maximilian al II-lea, în încercarea acestora de a conduce afacerile monarhiei printr-un artificiu de compromis între principii catolici și cei care aderaseră la Reforma protestantă. Indiferent de diferențele confesionale apărute, arhiepiscopul, asemenea împăraților, știa că efortul comun e necesar împotriva unui „rău” mai mare: Imperiul Otoman. Cu toate acestea, au existat numeroase situații măsurile de Reformă Catolică gândite de Conciliul de la Trento au fost instituite cu forța în unele teritorii devenite protestante ale Sfântului Imperiu. „Un bun exemplu este ambițiosul episcop Julius Echter von Mespelbrunn care a fost ales în Wurzburg de o majoritate restrânsă în 1573. La o primă vedere el apare ca arhetipul unui contrareformist care a întors în sens invers răspândirea protestantismului din teritoriile bisericii din Franconia. Rapid el și-a asigurat independența financiară față de capitlul catedralei, făcând neclară distincția dintre taxele locale și cele imperiale și extragând mai mult de la supușii lui decât ceea ce datora teritoriul ca ajutor împotriva turcilor. Acest aspect l-a pus în poziția de a tăia influența cavalerilor imperiali din Franconia care dominau capitlul, defectaseră spre luteranism și a finanțat planurile de revitalizare a vieții catolice. El

Spre finalul secolului al XVI-lea dintre toate principatele și entitățile administrative și politice ale Sfântului Imperiu Bavaria era cel mai puternic și mai influent. Drept dovadă stă faptul că, în cea de-a doua jumătate a secolului, împărații Habsburgi ai Sfântului Imperiu au strâns colaborarea și s-au sprijinit în politica lor pe ducii Bavariei. Dincolo de relațiile matrimoniale stabilite între cele două părți cu avantaje concrete - împăratul beneficia de sprijin financiar și militar iar ducii se înscriau în proximitatea împăratului și a deciziilor politice - suveranul s-a implicat deschis de partea ducelui de Bavaria în disputa cu principele-elector al Palatinatului. „Ducele Albrecht IV s-a căsătorit cu Kunigunde, sora împăratului Maximilian I, care a susținut Bavaria în disputa ei violentă de moștenire avută cu Palatinatul în 1503-5. Albrecht al V-lea, care a devenit duce în 1550, și nepotul lui, Maximilian I, care a condus din 1598, s-au căsătorit cu prințese de Habsburg, în timp ce fiica lui Albrecht, Maria, s-a căsătorit cu unul dintre arhiduci, iar sora lui Maximilian, Maria Anna, s-a căsătorit cu viitorul împărat Ferdinand al II-lea. Bavaria avea nevoie să „pășească” atent și să susțină în linii generale dinastia Habsburg, dar așteptând în același timp recompense care să îl ridice pe duce în rândul principilor de primă mână. Promovarea avea să fie asigurată, într-un final, prin transferul titlul electoral al Palatinatului în 1623” [principele-elector al Palatinatul

Ducii Bavariei au sprijinit politica din Sfântul Imperiu a Habsburgilor prin care se dorea conlucrarea pentru scopul înalt al apărării Imperiului între membrii catolici ai Stărilor și cei protestanți. În acest sens stă exemplul lui Albrecht al V-lea care a blocat intrarea episcopului de Augsburg în Liga de la Landsberg tocmai din cauza faptului că linia de recatolicizare urmată de acesta era considerată prea radicală și cu potențial de a aliena nobilii protestanți din Dieta imperială.

Coeziunea relativă a principilor catolici din Sfântul Imperiu nu își găsea corespondent și în rândul nobililor protestanți. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea dimensiunile doctrinare ale Reformei protestante nu erau stabilite, reglate și unitare, având în vedere „tinerețea” confesiunilor protestante. S-au format până în primii ani ai secolului al XVII-lea două curente în rândul nobililor protestanți din Sfântul Imperiu: moderat și radical.

Principii și nobilii din Sfântul Imperiu care aderaseră la Reforma protestantă, confesiunile luterană sau calvină, nu manifestau aceeași coeziune doctrinară precum cei catolici. Nici nu putea fi vorba de așa ceva, având în vedere faptul că mișcarea de Reformă protestantă era de factură nouă și îi lipsea consistența unității doctrinare. După Acordul de la Augsburg din 1555 s-au format două curente în rândul acestora. Cel moderat era mai caracteristic adepților luteranismului, era centrat în jurul Saxoniei, și se înscria pe linia colaborării cu împărații Habsburgi ai Imperiului pentru a face viabilă supraviețuirea drepturilor obținute în urma înțelegerii de la Augsburg. Grupul radical, de confesiune predominantă calvină, condus de principele elector al Palatinatului, era focalizat pe adoptarea unei poziții de forță față de împărat în vederea lărgirii drepturilor constituționale obținute.

Margrafiatele de Brandenburg și Hessen-Kassel au balansat între cele două opțiuni politice manifestate de principii protestanți din Sfântul Imperiu în relația cu împărații Habsburgi - luteran-moderată și calvin-radicală - adoptând, uneori, poziția liniei calvine radicale, coalizate în jurul Palatinatului. În același timp, principi luterani, precum cei de Ansbach și Wurttemberg, de regulă fideli liniei moderate a luteranilor, s-au raliat uneori liniei radicale adoptate de principii și nobilii calvini din Imperiu.

