Lovituri prin ricoșeu. Spania și ofensiva din Țările de Jos
Franța și „porțile de acces” spre Italia și Sfântul Imperiu
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
Implicarea puternică a Spaniei în obținerea victoriei asupra olandezilor în deja lungul război pe care îl aveau a dus la externalizarea conflictului la nivel general cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani care a debutat ca un conflict intern în interiorul posesiunilor personale ale Habsburgilor și în cadrul Sfântului Imperiu. Până în preajma anului 1625 așa a și fost, un război din partea împăratului Ferdinand al II-lea de readucere în limitele legale a rebelilor din Coroana Cehă și a electorului răzvrătit de Palatin din Sfântul Imperiu, Frederic al V-lea. Și cum în ciocnirile din Palatinat, alături de trupele imperiale, s-au amestecat și cele spaniole, staționate în zonă în contextul războiului cu olandezii din Provinciile Unite, Franța a devenit interesată de desfășurarea evenimentelor deoarece spaniolii manevrau împotriva olandezilor din Țările de Jos spaniole - Belgia de astăzi - iar o eventuală victorie a spaniolilor la nord de Franța ar fi afectat interesele franceze.

Neglijența împăratului Rudolf al II-lea de la frontiera secolelor XVI-XVIII-lea de a pune în practică teoria juridică a protectoratului imperial pentru teritoriile aflate la periferia Sfântului Imperiu, la zona de contact cu regatul francez - acea Reichsschütz - a dus la insinuarea Franței, accelerată odată cu ascensiunea cardinalului francez Richelieu în vârful puterii regatului francez și la oferirea protectoratului francez asupra acestor teritorii de margine acolo unde autoritatea imperială era teoretic validă, practic, aproape nulă. Acest protectorat instituit acum asupra acestor teritorii dintre Franța și Sfântul Imperiu va fi dezvoltat de Richelieu sub formă de acord local, ca motiv de liberă trecere pentru trupele franceze spre zonele de conflict ale Războiului de Treizeci de Ani și va fi extins ulterior la gradul de acontare și încorporare în regatul francez. Strategia cardinalului Richelieu era de a obține „porți de acces” ușoare în Sfântul Imperiu și de blocare, în același timp, a unei posibile intervenții străine. În aceeași manieră, Franța se orientase și spre obținerea unor porți de acces spre Italia, anterior sosirii în fruntea cancelariei regale a cardinalului Richelieu.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Până în momentul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a reluat controlul asupra Coroanei Cehe, după înfrângerea rebeliunii nobiliare, cât și asupra Palatinatului protestant din Sfântul Imperiu, situația politică și mișcările suveranului erau privite din exterior, de cancelariile regale europene, drept niște reparații de ordin intern în posesiunile Habsburgilor. Accelerarea procesului de recatolicizare însă și scara la care s-a produs acesta precum și exodul de populație prin emigrație dinspre fiefurile dinastiei au trezit atenția Spaniei și a Franței, într-o primă instanță. Din acest moment, Războiul de Treizeci de Ani, început dintr-o problemă de reglaj intern - rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Boemia - va devia înspre internaționalizarea lui prin pregătirea terenului pentru implicarea celorlalte puteri de pe continent. Spania, spre exemplu, nu era străină de ceea ce se întâmpla în Sfântul Imperiu, la frontierele exterioare ea desfășurând de câteva decenii războaie împotriva Provinciilor Unite olandeze.

După reluarea controlului asupra Coroanei Cehe de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg cât și asupra Palatinatului protestant, intensul proces de recatolicizare desfășurat aici de Biserică cu sprijinul dinastiei a trezit suspiciuni în exteriorul Sfântului Imperiu. Conectat și cu exodul de populația dinspre fiefurile dinastiei, valul de emigrări, era privit de Franța și Spania cu destulă suspiciune. Dacă Spania le reproșa mai mult Habsburgilor lipsa de viziune - ar fi putut salva energia din aceste mișcări sistemice pentru susținerea efortului de război al Spaniei cu Provinciile Unite - pentru Franța, consolidarea puterii Habsburgilor în Sfântul Imperiu era percepută ca o reală amenințare pentru interesele franceze.

