Matia de Habsburg și Melchiol Klesl. Politica de compromis
Melchior Klesl și eșecul politicii de compromis
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
După ce arhiducele Matia de Habsburg a intrat în fruntea unor armate în Praga, sosit dinspre fiefurile dinastiei - Viena - aici l-a contrat pe un alt frate, Leopold, care încercase fără succes să își convingă fratele, pe împăratul Rudolf al II-lea, să îl numească drept succesor la coroana Sfântului Imperiu. Între timp, Dieta nobililor Coronei Cehe l-a ales pe Matia drept rege al Regatului ceh, ceea ce însemna că singurul lucru de obținut juridic și formal de acesta era alegerea lui statutară ca împărat al Sfântului Imperiu de către cei 7 principi-elector. Întârziată cu o lună, reuniunea colegiului principilor-electori ai Sfântului Imperiu a avut loc, într-un final, în iunie 1612 și, cu toată opoziția inițială a Palatinatului, colegiul a căzut de acord să îl aleagă pe Matia de Habsburg drept următorul împărat al Sfântului Imperiu.

Ceea ce a încercat episcopul Melchior Klesl, mandatat de împărat cu guvernarea efectivă a afacerilor Imperiului, a fost să refacă prestigiul imperial și, mai important, respectul și încrederea în actul justiției imperiale. El a inițiat fenomenul așa-numitelor „negocieri în exterior” - amicabilis compositio - prin care disputele de ordin confesional urmau să fie negociate în afara cadrului constituțional. Ideea lui Klesl venea să elimine cererea Palatinatului de a se discuta amestecat problemele de ordin politic și confesional, episcopul Klesl dorind separarea și angrenarea lor în cadrul unor comisii care să fie formate dintr-un număr egal de catolici și protestanți.

Șeful Consiliului Privat al împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg - episcopul Melchior Klesl - nu renunțase la politica lui de negociere la nivelul principilor din Imperiu pentru rezolvarea disputelor juridice și teritoriale în format de grupuri compozite de catolici și protestanți. Eșecul punerii în practică al acestei politici cu ocazia Dietei imperiale convocate de suveran în 1613 nu l-au descurajat pe Klesl. El a încercat reușita unei astfel de abordări în afara Dietei, căutând discuții individuale cu fiecare principe în parte.

Într-un final, după 5 ani, episcopul s-a dovedit învins de imposibilitatea ajungerii la un numitor comun de către principii catolici și protestanți. Eșecul politicii de negociere dintre principii protestanți și catolici din Sfântul Imperiu, dorite de episcopul Melchior Klesl, în vederea rezolvării disputelor juridice și confesionale din Imperiu, s-a consemnat și din motive care țineau de „sabotajul” practicat de politica electoratului de Palatinat. Ideea unei alianțe pan-protestante îndreptată împotriva împăratului sub egida Palatinatului era mai puternică pentru electorul Frederic al V-lea și pentru arhitectul relațiilor „externe” ale acestuia - Cristian de Anhalt - decât dorința de a se angaja la nivelul Dietei imperiale în negocieri de stabilire a unor înțelegeri amiabile între părți. Angajarea Palatinatului în candidatura lui Maximilian de Bavaria la succesiunea tronului imperial împotriva Habsburgilor a fost unul dintre aceste exemple ale politicii Palatinatului.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Ascensiunea lui Matia de Habsburg pe tronul Sfântului Imperiu și alegerea lui ca împărat s-a produs în 1612. După episodul în care l-a marginalizat pe fratele lui, împăratul Rudolf al II-lea - și așa tot mai retras din viața publică - lăsându-l, practic, în ultimii ani de domnie doar cu autoritatea asupra Coroanei Cehe, Matia a avut de înfruntat opoziția unui alt frate la coroana imperială, Leopold. Sprijinul Spaniei s-a dovedit decisiv în reglarea disputei cu Leopold și asigurarea succesiunii în cadrul familiei de Habsburg la tronul Sfântului Imperiu.

Arhiducele Matia de Habsburg și-a asigurat preeminența la succesiunea tronului Sfântului Imperiu în cadrul unei „piese în două acte”. Dacă în primul i-a restrâns efectiv autoritatea fratelui său, oricum destul de retras din viața publică - împăratul Rudolf al II-lea -, în cel de-al doilea episod al ascensiunii lui s-a confruntat cu un alt membru al familiei imperiale, Leopold. Mutarea pe care a gândit-o acesta din urmă, în decembrie 1610, era de a se îndrepta dinspre Passau, în fruntea a 12.000 de oameni, secondat de colonelul Ramee, înspre reședința împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, de la Praga. Calculele pe care și le-a făcut Leopold erau legate și de faptul că Stările din Boemia, după ce îl susținuseră activ pe împărat în disputa cu celălalt frate, Matia, își demobilizaseră trupele. „[...]Leopold a sesizat o nouă oportunitate acum că Stările Boemiene își demobilizaseră trupele, în februarie 1610. El a crezut că Rudolf îl va numi succesor dacă ar fi reușit să-l elibereze pe împărat din semi-captivitatea protestanților din Hrad-ul (castelul), unde era ținut încă din 1609. A fost o strategie cu risc ridicat deoarece Leopold nici măcar nu plătise pentru războiul privind Julich [conflict asupra ducatului Julich-Cleves din Sfântul Imperiu - n.n] și demarase o nouă operațiune doar promițându-le soldaților că Rudolf îi va răsplăti de îndată ce vor ajunge la Praga”.

În momentul în care arhiducele Leopold de Habsburg, fratele împăratului Rudolf al II-lea, se pregătea la Passau cu trupele pentru a înainta spre reședința imperială de la Praga unde spera că Rudolf îl va numi succesor în detrimentul celorlalți frați arhiduci, Heinrich Julius de Brunswick l-a convins pe împăratul melancolic și retras să discute termenii unei înțelegeri cu fratele său. Între timp, trupele lui Leopold, conduse de colonelul Ramee, au intrat în Austria de Sus, iar alte detașamente au devastat în drumul lor spre Praga fiefurile arhiducelui Maximilian. Trebuie precizat faptul că între împărat și ceilalți frați ai lui, în acest context, survenise un fel de iertare reciprocă și atmosferă cordială.

Arhiducele Leopold de Habsburg, fratele împăratului Sfântului Imperiu - Rudolf al II-lea - a intrat în cetatea reședinței imperiale, Praga, în fruntea trupelor, în februarie 1611. În intervalul scurs de la vestea agregării armatelor lui Leopold la Passau și anunțării intențiilor acestuia de a avansa spre Praga, între împărat și unul dintre frații lui, Matia de Habsburg, s-a produs o apropiere. Matia era decis să îl sprijine pe suveran, dar nu avea mijloacele militare pentru a se opune unui eventual atac al lui Leopold, iar la Stările nobiliare din Imperiu nu doreau să apeleze, din simplul motiv că ar fi trebuit să ofere, la schimb, după experiențele din anii trecuți, și mai multe concesii de putere. Manevra lui Julius de Brunswick de a mitui trupele colonelului Ramee din armata lui Leopold a eșuat.

Atunci când armatele arhiducelui Leopold de Habsburg au intrat în cetatea de reședință a împăratului Sfântului Imperiu, Rudolf al II-lea - Praga -, trupele nobililor praghezi le-au tăiat accesul peste Vltava, blocând podul Carol. Trupele antamate de Leopold așteptau, conform promisiunilor înaintate de arhiduce, să fie plătite de către fratelui lui, împăratul, acum că au ajuns la Praga și i-au oferit șansa să fie numit succesor de împăratul Rudolf al II-lea. Doar că suveranul a refuzat orice contact cu fratele prea îndrăzneț care promisese lucruri „peste capul lui”, iar urmarea a fost defectarea în masă a detașamentelor lui Leopold. El a fugit din Praga la o lună după ce fusese blocat pe Podul Carol de milițiile nobililor cehi, timp în care detașamentele cărora le-a promis plata serviciilor militare ș-au descurcat cum au putut. Cavaleria a reușit să fure micul tezaur pe care Julius de Brunswick îl adunase în numele împăratului și pe care ei îl refuzaseră anterior ca mită pentru a renunța la sprijinirea cauzei lui Leopold.

Eșecul lui Leopold de Habsburg de a ajunge la reședința imperială din Hrad-ul praghez a lui Rudolf al II-lea i-a oferit semnalul de care avea nevoie unui alt frate, arhiducele Matia, care a intervenit, venind dinspre Viena. Pretențiile lui Leopold au fost „liniștite”, iar arhiducele Matia, având în vedere conflictul din anii anterior cu împăratul Rudolf al II-lea prin care și-a extins puterea în contrapartidă cu reducerea puterii efective a suveranului, s-a plasat în postura clară de succesor la coroana imperială. „Matia a profitat și încropind 2.500 de soldați a părăsit Viena, ridicând taxe de război din Austria și Moravia în numele restabilirii ordinii. El avea 18.000 de oameni în momentul în care a intrat în Praga două săptămâni mai târziu și putea negocia acum de pe poziții de forță. O înțelegere formală de salvare a imaginii a fost încheiată cu Leopold, aruncându-se întreaga vină pe Ramee care a fost condamnat la moarte (dar care a reușit să scape). Restul trupelor de la Passau mobilizate au fost remunerate”.

