Trendul din ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea de la nivelul Sfântului Imperiu și de la cel al posesiunilor ereditare ale Habsburgilor a fost cel de ascendență și acces la resurse într-un procent mult mai mare pentru nobilii și simpatizanții catolici decât pentru suporterii protestanți. Această acumulare de bogăție s-a tradus prin forță financiară disponibilă și dispusă mult mai mare din partea nobililor catolici decât cei protestanți. Prin urmare, victoriile din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia, s-a datorat în mare măsură capacității financiare și forței deținute de suporterii taberei imperiale a Habsburgilor pe care le-au aruncat în luptă atunci când împăratul le-a cerut și a avut nevoie.

Dincolo de politica imperială a Habsburgilor, începând cu finalul secolului al XVI-lea, de a pune semnul egal între fidelitatea față de coroană, catolicism și accesul la resurse și bogăție, succesul taberei imperiale din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani a venit și pe fondul unei poziționări juridice a Habsburgilor față de rebelii protestanți. Cei care s-au răzvrătit în Boemia - momentul de debut al conflictului întins pe trei decenii - erau, din perspectiva imperială, în primul rând rebeli, iar apoi protestanți, cehi sau germani. Ultimele două atribute nu contau din perspectiva imperială în acest moment dacă ne uităm la rapiditatea cu care Ferdinand al II-lea a impus interdictul asupra rebelilor din Boemia, iar apoi s-a îndreptat juridic și asupra suporterilor electorului rebel din Palatinat, Frederic al V-lea. Deposedarea lor de drepturi, învinuirea pentru răzvrătire și cucerirea efectivă a Palatinatului de armatele imperiale l-au pus pe împărat în poziția de a aborda consolidarea dinastiei din postura de cuceritor.

Politica de stabilizare a dinastiei imperiale derulată de împărații de Habsburg, începând cu Rudolf al II-lea de la finalul secolului al XVI-lea, era legată de intersectarea accesului la resurse și fidelitate față de coroană prin intermediul catolicismului. Ferdinand al II-lea de Habsburg, în timpul căruia a izbucnit rebeliunea nobiliară din Boemia și apoi ostilitățile din Sfântul Imperiu în sens mai larg, a continuat această politică de stabilizare a dinastiei bazându-se în principal pe nobilii și simpatizanții catolici. Perspectiva națională asupra evenimentelor, pe care unele istoriografii o introduc, nu stă în picioare la o analiză serioasă. Pentru împărat, diferența dintre cehi și germani, spre exemplu, era irelevantă, cel mai important aspect fiind cel de fidelitate față de coroana imperială.

Politica de raportare a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg la poziția rebelilor din Boemia și a celor din Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu avea în perspectivă și intenție consolidarea și stabilizarea dinastiei. Abordarea relațiilor cu cei care s-au răzvrătit împotriva lui se făcea din postura de cuceritor, împăratul înfrângând rebeliunea nobiliară din Boemia și alungându-i pe rebelii protestanți din Palatinatul de Rin. Dar, chiar și așa, atitudinea lui a fost dictată de rațiune, oferindu-le șansa ridicării interdictului, iertării și amnistiei, rebelilor care reveneau la starea de fidelitate față de coroana imperială.

Comportamentul juridic al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg față de rebeli era dictat de poziția și locul în care aceștia se aflau, atitudinile și măsurile fiind diferite dacă aceștia erau din Boemia - fief personal al împăratului - sau, în sens mai larg, din Sfântul Imperiu. „[...]acțiunile lui au rămas ghidate de ceea ce el considera drept o interpretare corectă a constituției imperiale și ale îndatoririlor lui ca împărat. Mandatele emise de el și ultimatumurile erau considerate avertismente îndreptățite. Aceia care eșuau să profite de șansa clemenței imperiale se plasau pe sine, fără îndoială, de partea greșită. Pedepsirea pe mai departe depindea de scoaterea lor formală în afara legii. Pedepsele îndreptățite erau atunci decise prin consultare cu electorii și prinții sau prin intermediul tribunalelor legale în cazul posesiunilor ereditare. Distincția rezida în caracterul diferit al statutului dual al lui Ferdinand. În Boemia și Austria el se percepea ca un conducător ereditar ce se confrunta cu subiecții lui care erau pasibili să își piardă viețile și, de asemenea, proprietățile. În altă parte, el acționa ca împărat printre vasali nesupuși[...]Ferdinand nu căuta pedeapsa cu moartea, ci mai degrabă exproprierea adversarilor lui și retragerea titlurilor acestora. Acest lucru putea fi obținut prin consultare cu suporterii lui și, în cazul ideal, din partea chiar a acuzaților pe care Ferdinand era dornic să le ofere iertarea personală atâta timp cât își acceptau «vina» și încuviințau o fracționare a teritoriilor lor”