În contextul în care războiul din Țările de Jos dintre Spania și Provinciile Unite olandeze era pe punctul de a se relua în anii 1623-1625, în Spania noului rege, Filip al IV-lea, s-a afirmat la vârful puterii un personaj nou, Don Gaspar de Guzman, conte de Olivares. Cuplat în anturajul regelui, încă dinainte ca acesta să ajungă pe tron, el și-a pregătit ascensiunea imediat după preluarea tronului de către noul rege. El avea să rupă definitiv cu politica practicată de predecesorul său, cardinalul Lerma, reușind să devină cel mai important personaj de la curtea regelui spaniol până la finele anului 1624. Titlul din anul următor, cel de duce de Sanlucar la Mayor, i-a consfințit ascensiunea. Convins că el deține întotdeauna cele mai bune răspunsuri, Olivares a instaurat, grație puterii lui de muncă, ceea ce avea să devină de-acum înainte imaginea birocratului de carieră din vârful puterii.

Auster și destul de echilibrat, contele de Olivares, personajul principal de la curtea regelui spaniol, Filip al IV-lea, și-a dat seama în momentul reluării ostilităților din Țările de Jos cu olandezii din Provinciile Unite, că efortul de război va fi însemnat deoarece victoria totală nu putea fi obținută. Spania nu mai era cea din timpul lui Filip al II-lea din secolul precedent, cu tot imperiul ei colonial de peste mări, atunci când își permitea să trimită o flotă impresionantă să atace Anglia. Cu toate acesta, chiar dacă Invincibila Armada nu mai era atât de invincibilă, totuși, flota spaniolă era una dintre forțele continentului.

Viziunea lui Olivares asupra reluării conflictului cu olandezii din zona de contact cu Sfântul Imperiu, din Țările de Jos, urmărea obținerea unei înțelegeri, unui acord în termeni favorabili Spaniei, fiind conștient că o victorie finală împotriva Provinciilor Unite olandeze nu mai putea fi posibilă. Flota era menită să joace un rol pivotal în întreaga operațiune. „Operațiunile erau concepute să-i forțeze pe olandezi să consimtă la un buen concierto sau un acord acceptabil pentru Spania, în special prin abandonarea ambițiilor lor coloniale, restaurarea libertății religioase pentru subiecții lor catolici și de a accepta un anumit tip de subordonare față de Spania. Asemenea unchiului său, Olivares a crezut într-un rol mai mare al puterii navale în obținerea acestui scop prin protejarea coloniilor spaniole și strangularea comerțului olandez. Operațiunile de uscat erau încorporate într-o strategie care s-a cristalizat până în 1625 într-o ambițioasă încercare de a înconjura Republica”.

În vederea programatei ofensive maritime asupra Provinciilor Unite olandeze, Spania, prin contele Olivare, a abordat Anglia, încercând să obțină de la regele Iacob I un eventual sprijin în ofensiva maritimă. În acest sens au fost demarate discuții și asupra unei viitoare alianțe matrimoniale între cele două părți. În scenă erau și complicațiile cauzate de situația fostului elector de Palatin, Frederic al V-lea, ginerele regelui Angliei, răzvrătit împotriva împăratului Sfântului Imperiu - Ferdinand al II-lea de Habsburg - și refugiat în Breda olandeză.

