Recatolicizarea posesiunilor Habsburgilor după bătălia de la Muntele Alb
Pedepsirea rebelilor cehi și confiscarea proprietăților. Consolidarea dinastiei de Habsburg
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
Primele măsuri ale împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a veni juridic în pedepsirea celor răzvrătiți împotriva dinastiei imperiale în contextul rebeliunii nobiliare din Boemia și nu numai au fost luate după vara anului 1620. Decretele de deposedare de terenuri au fost emise împotriva a numeroși nobili și din Arhiducatul Austriei. Însă, cel care avea să dea semnalul cel mai puternic și la nivel simbolic pentru viitorii posibili aventurieri a fost procesul rebelilor din Boemia, împotriva celor care puseseră în scenă defenestrația de la Praga cât și al celor care au participat ulterior la constituirea Confederației Boemiei și a războiului împotriva împăratului. Procesul s-a încheiat cu execuția, pe eșafodul din Praga, în iunie 1621, a nu mai puțin de 27 de oameni. Confiscarea averilor rebelilor din Coroana Cehă, înfrânți la Muntele Alb, de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a însemnat pe termen lung consolidarea puterii și autorității imperiale. Practic, deposedarea de fiefuri și darea lor în posesia unor familii tradițional loiale Casei de Austria din Coroana Cehă au dus la consolidarea autorității imperiale în fiecare colț al teritoriilor cehe. În același timp, vechiul sistem al solidarității nobiliare de grup, acel corp d’esprit în sens tradițional a fost înlocuit de Habsburgi cu fidelitatea față de coroană, catolicism, prezența la curte și anturarea în aparatul administrativ dependent de împărat.

După recâștigarea controlului asupra Coroanei Cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, în urma reprimării rebeliunii nobiliare cehe la Muntele Alb, o parte importantă din nobilimea locală s-a convertit la catolicism. Recatolicizarea teritoriilor dinastiei Habsburgilor - Confederația central-europeană - a devenit efectivă odată cu politica lui Ferdinand al II-lea, însă varianta pe care acesta cât și consilierii din jurul lui ar fi prefera-o ar fi fost cea dinainte de izbucnirea Reformei protestante, un catolicism mai lax. Însă Biserica demarase deja, în urma Conciliului de la Trento, procesul de Contrareformă și cel de Reformă catolică și, prin urmare, recatolicizarea teritoriilor dinastiei urma să fie în acord cu linia doctrinară impusă de Biserică, cea a unui catolicism mai auster. Papalitatea cât și Ordinul nou-înființat al Iezuiților puneau accent, dincolo de persuadare, în politica de recatolicizare a teritoriilor Habsburgilor în care pătrunsese anterior protestantismul, și pe mijloace coercitive de impunere cu forța. Acolo unde persuadarea și convingerea nu funcționau, iezuiții făceau apel la împărat să intervină prin forța legii, deși împăratul ar fi dorit să rămână în cadrele constituționale.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Victoriile Habsburgilor din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia, s-au datorat, în primul rând, redistribuirii resurselor financiare la nivelul Sfântului Imperiu și al posesiunilor ereditare ale dinastiei Habsburgilor, către tabăra susținătorilor catolici ai împăratului. Această politică s-a manifestat începând cu ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, accesul mai favorabil la resurse pentru nobilii catolici oferindu-le acestora bogăție și forță ce le-a permis, atunci când momentul le-a cerut - primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani - să contribuie decisiv la victoriile taberei imperiale.

Trendul din ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea de la nivelul Sfântului Imperiu și de la cel al posesiunilor ereditare ale Habsburgilor a fost cel de ascendență și acces la resurse într-un procent mult mai mare pentru nobilii și simpatizanții catolici decât pentru suporterii protestanți. Această acumulare de bogăție s-a tradus prin forță financiară disponibilă și dispusă mult mai mare din partea nobililor catolici decât cei protestanți. Prin urmare, victoriile din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, începând cu reprimarea rebeliunii nobiliare din Boemia, s-a datorat în mare măsură capacității financiare și forței deținute de suporterii taberei imperiale a Habsburgilor pe care le-au aruncat în luptă atunci când împăratul le-a cerut și a avut nevoie.

Dincolo de politica imperială a Habsburgilor, începând cu finalul secolului al XVI-lea, de a pune semnul egal între fidelitatea față de coroană, catolicism și accesul la resurse și bogăție, succesul taberei imperiale din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani a venit și pe fondul unei poziționări juridice a Habsburgilor față de rebelii protestanți. Cei care s-au răzvrătit în Boemia - momentul de debut al conflictului întins pe trei decenii - erau, din perspectiva imperială, în primul rând rebeli, iar apoi protestanți, cehi sau germani. Ultimele două atribute nu contau din perspectiva imperială în acest moment dacă ne uităm la rapiditatea cu care Ferdinand al II-lea a impus interdictul asupra rebelilor din Boemia, iar apoi s-a îndreptat juridic și asupra suporterilor electorului rebel din Palatinat, Frederic al V-lea. Deposedarea lor de drepturi, învinuirea pentru răzvrătire și cucerirea efectivă a Palatinatului de armatele imperiale l-au pus pe împărat în poziția de a aborda consolidarea dinastiei din postura de cuceritor.

Politica de stabilizare a dinastiei imperiale derulată de împărații de Habsburg, începând cu Rudolf al II-lea de la finalul secolului al XVI-lea, era legată de intersectarea accesului la resurse și fidelitate față de coroană prin intermediul catolicismului. Ferdinand al II-lea de Habsburg, în timpul căruia a izbucnit rebeliunea nobiliară din Boemia și apoi ostilitățile din Sfântul Imperiu în sens mai larg, a continuat această politică de stabilizare a dinastiei bazându-se în principal pe nobilii și simpatizanții catolici. Perspectiva națională asupra evenimentelor, pe care unele istoriografii o introduc, nu stă în picioare la o analiză serioasă. Pentru împărat, diferența dintre cehi și germani, spre exemplu, era irelevantă, cel mai important aspect fiind cel de fidelitate față de coroana imperială.

Politica de raportare a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg la poziția rebelilor din Boemia și a celor din Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu avea în perspectivă și intenție consolidarea și stabilizarea dinastiei. Abordarea relațiilor cu cei care s-au răzvrătit împotriva lui se făcea din postura de cuceritor, împăratul înfrângând rebeliunea nobiliară din Boemia și alungându-i pe rebelii protestanți din Palatinatul de Rin. Dar, chiar și așa, atitudinea lui a fost dictată de rațiune, oferindu-le șansa ridicării interdictului, iertării și amnistiei, rebelilor care reveneau la starea de fidelitate față de coroana imperială.