Ducatul Saxoniei și principele-elector al acestuia au fost atașate de Reforma protestantă inițiată de Martin Luther și prin urmare, după încheierea Acordului de la Augsburg din 1555, Saxonia a rămas una dintre componentele Sfântului Imperiu dedicate păstrării drepturilor obținute de Stările protestante din partea Dietei imperiale de la Augsburg. În jurul principelui-elector al Saxoniei, la a cărui curte își găsise adăpost după excomunicarea papală, Martin Luther, s-a constituit ideea păstrării unui echilibru în relația cu suzeranul, împăratul Sfântului Imperiu. Linia radicală a adepților calvinismului nu a găsit aderență în activitatea liderilor Saxoniei. Păstrarea drepturilor politice obținute în urma aranjamentului de la Augsburg era considerată suficientă de către principii-electori ai Saxoniei.

Principii protestanți din cadrul Sfântului Imperiu din a doua jumătate a secolului al XVI-lea se confruntau, mai degrabă, cu o opoziție - cazul Saxoniei - din partea celorlalți lideri protestanți și nu neapărat din partea liderilor catolici. Principele-elector al Saxoniei respingea politica radicală a adepților calvinismului și susținea păstrarea drepturilor câștigate la Augsburg de confesiunea luterană și colaborarea cu Stările catolice și cu împăratul. Mai mult, ascensiunea Saxoniei și a principilor acestuia se datora strânsei colaborări cu dinastia imperială a Habsburgilor. „Electorul era interesat în a „institui” relații prin intermediul poziției de administratorii ai Magdeburgului și Halberstadtului vecine, dar principalul obstacol aici era competiția din partea rivalilor protestanți și nu din partea rezistenței catolice. În principal, electorul nu a uitat niciodată că datora titlul favorului Habsburgilor din 1547. Conducerea rebeliunii principilor din 1551-2 de către ducele Moritz a fost o anomalie în, altfel, continua cooperare Albertino-Habsburgă datând din 1487 și el a revenit în a susține dinastia imperială imediat ce Ferdinand a consimțit asupra termenilor de la Passau. Fratele lui și succesorul, August, a continuat acest trend în timpul domniei lui, 1553 până în 1586, deoarece acesta părea să fie cea mai bună garanție pentru noul statut al Saxoniei”.

Unul dintre liderii protestanți din Sfântul Imperiu din a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost principele-elector al Palatinatului de Rin. Până în debutul secolului al XVI-lea, principii acestui electorat au beneficiat de o puternică forță financiară și militară, ceea ce le-a permis de-a lungul secolelor să fie pretendenți la tronul imperial. Puternica familie Wittelsbach a devenit o reală adversară a Habsburgilor iar drepturile de jurisdicție a electorilor Palatinatului în cadrul Sfântului Imperiu erau destul de extinse. De-abia în debutul secolului al XVI-lea, Habsburgii reușesc să domolească ambițiile electorilor Palatinatului printr-o alianță cu ducii Bavariei.

Deși principii-electori de Saxonia din Sfântul Imperiu au îmbrățisat încă din fază inițială - dat fiind faptul că la curtea acestora s-a refugiat Martin Luther după excomunicarea papală - Reforma protestantă, totuși, odată cu Acordul de la Augsburg, Saxonia a rămas în spatele împăratului, fiind mulțumită cu drepturile obținute în cadrul Dietei imperiale din 1555. În acest moment, în schemă a intrat principele-elector al Palatinatului de Rin care a pariat pe miza și capacitatea „politică” a extinderii drepturilor obținute de protestanți, ca formă de opoziție față de împărații Habsburgi. Trebuie să avem în vedere faptul că Palatinatul pierduse influența și puterea politică din Sfântul Imperiu, odată cu manevra Habsburgilor, în tandem cu ducii Bavariei, de a muta „centrul de greutate” al deciziilor politice înspre fieful dinastiei, Viena. Electorii de Palatin au susținut crearea unor „linii” de decizie în Dieta imperială separate pe confesiuni - catolici și protestanți - sistem numit initio in partes.

Deplasarea principilor-electori ai Palatinatului din cadrul Sfântului Imperiu înspre linia militantă politic, după îmbrațișarea Reformei protestante, i-a pus într-o situația delicată. După ce principele protestant al Saxoniei, raliat la politica împăraților de Habsburg de compromis în ceea ce privește Stărilor nobiliare catolice și protestante din Imperiu, a refuzat să se cupleze la linia radicală adoptată de electorii Palatinatului după 1555, cei din urmă s-au deplasat tot mai mult în afara cadrelor constituționale. Practic, s-au creat două mari opțiuni politice protestante în rândul principilor din Sfântul Imperiu. „Saxonia a temperat Wurttemberg-ul care cerea izolarea Palatinatului după ce electorul Frederic al III-lea s-a convertit la calvinism în 1560. Următorul elector, Ludovic al VI-lea, a întors cursul după 1576 și a reîmbrățișat luteranismul, îndepărtând până la moartea lui din 1583, în mare măsură, ruptura confesională. Interesele politice au amânat, de asemenea, polarizarea confesională”.