Spania pregătea ofensiva maritimă împotriva Provinciilor Unite olandeze iar în acest scop contele Olivares negocia în numele regelui Spaniei, Filip al IV-lea, cu Iacob I, regele Angliei, posibilitatea unui sprijin militar oferit de regatul englez. Olivares se baza și pe faptul că Iacob I era conștient că trupele spaniole, alături de cele imperiale, dețineau controlul asupra unor teritorii din Palatinatul de Rin, fostul electorat al ginerelui său, Frederic al V-lea. Iacob I a considerat o apropiere de Spania de luat în seamă, propunând părții spaniole o căsătorie între moștenitorul acestuia, Carol I Stuart, și una dintre fiicele regelui spaniol. După opoziția contelui Olivares, date fiind diferențele de confesiune dintre cele două părți, Carol I le-a transmis spaniolilor că el e dispus să se convertească la catolicism, însă proiectul matrimonial a eșuat.

După eșecul negocierilor matrimoniale dintre Spania și Anglia, în schemă fiind moștenitorul englez Carol I Stuart, cel din urmă s-a declarat de partea angajării într-un conflict în zona Palatinatului din Sfântul Imperiu care să forțeze Spania să intre la masa tratativelor. Iacob I, regele englez, nu ar fi refuzat o asemenea manevră, având în vedere că prin această metodă i-ar fi oferit sprijin ginerelui său, fostul elector de Palatin refugiat în Provinciile Unite olandeze, Frederic al V-lea. Dar mai degrabă el era dispus să afișeze pregătirile de război decât implicarea într-un conflict. În acest punct în care ne aflăm și date fiind complicațiile unei asemenea intervenții - Palatinatul era parte a Sfântului Imperiu condus de Ferdinand al II-lea de Habsburg - Anglia se mulțumea să ofere sprijin militar suporterilor fostului elector rebel de Palatin, Frederic al V-lea, împotriva armatei Habsburgilor, decât să intervină armat într-un conflict direct. Suedia și Danemarca se aflau în acest moment - 1623-1624 - în aceeași ipostază.

În 1624 singurul comandant veritabil care mai rămăsese în acțiune de partea cauzei protestante a fostului elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, era generalul Ernst von Mansfeld. După înfrângerea în fața armatei imperiale ce a ocupat Palatinatul, Mansfeld s-a retras în Frisia de Est din Țările de Jos. În numele lui se făceau schițe și proiecte, imaginate de Spania și Franța, care l-ar fi pus pe Mansfeld în poziția de a contracara poziția împăratului Ferdinand al II-lea în zona Palatinatului, readucând în discuție cauza fostului electorului fugar de Palatin, Frederic al V-lea. „Ca singur comandant rămas pe front la sfârșitul anului 1624, toată atenția era acum concentrată pe contele Mansfeld. Diferite proiecte erau combinate pentru a-l ajute pe acesta să formeze o nouă armată în zona Rinului Inferior pentru a avansa pe cursul superior al acestuia și să elibereze Palatinatul. Interesul Angliei era în primul rând dinastic, în timp ce Franța și Provinciile Unite olandeze au perceput-o ca o șansă de a distrage Spania și dorea ca Mansfeld să se îndrepte spre secționarea Drumului Spaniol prin invadarea regiunii Franche-Comte. Mansfeld a sesizat o șansă de a reînvia propriul său principat ce a existat efemer în Alsacia în debutul anului 1622. Iacob a promis să îl plătească pe Mansfeld pentru a recruta 13.000 de englezi cu ocazia semnării Tratatului de la Londra, de pe 4 mai 1624. Ducele Cristian a sosit în Anglia, sperând să comande cavaleria, în timp ce Georg Friedrich de Baden-Durlach a transmis din refugiul său din zona Rinului Superior că s-ar alătura acțiunii de îndată ce aceștia ar debarca”.