Comportamentul juridic al împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg față de rebeli era dictat de poziția și locul în care aceștia se aflau, atitudinile și măsurile fiind diferite dacă aceștia erau din Boemia - fief personal al împăratului - sau, în sens mai larg, din Sfântul Imperiu. „[...]acțiunile lui au rămas ghidate de ceea ce el considera drept o interpretare corectă a constituției imperiale și ale îndatoririlor lui ca împărat. Mandatele emise de el și ultimatumurile erau considerate avertismente îndreptățite. Aceia care eșuau să profite de șansa clemenței imperiale se plasau pe sine, fără îndoială, de partea greșită. Pedepsirea pe mai departe depindea de scoaterea lor formală în afara legii. Pedepsele îndreptățite erau atunci decise prin consultare cu electorii și prinții sau prin intermediul tribunalelor legale în cazul posesiunilor ereditare. Distincția rezida în caracterul diferit al statutului dual al lui Ferdinand. În Boemia și Austria el se percepea ca un conducător ereditar ce se confrunta cu subiecții lui care erau pasibili să își piardă viețile și, de asemenea, proprietățile. În altă parte, el acționa ca împărat printre vasali nesupuși[...]Ferdinand nu căuta pedeapsa cu moartea, ci mai degrabă exproprierea adversarilor lui și retragerea titlurilor acestora. Acest lucru putea fi obținut prin consultare cu suporterii lui și, în cazul ideal, din partea chiar a acuzaților pe care Ferdinand era dornic să le ofere iertarea personală atâta timp cât își acceptau «vina» și încuviințau o fracționare a teritoriilor lor”

În acest punct al Războiului de Treizeci de Ani și al existenței dinastiei Habsburgilor pe tronul Sfântului Imperiu, împăratul de la Viena, Ferdinand a II-lea, opera modificări în politica de conducere a aparatului administrativ central, mai ales în ceea ce privește posesiunile personale ale dinastiei, Confederația central-europeană. Aici lucrurile puteau fi manevrate mai ușor iar împăratul își putea impune voința mai ușor, spre deosebire de Sfântul Imperiu, unde sensibilitățile principilor-elector și ale instituțiilor Imperiului trebuiau luate în seamă de împărat, iar impunerea dorinței venea ca urmare a unei politici de negociere cu părțile. În primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, atunci când, în cea mai mare parte, problemele erau de natură internă ale Sfântului Imperiu și stabilizarea dinastiei și consolidarea autorității imperiale operate de Ferdinand al II-lea au urmat cursul negocierilor în pași mărunți pentru deposedarea opoziției la adresa dinastiei de mijloacele politice eficiente.

Având în vedere experiența ultimilor succesiuni imperiale și cea legată de rebeliunea nobiliară din Boemia, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și-a asigurat succesiunea fiului său, Ferdinand, operând modificări în testamentul dinastiei pentru a putea face mai ușor trecerea spre noul moștenitor al Casei de Austria, atunci când momentul va fi în discuție. În 1621 a introdus principiul primogeniturii în testamentul său, fiul acestuia urmând să moștenească în întregime posesiunile dinastiei ereditare la moartea acestuia. Aici trebuie făcută distincția, atunci când ne referim la dinastia de Habsburg în acest moment al istoriei, între membrii acesteia ca împărați ai Sfântului Imperiu - unde erau subiect al alegerii electorilor pe tron - și posesiunile personale ale dinastiei, cunoscute colocvial istoriografic sub numele de Imperiul Habsburgic și care cuprindeau în linii generale Coroana Cehă, Fiefurile Ereditare Austriece ale dinastiei, precum și adăugirile ulterioare constând din părțile de vest ale fostului regat al Ungariei și zone din Croația de astăzi. Tehnic și juridic primele două componente erau membre ale Sfântului Imperiu, dar nu erau subiectul administrării prin intermediul instituțiilor Imperiului, ci erau conduse ca fiefuri personale ale Habsburgilor. Zonele din fostul regat al Ungariei medievale nu fuseseră integrate în Sfântul Imperiu și, prin urmare, Habsburgii vienezi își puteau impune voința relativ mai ușor.

Chiar dacă împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a instituit testamentar principiul primogeniturii în 1621 pentru a asigura tranziția succesiunii în mod natural, dorind să evite scandalurile din interiorul familiei imperiale legate de ultimele două succesiuni, el nu putea face abstracție de complicatele tradiții din interiorul Fiefurilor Ereditare Austriece ale dinastiei. „Ferdinand s-a ocupat de moștenirea Luptei dintre Frați prin adăugarea unui codicil testamentului său pe 10 mai 1621, introducând principiul primogeniturii pentru a-și asigura fiul, arhiducele Ferdinand, că va moșteni toate posesiunile lui. Chiar și aici, în orice caz, vechile practici au persistat, de vreme ce împăratul a cedat fiefurile din zona Tirolului în două faze (în 1623 și 1630) fratelui său Leopold, care a fost făcut guvernator aici după moartea arhiducelui Maximilian în 1618. Ferdinand a renunțat de asemenea la planurile de a ridica Austria la rangul de regat în 1623, deoarece Leopold s-a temut că acest lucru va diminua statutul lui în interiorul compozitei monarhii habsburgice”.

Consolidarea dinastiei imperiale în fiefurile personale ale Habsburgilor gândită de împăratul Ferdinand al II-lea în primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani - atunci când situația din Sfântul Imperiu era controlabilă iar cea din Confederația central-europeană a dinastiei, de asemenea - a venit prin corectarea și corijarea anumitor puteri deținute de Stările nobiliare din fiecare teritoriu distinct în parte. Cu toate că a reconfirmat privilegiile deținute de Stările din aceste posesiuni ale dinastiei, în anumite zone - cazul Boemiei - împăratul a operat modificări substanțiale. Exceptând Silezia și Lusația care au scăpat aproape neatinse de modificările împăratului Ferdinand al II-lea, datorită intervenției în zonă a electorului de Saxonia de partea împăratului în rebeliunea din Boemia, Ferdinand al II-lea a consolidat puterea dinastiei, reducând din puterea deținută de Stările din Dietele provinciilor.

Cel mai mult de pe urma modificărilor în consolidarea puterii dinastiei de Habsburg au avut de suferit Stările nobiliare din Boemia, Dieta de la Praga, din cauza rebeliunii declanșate în 1618, fiind deposedată de împărat de dreptul de a-l alege pe rege. Practic, membrul familiei imperiale desemnat succesor la Viena urma să ocupe tronul praghez în mod automat. Pedeapsa operată de împărat pentru Stările nobiliare din Boemia, ca urmare a răzvrătiri lor, a fost una cu bătaie lungă, calitatea de membru în Dietă fiind conectată de grația și favorul imperial, de-acum înainte, și nu de conexiunile ereditare ale nobilimii ca până atunci. Singurul atribut importat păstrat de Stările nobiliare din Boemia în urma modificărilor operate de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost cel de vot asupra taxelor cerute de împărat, dar chiar și în privința acestui aspect împăratul putea apela la variante de ocolire a Stărilor nobiliare.