După intrarea arhiducelui Matia de Habsburg în Praga și reducerea pretențiilor lui Leopold de Habsburg, ambii fiind frați ai împăratului Sfântului Imperiu - Rudolf al II-lea -, Spania s-a exprimat deschis către Matia privind succesiunea coroanei imperiale. Dieta Coroanei Cehe s-a reunit și l-a recunoscut în virtutea poziției de forță pe care o avea acesta, intrat în capitala Praga în fruntea trupelor, ca noul lor rege. Rudolf al II-lea, tot mai singur în Hrad-ul praghez, rămăsese acum și fără autoritatea asupra Coroanei Cehe, iar tronul Sfântului Imperiu era doar o problemă de timp până când îl va pierde. Ceea ce s-a petrecut în mai 1611 când, amenințat de Matia că va rămâne fără cele necesare pentru traiul din reședința din Praga, tot mai singuraticul împărat Rudolf al II-lea i-a predat coroana lui Matia. Apoi, până la moartea lui survenită în ianuarie anul următor, Rudolf al II-lea a fost constrâns să trăiască într-un domiciliu forțat în apartamentele imperiale.

După ce arhiducele Matia de Habsburg a intrat în fruntea unor armate în Praga, sosit dinspre fiefurile dinastiei - Viena - aici l-a contrat pe un alt frate, Leopold, care încercase fără succes să își convingă fratele, pe împăratul Rudolf al II-lea, să îl numească drept succesor la coroana Sfântului Imperiu. După reducerea pretențiilor lui Leopold și retrasarea apanajelor dinastice celorlalți frați ai lui Matia, l-a somat pe deja „prizonierul” împărat, Rudolf al II-lea, din castelul praghez să îi predea coroana imperială. Între timp, Dieta nobililor Coronei Cehe l-a ales pe Matia drept rege al Regatului ceh, ceea ce însemna că singurul lucru de obținut juridic și formal de acesta era alegerea lui statutară ca împărat al Sfântului Imperiu de către cei 7 principi-electori ai Sfântului Imperiu.

În toamna anului 1611 colegiul celor 7 principi-electori, în a cărui sarcină intra alegerea împăratului Sfântului Imperiu, s-a reunit la Nurnberg pentru a discuta problema, având în vedere că împăratul încă formal de la Praga - Rudolf al II-lea - era incapabil de a conduce Imperiul de mai bine de un an. Puterea efectivă era în mâna fratelui acestuia, arhiducele Matia de Habsburg, și care se considera acum în pole-position de a fi ales drept noul împărat al Sfântului Imperiu. Dar discuțiile au luat o turnură interesantă în momentul dezbaterilor, de vreme ce grupul celor 3 electori-ecleziaști (Trier, Koln și Mainz) și-au manifestat opțiunea pentru un alt membru al dinastiei, Albert. Matia nu era pe placul opțiunii catolice a electorilor, iar Leopold a fost scos din schemă din cauza manevrelor lui din anul anterior împotriva împăratului Rudolf al II-lea, considerate prea îndrăznețe de către electori.

În lunile de toamnă ale anului 1611 când la Nurnberg colegiul celor 7 principi-electori puneau în discuție și cântăreau opțiunile de luat în seamă pentru alegerea viitorului împărat al Sfântului Imperiu - de vreme ce împăratul de pe tron, Rudolf al II-lea, era văzut drept dezinteresat de afacerile Imperiului - s-a produs un soi de zvâcnire de ultim moment a acestuia. Nedorind să fie îndepărtat de pe tronul imperial fără să aibă un cuvânt de spus, el a încercat să blocheze acțiunea electorilor prin contactarea unor posibili aliați din cadrul Imperiului. Rumori sau adevăruri, tentativele lui Rudolf al II-lea de a atrage Uniunea protestantă de partea sa, cu tot cu forța ei militară, alături de o posibilă alianță matrimonială cu mama electorului protestant de Palatin, a pus colegiul electoral în gardă.

După runde de negocieri eșuate între cei 7 principi-electori ai Sfântului Imperiu în toamna anului 1611, reuniți la Nurnberg, asupra persoanei care trebuia să fie aleasă drept viitorul suveran al Imperiului și zvonurile potrivit cărora împăratul încă în exercițiu de la Praga - Rudolf al II-lea - ar pregăti o reintrare în scenă, a determinat colegiul la reluarea negocierilor, în mai anul următor. Moartea împăratului din ianuarie a făcut lucrurile „mai ușoare”. Episcopul Melchior Klesl a convins Spania să renunțe la susținerea oficială acordată unuia dintre arhiducii de Habsburg, Albert, și să se îndrepte spre susținerea lui Matia, în a cărui slujbă se afla episcopul. La îndemnul episcopului vienez, Klesul, Matia s-a pregătit „electoral” pentru întâlnirea principilor-electori, apelând la două jocuri care erau menite să-i asigure nominalizarea din partea electorilor. Una dintre măsuri poate fi asimilată cu destul de modernele „sloganuri” electorale. „Temându-se de tulburări, electorii au căzut de acord să se reunească pe 21 mai 1612 pentru a alege un rege al Romanilor. Fiind prezent în Nurnberg ca elector din partea Boemiei, Klesl a înțeles dimensiunea obstacolelor pe care le întâmpina alegerea stăpânului său. El a făcut pregătiri atente și a convins Spania și pe ceilalți arhiduci în decembrie 1611 să îl declare pe Matia drept singurul lor candidat, prin urmare înlocuindu-l pe Albert din cursă. Matia s-a căsătorit cu verișoara lui, Anna de Tirol, pe 4 decembrie, ridicând în prim

Întârziată cu o lună, reuniunea colegiului principilor-electori ai Sfântului Imperiu a avut loc, într-un final, în iunie 1612 și, cu toată opoziția inițială a Palatinatului, colegiul a căzut de acord să îl aleagă pe Matia de Habsburg drept următorul împărat al Sfântului Imperiu. Dincolo de munca episcopului Melchior Klesl, în serviciul arhiducelui Matia, și a retragerii sprijinului acordat de Spania unui alt frate al arhiducelui - Albert - Matia a fost ales drept împărat și datorită unui context politic favorabil cauzat de slăbirea electoratelor protestante măcinate de dispute succesorale, confesionale și teritoriale.

Linia politică dorită de Matia de Habsburg, proaspăt ales împărat al Sfântului Imperiu în iunie 1612, se pare că era așa cum se evidenția ea din anii anteriori alegeri, una favorabilă și înclinată către compromisul politic și religios între protestanții și catolicii din Imperiu. Toleranța lui era mai apropiată de ceea ce gândiseră Ferdinand I și Maximilian al II-lea în secolul anterior. Numai că, odată ajuns împărat după lungii ani de clamare continuă a succesiunii a coroanei imperiale, Matia de Habsburg a devenit mai interesat de loisir, de ambianța curții imperiale și de viața alături de mult mai tânăra lui soție. Afacerile efective ale Imperiului au fost lăsate spre guvernare în seama episcopului Melchior Klesl.

După anii de constante clamări ale coroanei imperiale, Matia de Habsburg, odată ajuns împărat al Sfântului Imperiu - iunie 1612 - s-a dedicat mai mult vieții de familie alături de tânăra lui soție și ambianței curții imperiale. Afacerile interne de guvernare a Imperiului au fost lăsate în seama intimului sfătuitor al împăratului încă din timpul în care acesta era arhiduce, episcopul de Viena, Melchior Klesl. În plan extern, Klesl nu a putut împiedica decăderea constantă a importanței Sfântului Imperiu. Spre exemplu, Habsburgii spanioli cu toate că predaseră coroana Imperiului odată cu Carol Quintul ramurii austriece a Habsurgilor, beneficiau, grație imperiului colonial de peste mări pe care Spania îl construise, de o mai mare recepție europeană.

Orientarea Sfântului Imperiu de la finalul secolului al XVI-lea spre problemele din estul acestuia - a se vedea Războiul cel Lung cu Imperiul Otoman - a dus la balansarea interesului Imperiului dinspre afacerile occidentale înspre cele din centrul Europei, sinonime cu fiefurile central-europene ale dinastiei de Habsburg. Sfântul Imperiu a devenit ușor-ușor din ce în ce mai irelevant în politica occidentală iar trendul acesta a dus la suprapunerea problemelor dinastiei din fiefurile central-europene cu „politica oficială” a Imperiului. Trendul politicii de orientare către centru și est a Sfântului Imperiu a fost menținut și de episcopul Melchior Klesl.

Unul dintre semnalele declinului prestigiului imperial, coroborat cu luptele intestine din cadrul electoratelor, ducatelor și orașelor din Sfântul Imperiu - juridice, politice și confesionale - a fost dat de faptul că Matia de Habsburg a trebuit să accepte încoronarea la Frankfurt și nu la Aachen, locul tradițional de încoronare. Ceea ce a încercat episcopul Melchior Klesl, mandatat de împărat cu guvernarea efectivă a afacerilor Imperiului, a fost să refacă prestigiul imperial și, mai important, respectul și încrederea în actul justiției imperiale. El a inițiat fenomenul așa-numitelor „negocieri în exterior” - amicabilis compositio - prin care disputele de ordin confesional urmau să fie negociate în afara cadrului constituțional. Ideea lui Klesl venea să elimine cererea Palatinatului de a se discuta amestecat problemele de ordin politic și confesional, episcopul Klesl dorind separarea și angrenarea lor în cadrul unor comisii care să fie formate dintr-un număr egal de catolici și protestanți. Măsura de evitare a politizării problemei confesiunii era susținută și unii dintre membrii taberei luterane - trezorierul imperial, Geizkofler.