Deși Anglia și Franța cochetau cu ideea oferirii suportului militar și financiar generalului Ernst von Mansfeld, ultimul comandant susținător al cauzei protestante a Palatinatului din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, ele băteau în retragere. Ludovic al XIII-lea, regele Franței, i-a interzis în ultimul moment, să tranziteze teritoriul francez dinspre Anglia unde recrutase trupe engleze sub comanda lui. Situația a devenit critică pentru soldații din subordinea lui, cantonarea lor forțată la Dover, în lipsa acordului de trecere din partea regelui francez, ducând la scene dure pentru unii dintre ei. Bolile au început să-i decimeze, unul dintre motivele infecțiilor find dat de faptul că, în iarna anilor 1624-1625, soldații lui Mansfeld au fost nevoiți să consume apă din mare. În cele din urmă, Mansfeld a reușit să-și transfere soldații - doar 7.000 la număr - în zona Zeeland din Provinciile Unite olandeze, în februarie 1625.

În contextul în care armata generalului Ernst von Mansfeld, suporter al cauzei Palatinatului protestant din Sfântul Imperiu împotriva taberei imperiale a Habsburgilor, a sosit la Breda, în Țările de Jos, cu ajutor din partea Angliei, pentru a se alătura Provinciilor Unite olandeze în noul episod din lungul război cu Spania. Spania era percepută de Anglia și Franța drept aliată a Habsburgilor, deși, în termeni reali, fiecare din cele două părți își derulau propriile politici și obiective. Mansfeld nu a putut face mare lucru, armata Frandrei - contingentele de trupe spaniole din zonă - conduse de generalul Ambrogio Spinola însumau un număr de soldați mult mai mare decât avea la dispoziție Mauriciu de Nassau. După un asediu de aproximativ 11 luni și circa 13.000 de morți în Breda, în iunie 1625, urmașul lui Mauriciu a predat reședința familiei, Breda, generalului Spinola.

În timp ce pe uscat, armata spaniolă a generalului Ambrogio Spinola asedia și cucerea Breda olandeză, în 1625, contele Olivares, în numele Spaniei, punea la cale la Madrid, cu acordul regelui Filip al IV-lea, un plan de ofensivă maritimă în războiul împotriva olandezilor din Țările de Jos, reluat de curând după o perioadă de armistițiu. Implicarea puternică a Spaniei în obținerea victoriei asupra olandezilor în deja lungul război pe care îl aveau a dus la externalizarea conflictului la nivel general cunoscut sub numele de Războiul de Treizeci de Ani care a debutat ca un conflict intern în interiorul posesiunilor personale ale Habsburgilor și în cadrul Sfântului Imperiu. Până în preajma anului 1625 așa a și fost, un război din partea împăratului Ferdinand al II-lea de readucere în limitele legale a rebelilor din Coroana Cehă și a electorului răzvrătit de Palatin din Sfântul Imperiu, Frederic al V-lea. Și cum în ciocnirile din Palatinat, alături de trupele imperiale, s-au amestecat și cele spaniole, staționate în zonă în contextul războiului cu olandezii din Provinciile Unite, Franța a devenit interesată de desfășurarea evenimentelor deoarece spaniolii manevrau împotriva olandezilor din Țările de Jos spaniole - Belgia de astăzi - iar o eventuală victorie a spaniolilor la nord de Franța ar fi afectat interesele franceze.

Ofensiva maritimă a Spaniei împotriva Provinciilor Unite olandeze, gândită de contele Olivares, s-a desfășurat în paralel cu asediul și cucerirea Bredei pe uscat de trupele generalului Ambrogio Spinola. Beneficiind și de resurse de lemn infinit mai numeroase decât olandezii care trebuiau, practic, să importe lemnul necesar pentru construcția vaselor de luptă, spaniolii au schimbat tactica de luptă operată în deceniile anterioare în care fiecare galeră se angaja într-o luptă de abordaj a vasului inamic, trecând la o tactică de folosire a unor nave mai înguste, mai rapide, capabile să transporte artileria rapid în zona de conflict și care să fie dispuse în escadroane de luptă disciplinate. Din punctul de vedere al resurselor lemnoase, Spania era plasată infinit mai bine decât olandezii sau potențialii rivali - englezii - și chiar decât francezii. Anglia, spre exemplu, a reușit contraperformanța de a-și despăduri, practic, teritoriul, până la jumătatea secolului al XVII-lea, devenind dependentă de importul din Scoția.