Una dintre măsurile care a dus la consolidarea autorității și puterii dinastiei imperiale a Habsburgilor a fost cea luată de împăratul Ferdinand al II-lea prin care a separat cele două administrații: cancelaria imperială și cea de la Viena, din 1620. Ultima a devenit responsabilă exclusiv cu administrarea posesiunilor personale ale dinastiei - numitul Imperiu Habsburgic - și era obiectul numirii imperiale. Cancelaria vieneză conducea Imperiul Habsburgic în înțelesul lui de teritoriu ereditar al dinastiei, fiind responsabilă inclusiv pentru reprezentarea împăratului în relațiile lui diplomatice. Cancelaria imperială cu sediul la Mainz rămânea intermediară între împărat și relația lui cu instituțiile Sfântului Imperiu, dar implicarea suveranului devenea din acest moment și în Imperiu mai pregnantă, prin modificarea operată în contul vicecancelarului imperial care era numit în mod direct de împărat. Apoi, cancelaria Boemiei rămânea validă, dar împăratul a transferat-o la Viena. În aceeași manieră împăratul a început să utilizeze în fiefurile personale tot mai mult atributul înnobilării care era, de regulă, înțeles până atunci în principal în conexiune cu poziția împăratului în Sfântul Imperiu.

O sursă a consolidării autorității dinastiei de Habsburg după primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani a fost conținută în decizia împăratului Ferdinand al II-lea de a-și asocia și de a-și câștiga o parte din suporteri prin punerea lor în posesie pe pământurile confiscate din dreptul rebelilor din Boemia sau a celor din Palatinatul de Rin. Această politică beneficială a consolidat cu adevărat dinastia imperială începând cu generația următoare Războiului de Treizeci de Ani. „Generațiile de după război erau în mare măsură copii acestor beneficiari. Spre deosebire de aceia care s-au ridicat în revolta din 1618, ei nu au dezvoltat ambiții de a altera aranjamentele politice, ci mai degrabă de a-și îmbunătăți locul la curtea și în administrația Habsburgilor. Dinastia s-a poziționat înspre întâmpinarea aspirațiilor lor mulțumită creșterii armatei și birocrației, cât și prin crearea de noi titluri și demnități. Reprezentarea intereselor locale și provinciale erau dezvoltate acum prin intermediul acestor canale oficiale, în timp ce familiile aristocratice proeminente își promovau proprii clienți în interiorul sistemului”.

Primele măsuri ale împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a veni juridic în pedepsirea celor răzvrătiți împotriva dinastiei imperiale în contextul rebeliunii nobiliare din Boemia și nu numai au fost luate după vara anului 1620. Decretele de deposedare de terenuri a fost luată împotriva a numeroși nobili și din Arhiducatul Austriei. Însă, cel care avea să dea semnalul cel mai puternic și la nivel simbolic pentru viitorii aventurieri a fost procesul rebelilor din Boemia, împotriva celor care puseseră în scenă defenestrația de la Praga cât și al celor care au participat ulterior la constituirea Confederației Boemiei și a războiului împotriva împăratului. Procesul s-a încheiat cu execuția, pe eșafodul din Praga, în iunie 1621, a nu mai puțin de 27 de oameni.

În cea de-a doua jumătate a anului 1620 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a emis mandate de eliberare de sub posesia teritoriilor deținute a nu mai puțin de 116 nobili din Austria Superioară și Inferioară implicați într-o manieră directă în sprijinirea rebeliunii antihabsburgice izbucnite în Coroana Cehă. În debutul anului următor, odată cu decretul care l-a scos în afara legii pe electorul fugar de Palatin și fost rege al rebelilor din Boemia - Frederic al V-lea - a fost stabilizată situația din punct de vedere juridic, din perspectiva imperială, și în zonele sensibile din Sfântul Imperiu.

În primăvara anului 1621 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a desemnat o comisie specială, condusă de cardinalul Dietrichstein și de Karl Lichstenstein, care urma să se ocupe cu anchetarea și redactarea raportului final asupra celor implicați în rebeliunea nobiliară izbucnită la Praga, în urmă cu 2 ani. Unii dintre participanții la episodul defenestrației din mai 1618, de la Praga, precum Colonna von Fels, erau deja morți, dar un număr de 82 de participanți au fost identificați de comisia specială. Unii dintre participanții la izbucnirea rebeliunii din 1618 se aflau încă în Praga în momentul debutului procesului în primăvara anului 1621 ignorând, mai mult decât nechibzuit, hint-ul oferit de colonelul Tilly, unul dintre comandanții armatei imperiale ce a intrat în Praga după înfrângerea rebelilor la Muntele Alb, în noiembrie 1620. Deși acesta i-a avertizat, din surse din interior, că nicio clemență nu va exista asupra lor din partea împăratului ei, cu o largă naivitate, au rămas în Praga.

Unii dintre participanții la izbucnirea rebeliunii nobiliare antihabsburgice de la Praga au părăsit Coroana Cehă după ce împăratului a înfrânt rebeliunea, în toamna anului 1620. Joachim Andreas Schlick a fost unul dintre personajele participante la defenestrație și care s-a refugiat în Saxonia, din Sfântul Imperiu. Însă, la cererea împăratului, Schlick a fost predat comisiei imperiale de anchetă asupra rebeliunii, în primăvara anului 1621. Procesul rebelilor a durat aproximativ două luni iar verdictul a fost crunt. Pe fondul acuzației de trădare, comisia a recomandat ca 32 de personaje să fie condamnate la moarte, confiscarea completă a averii, ceea ce urma să aibă efect pe termen lung și asupra familiilor acestora. Altor 11 participanți la declanșarea rebeliunii le-a fost comutată pedeapsa, scăpând de execuție, dar fiindu-le și lor confiscată averea, parțial sau complet.

Raportul comisiei imperiale de anchetă din primăvara anului 1621 asupra celor care au orchestrat declanșarea rebeliunii nobiliare antihabsburgice de la Praga - episodul defenestrației - îi îndica împăratului punerea în aplicare a unor sențințe dure de pedeapse capitale. Împăratul Ferdinand al II-lea a oscilat, consultându-se și cu consilierii săi, asupra deciziilor ce urma să le ia. Cancelarul de la Praga, von Lobkowitz, l-a îndemnat pe împărat să le comute pedeapsa acestora în trimiterea lor la galere. După o perioadă de cumpănire, Ferdinand al II-lea a amnistiat 5 dintre persoanele condamnate de comisie, a comutat pedepsele pentru alte câteva personaje, dar a semnat decretul de punere în aplicare a sentinței de condamnare la moarte pentru 28 de personaje implicate în rebeliunea de la Praga.