Înspre finalul secolului al XVI-lea au apărut modificări substanțiale în raportarea principilor protestanți din Sfântul Imperiu față de problema împărțirii între moștenitori a teritoriilor deținute de principi. Juridic, acceptarea moștenirii era efectuată formal de către împărat - ca suzeran al principilor - practic, moștenirea era înțeleasă ca deductibilă în dreptul primului născut. Odată cu pătrunderea luteranismului principii-electori și-au schimbat optica, pe fondul apariției ideii de egalitate între fii moștenitori, iar dreptul primogeniturii a fost schimbat cu cel al partiționării de fiefuri din teritoriul electoratului între moștenitorii unui principe. Finalul secolul a ascuțit situația deoarece împărații Habsburgi ai Sfântului Imperiu au legat calitatea de vot în Dietă - Sitz un Stimme - de fiefurile imperiale așa cum existau ele în decretul din 1583.

Finalul secolului al XVI-lea găsea situația principilor protestanți din Sfântul Imperiu departe de a fi una cordială. La mai vechile conflicte legate de succesiuni și amestecuri prin pretenții succesorale cauzate de alianțele matrimoniale s-a adăugat un fenomen intim legat de Reforma protestantă. Vechiul principiu al primogeniturii adoptat de principii-electori și nu numai a fost alterat și schimbat odată cu adoptarea luteranismului. Valorizând ideea de egalitate între moștenitorii unui elector s-a instituit practica partiționării egale între succesorii acestuia. Fenomenul s-a suprapus peste o măsură instituită de împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg în 1583, fapt ce a ascuțit situația politică a liderilor protestanți din Imperiu. În esență, împăratul a consemnat drepturile politice ale principilor și Stărilor nobiliare din teritoriile Imperiului - tehnic și juridic principii erau vasali suveranului - așa cum existau ele în anul 1583. Măsura i-a pus pe liderii protestanți într-o dilemă: doreau să își împartă moștenirea între succesori, ca parte a principiului egalității, dar fieful beneficia tot de un singur vot în Dieta imperială, precum anterior măsurii legislative. „Conducătorii nu mai erau în măsură că creeze voturi adiționale în instituțiile imperiale prin partajarea teritoriilor lor, ci acum trebuiau să decidă fie să împartă drepturi dinastice printre moștenitorii lor, fie să ofere apanaje succesorale desprinse din fieful principal”.

Măsura împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg din 1583 a contribuit la întețirea curentului militant în rândul principilor și al Stărilor nobiliare protestante din Sfântul Imperiu. Întreaga construcție de compromis și acceptare între catolicii și protestanții din Dieta imperială efectuate de împărații anteriori - Ferdinand I și Maximilian al II-lea - au fost trimise în neant de Rudolf al II-lea. Pe de-o parte, prin acestă măsură juridică drepturile politice și constituționale erau recunoscute principilor așa cum ele existau în 1583 - cu un singur vor pentru un fief - lăsându-i pe moștenitorii acestora fără posibilitatea implicării politice în cadrul constituțional bazate pe deținerea unui fief imperial prin moștenire. Oricâte partajări teritoriale efectua un principe între moștenitorii lui din momentul 1583 electoratul sau ducatul erau percepute cu un singur vor în angrenajul Dietei imperiale. Faptul că împăratul a „apăsat” pedala recatolicizării în același timp cu măsura juridică a antrenat și ea animozitatea principilor protestanți și înstrăinarea lor față de ansamblul constituțional a Sfântului Imperiu.

Disputele succesorale din fiefurile deținute de principii protestanți din Sfântul Imperiu din finalul secolului al XVI-lea au fost accelerate de măsura împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg din 1583 care desemna un singur vot în Dieta imperială pentru fiecare fief imperial, indiferent de câte apanaje fuseseră desprinse din fieful respectiv între moștenitorii principelui-elector. Practic, o serie întreagă de moștenitori au fost scoși din schemă politică, din participarea activă la deciziile din Dieta imperială. „Younger sons sought alternative careers, raising mercenaries for the Dutch and Huguenots, or seeking posts as Protestant administrators in the imperial church”. „Fiii mai tineri căutau cariere alternative, contractând mercenari pentru olandezi și hughenoți sau urmărind posturi ca administratori protestanți în biserica imperială”. Brandenburg, Saxonia, Hessen au fost teritorii protestante puternic afectate de disputele privind drepturile succesorale dintre moștenitori.

Unul dintre impedimentele care au stat în calea unei unități a principilor din Sfântul Imperiu ce aderaseră la Reforma protestantă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost determinat de disputele privind esența și unitatea doctrinară a noilor confesiuni luterane și calvine, dată fiind „tinerețea” lor. Problema disputelor succesorale dintre moștenitorii principilor protestanți a fost accelerată, într-o mare măsură, de decizia împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg din 1583 de a menține un singur vor în Dietă pentru fiefurile imperiale existente, indiferent de câte apanaje succesorale erau desprinse din aceste fiefuri. Înstrăinarea membrilor elitei protestante care nu mai putea accesa drepturi politice și constituționale a dus la un soi de activare a militantismului acestora. Al doilea palier de dispute care nu au permis realizarea unei coeziuni în rândul adepților Reformei protestante din Sfântul Imperiu a fost reprezentat de inconsistența doctrinară în rândul oamenilor obișnuiți a confesiunilor luterane și calvine. De multe ori, „versiunea” luterană dorită sau „fabricată” de principe era respinsă de populație.