Una dintre primele probleme apărute în politica Sfântului Imperiu la scurt timp după preluarea tronului de către Matia de Habsburg în 1612 a fost punerea în relație a costurilor frontierei militare din Ungaria Habsburgică - tehnic administrată ca fief personal de Habsburgi și nefiind parte, juridic, din Imperiu - și poziția lui Matia ca suveran al Sfântului Imperiu. Erau Stările nobiliare și principii din Imperiu datoare să contribuie cu sume de bani tot mai mari la întreținerea unei frontiere din afara Imperiului, dar care era teritoriu deținut de suzeranul lor, împăratul? Această dilemă, care a fost contestată decenii la rând, a fost amortizată prin abila negociere a episcopului Melchior Klesl, însărcinat de împăratul Matia să guverneze efectiv afacerile monarhiei, și care a obținut colectarea unei fracții din costurile aferente întreținerii acestei frontiere militare din Ungaria din partea Stărilor din Imperiu. „Klesl a fost în măsură să negocieze cu fiecare provincie în parte, asigurându-se de acordul lor în a amortiza cele 21 de milioane de florini din cele 30 de milioane de florini din datoria lui Rudolf din 1615-1616”.

Fără îndoială, propunerea episcopului Melchior Klesl, mandatat de împăratul Matia de Habsburg să se ocupe de afacerile interne ale Sfântului Imperiu, de a rezolva disputele dintre principii protestanți și catolici din Imperiu pe baza negocierilor, în cote de participare egale și pe două linii separate - confesională și politică - a părut suspicios de generoasă pentru protestanți. Mai ales că episcopul Klesl fusese cel care revitalizase catolicismul din fiefurile austriece ale Habsburgilor în deceniile anterioare și împiedicase răspândirea protestantismului. Dar se pare că optica episcopului evoluase: dacă în fiefurile austriece el operase în numele arhiducelui - atunci - Matia, acum el era responsabil de afacerile Sfântului Imperiu al cărui suveran era tot Matia. „Principii protestanți au privit cu suspiciune subita lui dorință pentru compromis, în timp ce catolicii s-au alarmat mai tare și au început să se îndoiască de înțelepciunea deciziei de a-i fi acordat acestuia pălăria de cardinal pe care a primit-o în decembrie 1615. Noua strategie era de fapt o continuare a politicii anterioare a lui Klesl, dar aplicată cu o mai mare vigoare și coerență acum că stăpânul lui era împărat și nu doar un arhiduce. Consolidarea catolicismului în teritoriile Habsburgilor urma să continue, dar urma să fie cuplată cu o abordare mai pragmatică în restul Imperiului. Se spune că le transmitea des principilor protestanți că nu se va restabili integral catolicismul și se părea că acceptase eroziu

Suspiciunea catolicilor legată de intențiile episcopului Melchior Klesl și politica lui de forțare a compromisului între protestanții și catolicii din Sfântul Imperiu a devenit evidentă, mai ales în contextul în care problema succesiunii la tronul imperial devenea una acută. „Catolicii au devenit imediat suspicioși din cauza asemănării politicii cu cea a programului politic al Palatinatului și din cauza lipsei oricărui precedent constituțional pentru propusa comisie comună. Ei au considerat că episcopul Klesl punea căruța înaintea cailor, dată fiind chestiunea nerezolvată a succesiunii imperiale. Electorii i-au oferit lui Matia și proaspetei soții drept cadou de nuntă un pătuț pentru nou-născuți frumos decorat, simbolizând clar mesajul ca noul cuplu să ofere un moștenitor pentru a pune capăt incertitudinii legate de viitorul Habsburgilor. Ana avea doar 27 de ani, prin urmare șansele erau destul de mari în acest sens, dar în ciuda zvonurilor legate de sarcini, cuplul nu a produs copii și a devenit rapid evident că alegerea din 1612 a amânat doar întrebarea principală din timpul domniei lui Rudolf. Problema a devenit presantă, din cauza condiției bolnăvicioase a lui Matia și a obezității crescânde a soției lui, ce a contribuit la moartea ei pe 15 decembrie 1618”.

Moartea soției împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, a complicat situația succesiunii la coroana imperială, deoarece în ochii celor mai mulți dintre principii-electori ai Imperiului faptul că din acest mariaj nu a rezultat niciun moștenitor-candidat a indus ideea că, de fapt, problema lipse de moștenitori cu care se confruntase fostul suveran, Rudolf al II-lea, nu fusese înlăturată prin alegerea lui Matia, ci doar prelungită. Episcopul Melchior Klesl, însărcinat de împărat să se ocupe de afacerile guvernării Imperiului, era decis să amâne problema succesiunii la tronul imperial, până în momentul în care putea realiza o coaliție de susținere în rândul principilor-electori a unui candidat agreat de comun acord.

Episcopul Melchior Klesl, mandatat de împăratul Matia de Habsburg de a se ocupa de guvernarea efectivă a Sfântului Imperiu, a încercat să treacă în subsididar problema eșecului cuplului imperial de a oferi un moștenitor-candidat la coroana imperială. Politica lui Klesl era de a aduce liderii protestanți și pe cei catolici la negocieri într-un cadru exterior instituțiilor imperiale, de genul discuțiilor și negocierilor individuale în care problemele juridice, politice și de reglaj constituțional din Sfântul Imperiu să nu fie amestecate cu cele confesionale.

Episcopul Melchior Klesl, cel care guverna efectiv Sfântul Imperiu în numele împăratului Matia de Habsburg, a obținut sprijinul Mainz-ului în politica lui de inițiere a discuțiilor dintre protestanții și catolicii din Imperiu, pe linii separate politice și confesionale. Apoi l-a abordat pe principele protestant al Saxoniei, Johann Georg, devenit elector de Saxonia după moartea stupidă a fratelui său. Ambii pasionați de bere, ceea ce i-a adus electorului moartea, iar fratelui succesor - Johann Georg - o poreclă în epocă, ei aveau o calitate pe care Klesl o căuta cu disperare și care era împărtășită și de suveranul Matia de Habsburg: gustul pentru toleranță și compromisul confesional din timpul lui Ferdinand I și Maximilian al II-lea. „Programul lui a făcut apel la Johann Georg al Saxoniei, deoarece a fost intenționat să securizeze acordul din 1555. Precum Matia, noul elector al Saxoniei aparținea în stil unei ere politice anterioare, simpatizând cu dragostea împăratului pentru manierele renascentiste, vânătoare, umor de bună calitate și reprize de băut în stil mare. Ultima caracteristică a fost atât de pronunțată în cazul lui Johann Georg încât i-a lipit de nume sobriquet-ul de «George al berii» și de cel de «rege al berii din Merseberg» [...]Fratele lui mai în vârstă, electorul Cristian al II-lea, deja semnaliza la vârsta de 28 de ani tradiționala saxonă „burtă cauzată de bere”. Luând parte, complet echipat în armură, la un turnir pe 23 iulie 1611, el a urcat pe cal, „a dat p

Dacă în electorul Saxoniei, Johann Georg, episcopul Melchior Klesl, mandatat de împăratul Sfântului Imperiu - Matia de Habsburg - să guverneze Imperiul, nu a găsit un partener de negocieri în vederea reglării raporturilor politice și confesionale dintre protestanți și catolici, în electoratul Palatinatului ascensiunea lui Frederic al V-lea a dus la înghețarea discuțiilor. Cultivat, abil și hotărât, electorul Palatinului vedea în politica lui Klesl un mod de „adormire” a vigilenței protestanților și, de fapt, în maniera lui de negociere se ascundea favorizarea părții catolice din Imperiu. El a așezat peste libertatea confesională însăși libertatea existențială a protestanților. Pentru Frederic al V-lea, electorul de Palatin, nu exista nicio îndoială că episcopul Klesl urmărește, alături de împărat, distrugerea adepților Reformei.

Ca în multe alte momente ale istoriei, mai vechi sau mai noi, și în anii anteriori izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani au existat personaje extrem de pătrunse de sensul intim al convingerilor lor și care nu vedeau altă ieșire „de partea bună a istoriei” decât prin victorie finală, dusă până la capăt. Pe unul dintre aceste personaje care va avea un rol important în primii ani ai declanșării Războiului de Treizeci de Ani îl putem identifica în persoana principelui-elector protestant de Palatin, Frederic al V-lea. Convingerea lui intimă era că împăratul Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, și „primul-ministrul” al acestuia, episcopul Melchior Klesl, sunt determinați să elimine fizic segmentul protestant din Imperiu, folosindu-se de politica de negocieri și deschidere față de liderii protestanți doar ca interfață. „Calvinismul lui ferm l-a convins de justețea cauzei și i-a indus o o credință de nezdruncinat în victoria finală. Convins că Dumnezeu e de partea lui, motto-ul lui era «Condu-mă, Doamne, potrivit Cuvântului Tău»”.

Ambițiile principelui-elector de Palatin, Frederic al V-lea, și dorința lui de a vedea cauza protestantă ieșită victorioasă în disputele din interiorul cadrului constituțional al Sfântului Imperiu, au cunoscut un nou avânt în momentul în care el a stabilit contacte la curtea londoneză. Frederic al V-lea a devenit în 1613 ginerele regelui Iacob I prin căsătoria cu fiica acestuia, Elisabeta. Mână lui dreaptă, Cristian de Anhalt l-a însoțit în turneul londonez. Evenimentele ulterioare întoarcerii în electoratul de Palatin al Sfântului Imperiu i-au produs lui Frederic al V-lea sentimentul că el va fi chemat să asigure victoria împotriva establishmentului catolic din Imperiu.