În 23 mai 1621, la 3 ani de la izbucnirea rebeliunii nobiliare antihabsburgice de la Praga, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a semnat decretul de condamnare la moarte a nu mai puțin de 28 de persoane implicate în defenestrația de la Praga. Sentința trebuia pusă în aplicare de unul dintre președinții comisiei de anchetă imperială, Karl Lichstenstein, la Praga, înainte ca împăratului să își facă intrarea triumfală în capitala Coroanei Cehe, simbolizând reluarea controlului asupra teritoriilor cehe de Casa de Austria. „Garnizoana a fost întărită iar porțile orașului au fost închise. 27 de oameni au fost conduși spre piața din Vechiul Oraș pe 21 iunie alături de cadavrele celorlalți oameni condamnați care comiseseră suicid în închisoare. Victimele au fost 3 lorzi, 7 cavaleri și 17 cetățeni, inclusiv rectorul universitar care a rămas singurul căruia i s-a scos limba pentru a-l pedepsi pentru discursul laudativ la adresa lui Frederic. Printre ei s-a aflat și un catolic: Dionys Czernin, căpitanul care i-a lăsat pe autorii defenestrației în interiorul Hradului praghez”.

Călăul care a fost desemnat să ducă la îndeplinire sentințele de condamnare la moarte a celor 28 de de condamnați în procesul defenestrației de la Praga din mai 1618, - Jan Mydllar - a avut la dispoziție 4 securi pentru a îndeplini misiunea. Trei dintre condamnați au fost spânzurați, iar anterior execuției, condamnații au suferit mutilări: scoaterea limbii sau amputarea unora dintre membre. „12 capete, două mâini și limba rectorului au fost agățate deasupra porților orașului acolo unde au rămas până când saxonii le-au înlăturat în 1631. Alți 29 de fugari au fost condamnați la moarte în lipsă[...]A fost consecința logică a interpretării lui Ferdinand asupra evenimentelor ca rebeliune[...]Chiar și așa, a fost fără îndoială o greșeală și nu era de dorit. Starea de spirit s-a schimbat în Praga. Dacă înainte liderii rebelilor au fost considerați vinovați pentru dezastru, acum ei atrăgeau capital de simpatie”.

Comisia de anchetă imperială desemnată de împăratul Ferdinand al II-lea și condusă de Karl Liechtenstein și cardinalul Dietrichstein i-a găsit vinovați pentru declanșarea rebeliunii antihasburgice de la Praga din mai 1618 și pe o serie de personaje care părăsiseră între timp teritoriile cehe ale Habsburgilor. Spre exemplu, la cererea împăratului, electorul Saxoniei din Sfântul Imperiu a predat 3 persoane implicate în defenestrația de la Praga, iar alte 11 au fost puse sub arest. Stărilor nobiliare din Moravia li s-a transmis să îl predea pe colonelul Friedrich von Tieffenbach care a fost executat la Innsbruck. Tot în Moravia, o a doua comisie de anchetă imperială a găsit vinovate o serie de persoane pentru implicarea în rebeliunea antihabsburgică, dar împăratul nu a procedat precum la Praga, evitând să execute încă un lot numeros de rebeli. Ferdinand al II-lea le-a comutat pedepsele în închisoare pe viață dar, în fapt, până la finalul primului deceniu al Războiului de Treizeci de Ani ei erau deja puși în libertate.

Dincolo de șirul de execuții din Praga, din iunie 1621 - cel al rebelilor cehi -, fapt ce i-a adus împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg imaginea unui tiran sporind ura față de dinastia imperială în teritoriile cehe, a mai existat o decizie legată de aceste împrejurări din partea administrației imperiale ce a avut efecte pe termen mult mai lung: confiscarea averilor rebelilor. Practic, comisia Liechtenstein, comisia responsabilă cu anchetarea rebelilor, a înaintat împăratului, dincolo de propunerea de sentință capitală pentru cei mai mulți dintre rebeli, și propunerea de confiscare integrală sau parțială a fiefurilor acestora. Decizia a avut un impact major pentru familiile acestora, iar aceste terenuri au fost arondate prin decizia împăratului unor catolici fideli, ducând la consolidarea autorității dinastiei în teritoriile Coroanei Cehe.

Comisia Liechtenstein, comisia de anchetă imperială asupra rebeliunii nobiliare de la Praga condusă de Karl Liechtenstein, a propus împăratului în cadrul procesului, dincolo de pedeapsa capitală pentru cei mai mulți dintre rebeli, și confiscarea integrală a averilor acestora. Măsura a fost pregătită încă dinaintea debutării procesului propriu-zis, lista cu viitorii rebeli expropiați fiind pregătită la scurt timp după înăbușirea rebeliunii la Muntele Alb, în noiembrie 1620. Trebuie menționat faptul că nivelul și magnitudinea confiscărilor și înstrăinărilor funciare a fost atât de mare prin acest act, încât el va fi egalat doar de regimul comunist instalat în Cehoslovacia după cel de-al Doilea Război Mondial. Punerea în aplicare a măsurii confiscării averilor celor implicați în rebeliunea antihabsburgică și condamnați ca atare de comisia de anchetă imperială a durat mai bine de doi ani, fiind îndeplinită în toamna anului 1623.

Nivelul masiv de confiscare a averilor rebelilor implicați în rebeliunea antiimperială din Coroana Cehă, măsuri propuse de comisia de anchetă condusă de Karl Liechtenstein, a determinat proteste semnificative în teritoriile cehe. Atunci când ea a fost finalizată, în octombrie 1623, la doi ani de la sentințele din proces, nu mai puțin de 680 de familii au avut de suferit, 166 dintre ele fiind deposedate de împărat integral de averi. Măsura s-a îndreptat și împotriva locuitorilor și burgheziei din orașe, 135 de burghezi din Praga și alții din încă 50 orașe din teritorii fiind deposedați de avere. În Moravia, peste 250 de familii au fost afectate de decretul de confiscare a posesiunilor. Transformări demografice importante au avut loc la nivelul nobilimii. Deși limba cehă rămânea majoritară printre nobilii din Boemia, în Moravia, nobilii germani au căpătat preeminență. Trebuie să avem în vedere faptul că jurisdicția asupra oamenilor de pe fiefurile confiscate au fost transferate noilor proprietari, acest lucru ducând la situația în care, în Moravia, jumătate din populația regiunii a intrat sub o complet nouă jurisdicție nobiliară. Spre exemplu, familia Zierotin din Moravia, care se implicase de partea rebelilor, a pierdut prin confiscarea imperială ¾ din posesiuni.