Disensiunile din electoratele principilor protestanți din Sfântul Imperiu s-au consemnat, dincolo de diferendul legat de unitatea doctrinară a confesiunii luterane sau calvine sau de reglajele politice și constituționale, și în ceea ce privește amalgamarea teritoriilor mai mici de către electoratele și ducatele mai mari din Sfântul Imperiu. „Teritorii mai mari încercau să își impună jurisdicția asupra vecinilor lor mai slabi, folosind deseori religia pentru a-și întări pretențiile feudale mai vechi. Spre exemplu, Palatinatul se aștepta ca grupul conților mai mici și ai cavalerilor imperiali din vecinătate să-i urmeze modelul în îmbrățișarea calvinismului, în timp ce landgraful Moritz dorea ca teritoriul Waldeck luteran să îi urmeze modelul celei de-a doua Reforme[...]Darmstadt și Kassel și-au disputat posesia asupra marii abații imperiale de la Hersfeld care fusese un protectorat al Hessei din 1423. Hessen-Kassel, Cleves și duci guelfi și-au susținut cu toții pretențiile asupra Paderborn-ului și aveau facțiuni în capitlul catedralei. Influența Kassel-ului i-a făcut pe mulți nobili din Paderborn să devină calvini, adăugând încă o dimensiune confesională disputei”.

Diferendele dintre principii și ducii protestanți din Sfântul Imperiu treceau dincolo de neînțelegerile privind unitatea confesiunii luterane sau calvine. Disputele politice sau teritoriale dintre ei erau de multe ori mai importante. Spre exemplu, Henrich Julius de Brunswick-Wolfenbuttel s-a adresat împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg în disputa din jurul orașului Brunswick, el găsind mai multă înțelegere la curtea suveranului din Praga decât în rândul liderilor coreligionari luterani. Anturarea lui în sânul curții imperiale a atras și sosirea altor luterani care au devenit loiali împăratului. Încă în finalul secolului al XVI-lea în raporturile dintre Stările protestante, electorii protestanți și Stările și principii catolici din Sfântul Imperiu, divergențele nu erau construite pe diferențele confesionale. Situația nu era încă amorsată, disputa reală fiind centrată de cele mai multe ori în jurul drepturilor politice, a partajărilor teritoriale sau a reglajelor constituționale din cadrul Imperiului.

Disputa de la Koln de la finalul secolului al XVI-lea a avut de-a face cu momentul pătrunderii unui episcop protestant în electoratul de Koln, în mod tradițional catolic prin însăși esența lui de principat-episcopal. Dat fiind faptul că persoana în cauză, Gebhard Truchsess von Waldburg, s-a convertit la calvinism, catolicii din electorat alături de protestanți s-au revoltat împotriva acestuia dar și împotriva deciziei Sfântului Scaun de a-l depune pe acesta.

Rivalitatea dintre episcopii catolici din zona Franconiei a Sfântului Imperiu a fost identificată drept cauză a întârzierii aplicării Reformei catolice stabilite de Conciliul de la Trento. În Koln, această rivalitate a generat un conflict care avea să dureze ani la rând și ale cărei efecte au trecut dincolo de teritoriile principatului de Koln. Trebuie să avem în vedere că principatul de Koln era un electorat-episcopat și prin tradiție unul catolic. Alături de Trier și Mainz, de asemenea electorate-episcopate, electorii de Koln erau responsabili cu alegerea împăratului Sfântului Imperiu.

Problema electoratului-arhiepiscopal de Koln - înlăturarea lui Truchsess prin depunere de către Sfântul Scaun - a stârnit reacția unora dintre principii-electori din Sfântul Imperiu nemulțumiți de faptul că un prinț-elector din Imperiu, fie el de esență clericală, poate fi depus de Papalitate. După ce electorul de Palatin a eșuat în a-l susține pe Truchsess iar alți principi nu s-au amestecat în problemă, în dispută a intervenit ducele Bavariei și Spania care au trimis trupe în zonă. Conventul din Koln a fost de acord să voteze alegerea unui nou arhiepiscop-elector, iar susținerea de care s-a bucurat Ernst de Bavaria din partea Spaniei și a ducelui bavarez a definit alegerea acestuia. Apoi, cu ajutor militar spaniol, Ernst de Bavaria a intrat în Koln unde și-a ocupat scaunul arhiepiscopal iar înaltul cleric depus - Truchsess - a fugit în Țările de Jos. În decurs de 2 ani și ceilalți principi-electori au recunoscut alegerea lui Ernst de Bavaria în electoratul de Koln.