Dacă establishmentul Provinciilor Unite olandeze a apelat la tehnici noi de construcție și înzestrare a navelor, spanioli au rămas la tehnicile verificate în timp de construcție ale navelor. Modificarea structurii însă a vaselor de luptă, în sensul adaptării lor la viteze mai mari și o manevrabilitate mai accentuată, a dus la posibilitatea instaurării din partea Spaniei a unei blocade economice maritime asupra Provinciilor Unite olandeze. „Haita de la Dunkerque”, oraș astăzi în Franța, escadron de astfel de nave de luptă aflate în serviciul Spaniei, a derulat operațiuni împotriva olandezilor încă de la încheierea armistițiului de 12 ani dintre Spania și Provinciile Unite olandeze. Lor li se datorează intercepția masivă a navelor comerciale olandeze care aduceau produse și mărfuri dinspre coloniile de peste mări, recent constituite, înspre patria-mamă.

„Haita de la Dunkerque”, escadron de vase aflat în serviciul Spaniei în orașul de coastă - astăzi aflat în Franța - a contribuit la instituirea blocadei economice asupra Provinciilor Unite olandeze în cadrul războiului în derulare cu Spania. Agilele vase de luptă spaniole erau responsabile și cu sabotarea efortului de război al olandezilor, ele reușind să scufunde un număr important de vase olandeze care aduceau dinspre coloniile de peste mări, recent constituite, înspre patria-mamă materii prime și resurse economice pentru continuarea războiului. În plasa acestor comandanți privați aflați în serviciul Spaniei de la Dunkerque au căzut și vase de luptă engleze, în intervalul dintre anii 1624-1628 nu mai puțin de 390 de astfel de vase comerciale englezești fiind scufundate. Unele aduceau neoficial provizii pentru efortul de război al olandezilor împotriva spaniolilor, unele se aflau pur și simplu la locul și momentul nepotrivit.

Succesul major al „haitei de la Dunkerque”, vasele private aflate în serviciul Spaniei și cantonate în orașul de coastă de astăzi din Franța, în războiul cu Provinciile Unite olandeze, s-a derulat pe parcursul anului 1625. Impactul asupra vaselor Companiei Olandeze a Indiilor de Est a fost semnificativ cât și, de asemenea, asupra vaselor engleze angajate oficial de regele Iacob I de partea Provinciilor Unite. „Cel mai mare succes al haitei de la Dunkerque a venit în toamna anului 1625 atunci când decizia Provinciilor Unite olandeze de a colabora cu flota engleză împotriva Spaniei i-a obligat să își slăbească blocada asupra portului. O furtună a dispersat restul de nave de blocadă dându-le șansa armatorilor să iasă în forță în largul Mării Nordului și să atace flota de pescuit olandeză de la Shetlands în octombrie. În două săptămâni ei au distrus 150 de vase, inclusiv 20 de vase de protecție a celor de pescuit și capturând 1.400 de marinari. Succesele de mai târziu au fost mai modeste, dar chiar și așa, au forțat Compania Olandeză a Indiilor Orientale să instituie convoaie pentru vasele lor în apele europene. Pierderile olandeze de vase și mărfuri au totalizat cel puțin 23.3 milioane de florini după 1626, în timp ce francezii au pierdut 2.35 milioane de florini după ce aceștia au devenit ținte în 1635 până când haita de la Dunkerque a fost capturată în 1646. Spania a produs mai multe distrugeri decât i-au fost provocate. Haita de la Dunkerque distrugea 250 de vase pe an în anii 1630, în timp ce de-a lungul întregului secol după 1546 flota de la Sevilla care naviga în Atlantic a pierdut doar 62 de vase în cursul acțiunii inamice”.