Ceea ce a reușit împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg prin confiscarea averilor nobililor implicați în rebeliunea antihabsburgică din Coroana Cehă a fost să creeze o rețea fidelă de noi proprietari, dispuși în diferite zone ale teritoriile cehe, consolidând astfel dinastia. Trebuie menționat faptul că, în multe dintre cazuri, măsura confiscării a fost pusă în practică, dar ea s-a răsfrânt doar asupra segmentelor de teritorii care aparțineau doar și numai nobilului participant în rebeliune, lăsând pe mai departe dreptul membrilor familiei neimplicați în rebeliune să își administreze fiefurile. Chiar și așa, măsura a fost privită prin legalitatea timpului și cei vizați nu contestau dreptul împăratului de a-i pedepsi pentru răzvrătire. Tot ce sperau ei era obținerea de circumstanțe atenuante și aplicarea unor pedepse mai blânde. „Confiscarea pământului era pedeapsa standard pentru rebeliune. Niciunul dintre aceia care protestau nu puneau sub semnul întrebării legalitatea primară, ci mai degrabă ei căutau clemența prin susținerea de circumstanțe atenuante. Procesul a determinat o masivă expansiune a statului fără a altera fundamentele legalității și dispozițiile asupra proprietății. Creșterea puterii statului s-a derulat prin intermediul reorganizării relațiilor personale de vreme ce Ferdinand și-a restructurat și extins clientela, recompensându-i pe loialiști indiferent de originea familiei sau de localizarea proprietății. Monarhia a căpătat o alonjă universală fără să fie nevoită să demoleze privilegiile provinciale. Mai multe familii dețineau acum pământ în mai mult provincii simultan, în timp de nou-sosiții erau integrați în elita Habsburgilor. Germani, spanioli, italieni și belgieni însumau 281 din cele 417 familii care au intrat în nobilimea boemiană între 1621 și 1656. Majoritatea erau ofițeri din armata imperială sau catolici din alte părți ale monarhiei”.

Măsura confiscării averilor rebelilor din Coroana Cehă de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, după procesul din 1621, a însemnat crearea unui „imperiu” teritorial pentru câteva dintre familiile din teritoriile cehe loiale Habsburgilor. Liechtenstein și Lobkowitz au fost două dintre familiile beneficiare ale transferului de proprietate operat de Ferdinand al II-lea. Consolidarea dinastiei, în Coroana Cehă, din acest moment a devenit cu adevărat evidentă, cele două familii loiale împăratului de la Viena primind fiefuri de-ale rebelilor în Boemia, Moravia și Silezia. Extinderea jurisdicției acestor familii fidele dinastiei în zone complet noi față de locul de origine al respectivelor familii a însemnat și prelungirea controlului împăratului, prin intermediul lor, în aceste teritorii. De asemenea, alături de familia Liechtenstein, familia Dietrichstein a primit fiefuri confiscate de la rebeli din partea împăratului, cele două familii ajungând să dețină circa ¼ din totalul teritorial al Moraviei. La fel, familia Eggenberg a devenit posesorul principal de fiefuri în zona Boemiei din teritoriile cehe.

Confiscarea averilor rebelilor din Coroana Cehă, înfrânți la Muntele Alb, de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a însemnat, pe termen lung, consolidarea puterii și autorității imperiale. Practic, deposedarea de fiefuri și darea lor în posesie a unor familii tradițional loiale Casei de Austria din Coroana Cehă a dus la consolidarea autorității imperiale în fiecare colț al teritoriilor cehe. În același timp, vechiul sistem al solidarității nobiliare de grup, acel corp d’esprit în sens tradițional a fost înlocuit de Habsburgi cu fidelitatea față de coroană, catolicism, prezența la curte și anturarea în aparatul administrativ dependent de împărat. Sistemul de alianțe matrimoniale, de asemenea, au dus și ele la disoluția solidarității de tip tradițional al nobilimii din Coroana Cehă. De asemenea, un rol în schimbarea acestui sistem politic a avut și exilul și autoexilul unora dintre nobilii cehi precum și sosirea din exteriorul Coroanei Cehe a unor personaje care vor fi înnobilate de Habsburgi și vor căpăta o importanță din ce în ce mai mare în angrenajul politic și administrativ al dinastiei.

După victoriile militare ale armatei imperiale asupra rebelilor din Coroana Cehă cât și asupra trupelor electorului-rebel din Palatinatul de Rin, Frederic al V-lea, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a trecut la aplicarea pedepselor celor răzvrătiți împotriva dinastiei. În Coroana Cehă, lucrurile au fost mai ușor de rezolvat, dat fiind faptul că acestea erau interpretate juridic ca administrate direct de aparatul administrativ din reședința imperială, Viena. Prin urmare, o parte importantă dintre rebeli au fost executați iar terenurile - în parte sau integral - au fost confiscate. Însă, în ceea ce privește măsurile de luat asupra electorului de Palatin, Frederic al V-lea, erau mai complicate, cu toate că Ferdinand al II-lea era și suzeranul electorului din postura lui de împărat al Sfântului Imperiu. Dar aici măsurile erau subiectul unor negocieri cu ceilalți principi-electori ai Sfântului Imperiu. Cu toate acestea și aici Ferdinand al II-lea și-a impus voința, deposedându-l pe rebelul Frederic al V-lea de titlul de elector al împăratului Sfântului Imperiu.

Victoria armatei imperiale asupra trupelor Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu s-a produs în toamna anului 1622, moment în care electorul Frederic al V-lea, implicat anterior și în rebeliunea nobiliară din Boemia - prin acceptarea titlului de rege oferit de rebeli - s-a refugiat pentru a doua oară în Provinciile Unite olandeze. Momentul următor era cel al pedepsirii actului de rebeliune al electorului aidoma procesului intentat în Boemia împotriva nobililor rebeli. În calitatea lui de împărat al Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg îi era suzeran electorului Palatinatului de Rin. În sens invers, poziția principelui-elector de Palatinat era una importantă deoarece deținătorul titlului era unul dintre cei 7 principi care alegeau suveranul Sfântului Imperiu. Momentul în care împăratul a considerat că electorul a trecut linia roșie prin răzvrătirea față de el a fost în toamna anului 1619 atunci când Frederic a decis să accepte tronul Coroanei Cehe oferit de nobilii rebeli de la Praga, care îl detronaseră tocmai pe Ferdinand al II-lea.

Foile volante care circulau prin Hamburgul din toamna anului 1619 indicau faptul că împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era decis să pună interdictul imperial asupra electorului Palatinatului de Rin, Frederic al V-lea, în cazul în care acesta decidea să accepte oferta rebelilor cehi - revoltă îndreptată chiar împotriva lui Ferdinand al II-lea - de a ocupa tronul Regatului ceh. Cum Frederic s-a îmbarcat în aventura riscantă și a acceptat oferta, lucrurile mergeau pe un drum fără întoarcere. Împăratul era dispus să îi retragă titlul de principe-elector lui Frederic și să îl transfere celui care se anturase în tabăra imperială: ducele Bavariei, Maximilian. Împăratul deja începuse să se bazeze destul de mult pe ajutorul oferit de armata Ligii catolice din Sfântul Imperiu, condusă de ducele bavarez, în acțiunea de reprimare a rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă.