După o serie de negocieri purtate în numele lui, electorul de Palatin din Sfântul Imperiu, Frederic al V-lea, și-a ridicat prestigiul în momentul în care regele Angliei, Iacob I, a fost de acord să îi ofere de soție pe fiica acestuia, Elisabeta, în 1611. În acest turneu londonez și, mai ales, după acest turneu londonez, Frederic al V-lea își va supraevalua „steaua norocoasă”, considerând că noul lui socru îi va deveni un aliat puternic și îi va susține cauza protestantă în disputa din Sfântul Imperiu cu opoziția catolică. Cristian de Anhalt, omul de încredere care l-a însoțit pe principele-elector cu ocazia nunții la Londra, era la fel de convins că de-acum înainte regele Angliei își va susține negreșit ginerele în politica sa. Numai că ei au estimat greșit intențiile lui Iacob I care era un personaj animat în mod real de dorință de pace și echilibru la nivel european. Cu aceeași ardoare cu care și-a căsătorit fiica cu un principe protestant din Sfântul Imperiu, cu la fel de multă larghețe și sinceritate căuta o prințesă din dinastia Habsburgilor spanioli pentru succesorul lui, Carol I.

Ambițiile electorului de Palatin, Frederic al V-lea, de a se opune în mod direct și frontal atunci când momentul va fi favorabil, taberei catolice și chiar împăratului Sfântului Imperiu, au cunoscut un nou avânt în momentul în care socrul său a devenit, nimeni altul decât regele Angliei, Iacob I. Întoarcerea lui Frederic al V-lea însoțit de mâna lui dreaptă, Cristian de Anhalt, din „turneul londonez” - de la festivitățile prin care a fost celebrată căsătoria dintre elector și fiica lui Iacob I, Elisabeta - a fost dublată de un „turneu” de traversare a teritoriilor Sfântului Imperiu în drum spre casă. Ceea ce va afișa acum ostentativ și îndrăzneț Frederic al V-lea va fi un mesaj direct către împărat, Matia de Habsburg. Întregul evantai ceremonial de traversare, staționare și întâlnire a liderilor protestanți pe parcurs au simbolizat ambițiile tânărului elector.

Punerea în scenă a ceremonialului de întoarcere a electorului de Palatin, Frederic al V-lea, dinspre Londra spre casă a semnalizat, mai ales după ce el devenise ginerele regelui Angliei, statutul și dimensiunea ambițiilor pe care nu mai făcea niciun efort să le ascundă: cel de lider al luptei cauzei protestante până la victoria împotriva taberei catolice și a împăratului din Sfântul Imperiu. „Proaspăt căsătoriții au călătorit în stil mare, acompaniați de un anturaj de 4.000 de oameni, în 34 de barje decorate pe Rin în sus pentru a ajunge la Heildelberg pe 7 iunie. Sosirea lor a oferit pretextul pentru mai multe celebrări, inclusiv un turnir ce a devenit o caracteristică a întâlnirilor princiare ale protestanților încă din vremea nunții ducelui Johann Friedrich de Württemberg cu fiica electorului de Brandenburg din 1609. Lui Frederick îi plăcea să ia parte la turniruri îmbrăcat precum figurile din istorie și mitologia clasică, alese pentru a accentua provocarea lui adresată Habsburgilor. El a apărut precum Iason Argonautul, omul care a furat Lâna de Aur, simbolul adoptat ca cel mai înalt ordin cavaleresc de către Habsburgi. De asemenea, se îmbrăca precum Scipio, cuceritorul Cartaginei, o amenințare mascată la adresa Spaniei sub autoritatea căreia orașul modern al Cartaginei se găsea. Alegerea asemănării cu Arminius era chiar mai ostentativă, de vreme ce el a fost comandantul german din primul secol al erei noastre care a zdrobit legiunile romane. Celebrările din 1613 au inclu

Ambițiile electorului de Palatin, Frederic al V-lea, de a se portretiza și deveni liderul luptei protestante din Sfântul Imperiu împotriva taberei catolice, de respingere a autorității împăratului, s-au manifestat și în adoptarea manierelor frantuzești de curte. În timp ce majoritatea principilor și liderilor germani din Sfântul Imperiu erau educați în tradiția universitară latină a înțelegerii sistemului de legi imperial - persoana conducătorului nu se confundă cu oficiul imperial - la curtea electorului din Heidelberg, stilul deja prezent la curtea franceză, de tip monarh absolut, devenea prizabil.

Momentul în care electorul de Palatin, Frederic al V-lea, susținut puternic de mâna lui dreaptă, Cristian de Anhalt, care „îi cânta în strună”, a devenit convins de „misiunea” lui de a conduce protestantismul din Sfântul Imperiu spre victorie, printr-un viitor apropiat război, a fost la câțiva ani după asasinarea regelui Franței, Henric al IV-lea, în Paris, de Francois Ravaillac, cu puțin timp înainte ca acesta să intervină în favoarea protestanților din Sfântul Imperiu. Coroborat cu stima de sine mult supraevaluată după a devenit ginerele regelui Angliei, electorul Palatinului, Frederic al V-lea, alături de Cristian de Anhalt, erau angrenați tot mai mult într-o „bulă” ce-i separa de realitatea de la nivelul Imperiului. Autoevaluarea lor asupra situației și puterii lor reale a fost amestecată și de credulitatea în ceea ce privește o „predicție” contemporană. „Asasinarea lui Henric al IV-lea l-a convins pe Cristian de Anhalt că Dumnezeu l-a ales pe Frederick pentru a zdrobi conspirația catolică. A devenit tot mai dificil pentru cei doi să privească dincolo de bula fantezistă a curții din Heildelberg, mai ales după publicarea unor serii de broșuri a așa-numitului Cristian Rosenkreuz [personaj între legendă și fabulă, considerat fondator al curentului mistic, ezoteric, pe fond creștin, numit rozicrucianism - n.n] în 1614 - 1621. Ele susțineau că semnifică munca Rozicrucienilor, o societate secretă a înțelepților și a filosofilor binevoitori ce au dezlegat cheia mistică a înțeleg

Momentul în care urma să fie verificată viabilitatea politicii de compromis și negociere a episcopului Melchior Klesl, mandatat de împăratul Matia de Habsburg să conducă afacerile Sfântului Imperiu, era legat de convocarea Reichstag-ului, Dietei imperiale, de către suveran în 1613. Evenimentul era important și din perspectiva liderilor protestanți din Imperiu - de exemplu, electorul de Palatin, Frederic al V-lea - care urmărea să vadă dacă principii protestanți ce formaseră în anii anteriori Uniunea protestantă sunt capabili să formeze un corp și front comun de cereri politice și confesionale în fața taberei catolice.

Convocarea Dietei Sfântului Imperiu - Reichstag-ului - în 1613 de împăratul Matia de Habsburg, prima de când fusese ales și încoronat împărat, era văzută de liderii protestanți, cel puțin de cei mai îndrăzneți dintre ei precum electorul de Palatin - Frederic al V-lea - și de mâna lui dreaptă, Cristian de Anhalt, drept un excelent prilej de a sonda direct soliditatea Uniunii protestante fondate în anii anteriori. Mai mult, cu ocazia lucrărilor Dietei, exista posibilitatea de a mai atrage lideri indeciși protestanți pe linia militantă dorită de electorul de Palatin.

Dieta - Reichstag-ul - Sfântului Imperiu convocată de suveranul Matia de Habsburg în 1613 era un test nu doar pentru liderii Uniunii protestante de a testa disponibilitatea episcopului Melchior Klesl, conducătorul Consiliului Privat al împăratului, de a rezolva divergențele confesionale și juridice pe aceștia le semnalau în cadrul Imperiu, ci era și un bun prilej pentru însuși Klesl de a vedea cât de sustenabilă era politica lui de rezolvare a diferendelor dintre părți prin negocieri separate, fără amestecarea politicului, confesionalului și juridicului. Se pare că episcopul era bine intenționat și le-a scris liderilor protestanți, înainte începerii sesiunilor Dietei, despre sinceritatea căutării unor rezolvării amicale a disputelor. Dar pasul lui primar în atingerea țelului final de împlinire a politicii de negociere era izolarea electorului de Palatin, Frederic al V-lea, și a politicii lui militante, de ceilalți principi protestanți încă înclinați pentru rezolvarea diferendelor în limitele constituționale.

Disponibilitatea manifestată de episcopul Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului Sfântului Imperiu - Matia de Habsburg - de a negocia termenii unor încheieri amiabile a disputelor dintre liderii protestanți și catolici din Imperiu cauzate de problemele rămase nereglate complet juridic și confesional în urma Acordului de la Augsburg, i-a stârnit pe membrii Ligii Catolice din Imperiu. Vice-cancelarul imperial, Johann Ludwig din Ulm, a respins din start maniera episcopului Klesl. Opoziția deschisă a unui personaj de asemenea rang, de confesiune catolică, față de măsurile dorite de episcop, au trezit în rândul principilor protestanți suspiciuni asupra sincerității politicii episcopului. Aceasta era derivată din statutul lui Johann Ludwig din Ulm care era vice-cancelar imperial, cu sediul la Mainz, al cărui oficiu era responsabil cu supravegherea Reichstag-ului și a cărui subordonare era directă împăratului. Altfel spus, cu toate că șeful Consiliului Privat al împăratului, episcopul Klesl, se dovedea deschis soluțiilor de compromis amiabil, dacă vicecancelarul direct legat de împărat și reședința lui de la Viena, Johann Ludwig, critica deschis politica episcopului, de undeva reieșea că această intenție era mai mult personală și nicidecum una la nivelul establishmentului imperial.