În momentul în care ofensiva spaniolă maritimă s-a accentuat în zona Țărilor de Jos, Provinciile Unite olandeze aflate în conflict cu Regatul Spaniei, au încercat să mute disputa în coloniile de peste mări. Spania, care era deja posesoarea unui adevărat imperiu colonial, începea să fie contrată de olandezi. Momentul, prin ricoșeu, i-a ajutat pe francezi și englezi care au reușit să se așeze și să își consolideze posesiunile de peste mări din America. În același timp, olandezii i-au contrat și pe portughezi în zona Indoneziei, reușind să le sustragă unele dintre teritorii.

În contextul în care vase aflate în serviciul Spaniei instituiau o blocadă asupra Provinciilor Unite olandeze, olandezii au încercat să mute disputa peste mări, în colonii, trimițând o expediție în Marea Caraibilor, respinsă în cele din urmă de flota spaniolă. Oricum, disputa le-a distras atenția spaniolilor, permițând Franței și Regatului Angliei să se instaleze permanent în zonă. „Englezii s-au așezat în Virginia în 1607, urmată de așezarea în Guyana (1609) și Amazon (1619). Spania deja abandonase insulele mai mici din Caraibe din cauza pirateriei iar ducele de Buckingham a sponsorizat eforturile de a coloniza aceste insule, în mod special St. Kitty și Barbados. Francezii, între timp, au preluat Hipaniola, au redenumit-o Haiti și au ocupat alte insule, incluzând Martinica și Guadalupe”.

Provinciile Unite olandeze au încercat, în paralel cu opoziția în fața ofensivei Spaniei din Țările de Jos, să își asigure consistența continuării războiului prin dobândirea de noi teritorii și resurse de peste mări, acolo unde începea deja să își dezvolte un imperiu colonial. După eșecul de a-i contra pe spanioli în zona Caraibe, Compania Olandeză a Indiilor de Est a pus ochii pe posesiunile unei alte puteri coloniale, Portugalia, în țintă fiind posesiunile din Indonezia și Brazilia. Anglia, de asemenea, prin Compania Indiilor Orientale i-a contrat pe portughezi în zona Golfului Persic. Olandezii au reușit să preia de sub autoritatea portughezilor o parte din posesiunile lor din Indonezia.

După anii 1620, atunci când Provinciile Unite olandeze, prin Compania Indiilor Orientale, preluau controlul asupra celei mai mari părți a coloniilor indoneziene deținute de Portugalia, o altă putere colonială, olandezii s-au orientat și înspre altă parte a lumii, spre Brazilia, unde tot portughezii erau „maeștrii de ceremonii”. Resursele aduse din colonii le-ar fi oferit forța de a continua războiul pe care îl purtau deja de câteva decenii - pe episoade - cu Spania în Țările de Jos. În acest scop a fost creată Compania Indiilor Occidentale cu scopul ațintit asupra Braziliei și a preluării comerțului cu zahăr și a rutei aducerii de sclavi din Angola operată de Portugalia. Într-o primă instanță se părea că politica Provinciilor Unite olandeze va fi un succes și că se va infiltra în Brazilia, reușind chiar să cucerească un fort portughez de pe coastă.