Ducele Bavariei, Maximilian, l-a sprijinit pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, militar, în mișcarea de înăbușire a rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă. Prin urmare, împăratul era dispus să îi facă acestuia concesii pentru ajutorul oferit. În primul rând i-a oferit acestuia dreptul de uzufruct asupra Austriei de Jos în februarie 1620 până în momentul în care Casa imperială își va fi stins datoria față de costurile de război ale ducelui bavarez. Dar scopul cu bătaie lungă al ducelui Maximilian era cel de pătrundere în sens juridic în anturajul împăratului Ferdinand al II-lea care, din poziția lui de împărat al Sfântului Imperiu, se baza politic pe negocierea cu cei 7 principi-electori ai Imperiului, cei care alegeau persoana suveranului. Bavaria nu se afla printre aceste electorate, dar Frederic al V-lea, cel care acceptase oferta de a deveni regele rebelilor din Regatul ceh, era unul din membrii colegiului elector, și anume, electorul Palatinatului de Rin. Maximilian, în schimbul ajutorului oferit împotriva rebelilor cehi și cu promisiunea extinderii sprijinului și asupra pedepsirii electorului Frederic, îl presa pe împărat să emită decretul de scoatere în afara legii a acestui. Ținta era apoi decretul de transfer al titlului de elector dinspre Palatinat înspre Bavaria.

În ianuarie 1621 împăratul Ferdinand al II-lea l-a scos în afara legii pe electorul rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea. Maximilian, ducele Bavariei, și aliatul militar al împăratului spera ca împăratul să facă pasul următor cât mai repede: să îl deposedeze de titlul de elector pe Frederic și să îl ofere ducelui bavarez. Împăratul a evitat o perioadă, deoarece se gândea să nu-l transforme pe Frederic într-un martir pentru susținătorii lui protestanți și să-și complice situația în Sfântul Imperiu. Spera încă la faptul că electorul va cere iertarea imperială, dar reluarea luptei împotriva armatei imperiale de către trupele Palatinatului - Frederic fiind și el prezent - l-a convins pe împărat că nu există cale de întoarcere. În mare secret, împăratul l-a deposedat pe acesta de titlul de elector și i l-a oferit prin decret ducelui bavarez, în septembrie 1621. Anunțul încă nu a fost făcut public, iar în spatele ușilor închise Episcopul Romei ducea muncă de lămurire cu Spania să accepte noua situația - regatul spaniol avea interese în zona Palatinatului Inferior - motivând că titlul de elector se potrivea mai bine ducelui catolic al Bavariei decât unui principe calvin precum Frederic al V-lea.

Victoria armatei imperiale condusă de contele Tilly asupra trupelor Palatinatului în toamna anului 1622, soldată cu cucerirea reședinței acestuia, Heildelberg, a consolidat militar decizia împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l deposeda pe Frederic al V-lea, electorul Palatinatului, de titlul deținut. În ultimul ceas, la Regensburg, la Dieta imperială convocată de împărat pentru decembrie 1622, acesta spera la refacerea balanței politice din Sfântul Imperiu, fiind dispus încă să ofere amnistie electorului și suporterilor lui. Refuzul acestora l-a determinat pe împărat să pună în aplicare planul de transfer al teritoriilor Palatinatului, ocupate militar de trupele imperiale, către ducele Bavariei și aliatul împăratului, Maximilian. Până în primăvara anului următor, cea mai mare parte din teritoriile Palatinatului au fost repartizate de împărat ducelui Bavariei.

În aceeași zi în care a finalizat transferul teritoriilor Palatinatului de Rin către terțe părți și, în cea mai mare parte, către ducele Bavariei - Maximilian -, în 25 februarie1623 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a făcut public decretul prin care a transferat titlul de elector deținut de Frederic al V-lea, care se răzvrătise împotriva împăratului, înspre ducele Maximilian de Bavaria. Mișcarea a avut urmări importante, făcând din Bavaria catolică aliatul tradițional al Casei de Habsburg de-acum înainte. Desigur, momentul a trebuit promovat, nu toți cei 6 principi-electori rămași fiind ușor de convins că Palatinatul merită decăzut din drepturi. Saxonia a fost convinsă să accepte noul statut al Bavariei în cadrul Sfântului Imperiu, cu ajutorul medierii oferite de electoratul de Mainz. Ducele Saxoniei a fost convins de împărat să accepte mutarea efectuată, cea de integrare a Bavariei în Colegiul Elector al împăratului în locul Palatinatului, prin aceeași mișcare precum în cazul Bavariei. Acestuia i s-a oferit de către împărat uzufructul asupra Lusației în contul efortului de război al Saxoniei în mișcarea de înfrângere a rebeliunii nobiliare antihabsburgice din teritoriile cehe.

După oferirea titlului de elector pentru ducele Bavariei, Maximilian, de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, ca urmare a retragerii calității electorale deținute anterior de principele Palatinatului de Rin, împăratul a operat modificări în structura elitei politice din Sfântul Imperiu în aceeași manieră cu care a operat și în posesiunile personale ale dinastiei. El a ridicat la statutul princiar o serie de familii loiale Casei de Austria, precum generalul Albrecht von Wallenstein, Hohenzollern sau Johann Tserclaes conte de Tilly. De asemenea, a oferit statutul de baroni unor burghezi din orașe, oferindu-le reprezentativitate în Adunările Kreis-urilor, Cercurilor imperiale. În aceeași manieră, împăratul le-a oferit unor nobili din Sfântul Imperiu posesiuni din cele confiscate de la rebelii din Coroana Cehă, operând o interesantă politică de conectare de persoana lui, în același timp, a nobililor din Sfântul Imperiu și a celor din teritoriile personale ale dinastiei. „Precum în fiefurile Habsburgilor, programul lui Ferdinand a funcționat prin schimbarea oamenilor, nu a instituțiilor, aducând loialiștii în față și marginalizându-i pe oponenți”.

Pe fondul demarării Reformei Catolice și a Contrareformei, după Conciliul de la Trento, recatolicizarea teritoriilor pierdute în dauna Reformei protestante a devenit o politică pe care Habsburgii și-au însușit-o la nivelul Confederației lor central-europene. Dacă aici politica de fidelizare a clientelei nobiliare a fost mai ușor de înfăptuit, dat fiind impactul practic al autorității Habsburgilor care dețineau aceste fiefuri în sens juridic personal, în Sfântul Imperiu impunerea unei astfel de politici era mai degrabă subiectul unei negocieri și alianțe între împărat și principii din Imperiu.