Unul dintre cei mai importanți opozanți ai politicii de negociere și compromis față de principii protestanți din Sfântul Imperiu, demarate de Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului Matia de Habsburg cu ocazia sesiunii Dietei din 1613, a fost reprezentat de ducele Bavariei, Maximilian. Suspiciunile ducelui bavarez față de intențiile episcopului Klesl s-au transformat în acuze la adresa acestuia cum că ar dori să realizeze acorduri cu Uniunea protestantă, ocolind Lica catolică. Probleme lui Maximilian de Bavaria erau însă mai mari în sânul Ligii catolice unde nu reușise să aducă toți factorii la un numitor comun, iar încercarea lui de a-l aduce sub ascultare pe arhiepiscopul de Salzburg a avut nevoie de intervenție militară. „Ducele Maximilian al Bavariei a suspectat pe bună dreptate sugestiile lui Klesl drept o încercare de a izola Liga catolică. El se chinuia deja să își impună autoritatea asupra alianței. La sfârșitul lunii octombrie din anul 1611 el a trimis 10.000 de soldați în Salzburg și l-a întemnițat pe arhiepiscopul Raitenau, cel care se opusese de mult timp Ligii și influenței Bavariei în general. Maximilian a respins protestele papale cum că Raitenau erau un bun catolic, dând în vileag faptul că arhiepiscopul avea 10 copii cu amanta lui de lungă durată, Salome. Raitenau a rămas închis în propriul palat până la moartea lui 6 ani mai târziu, dar corpul canonic din Salzburg a refuzat să se încline în fața Bavariei și a ales un succesor, determinați în

Ducele Bavariei, Maximilian, liderul Ligii catolice i-a convins pe ceilalți membrii ai alianței într-o întâlnire la Frankfurt, cu puțin timp înaintea reunirii Dietei imperiale din 1613 să refuze planurile și politica episcopului Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului Matia de Habsburg, cu privire la politica de negociere și concesie față de protestanți, dorită de episcop. Numai că jocul era sabotat din interior, Mainz-ul - unul dintre electoratele-episcopale ale Imperiului -, ducând muncă de lămurire în interiorul Ligii cu ceilalți membrii ai acesteia să accepte politica lui Klesl și să ignore cerințele ducelui bavarez.

Membrii Uniunii protestante s-au adunat la Regensburg, cu puțin timp înaintea începerii sesiunii Dietei Sfântului Imperiu, convocată pentru anul 1613, pentru a se pune de acord cu linia comună de revendicări politice, juridice și confesionale pe care urmau să le ceară în timpul desfășurării lucrărilor Riechstag-ului. Însă, unii dintre membrii s-au desprins în ultimul moment și în timpul Dietei au susținut poziția împăratului, votând ajutorul financiar dorit pentru cheltuielile cauzate de întreținerea frontierei militare cu Imperiul Otoman din Ungaria. Pentru episcopul Melchior Klesl a devenit evident că problema pe care o dorea explicit discutată, cea de deschidere a negocierilor cu liderii protestanți din Imperiu și ajungerea la un compromis amical între părți, și-a ratat ținta și îndeplinirea. Opțiunea mai fusese ratată și cu ocazia Dietei imperiale din anii anteriori. S-a păstrat un echilibru „amar”, de complezență, dar până la izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani de peste câțiva ani s-a ratat șansa unei detensionări a situației juridice, confesionale și politice a principilor protestanți în raport cu arhitectura constituțională a Imperiului.

Poziția episcopului Melchior Klesl, șeful Consiliului Privat al împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, față de Liga catolică, în special față de militantismul ducelui de Bavaria, Maximilian, a devenit evidentă după încheierea sesiunii Dietei imperiale din 1613. Conștient că Liga servește intereselor politice personale ale ducelui, sub umbrela „apărării” catolicismului, Klesl era nemulțumit și de faptul că poziția militantă dură a ducelui bavarez îi sabota politica de negocieri și compromis pe care le dorea înfăptuite cu principii protestanți din Imperiu pentru aducerea lor în cadrul discuțiilor constituționale. În acest sens, Klesl l-a convins pe împăratul Matia de Habsburg să ordone dizolvarea Ligii catolice în 1617.

Șeful Consiliului Privat al împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg - episcopul Melchior Klesl - intuia că în calea politicii lui de aducere a diferendelor juridice și confesionale ale principilor protestanți din Imperiu în cadrele constituționale de negociere stătea, dincolo de radicalismul unora dintre ei, și poziția militantă a celui mai important membru al Ligii catolice, ducele Bavariei, Maximilian. Pentru a diminua influența acestuia în cadrul Ligii, Klesl a abordat Mainz-ul care s-a raliat politicii de compromis și negociere dorite de episcop. Apoi, Klesl a operat modificări în interiorul Ligii, scoțând Suabia de sub directoratul bavarez al Ligii și trecând-o sub autoritatea unuia dintre membrii familiei imperiale, arhiducele Maximilian de Tirol. Pentru a nu asocia dinastia imperială de jocurile de putere zonală ale ducelui bavarez - și a nu aliena și mai mult tabăra protestantă odată cu implicarea unui membru al familiei imperiale, fie și formal - Klesl a schimbat numele acesteia într-unul mult mai general care să evite patina militantă: Defensiva creștină.

După reorganizarea Ligii catolice prin implicarea episcopului Melchior Klel, responsabil cu guvernarea afacerilor Sfântului Imperiu din partea împăratului Matia de Habsburg, membrii acesteia s-au reunit la Augsburg în 1614 și au convenit la rescrierea cartei de „funcționare a acesteia” pentru o perioadă de nouă ani, intenția și atmosfera fiind unele favorabile toleranței și deschiderii către negociere cu principii protestanți, dorite și de episcopul Klesl. Intervenția episcopului în Liga catolică a scindat tabăra în două poziții. Cei moderați și deschiși negocierilor s-au raliat în spatele directoratului condus de arhiducele Maximilian de Tirol, membru al dinastiei imperiale de Habsburg, în timp ce linia militantă și intransigentă catolică s-a poziționat în spatele ducelui bavarez, Maximilian.

După intervenția episcopului Melchior Klesl în interiorul Ligii catolice și scindarea acesteia în două linii politice - moderată sub umbrela arhiducelui de Tirol, Maximilian, și militantă sub autoritatea ducelui Bavariei - ultimul și-a văzut demolată construcția Ligii catolice pe care o dorise și înființase în urmă cu câțiva ani: o alianță care să servească în primul rând intereselor de creștere zonală a Bavariei în cadrul Imperiului. Ceea ce s-a realizat prin numirea unui membru al dinastiei imperiale, arhiducele Maximilian de Tirol - asumarea unui directorat din cadrul Ligii catolice - a fost tocmai blocarea de la bază a tendințelor de anvergură ale ducelui bavarez. Dar Liga catolică imaginată de ducele bavarez și care să servească intereselor politice ale acestuia - dacă serveau și militantismului catolic cu atât mai bine, dacă nu, nu era nicio dramă - s-a văzut golită de putere prin intervenția finală a însuși împăratului care a ordonat dizolvarea acesteia. „Recunoscând faptul că a fost manvevrat, ducele Maximilian a format o fantomatică alianță cu vecinii lui din proximitate, în martie 1614, și care era încă în „coacere” atunci când s-a retras formal de la conducerea Directoratului Ligii pe 14 februarie 1616. Klesl s-a îndreptat discret spre a împrăștia rămășițele Ligii, căreia i-a fost ordonat de către Matia să se dizolve pe 3 aprilie 1617. Dizolvarea Ligii a indicat forța refacerii puterii imperiale sub Matia și, de asemenea, imposibilitatea constituirii unui grup sepa

La scurt timp după încheierea sesiunilor Dietei imperiale din 1613 o dispută teritorială din anii anteriori lăsată nerezolvată dintre liderii protestanți a erupt din nou. Moștenirea asupra fiefurilor Julich-Cleves fusese disputată, fără vreun rezultat satisfăcător, între mai multe părți: Saxonia, Brandeburg și Pfalz-Neuburg. Intervenția Habsburgilor spanioli și a Republicii Țărilor de Jos în dispută, precum și decizia împăratului de a susține drepturile Saxoniei au complicat lucrurile. După o serie de ciocniri militare, lucrurile au evoluat în sensul dorit de șeful Consiliului Privat al împăratului, episcopul Melchior Klesl, membrii Uniunii protestante fiind convinși de Klesl să apeleze la soluții juridice de rezolvare a disputelor prin intermediul Curții Supreme a Sfântului Imperiu. Acest aspect a întărit pentru moment autoritatea suveranului Matia de Habsburg.

Aproape imediat după finalizarea sesiunii Dietei Sfântului Imperiu din 1613, între membrii Uniunii protestante s-au reluat disputele asupra unui diferend teritorial lăsat nerezolvat în urmă cu câțiva ani. În disputa privind moștenirea ducatului de Julich-Cleves din nordul Renaniei s-au implicat Brandenburg, Palatinatul, Saxonia, Palatinatul (Pfalz) de Neuburg Spania și Republica Țărilor de Jos. Într-un final, după ciocniri militare, Ducatul de Pfalz (Palatinat) Neuburg s-a retras din Uniunea protestantă, nemulțumit de rezultatul disputei. Acest lucru a dus la slăbirea Uniunii, oferind în același timp spațiu de manevră și „navigare” printre sensibilităților principilor protestanți pentru episcopul Melchior Kles, șeful Consiliului Privat al împăratului Matia de Habsburg.