Disputa dintre liderii catolici din Arhiepiscopatul de Koln a fost amestecată cu rivalități personale, aventuri extraconjugale și trecerea electorului-episcop Gebhard Truchsess von Waldburg la calvinism. În acel moment catolicii s-au coalizat cu luteranii din Koln împotriva electorului. „Același tip de rivalitate între catolici care a întârziat reforma în Franconia a facilitat pătrunderea reformei protestante în electoratul de Koln. Candidaturii lui Ernst acolo, din 1577, i s-a opus Johann von Manderscheid care era deja episcop de Strasbourg, permițându-i lui Gebhard Truchsess von Waldburg să-și adjudece victoria la limită. Spania nu a fost îngrijorată peste măsură deoarece Truchsess trecea drept un bun catolic cu legături apropiate cu iezuiții, în timp ce Ernst nu fusese încă învestit. În orice caz, noul arhiepiscop s-a îndrăgostit de o călugăriță, Agnes von Mansfeld, cu care s-a căsătorit în februarie 1582, divizând populația locală. Renașterea catolică tolera concubinajul dar acest eveniment era mai mult decât putea digera. Controversa l-a radicalizat pe Truchsess care a mobilizat trupe, a preluat capitala de la Bonn și apoi și-a anunțat convertirea la calvinism pe 19 decembrie. El a declarat că nu-și va trece teritoriul ca succesiune moștenitorilor săi, așteptând în mod clar ca împăratul să-l accepte ca pe un alt administrator protestant, dar preeminența Koln-ul de electorat și decizia lui de a îmbrățișa calvinismul mai degrabă decât luteranismul a forțat problema. German

În 1583, Episcopul Romei a intervenit și l-a depus pe electorul de Koln - având în vedere statutul ecleziastic al principatului - moment care a fost interpretat de catolicii și luteranii din principat cu destulă reticență, opinând că era destul de neobișnuit ca unul dintre cei mai importanți electori ai împăratului Sfântului Imperiu să fie depus de Sfântul Scaun, cu toată conformația ecleziastică a electoratului. Traseul electorului de Koln, Gebhard Truchsess von Waldburg, de la catolicism la calvinism, i-a alienat pe supușii luterani cât și pe principii din electoratele vecine care au intervenit. Electorul Palatinatului de Rin a trimis 1.000 de soldați în sprijinul lui Truchsess la Bonn, în timp de Saxonia, Brandeburg și Hessen-Kassel au stat deoparte în dispută. Ulterior, puși în fața unei interdicții imperiale venite de la curtea suveranului Rudolf al II-lea, dat fiind faptul că în dispută se aflau fiefuri imperiale, comandanții electorului de Palatin și-au declinat intervenția în principatul de Koln refuzând să comande armata, ceea ce l-a silit pe electorul de Palatin să dea înapoi. Refuzul generalilor de a urma ordinele electorului aveau de-a face cu interdictul împăratului, deoarece o eventuală încălcare a acestuia i-ar fi scos în afara legii și i-ar fi pus în opoziției cu suveranul.

Ca urmare a disputei din Koln, depunerea electorului calvin Truchsess și alegerea - cu intervenție militară spaniolă și bavareză deasupra capului - a unui nou arhiepiscop-elector, ambianța dintre principii protestanți, cei catolici și împăratul Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea, s-a deteriorat. Problema nu era neapărat legată de diferențele de confesiune și de politicile de confesionalizare duse de unul sau altul dintre principi ci, mai degrabă, de impotența împăratului de a încadra în limite constituționale disputele teritoriale și juridice ivite în spațiul Imperiului. Faptul că trupe ale Habsburgilor spanioli au intervenit în Koln i-a nemulțumit pe unii dintre principii-electori cum, de asemenea, faptul că electorul calvin depus, Truchsess, s-a refugiat în Țările de Jos cu care Spania era deja într-un conflict miliar deschis, a dus la intersectarea disputelor în electoratul de Koln.

În urma implicării Spaniei în disputele din teritoriile Sfântului Imperiu din finalul secolului al XVI-lea - în Koln și Strasbourg - s-a răspândit temerea în rândul principilor protestanți din Imperiu, și nu numai, că fenomenul recatolicizării le va scoate în decor drepturile obținute prin Acordul de la Augsburg. Anglia și Danemarca s-au apropiat de hughenoții francezi și de calvinii din Țările de Jos în încercarea de a împiedica răspândirea unui război religios în teritoriile Sfântului Imperiu și în proximitate.

Intervenția Spaniei în problemele legate de succesiunea electorilor de Rin din 1583 sau a episcopatului de Strasbourg, teritorii aparținătoare Sfântului Imperiu, a indus ideea potrivit căreia recatolicizarea - mai ales că împăratul Rudolf al II-lea era absent din temporizarea situației politice - era un fenomen care era în plină desfășurare și ale cărei efecte vor elimina drepturile obținute de principii și Stările nobiliare protestante. În acest sens, Anglia și Danemarca s-au apropiat de hughenoții francezi și de calvinii olandezi. Resurse financiare oferite de danezi, cu traversarea electoratului de Palatin, au ajuns la hughenoții francezi în susținerea războiului religios pe care îl desfășurau împotriva regelui și a adversarilor catolici. Impresia generală era că Sfântul Scaun, mai ales după depunerea arhiepiscopului de Koln - Truchsess -, va declanșa o ofensivă de recatolicizare în teritoriile de naștere ale luteranismului, în Sfântul Imperiu.

În 1590 între cei mai importanți principi protestanți din Sfântul Imperiu - electorul de Palatin și cel de Saxonia - s-a produs o apropiere care a condus la Uniunea de la Torgau. Chiar și așa, electorul Saxoniei, Cristian I, nu intenționa preluarea stilului militant al Palatinatului ci încerca mai degrabă atragerea Palatinatului în practicile moderate ale Saxoniei, de lărgire a drepturilor protestante prin acțiuni în cadrele constituționale ale Sfântului Imperiu. Uniunea de la Torgau nu a beneficiat de o susținere însă importantă în rândul liderilor protestanți din Imperiu și la numai doi ani de la încheierea ei s-a prăbușit lamentabil.