Recatolicizarea teritoriilor dinastiei Habsburgilor - Confederația central-europeană - a devenit efectivă odată cu politica lui Ferdinand al II-lea, însă varianta pe care acesta cât și consilierii din jurul lui ar fi prefera-o ar fi fost cea dinainte de izbucnirea Reformei protestante, un catolicism mai lax. Însă Biserica demarase deja, în urma Conciliului de la Trento, procesul de Contrareformă și cel de Reformă catolică și, prin urmare, recatolicizarea teritoriilor dinastiei urma să fie în acord cu linia doctrinară impusă de Biserică, cea a unui catolicism mai auster. În termeni generali, politica împăratului cât și a celui mai apropiat aliat al său din Sfântul Imperiu, ducele Bavariei Maximilian, era una a asocierii politice a fidelității față de coroană cu cea față de catolicism, calități sine qua non de cerut din partea nobilimii din anturajul establishmentului imperial.

La nivelul inferior al societății, în acest moment al istoriei, cel din primii ani ai Războiului de Treizeci de Ani, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg intenționa să păstreze caracterul legal obținut în deceniile anterioare de Reforma protestantă. Prin urmare, mijloacele de punere în practică, în cuplaj cu Biserica, a recatolicizării în teritoriile dinastiei, erau legate de tehnicile de convingere și persuadare a populației devenite protestante de a se reconverti la catolicism. Sprijinul din această direcție venea din parte Sfântului Scaun cât și din partea activității fervente de misionarism desfășurate de noul ordin înființat cu aprobarea Scaunului Apostolic, Ordinul Iezuiților.

Papalitatea cât și Ordinul nou-înființat al Iezuiților punea accent, dincolo de persuadare, în politica de recatolicizare a teritoriilor Habsburgilor în care pătrunsese anterior protestantismul, și pe mijloace coercitive de impunere cu forța. Acolo unde persuadarea și convingerea nu funcționau, iezuiții făceau apel la împărat să intervină prin forța legii, deși împăratul ar fi dorit să rămână în cadrele constituționale. „În mod clar succesul depindea de susținerea politică și nunțiul papal îl presa pe Ferdinand să aprobe utilizarea forței. În timp ce împăratul dorea să rămână în interiorul propriei versiuni a legalității a devenit, fără îndoială, sensibil la argumentele militanților. Crezul lui potrivit căruia oponenții lui erau rebeli l-a convins că aceștia și-au pierdut drepturile politice, religioase cât și proprietatea. Maximilian era mai prudent, parțial din cauza faptului că posesiunile lui din Palatinat erau nesigure până când au fost recunoscute de către ceilalți electori în 1628”.

După consolidarea autorității imperiale în Coroana Cehă, în primii ani de la declanșarea Războiului de Treizeci de Ani, mai precis după înfrângerea rebeliunii nobiliare cehe de la Muntele Alb, recatolicizare demarată de Biserică a primit sprijinul politic al administrației Habsburgilor. În octombrie 1622, luteranilor din Boemia li s-a transmis că trebuie să părăsească teritoriul dacă refuză convertirea. În Austria Inferioară administrația de la Viena a ordonat luteranilor să se conformeze aceleiași hotărâri câțiva ani mai târziu. În Sfântul Imperiu, situația era un pic mai complicată, spre exemplu, ducele Bavariei - Maximilian - nefiind în măsură să încerce sprijinirea politicii de recatolicizare în teritoriile Palatinatului calvin pe care le obținuse, mai devreme de anul 1628 atunci când Colegiul Principilor Electori ai Imperiului i-au recunoscut acestuia noul statut: cel de principe-elector, membru al colegiului, în urma transferului titlului de elector dinspre Palatinat înspre Bavaria.

Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a sprijinit politica de recatolicizare demarată de Biserică, impunând în reședința imperială, Viena, asocierea calității de cetățean de cea de catolic. Măsura a devenit apoi obligatorie și executorie și în orașele din Coroana Cehă cât și în cele din Arhiducatul Austriei. Populația necatolică avea un termen probatoriu de 6 luni în care avea două opțiuni: se convertea la catolicism sau emigra. În paralel, în teritoriile Palatinatului de Rin, transferate de împărat în jurisdicția ducelui Bavariei, Maximilian, catolic și el, în 1628 s-a pus în practică o măsură mai mult decât îndrăzneață, cu acordul suveranului, în acest proces de recatolicizare: dizolvarea Dietei Stărilor nobiliare. Procesul de recatolicizare aici nu a fost însă, și nici nu putea uniform - dată fiind iregularitatea politică a principatului Palatinatului de Rin - jurisdicția asupra teritoriilor Palatinatului fiind partajată între Bavaria, Spania și electoratul de Mainz. Bavaria și Mainz-ul, ambele catolice, nu și-au coordonat politica de recatolicizare.

Ducele Bavariei, Maximilian, din Sfântul Imperiu, a urmat îndeaproape politica de sprijinire a recatolicizării demarate de Biserică în tandem cu establishmentul imperial, dar anvergura acesteia nu a fost la fel de consistentă precum în fiefurile personale ale Habsburgilor. Măsuri au fost luate, însă, precum eliberarea de certificate care să ateste confesiunea și adoptarea calendarului gregorian. La un alt nivel, ducele Maximilian a reușit să se orienteze spre nobilimea protestantă din teritoriile Palatinatului ce fuseseră transferate sub autoritatea lui, reușind până spre 1630 convertirea la catolicism a unui număr de 90 de familii nobiliare, aproximativ la paritate cu cele care au rămas protestante.

În paralel cu consolidarea autorității imperiale în Coroana Cehă, după reprimarea rebeliunii nobiliare, la Muntele Alb în 1620, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a sprijinit eforturile de recatolicizare demarate de Biserică. Ele erau în acord cu simpatiile lui de catolic convins, dar ele veneau în egală măsură și să fortifice autoritatea imperială în teritoriile cehe. Pe acest fond al înfrângerii nobililor rebeli, ulterior, o parte importantă dintre familiile nobiliare s-au convertit la catolicism, fie din oportunism, fie din teamă. Unii dintre ei au făcut-o din convingere, dar cei mai mulți dintre ei au sesizat că resursele, capitalul social și economic erau deținute sau puteau fi deținute de-acum înainte doar pe relația fidelității față de coroană și catolicism.

După recâștigarea controlului asupra Coroanei Cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, în urma reprimării rebeliunii nobiliare cehe la Muntele Alb, o parte importantă din nobilimea locală s-a convertit la catolicism. Trendul început de câteva decenii, cel de favorizare al segmentului catolic al nobilimii, era evident pentru contemporanii protestanți care participaseră la rebeliunea împotriva împăratului, că va fi accelerat. Nu doar atât, ci nu vor mai exista circumstanțe atenuante, având în vedere mișcarea de rebeliune împotriva Casei de Austria, iar nobilii necatolici nu aveau decât 3 opțiuni: reconvertire și integrare în anturajul politic al dinastiei, autoexil sau rămânere în teritoriile cehe, dar cu riscuri și la periferia și marginalul existențialului.