Portugalia, una dintre puterile coloniale ale lumii, era amenințată de infiltrarea olandezilor, în plină ascensiune colonială, în Brazilia, în comerțul cu zahăr și în preluarea rutei comerțului de sclavi aduși din Angola. Provinciile Unite olandeze reușiseră să preia o parte importantă, spre exemplu, din posesiunile coloniale portugheze din Indonezia, iar beneficiile economice ale acestui fapt asupra continuării războiului din Țările de Jos contra Spaniei erau cunoscute autorităților olandeze. Prin urmare, ei s-au orientat și înspre vest, oprindu-se asupra Braziliei. Deși era instalată deja în Brazilia, Portugalia încă nu își consolidase autoritatea asupra teritoriilor sud-americane, dar intervenția olandezilor care au cucerit un fort portughez de pe coasta atlantică a Braziliei a determinat establishmentul de la Lisabona să reacționeze pe măsură. „Expediția africană a fost respinsă, dar Pier Hein cu 26 de nave și 3.300 de oameni a capturat principalul port brazilian, cel de la Bahia, împotriva unei minime opoziții în mai 1624. Portughezii au răspuns prin „Voiajul Vasalilor” în care nobilimea din regat a mobilizat cea mai mare campanie de la nefericita cruciadă din 1577, trimițând 52 de vase și 12.566 de oameni care nu doar că au recucerit Bahia în mai 1625, dar i-au respins pe olandezi din Caraibe și s-au întors la timp pentru a-i alunga pe englezi de la Cadiz”.

Moartea regelui Angliei, Iacob I, a schimbat atitudinea cancelariei londoneze asupra implicării într-un război împotriva Spaniei. Prudența fostului rege a fost înlocuită cu dorința de angajare a noului rege, Carol I Stuart, influențat și de prietenul său și unul dintre cei mai puternici lorzi din regat, lordul Buckingham. Într-o alianță cu Provinciile Unite olandeze ce se confruntau deja cu spaniolii, terestru și maritim, s-a decis asamblarea unei flote care a fost trimisă în direcția Cadiz pentru a ataca Spania. Flota comună anglo-olandeză conținea 33 de vase luptă și cumula un total de 10.000 de soldați. Eșecul însă a fost de proporții și nu neapărat din cauza distrugerilor cauzate de spaniolii ce organizaseră extrem de bine defensiva în spatele Cadiz-ului de pe coasta Spaniei ci, mai degrabă, din cauza propriilor soldați. În cele din urmă, expediția a fost abandonată în noiembrie 1625. „Flota a atacat Cadizul și a descoperit că spaniolii își puseseră navele la adăpost și îi așteptau în spatele unor formidabile defensive. Trupele engleze au debarcat în cele din urmă, s-au îmbătat cu vinul furat și au început să se împuște între ei în confuzia creată. Ei au fost reîmbarcați și expediția s-a târât spre casă în noiembrie”.

Efectul imediat al eșecului Angliei, într-o acțiune comună cu Provinciile Unite olandeze, de a ataca maritim Spania, la Cadiz, s-a răsfrânt și asupra atitudinii Franței. Predispusă a se alia cu Anglia și cu olandezii pentru a bloca un eventual succes major al Spaniei, la nord de Franța, în disputa cu olandezii din Țările de Jos, după eșecul lamentabil al regelui Carol I Stuart cancelaria franceză s-a reorientat și a semnat un tratat cu Spania în 1626. Încercând să își recâștige încrederea la nivelul puterilor europene, Carol I a trimis expediții care să atace navele spaniole ce treceau prin Canalul Mânecii în drumul lor spre coasta Țărilor de Jos, dar acțiunea a devenit confuză și riscantă de vreme ce navele engleze nu făceau diferența între cele spaniole și franceze, atacându-le la grămadă.

În urma succeselor avute de armata de uscat și de flota spaniolă în anii 1623-1625 asupra olandezilor din Țările de Jos în coloniile de peste mări cât și asupra atacurilor operate de englezi asupra Cadiz-ului spaniol, contele Olivares a orchestrat la nivelul întregului regat spaniol, cu acordul regelui Filip al IV-lea, constituirea unui efort „național” comun de război din partea tuturor nobililor și orașelor pentru a înfrânge definitiv Provinciile Unite olandeze. Efortul de război a dus la cumularea unui total de soldați în serviciul Spaniei, răspândiți în diferite zone, de circa 170.000 de oameni.