Anglia și Danemarca au stabilit contacte cu principii protestanți din Sfântul Imperiu și s-ar fi văzut în situația de a sprijini formarea unei coaliții protestante doar în condițiile în care Saxonia și Palatinatul ar fi devenit membre ale coaliției. Disensiunile erau însă mari între cele două având în vedere refuzul Saxoniei de a lua partea Palatinatului în disputa din 1583 privind electorul de Koln, Truchsess. Palatinatul de Rin prin principele-elector al ei a urmărit crearea unei coaliții a principilor protestanți din Imperiu, un model care era văzut de ceilalți adepți ai Reformei drept în afara ariei constituționale. Ceilalți principi nu au cuplat la metoda acestuia și s-au orientat spre Saxonia. „Nefiind capabil să lucreze cu Saxonia în colegiul electoral, Palatinatul și-a construit politica prin edificarea unei „partide protestante” (corpus evangelicorum) în afara cadrului constituțional formal al Imperiului. Protestanții aveau acum o alegerea clară pentru a-și avansa țintele confesionale. Ei puteau urma Saxonia și să lucreze prin intermediul instituțiilor imperiale pentru a proteja status-quo-ul sau puteau să se alăture noului grup al Palatinatului, bazat în întregime pe credința comună și care își ținea congresele separat de adunările Reichstag-ului și ale Kreises-urilor. Odată cu înaintarea în anii 1580 a devenit tot mai evident că majoritatea principilor preferau modelul saxon în detrimentul opțiunii confrontaționale palatine. Saxonia și-a reînnoit vechea alianță cu

Cristian din Anhalt și-a făcut apariția pe scena istoriei spre finalul al XVI-lea - iar el va deveni ulterior unul dintre personajele principale ale izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani - în Palatinatul de Rin, fiind unul dintre personajele care s-au aflat în serviciul electorului.

Cristian din Anhalt, unul dintre personajele care vor fi exponențiali în izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, și-a început ascensiunea politică în preajma electorului de Palatin, Friedrich al IV-lea. Membru al unei familii cu o istorie veche, Cristian din Anhalt, după un periplu în Saxonia unde s-a convertit la calvinism în care credea cu putere, a fost pus în fruntea unei armate trimise de Saxonia și Palatinat în războaiele religioase din Franța. „El a mers prima dată în Saxonia în 1586 unde s-a convertit la calvinism, îmbrățișând noua lui confesiune cu o fervoare distinctă și scufundându-se în eclectica ei credință și într-un sistem magic de cunoaștere universală. Precum mulți fervenți calvini, el era convins că era posibil în a discerne dorința divină interpretând corect evenimentele potrivit Bibliei. I s-a acordat comanda forței comune palatino-saxone trimisă să îl ajute pe Henric al IV-lea în 1591. Asemenea expedițiilor germane anterioare, niciunul dintre „susținători” nu a „scos banii la înaintare” iar Anhalt a fost lăsat singur să plătească cei 1.3 milioane de taleri drept cheltuieli - o datorie pe care urmașii acestuia încă o cereau Franței în 1818”.

După participarea la conflictul din jurul preluării episcopatului de Strasbourg Cristian de Anhalt intenționa să participe la Războiul de 13 Ani izbucnit între Sfântul Imperiu și Imperiul Otoman. El dorea să primească eventual comanda unor trupe din partea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. El și-a dat seama însă că prin acest gest ar submina cauza protestantă și s-a reorientat, obținând conducerea Palatinatului de Sus spre finalul secolului al XVI-lea, ceea ce i-a sporit prestigiul, influența și puterea financiară.

Ascensiunea lui Cristian de Anhalt, după episoadele de participare la războaiele religioase din Franța, a jalonat o bornă importantă în momentul în care a preluat poziția de guvernator al Palatinatului de Sus, parte a electoratului de Palatin. Pasul următor a fost demararea unei acțiuni de convingere a principilor protestanți din Sfântul Imperiu - luterani și calvini - că politica ce trebuia urmată în raport cu împăratul era cea de ieșire din modul operat de Saxonia - lupta pentru drepturi în limitele constituționale - și intrarea pe tărâmul militantismului politic prin crearea unei coaliții.

După preluarea postului de guvernator al Palatinatului de Sus Cristian de Anhalt a demarat o politică de consolidare a protestantismului și de creare a unei alianțe pan-protestante sub conducerea electoratului de Palatin. Deja din finalul secolului al XVI-lea, ceea ce Cristian de Anhalt susținea era ieșirea teritoriilor protestante din Sfântul Imperiu din zona „legalistă” propusă de Saxonia - cea ce obținerii drepturilor politice pe căile constituționale - și intrarea într-o zonă militantă politic. Modul în care a ales să opereze guvernatorul Palatinatului de Sus a fost prin apelul constant pentru orice problemă de jurisdicție la Curtea Supremă a Sfântului Imperiu, Reichskammergericht. Din acest moment volumul de „dosare” pe motive religioase pe care l-a primit această curte a dat fenomenului juridic o puternică tentă politică. Politizarea problemelor juridice a constituit unul dintre pașii către un conflict între Stările protestante și cele catolice din Imperiu.