Părăsirea Uniunii protestante de către ducatul Palatinatului de Neuburg a dus la diminuarea influenței acesteia în promovarea revendicărilor politice și confesionale ale protestanților din Sfântul Imperiu. Oricum, ea funcționase mai mult ca o structură supraterană, și mai mult la nivel simbolic, în realitate fiecare principat protestant fiind animat de propriile scopuri și dispute teritoriale cu vecinii săi, de mult ori, de aceeași confesiune. Prin urmare, o serie de membrii au refuzat să mai plătească cotizația de „funcționare” a acestei Uniunii ce ar fi trebuit să aibă un țel comun, iar într-un final acest aspect a fost în folosul politicii episcopului Melchior Klesl, „prim-ministrul” de lângă împăratul Sfântului Imperiu. El a reușit să aducă principii protestanți la pace, ceea ce a însemnat o lovitură pentru cel mai vocal și militant dintre liderii protestanți: electorul de Palatin.

După Dieta imperială, convocată de împăratul Matia de Habsburg în 1613, atmosfera între acesta și Uniunea protestantă din Imperiu, dintre el și principii protestanți, a fost una care s-a relaxat treptat în următorii ani. Mai mult, cazurile care erau prezentat Curții Supreme de către liderii protestanți nu mai erau interpretate pe latura lor confesională, ceea ce a contribuit la detensionarea relativă a atmosferei. Stilul personal al suveranului a contribuit la acest aspect. „Numărul plângerilor legate de încălcările păcii religioase a scăzut semnificativ după 1612, în timp ce dosarul cazurilor adresate Reichshofrat-ului a sărit de la mai puțin de 200 de dispute pe an la 400 în 1618. Trendul crescător nu era neapărat un semn al tensiune crescânde ci, mai degrabă, una dintre marile dorințe ale principilor de a adresa eternele lor dispute familiale și feudale arbitrajului imperial. Disputele legate de moștenire, precum cele asupra Julich-ului, Hessen sau Baden, nu mai era privite în deplini termeni confesionali și chiar guvernul Palatinatului a renunțat la obiecțiile lui asupra jurisdicției curții și a lăsat în seama acesteia rezolvarea unei dispute de graniță cu episcopul de Speyer, în 1615. Foarte mult din acest trend s-a datorat stilului de conducere mai relaxat al lui Matia. Spre deosebire de Rudolf, el a acceptat sfatul Saxoniei și a asigurat că Reichshofrat-ul îi va consulta pe electori în cazurile controversate înainte emiterii unui verdict”.

Dincolo de problemele legate de disputele teritoriale, juridice și confesionale din Sfântul Imperiu de la începutul secolului al XVII-lea, în realitate, pentru toate situațiile de mai sus existau soluții amiabile și, de multe ori, erau rezolvate în această manieră. Problema reală cu care s-a confruntat împăratul Matia de Habsburg a fost lipsa moștenitorilor la coroana imperială, problemă identică cu cea a fostului suveran, fratele lui, Rudolf al II-lea. Problema a fost acutizată de intervenția ramurii spaniole a Habsburgilor, regele Filip al III-lea al Spaniei, clamând și preeminența asupra Casei de Habsburg în ansamblul ei, inclusiv asupra ramurii austriece. El își întemeia cererile pe dorința de a„salva” Sfântul Imperiu, având în vedere lipsa moștenitorilor în dreptul împăratului Matia, precum și faptul că mama sa, Ana, era membră a Casei de Austria a Habsburgilor. Modul în care regele Spaniei, Filip al III-lea, urma să ceară Habsburgilor austrieci recunoașterea lui ca șef al Casei de Habsburg, punând ramura austriacă într-un fel de recunoaștere formală a preeminenței Habsburgilor spanioli, avea legătură cu problema succesiunii Casei de Austria care avea mari dificultăți - împăratul Matia - în a-și asigura moștenitori la succesiunea Imperiului Habsburgic și de a continua tradiția alegerii și pe tronul Sfântului Imperiu. Spania dorea să evite problemele apărute la finalul domniei împăratului anterior, Rudolf al II-lea, ivite din aceleași cauze, deoarece o eventuală prăbușire a Habsburgilor austrieci le-ar fi afectat și puterea și influența Habsburgilor spanioli de pe continent.

Problema reală a împăratului Matia de Habsburg, dincolo de disputele politice și confesionale din Imperiu, era cea legată de moștenirea tronului, el nebeneficiind de niciun moștenitor. Problema a devenit acută în momentul în care a izbucnit o confruntare între trupele Republicii Venețiene și unul dintre arhiducii dinastiei, Ferdinand de Stiria, în 1615. Spirala evenimentelor s-a complicat pe parcursul anilor 1616-1617 din moment ce în conflictul inițial dintre cele două părți s-au amestecat trupe olandeze, engleze și ale Habsburgilor spanioli. Dacă englezii și olandezii s-a mulțumit să participe nu ca aliați, ci ca mercenari angajați sub drapel venețian, Spania, deși declarată neutră, s-a insinuat în trecătorile Alpilor, blocându-i pe venețienii aflați în dispută cu trupele lui Ferdinand de Stiria.

Implicarea Spaniei, a ramurii spaniole a Habsburgilor, în conflictul dintre Republica Venețiană și trupele arhiducelui Ferdinand de Stiria, vărul împăratului Matia de Habsburg, a avut la bază rațiuni mult mai profunde. Trebuie menționat faptul că de la retragerea lui Carol al V-lea (Quintul) de pe tronul Sfântului Imperiu, tronul imperial fusese „lăsat” ramurii austriece a Habsburgilor. Acutizarea problemei succesiunii, dat fiind faptul că nici Rudolf al II-lea și nici Matia acum nu erau în măsură să asigure succesiunea la tron din lipsă de moștenitori, a trezit reacția Habsburgilor spanioli care se temeau de ieșirea din schemă a „verilor” din centrul Europei, ceea ce s-ar fi repercutat și asupra puterii și influenței politice a ramurii spaniole a Habsburgilor. Regele Spaniei, Filip al III-lea, a luat în considerare clamarea drepturilor asupra fiefurilor central-europene ale „verilor” austrieci din dinastia de Habsburg. „Interesul central al lui Filip în Războiul Uskocilor [soldați din Croația Habsburgică, adepții unor tactici de război de tip gherilă - n.n] nu era legat de prezența olandezilor sau a englezilor, ci asupra repercusiunilor privind succesiunea Habsburgilor[...] Discuțiile din Madrid erau centrate pe extensia pretențiilor legitime ale Spaniei, pe care candidat să-l susțină și pentru tot ceea ce mai rămăsese de reglat. Consilierii lui Filip al III-lea au considerat că acesta avea pretenții legitime asupra coroanelor Ungariei și Boemiei pe argumentul potrivit cărui

În fapt, cea mai largă opinie manifestată în cercul regelui Spaniei Filip al III-lea despre cum să-și prezinte pretențiile în fața Casei de Austria a Habsburgilor era una care prevedea o formă de win-win pentru ambele părți. Ramura spaniolă renunța la clamarea fiefurile Habsburgilor austrieci din centrul Europei, dar urma să ceara Casei de Austria respectarea angajamentelor din Tratatul Burgundiei, din 1548. Spania se confrunta deja, la începutul secolului al XVII-lea, de câteva decenii, cu lungile episoade de conflict izbucnit în Țările de Jos care au dus la proclamarea Provinciilor Unite olandeze. Din moment ce de facto, odată cu Ferdinand I de Habsburg, ramura austriacă a dinastiei deținea tronul Sfântului Imperiu iar juridic și tehnic Țările de Jos olandeze erau parte a Sfântului Imperiu potrivit aranjamentului din 1548 dar care erau administrate de facto de Spania, Habsburgii spanioli urmau să ceară ramurii austriece asistență militară în înnăbușirea mișcării olandeze. Regele Spaniei, Filip al III-lea, urma să „vândă” practic, la schimb contra acestui ajutor, pretențiile lui la posesiunile central-europene ale Casei de Austria. Ca o notă adiacentă, de-abia prin Tratatul de la Westfalia prin care s-a încheiat Războiul de Treizeci de Ani de mai târziu s-a recunoscut independența legală a Provinciilor Unite olandeze de Sfântul Imperiu.