Asocierea protestantismului cu maniera subversivă a existenței nobililor necatolici din Coroana Cehă post 1620 a devenit tot mai prezentă în mintea contemporanilor, dată fiind natura rebeliunii nobiliare reprimate de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Proporția reconvertirii la catolicism a nobililor din posesiunile personale ale Habsburgilor a fost semnificativă. „Revolta a intensificat asocierea dintre Protestantism și subversiune, făcând confesiunea atât periculoasă cât și moral suspectă. Bătălia de la Muntele Alb părea să indice faptul că Dumnezeu i-a favorizat pe catolici[...]Un exemplu notabil de oportunism a fost Johann Ludwig de Hassau-Hadamar care a renunțat la calvinism în 1629 pentru a câștiga suportul lui Ferdinand în disputa avută asupra unei moșteniri. El a devenit primul din dinastia Nassau care a fost numit prinț imperial (în 1639) și l-a reprezentat pe împărat la congresul de pace de la Westfalia. Pentru alții, convertirea a fost o simplă extensie a deja existentei lor loialități față de dinastie. Luteranul din Stiria, Rudolf von Tieffenbach, a comandat artileria la Muntele Alb și s-a convertit în 1623, în ciuda execuției fratelui său care fusese prins în cealaltă tabără. 21 de magnați unguri și fiii lor s-au convertit între 1613 și 1637, reducând și mai mult proporția protestantă din Dietă. Chiar și în Austria Inferioară, acolo unde nobilimea luterană și-a păstrat libertatea de conștiință, doar o treime din cei 420 de nobili rămăseseră protestanți până în 1650”.

Una dintre pârghiile prin care recatolicizarea demarată de Biserică a fost consolidată în Confederația central-europeană a Habsburgilor a fost cea punitivă. Schimbări demografice destul de importante au avut loc, având în vedere faptul că, după reprimarea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb nobilii din Coroana Cehă și nu numai se confruntau cu următoarea situație din partea administrației imperiale: fie se converteau la catolicism, fie plecau în exil. Astfel, de la începutul secolului al XVII-lea și până la jumătatea lui mai bine de 100.000 de persoane au părăsit Arhiducatul Austriei, aproximativ același număr fiind înregistrat și în cazul Sileziei și al Lusației. Din Boemia și Moravia, în același interval cronologic, au emigrat peste 150.000 de oameni. Sub raportul elitelor, spre exemplu, din Boemia și Moravia, din cele 1.400 de familii nobiliare 300 au părăsit teritoriile cehe după înfrângerea de la Muntele Alb.

Exodul de populație din Coroana Cehă după înfrângerea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb, reluarea controlului asupra teritoriilor cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, pe fondul politicii de recatolicizare demarate de Biserică în tandem cu sprijinul Habsburgilor, a însemnat micșorarea populației fiefurilor personale ale dinastiei cu circa 7%. Impactul a fost semnificativ și asupra economiei, mai ales că plecarea acestora s-a făcut în primul deceniu al Războiului de Treizeci de Ani. Legat de anvergura autoexilului unei părți din populația necatolică a Confederației Habsburgilor stă exemplul din teritoriile cehe unde, la jumătatea secolului al XVII-lea, din cauza scăderii demografice, ⅔ din parohii nu aveau preot. Altfel, exodul unei părți din populație în acest interval cronologic a lăsat amprente adânci asupra celor rămași în teritoriile respective, distrugerile cauzate, spre exemplu, de conflictele Războiului de Treizeci de Ani - mare parte din ele desfășurate pe spațiul teritoriilor cehe - fiind suportate de populația locală.

Efectul politicii de recatolicizare demarată de Biserică și susținută de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost decisiv pentru diluarea până la insignifianță a utraquismului, spre exemplu, în teritoriile Coroanei Cehe. Ordinul Iezuiților a jucat un rol pivotal în acest proces, iezuiților fiindu-le destinată educația catolică a generațiilor care au rămas în Coroana Cehă după anul 1620. De asemenea, s-a marșat insistent pe crearea și dezvoltarea legăturii dintre loialitatea față de coroana imperială și atașamentul față de cultul Sfântul Jan de Nepomuk, identificat drept sfânt, patron al teritoriilor cehe, și, în același timp, simbol al pietății dinastiei imperiale. De asemenea, în teritoriile Palatinatului Superior din Sfântul Imperiu, atribuite Bavariei, iezuiții s-au ocupat de nivelarea culturală și asamblarea procesului de recatolicizare, circa 10.000 de cărți protestante fiind arse.

Cei care au părăsit fiefurile personale ale Habsburgilor după demararea recatolicizării din aceste teritorii de către împăratul Ferdinand al II-lea - de fapt, de Biserică, cu sprijinul împăratului - s-au îndreptat spre diferite zone. „Cei din Austria Interioară au fugit în vestul Ungariei ori s-au îndreptat către vest, spre Württemberg, Franconia și spre orașele imperiale din sud. Cei din Austria de Sus și de Jos s-au îndreptat spre cursul superior al Dunării înspre orașele protestante precum Regensburg. Mulți oameni din Moravia s-au îndreptat spre nord-vestul Ungariei, dar cel puțin jumătate dintre boemieni au fugit în Saxonia unde au avut parte de o primire rece. Conducerea saxonă a cooperat cu împăratul în operațiunea de confiscare a proprietăților și chiar extrădând figuri de frunte în vederea procesului[...]Exilații erau văzuți drept creștini persecutați, demni de simpatie, dar care trebuiau, fără îndoială, să aștepte - recunoscători, bineînțeles - și tolerați de elector până când situația le permitea să se întoarcă acasă. Gradul de bună întâmpinare scădea în acord cu statutul social iar burghezilor săraci și țăranilor nu le-a fost acordat azilul până odată cu doilea val de refugiați din debutul anilor 1630”.

Trebuie menționat faptul că cei care au emigrat, din varii motive, din teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor sau din Palatinatul de Rin din Sfântul Imperiu, ocupat de trupele împăratului Ferdinand al II-lea, și-au menținut și consolidat atitudinea de ostilitate față de dinastia imperială. Prin urmare, suporterii rebeliunii nobiliare din Coroana Cehă, înfrânți la Muntele Alb sau suporterii protestanți ai electorului Frederic al V-lea de Palatin aflați în Provinciile Unite olandeze, și-au menținut și afirmat dorința - și pe fondul procesului de recatolicizare desfășurat de împărat în teritoriile din care emigraseră - de a retalia împotriva dinastiei prin toate mijloacele. Lor li se datorează întreținerea atmosferei și lobby-ul creat pe lângă Danemarca și Suedia de a interveni împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, ceea ce a dus la externalizarea conflictului din Sfântul Imperiu și la intrarea într-o nouă fază a Războiului de Treizeci de Ani.