Trimiterea cazurilor către Curtea Supremă a Sfântului Imperiu de către Cristian de Anhalt, guvernatorul protestant al Palatinatului de Sus, către finalul secolului al XVI-lea „pe banda rulantă” a dus la politizarea, pe de-0 parte, a disputelor juridice, iar pe de altă parte la ascuțirea relațiilor dintre catolici și protestanți. Odată cu intuiția guvernatorului Palatinatului de Sus potrivit căreia Curtea Supremă nu e imparțială - și nu era ținând cont de faptul că era majoritar compusă din simpatizanți catolici - s-a deschis calea către escaladarea tensiunii confesionale și politice dintre adepții Reformei protestante și ai catolicismului. Intuiția acestuia era una cu „bătaie lungă” urcând până la persoana împăratului. Cazurile privind proprietățile anumitor bisericii trimise spre judecată Curții Supreme a arătat impasul constituțional în care se găsea întreaga arhitectură politică a Sfântului Imperiu. „Palatinatul a politizat aceste cazuri ridicând, mai degrabă, obiecții confesionale decât legale. În orice caz, problema nu era una simplu confesională; ea a dezvăluit o serioasă deficiență în constituția imperială. Reichskammergericht- ul [Curtea Supremă-n.n] nu era o curte supremă constituțională modernă împuternicită să rezolve lacunele legale sau noile probleme prin oferirea propriei interpretări asupra legii. În schimb, ea era împuternicită cu aplicarea legislației deja existente adoptate de Reichstag, lasând judecata finală ca prerogativă a împăratului. Din moment ce mela

În debutul secolului a XVII-lea Cristian de Anhalt, guvernatorul Palatinatului de Sus, a încercat să constituie o coaliție pan-protestantă care să depășească frontierele destul de laxe ale Sfântului Imperiu. Invitația lui adresată regelui Scoției, Iacob al VI-lea, devenit între timp și rege al Angliei, a fost refuzată cum, de asemenea, și Danemarca și-a declinat intenția motivând că nu se va implica în nicio coaliție protestantă decât dacă Saxonia va fi atrasă în alianță. Deocamdată, în acest moment, Saxonia protestantă încă se plasa pe linia legalistă, cea a rezolvării litigiilor juridice și confesionale dintre principii din Sfântul Imperiu în limitele constituționale, fără politizarea excesivă a cazurilor expuse.

Eșecul Reichstag-ului -Dietei - Sfântului Imperiu și cel al Curții Supreme -Reichskammergericht- de a oferi soluții legale care să satisfacă necesitățile principilor protestanți din Sfântul Imperiu din debutul secolului al XVII-lea, precum și pasivitatea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, au împins relațiile dintre principii protestanți și principii catolici într-o zonă tensionată. Dacă până în acest moment Saxonia protestantă era dornică să obțină recunoașterea și clarificarea drepturilor politice obținute de protestanți prin Acordul de la Augsburg pe căile constituționale, din acest moment a îmbrățișat politica de „separare” utilizată de electoratul Palatinatului, constituindu-se o uniune protestantă.

Carta de funcționare a Uniunii protestante, înființată inițial în 1608 sub directoratul Palatinatului ce urma să dețină această poziție timp de 3 ani, devenea subiectul unei revizuiri în cazul în care Saxonia decidea să se alăture Uniunii protestante. Practic, această coaliție protestantă în acest moment al istoriei era compactată în special în sudul teritoriile germane ale Sfântului Imperiu, iar orașele integrate în ea erau destul de nemulțumite de faptul că potrivit regulamentului acestei uniuni voturile nu erau distribuite în mod egal, principii având cuvântul decisiv în fața orașelor imperiale. Înțelegerea dintre membrii Uniunii protestante era aceea de a conlucra intens în cadrul Dietei imperiale pentru obținerea drepturilor politice, iar statutul membrilor Uniunii protestante prevedea excluderea oricărei forme de agresiune între membrii ei.

În linii generale, Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu constituită în jurul Palatinatului, la sugestia lui Cristian de Anhalt, a avut o linie de reușite limitate, deoarece nu a reușit, pe de-o parte, să își creeze instituții care să funcționeze, iar pe de altă parte funcționarea ei se baza pe modelul deja existent constituțional și imperial de percepere a taxelor fiscale și militare. Mai important, ea trebuia să opereze în cadrul legal al Sfântului Imperiu pentru a nu fi pusă în poziția unei organizații în afara legii. Uniunea protestantă a funcționat 13 ani de la înființarea ei, în 1608, și s-a desființat în contextul izbucnirii ulterioare a Războiului de Treizeci de Ani.

