Una dintre primele măsuri la nivel politic din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, ulterior încheierii Acordului de la Augsburg din 1555, luate de împăratul Ferdinand I de Habsburg, a fost înființarea Ligii de la Landsberg. Compusă din principi catolici ai Imperiului - Bavaria, Salzburg - și regiuni protestante - Nurnberg și Augsburg - această ligă era gândită să opereze dincolo de dificultățile confesionale și reglajele constituționale dintre împărat și Stările protestante din Imperiu. Scopul ei era îndreptat într-un efort comun împotriva Imperiului Otoman și apărarea Sfântului Imperiu. Ca o dovadă a faptului că în acest moment al istoriei împărații de Habsburg erau dispuși să opereze practic în politica lor și să asigure un echilibru între nobilii catolici și protestanți din Imperiu stă decizia lui Maximilian al II-lea de a-i respinge cererea ducelui de Alba, catolic fervent, de a deveni membru al Ligii de la Landsberg.

Dincolo de cele trei electorate-episcopate catolice ale Sfântului Imperiu, cel mai important lider secular deschis atașat catolicismului era ducele Bavariei. Oricum, numărul liderilor catolici îl depășea pe cel al protestanților din Imperiu iar raportul din rândul Stărilor nobiliare se prezenta sub aceleași auspicii. Diferența era dată de faptul că, dacă în celelalte teritorii ale Imperiului nobilii protestanți aveau o reală influență și putere, în Bavaria ducele putea să ignore în politica lui pe cei câțiva nobili care aderaseră la Reforma protestantă.

Arhiepiscopul catolic de Mainz, arhicancelar al Sfântului Imperiu și principele-elector senior al Imperiului, s-a situat după încheierea Acordului de la Augsburg de partea împăraților de Habsburg, Ferdinand I și Maximilian al II-lea, în încercarea acestora de a conduce afacerile monarhiei printr-un artificiu de compromis între principii catolici și cei care aderaseră la Reforma protestantă. Indiferent de diferențele confesionale apărute, arhiepiscopul, asemenea împăraților, știa că efortul comun e necesar împotriva unui „rău” mai mare: Imperiul Otoman. Cu toate acestea, au existat numeroase situații măsurile de Reformă Catolică gândite de Conciliul de la Trento au fost instituite cu forța în unele teritorii devenite protestante ale Sfântului Imperiu. „Un bun exemplu este ambițiosul episcop Julius Echter von Mespelbrunn care a fost ales în Wurzburg de o majoritate restrânsă în 1573. La o primă vedere el apare ca arhetipul unui contrareformist care a întors în sens invers răspândirea protestantismului din teritoriile bisericii din Franconia. Rapid el și-a asigurat independența financiară față de capitlul catedralei, făcând neclară distincția dintre taxele locale și cele imperiale și extragând mai mult de la supușii lui decât ceea ce datora teritoriul ca ajutor împotriva turcilor. Acest aspect l-a pus în poziția de a tăia influența cavalerilor imperiali din Franconia care dominau capitlul, defectaseră spre luteranism și a finanțat planurile de revitalizare a vieții catolice. El a întemeiat un nou spital și o universitate în 1582 și a organizat episcopatul în 24 de parohii, fiecare dintre ele înzestrată cu preoți mai bine calificați. 600 de luterani au fost expulzați din dieceză în 1586, urmată de promulgarea formală a decretelor Tridentine în episcopat 3 ani mai târziu”.

Spre finalul secolului al XVI-lea dintre toate principatele și entitățile administrative și politice ale Sfântului Imperiu Bavaria era cel mai puternic și mai influent. Drept dovadă stă faptul că, în cea de-a doua jumătate a secolului, împărații Habsburgi ai Sfântului Imperiu au strâns colaborarea și s-au sprijinit în politica lor pe ducii Bavariei. Dincolo de relațiile matrimoniale stabilite între cele două părți cu avantaje concrete - împăratul beneficia de sprijin financiar și militar iar ducii se înscriau în proximitatea împăratului și a deciziilor politice - suveranul s-a implicat deschis de partea ducelui de Bavaria în disputa cu principele-elector al Palatinatului. „Ducele Albrecht IV s-a căsătorit cu Kunigunde, sora împăratului Maximilian I, care a susținut Bavaria în disputa ei violentă de moștenire avută cu Palatinatul în 1503-5. Albrecht al V-lea, care a devenit duce în 1550, și nepotul lui, Maximilian I, care a condus din 1598, s-au căsătorit cu prințese de Habsburg, în timp ce fiica lui Albrecht, Maria, s-a căsătorit cu unul dintre arhiduci, iar sora lui Maximilian, Maria Anna, s-a căsătorit cu viitorul împărat Ferdinand al II-lea. Bavaria avea nevoie să „pășească” atent și să susțină în linii generale dinastia Habsburg, dar așteptând în același timp recompense care să îl ridice pe duce în rândul principilor de primă mână. Promovarea avea să fie asigurată, într-un final, prin transferul titlul electoral al Palatinatului în 1623” [principele-elector al Palatinatului acceptase să fie proclamat rege de rebelii din Coroana Cehă împotriva Habsburgilor - nefericitul Frederic „regele de-a iarnă” - iar ca pedeapsă pentru implicarea în rebeliune împăratul i-a retras electorului de Palatinat titlul și dreptul de a fi unul dintre cei 7 principi electori care îl alegeau pe împărat - n.n]

Ducii Bavariei au sprijinit politica din Sfântul Imperiu a Habsburgilor prin care se dorea conlucrarea pentru scopul înalt al apărării Imperiului între membrii catolici ai Stărilor și cei protestanți. În acest sens stă exemplul lui Albrecht al V-lea care a blocat intrarea episcopului de Augsburg în Liga de la Landsberg tocmai din cauza faptului că linia de recatolicizare urmată de acesta era considerată prea radicală și cu potențial de a aliena nobilii protestanți din Dieta imperială.