În problema succesiunii împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, dincolo de intervenția Spaniei, s-a implicat și Cristian de Anhalt, mâna dreaptă a electorului protestant de Palatin, Frederic al V-lea. El a încercat să îl atragă de partea lui și pe ducele Bavariei, Maximilian, dar eventuala candidatură a ducelui Bavariei la tronul imperial și blocarea continuității Habsburgilor s-a dovedit o iluzie. Ea a funcționat, se pare, chiar și pentru îndrăznețul elector protestant de Palatin, Frederic al V-lea. „Între timp, lucrurile au fost complicate de candidatura fantomatică a lui Maximilian de Bavaria, al cărui nume circula deja în anii 1590 drept al unui posibil viitor împărat. Anhalt a interpretat greșit renunțarea lui Maximilian la Directoratul Ligii drept un pas înainte în vederea colaborării împotriva Habsburgilor. El l-a abordat pe duce în mai 1616 cu o propunere de a unifica Uniunea și Liga pentru a bloca succesiunea Habsburgă. În ciuda refuzului politicos, dar consistent, al lui Maximilian, Anhalt a persistat cu naiva lui schemă, până în punctul în care l-a trimis pe electorul Palatinatului, Frederic al V-lea, să viziteze Munchen-ul în februarie 1618. Deja, în acest punct, Maximilian juca pe cartea punerii presiunii pe Habsburgi pentru a face concesii în favoarea Bavariei în diversele neînțelegeri regionale. Frederic a părăsit Munchen-ul nu doar sub completa și falsa impresie că Maximilian va deveni unul dintre candidații imperiali, dar chiar convins că ducele va

În urma negocierilor secrete purtate între Habsburgii spanioli și Casa de Austria a Habsburgilor a fost semnat între cele două părți, în 1617, așa-numitul Tratat Onate, după numele celui care a negociat din partea Spaniei în numele regelui Filip al III-lea: Inigo Velez de Guevara, conte de Onate. De facto, în linii generale, deja de mai bine de jumătate de secol teritoriile arondate celor două ramuri ale Habsburgilor fuseseră preluate și administrate de cele două ramuri, dar juridic nu fuseseră trasate delimitările exacte.

Inițial o singură familie, dinastia de Habsburg a ajuns pe tronul Spaniei printr-o uniune matrimonială și în 1521 s-a consemnat oficial apariția celor două linii ale dinastiei: austriacă și spaniolă. Dacă Habsburgii austrieci au moștenit Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei din centrul Europei - mai mult sau mai puțin - la care s-au adăugat teritorii succesive denumite generic Imperiul Habsburgic - ramura spaniolă a Habsburgilor a păstrat Spania, sudul Italiei, Sicilia, Sardinia. La acestea, Habsburgii spanioli și-au dezvoltat pe parcursul secolului al XVI-lea uriașul imperiu colonial de peste mări. În ceea ce privește Sfântul Imperiu, ramura spaniolă a dinastiei a deținut ultima dată coroana imperială prin Carol al V-lea (Quintul), iar odată cu Ferdinand I, din 1558, coroana a devenit apanajul Casei de Austria până la desființarea Sfântului Imperiu de către Napoleon Bonaparte în 1806. Partajarea teritorială dintre cele două ramuri ale Habsburgilor era necesar a fi trasată juridic deoarece exista anomalia legată de Sfântul Imperiu. Deși Provinciile Unite olandeze erau parte juridică din Imperiu, de facto ele erau administrate de Casa de Spania a dinastiei.

Semnarea acordului dintre cele două ramuri ale dinastiei de Habsburg - spaniolă și austriacă - în 1617, cunoscut sub numele de Tratatul Onate, a fost ținut secret până în momentul în care împăratul Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, a fost sigur de securizarea succesiunii coroanei, în persoana vărului acestuia, Ferdinand de Stiria. „Documentele publice din 6 iunie 1617 conțineau renunțarea formală a lui Filip al III-lea asupra pretențiilor legate de Boemia [denumirea medievală pentru Coroana Cehă - n.n]și Ungaria, dar le-a oferit fiilor lui preempțiune în viitoarele pretenții asupra fiicelor lui Ferdinand. A fost de asemenea stabilit că Spania va primi în compensație un fief austriac nespecificat, la o dată ulterioară. Matia a fost de acord cu acest acord atunci când i-a fost prezentat, dar nici el și nici ceilalți arhiduci nu au știut de un alt acord secret, conceput în martie același an și pe care Ferdinand l-a ratificat pe 29 iulie. Acesta specifica faptul că Ferdinand al II-lea va preda părțile Habsburgilor austrieci din Alsacia Spaniei, împreună cu enclava Ortenau de pe Rinul Superior, de îndată ce la va fi moștenit de la arhiducele Maximilian. În completare, fiul cel mare al lui Ferdinand urma să se însoare cu fiica lui Filip a III-lea și, de asemenea, referințe vagi erau făcute pentru punerea unor drepturi imperiale din Italia, în dreptul Spaniei”.

Între cele două ramuri ale dinastiei de Habsburg - spaniolă și austriacă - s-au desfășurat negocieri secrete privind partajarea juridică și trasarea exactă a teritoriilor aferente celor două linii ale dinastiei. Regele Spaniei, Filip al III-lea, era dispus să renunțe la pretențiile avute asupra Casei de Austria privind recunoașterea lui ca șef al întregii Case de Habsburg, dar în anumite condiții. Inițial, împăratul Matia de Habsburg a primit fără tragere de inimă vestea negocierilor pentru stabilirea unui aranjament, dar forțat și presat de problema succesiunii la coroana imperială - lipsa unui moștenitor - el, alături de fratele său, arhiducele Ferdinand de Stiria, a fost de acord cu deschiderea negocierilor. Semnat în iunie 1617, acordul Onate a purtat numele negociatorului din partea spaniolă: Inigo Velez de Guevara, conte de Onate.

După semnarea Tratatului Onate prin care juridic și teritorial aspectele puterii erau partajate între cele ramurile dinastiei de Habsburg - Casa de Austria și ramura spaniolă - împăratul Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, s-a putut ocupa de succesiunea coroanei imperiale, acum că Spania nu se mai preocupa de această problemă, ea devenind una a Habsburgilor austrieci. În acest sens, vărul împăratului, Ferdinand de Stiria, i-a abordat pe catolicii din Coroana Cehă și, cu ajutorul cancelarului ceh Lobkowitz, Ferdinand de Stiria a obținut acordul Stărilor protestante de la Praga de a-l recunoaște ca rege al Coroanei Cehe în schimbul promisiunii recunoașterii Scrisorii de toleranță religioasă emisă în 1609 de Rudolf al II-lea. Cu acordul vărului său, împăratul Matia de Habsburg, Ferdinand de Stiria le-a promis acestora că își va respecta promisiunea de acordare a libertății religioase și a drepturilor politice pentru protestanți. Desigur, se va dovedi ulterior că a fost doar un joc politic, Ferdinand fiind un catolic convins, iar scrisoarea semnată de melancolicul Rudolf al II-lea fiind irelevantă pentru el.

Odată cu semnarea acordului Onate dintre Habsburgii austrieci și cei spanioli ramura spaniolă renunța la drepturile legate de Fiefurile Ereditare ale dinastiei ce rămâneau exclusiv în administrarea Casei de Austria alături de celelalte posesiuni ale Habsburgilor austrieci din Confederația central-europeană. Împăratul Matia de Habsburg, posesor în același timp și al coroanei Sfântului Imperiu, era pe punctul să reușească stabilirea succesiunii la tron, cu toate că nu avea urmași direcți. Vărul lui, Ferdinand de Stiria, tocmai fusese acceptat de Stările nobiliare din Coroana Cehă, parte fiefurilor dinastiei, ca rege, în 1617. Următorul pas era acceptarea lui, după moartea suveranului, și ca împărat al Sfântului Imperiu. În același timp, Uniunea protestantă dădea semne că se dezintegrează, electorul Palatinului și mâna lui dreaptă, Cristian de Anhalt, nereușind să-și impună politica militant-radicală față de principii catolici și împărat în rândul membrilor alianței.

În timp ce împăratul Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg, reușea ușor-ușor în anul 1617 să își asigure succesiunea la tron, prin alegerea vărului său, Ferdinand de Stiria, de către Stările nobiliare din Coroana Cehă drept suveran, protestanții radicali din Uniunea protestantă din Imperiu - în special electorul Palatinului - eșuau în a insufla atmosfera militantă în rândul membrilor coaliției în raport împăratul și principii catolici. Pentru cei mai mulți membrii ai Uniunii protestante, stilul preferat de Saxonia protestantă, cel de obținere a drepturilor politice și juridice urmărind cadrul constituțional al Imperiului, era agreat și de aceștia. Discuțiile liderilor Uniunii de la Heilbronn din 1617 au arătat problemele reale din cadrul Uniunii. „Orașele imperiale s-au răzvrătit la congresul Uniunii din Heilbronn, din aprilie 1617, cerând concesii majore înainte să își dea acordul cu privire la continuarea sfidării ordinului imperial de dizolvare a Uniunii. În schimbul unui drept de veto peste acțiunile militare viitoare și o interdicție de ajutorare a principilor care nu era membrii, orașele au fost de acord cu o extensie de 3 ani a Uniunii, începând cu anul 1618 atunci când carta originală de funcționare urma să își împlinească termenul. Electoratul de Brandenburg s-a retras dezgustat de aceste concesii, în timp ce Landgrafiatul Moritz și Hessen-Kassel au refuzat să ia parte, deoarece părea că Uniunea nu le oferea lor nimic”.

Tendințele centrifuge ale unora dintre membrii Uniunii protestante din Sfântul Imperiu ce nu agreau politica militant-radicală a electorului de Palatin au fost semnalate prima dată mai serios, cu ocazia reunirii membrilor alianței de la Heilbronn din 1617. Unii dintre membrii, după această întâlnire, s-au retras pur și simplu din coaliție, suspectând că electorul de Palatin, Frederic al V-lea și Cristian de Anhalt, mâna lui dreaptă, urmăresc scopuri singulare și personale în lupta lor împotriva suzeranului tuturor, împăratul. Ei prefereau obținerea drepturilor politice pe cale legală și nu pe cale violentă. Încet - încet locul reuniunilor dintre membrii Uniunii protestante a fost luat de discuții individuale duse de Palatinat cu Wurttemberg sau Ansbach, ocolind orașele-imperiale care, deși parte din coaliție, se lăsau greu convinse de justețea politicii radicale a cuplului Frederic al V-lea - Cristian de Anhalt.