După ce Reichstag-ul, Dieta Sfântului Imperiu, din 1608 a eșuat în a reconfirma complet drepturile politice și confesionale ale principilor protestanți din Imperiu, Cristian de Anhalt, guvernatorul Palatinatului de Sus, a sesizat momentul și a intrat în schemă, cu acordul electorului de Palatin. El i-a convins pe principii protestanți de necesitatea unei coaliții comune pentru obținerea drepturilor în fața împăratului și a părții catolice. Acestă coaliție protestantă s-a format din electoratul de Palatinat la care s-au adăugat Wurttemberg, Strasbourg și o serie de alte orașe imperiale dar, chiar și așa, încă în acest moment coaliția îngloba doar jumătate din teritoriile protestante din Sfântul Imperiu. „Uniunea a adus împreună deja existentul grup de rezistență al Palatinatului din 1607 cu alianța germană din sud-vest dintre Pfalz-Neuburg, Baden-Durlach și Württemberg din 1605. Doar alți 4 prinți se alăturaseră până în primăvara anului 1609, dar criza Jülich-Cleves a adăugat Uniunii Brandenburg, Hessen-Kassel, Zweibrücken, pe frații din Anhalt și contele de Öttingen, precum și 16 orașe imperiale, incluzând Nuremberg, Ulm și Strasbourg. După ce acestea s-au alăturat, până în ianuarie 1610, Uniunea includea chiar și așa doar în jur de jumătate din teritoriile protestante. Calitatea de membru a Hessen-Kassel-ului a asigurat abținerea Darmstadt-ului, în timp ce ducii guelfi s-au retras deoarece sperau în ajutorul lui Rudolf în disputa lor cu Brunswick-ul. Suspiciunile asupra inte

La un an de la fondarea Uniunii protestante s-a format și o Ligă catolică în Sfântul Imperiu. Termenul de Liga a fost statuat de principii protestanți din Imperiu care făceau legătura între coaliția catolicilor din Franța, ce erau implicați în războaiele religioase împotriva hughenoților din regat, și catolicii din Sfântul Imperiu. Dacă întrunirile Dietei imperiale din 1608 privind interpretarea măsurilor adoptate la Augsburg în legăturile cu drepturile politice și confesionale obținute de protestanți nu au dus la nicio concluzie - ceea ce a condus la frustrarea principilor protestanți și crearea Uniunii protestante - Stările catolice erau la fel de dezamăgite de inactivitatea Dietei imperiale în sensul dorit de ei. Practic, depărtarea lor de soluțiile date de Dietă și căutarea unor variante proprii de înțelegere a Acordului de la Augsburg din 1555, s-au produs odată cu impotența Dietei din 1603 de a oferi soluții legale. Asemenea Uniunii protestante, ai cărei membrii cooperau în cadrele constituționale ale Sfântului Imperiu pentru a nu fi percepuți drept în afara legii, membrii Ligii catolice operau între aceleași cadre constituționale datorită inițiativei tradițional conservatoare a celui mai puternic membru al Ligii: Bavaria.

La un an de la formarea Uniunii protestante în jurul electoratului de Palatin, principii catolici din Sfântul Imperiu au format o coaliție în aceeași manieră, ce a primit numele - din perspectiva protestanților - de Liga catolică. Numele a fost dat din perspectiva protestanților care făceau legătura între acea Ligue a catolicilor din Franța, implicată în războaiele religioase interne, și coaliția catolicilor formată acum în Sfântul Imperiu. Liga catolică a fost formată din două grupuri cu traseu distinct. „Asemenea Uniunii, noua organizație a răsărit dintr-o combinație a două grupuri anterioare. Cei trei electori-spirituali au fost dezamăgiți de rezultatul sesiunii Reichstag-ului din 1603 și deja luaseră în considerare formarea unei alianțe confesionale dedicată apărării interpretării catolice a înțelegerii de la Augsburg. În orice caz, noul elector de Mainz din 1604, Johann Schweikhard von Kronberg, a preferat să continue negocierile cu Saxonia pentru un compromis amical. Pasivitatea lui Rudolf i-a îndepărtat pe electorii de Trier și Koln, deoarece aceștia credeau că împăratul trebuie inclus în orice fel de alianță pentru a fi legitimă”.

Liga catolică a căpătat cu adevărat greutate în momentul în care ducele Bavariei, Maximilian, a intrat în schemă, lui alăturându-i-se episcopiile de Augsburg, Passau, Konstanz, Regensburg și Wurzburg, Acordul semnat între părți era plasat în termenii apărării catolicismului, dar fără alte configurații precise, de vreme ce încă niciun principe-elector nu fusese cooptat în Ligă. Extensia reală a Ligii catolice s-a produs în anul următor înființării acesteia. „Bavaria urma să conducă un directorat de sud care includea cei 8 membrii originali din 1609, alături de Bamberg și 19 prelați din Suabia care au fost recrutați. Aceste 28 de teritorii erau grupate din 3 sudiviziuni bazate pe calitatea lor de membre ale Cercurilor bavarez, suab și francon. Un al doilea directorat renan era condus de Mainz și includea Koln, Trier și episcopii de Speyer și Worms”.

Trebuie consemnat faptul că, la înființarea lor, atât Uniunea protestantă cât și Liga catolică puneau problema în termenii unei mențineri a securității colective în cazul în care instituțiile Sfântului Imperiu eșuau în a regla raporturile constituționale dintre principii și Stările protestante pe de-o parte și principii și Stările catolice de cealaltă parte. Temerea Uniunii protestante era legată de faptul că împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg era incapabil să asigure protejarea drepturilor politice ale protestanților. Dacă radicalii din Uniunea protestantă propuneau avansarea pregătirilor militare pentru a fi pregătiți în eventualitatea unui conflict politic și religios, moderații protestanți mizau pe ascensiunea Uniunii protestante ca monedă de negociere pentru consacrarea drepturilor lor politice cu tabăra catolică.