Bula în care se izolaseră electorul protestant de Palatin, Frederic al V-lea la curtea de la Heildelberg și omul său de încredere, Cristian de Anhalt, devenise totodată locul unde un întreg evantai de teorii mistice dezlegate de obscuri alchimiști, mai mult sau mai puțin, îi precizau electorului victoria finală împotriva împăratului, personificat drept Răul întruchipat. Desigur, amețeala autosugestiei era dată și de greșita interpretare din partea electorului a faptului că noul socru său era unul dintre suveranii importanți ai Europei, regele Angliei. Numai că dansul lui de frondă la adresa împăratului era unul riscant, de vreme ce, tehnic și juridic, indiferent cât de antipatic îi era acesta, era totuși suzeranul său. Totuși, la sugestia lui Cristian de Anhalt, observând că Uniunea protestantă e la un pas de disoluție totală, electorul de Palatin a renunțat la moda de „franțuzire” a curții și a manierelor de curte pe care le adoptase, tocmai în ideea de crea imaginea unui principe separat de autoritatea germană a împăratului Sfântului Imperiu. Doar că politica aceasta îi îndepărtase, de fapt, pe unii dintre principii protestanți germani care îl percepeau pe Frederic, acum, drept snob.

Cu toate că electorul de Palatin, Frederic al V-lea, alături de guvernatorul Palatinului de Sus, Cristian de Anhalt, erau calvini convinși, ei au încercat să creeze un corp comun de manifestare și sărbătoare cu principii luterani din Sfântul Imperiu, cu ocazia aniversării centenarului - 1617 - de la nașterea Reformei lui Martin Luher. Saxonia, în mod natural, și-a arogat dreptul și meritul de a conduce festivitățile, respingând orice formă și încercare a electorului calvin de Palatinat de a apropia confesiunea calvină de cea luterană, prima fiind considerată o deviație sectară de la adevărata „ortodoxie” luterană originală. Cu această ocazie s-a văzut mai clar că animozitățile sau prieteniile erau politice și confesionale. Pentru electorul luteran tradițional al Saxoniei, problema nu era împăratul catolic cu care era în relații mai mult decât amicale, ci chiar un principe protestant: cel calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea. „Electorul Johann Georg nu a sesizat nicio contradicție între acest lucru și suportul lui politic pentru Matia, deoarece Saxonia a deosebit întotdeauna între catolicii germani onești care se supuneau acordului de la Augsburg și <>[termen depreciativ utilizat la adresa catolicilor de rivalii protestanți și nu numai - n.n] fără scrupule, pe de altă parte, care conspirau să destabilizeze Imperiul. Distincția politică era cunoscută, deoarece Luther doar contracarase interpretarea greșită a Papei asupra Adevărului, nu Biserica, de care adepți

Încercările electorului calvin de Palatinat de a crea o apropiere față de Saxonia protestantă, în contextul jubileului centenarului apariției Reformei luterane - în 1617 -, cu toate eforturile create de cărturari plătiți de curtea electorului de la Heildelberg de a găsi punțile de trecere comune cu luteranismul tradițional din Saxonia, s-au dovedit un eșec. De partea principelui saxon s-a situat și Wurttemberg-ul, care s-a retras din Uniunea protestantă, distanțându-se de ceea ce ei numeau „sectarismul calvin”.

Șeful Consiliului Privat al împăratului Sfântului Imperiu, Matia de Habsburg - episcopul Melchior Klesl - nu renunțase la politica lui de negociere la nivelul principilor din Imperiu pentru rezolvarea disputelor juridice și teritoriale în format de grupuri compozite de catolici și protestanți. Eșecul punerii în practică al acestei politici cu ocazia Dietei imperiale convocate de suveran în 1613 nu l-au descurajat pe Klesl. El a încercat reușita unei astfel de abordări în afara Dietei, căutând discuții individuale cu fiecare principe în parte. Într-un final, după 5 ani, episcopul s-a dovedit învins de imposibilitatea ajungerii la un numitor comun de către principii catolici și protestanți.

După eșecul discuțiilor din cadrul Dietei Sfântului Imperiu din 1613 privind politica episcopului Melchior Klel, șeful Consiliului Privat al împăratului Matia de Habsburg, cea de constituire a unor „comisii” mixte, egale numeric, de protestanți și catolici care să negocieze în interiorul cadrului constituțional rezolvarea diferendelor privind drepturile politice și confesionale ale adepților Reformei, Klesl nu a dezarmat și a încercat o abordare individuală. O serie întreagă însă de probleme ridicate de ambele părți au împiedicat deschiderea concretă a negocierilor. „Lipsa oricărui precedent a ridicat numeroase probleme care, în cele din urmă, a „deraiat” întregul proiect. Nu exista nicio înțelegere comună dacă ar trebui să fie un congres electoral sau o întâlnire mai largă cu un număr egal de principi protestanți și catolici. Klesl a dorit ca arhiducele Maximilian să prezideze pentru a devia orice eventuală vină de pe umerii lui Matia în cazul în care proiectul ar fi eșuat, dar Maximilian era reținut tocmai din același motiv, în timp ce alții au obiectat tocmai implicarea Habsburgilor. Deasupra tuturor aspectelor, liderii catolici doreau să rezolve prima dată problema succesiunii, în timp ce electorii de Palatin și Brandenburg insistau ca discuții primare să fie despre chestiunile religioase”.

Eșecul politicii de negociere dintre principii protestanți și catolici din Sfântul Imperiu, dorite de episcopul Melchior Klesl, în vederea rezolvării disputelor juridice și confesionale din Imperiu, s-a consemnat și din motive care țineau de „sabotajul” practicat de politica electoratului de Palatinat. Ideea unei alianțe pan-protestante îndreptată împotriva împăratului sub egida Palatinatului era mai puternică pentru electorul Frederic al V-lea și pentru arhitectul relațiilor „externe” ale acestuia - Cristian de Anhalt - decât dorința de a se angaja la nivelul Dietei imperiale în negocieri de stabilire a unor înțelegeri amiabile între părți. Angajarea Palatinatului în candidatura lui Maximilian de Bavaria la succesiunea tronului imperial împotriva Habsburgilor a fost unul dintre aceste exemple ale politicii Palatinatului.

În debutul anului 1618 problema succesiunii împăratului Matia de Habsburg era pe jumătate lămurită. În ceea ce privește coroana Sfântului Imperiu, ea ținea oricum de negocierea cu cei 7 principi din Colegiul Elector și de votul acestora. Practica statua faptul că personajul care reușea să stăpânească domeniile ereditare ale dinastiei alături de achizițiile din secolul al XVI-lea, Coroana Cehă și Ungaria Habsbugică - într-un cuvânt, Imperiul Habsburgic - avea cele mai mari șanse, datorită forței financiare, să devină convingător în ochii principilor-electori ca ales pentru coroana imperială. Cu acordul împăratului Matia de Habsburg, vărul lui, Ferdinand de Stiria fusese ales de Stările cehe ca rege la Praga. Exceptând reședința dinastiei, Viena, ce rămânea în posesia împăratului până la moartea lui, discuția care se purta acum între Ferdinand, împărat, a cărui sănătate era tot mai fragilă, și șeful Consiliului Privat, episcopul Melchior Klesl, era cea de convingere a Stărilor din Ungaria Habsburgică de a-l accepta pe Ferdinand drept rege.

Ferdinand de Stiria, vărul împăratului Matia de Habsburg, era pregătit în vara anului 1618, dată fiind sănătatea tot mai precară a împăratului, să preia succesiunea domeniilor ereditare ale Habsburgilor. Cu acordul și susținerea împăratului cu un an înainte fusese ales rege al Coroanei Cehe de Stările nobiliare de la Praga. Următorul pas al preluării graduale a succesiunii imperiale era impunerea lui Ferdinand și acceptarea lui ca rege de către Stările de Ungaria Habsburgică. Trebuie menționat faptul că, atât în Coroana Cehă și Ungaria Habsburgică, fiefuri ale Confederației Habsburgilor, Stările nobiliare își păstraseră prerogativa deținută din secolele anterioare de a-l alege pe rege, iar Habsburgii, pentru a-și păstra legitimitatea, au menținut acest drept formal al nobilimii. Ferdinand de Stiria, cu acordul împăratului aflat la Viena, s-a deplasat în Ungaria în fața Stărilor pentru această operațiune, promițând că le va respecta pe mai departe dreptul de elecțiune al regelui. În mai 1618, Stările l-au recunoscut ca rege al Ungariei.

Coroana Cehă și Ungaria Habsburgică fiind asigurate, odată cu moartea împăratului Matia de Habsburg, reședința Viena și cu domeniile ereditare austriece ale dinastiei ar fi intrat și ele natural sub autoritatea lui Ferdinand de Stiria, ca succesor legal acceptat al împăratului. Doar că, aflat încă în Ungaria, veștile despre rebeliunea de la Praga prin care debuta ceea ce avea să devină cunoscut ca Războiul de Treizeci de Ani, au ajuns până în Ungaria. „Ferdinand era încă în Ungaria, luând prânzul cu arhiepiscopul de Gran [Esztergom, în Ungaria - n.n] pe 27 mai atunci când au sosit veștile potrivit cărora reprezentanții lui în Boemia au fost azvârliți printr-o fereastră”.