Succesele Spaniei, maritime și terestre, din anii 1623-1625 l-au convins pe contele Olivares să propună regelui Filip al IV-lea al Spaniei realizarea unui program de înarmare și consolidare al armatei, alături de recrutare de soldați, la care să contribuie fiecare provincie spaniolă, nobilii și orașele. Reglajul urma să se facă pe două linii de abordare, fiecare provincie urmând să înarmeze un corp de armată ce urma să rămână cantonat în zonă pentru apărarea respectivei provincii și un alt corp de oaste urma să fie pus la dispoziția cancelariei regale și al comandamentului central al armatei. Taxe speciale urmau să fie impuse pentru acest scop care urmărea într-un final sporirea soldaților din serviciul Spaniei cu încă circa 140.000 de oameni. Scopul final era o lovitură decisivă ce ar fi trebuit să fie administrată Provinciilor Unite olandeze, în războiul ce decurgea deja în Țările de Jos de câteva decenii. Practic, adversarul urma să fie, dacă acest plan era dus până la capăt, în viziune contelui Olivares, pur și simplu copleșit numeric.

Din noiembrie 1625 contele Olivares, liderul cancelariei regale spaniole, cu încuviințarea regelui Filip al IV-lea, a demarat discuțiile cu nobilimea din fiecare provincie a Spaniei în parte pentru a pune în aplicarea planul de înzestrare „național”, tehnic, fiscal și de recrutare, în vederea unei acțiuni decisive împotriva Provinciilor Unite olandeze din Țările de Jos. „Uniunea armatelor”, cum fusese denumit programul lui Olivares, s-a dovedit a avea un debut dificil, mai ales din cauza faptului că nobilimea din provincii era reticentă la cererile lui Olivares care erau, în parte, nerealiste. Lăsând la o parte efortul economic extra de război pe care fiecare provincie trebuie să îl suporte, se ridica problema inechității demografice. Spre exemplu, nobilii catalani erau nemulțumiți de faptul că ei, în planul lui Olivares, urmau să furnizeze același contingent de soldați ca Portugalia - Portugalia era în acest moment al istoriei într-o uniune cu Spania, ultimii trei regi fiind comuni - deși Catalonia avea de 3 ori mai puțini locuitori.

Punerea în aplicare a programului gândit de contele Olivares, șeful cancelariei regale spaniole de la Madrid, intitulat „Uniunea Armatelor” prevedea un efort comun uman și financiar al tuturor provinciilor spaniole pentru crearea unei armate menite să înfrângă Provinciile Unite olandeze și să rezolve situația conflictuală din Țările de Jos. În locul recrutării pentru anumite bătălii, sistemul clasic practicat până atunci, Olivares dorea instituirea la nivelul provinciilor a unui sistem de taxe permanente destinat special pentru efortul constant de război, atât cât el va fi nevoie. Unele provincii au cuplat la idee - cazul Valenciei și Aragonului - iar altele au fost reticente, cazul Cataloniei.

Total armatei spaniole s-a cifrat, în urma punerii în aplicare parțiale a planului contelui Olivares, cel de efort comun „național” al fiecărei regiuni spaniole, la circa 170.000 de soldați. Efortul a fost consistent dacă ne gandim că circa 70% din totalul acestora a fost recrutat după punerea în aplicare a programului „Uniunea Armatelor”. De asemenea, flota a fost înzestrată cu nave noi, totalul vaselor de război de dimensiuni mari depășind cifra de 50. Scopul central al acestui program viza înfrângerea decisivă a Provinciilor Unite olandeze și rezolvarea situației din Țările de Jos. În acest sens, doar 17.000 de soldați urmau să fie destinați apărării Spaniei, coloniilor de peste mări și fiefurilor din Italia meridională, restul de soldați urmând să fie concentrați în Lombardia și Flandra.

După punerea în aplicare a programului „Uniunea Armatelor” de către contele Olivares, ce viza recrutarea de oameni prin efortul financiar al fiecărei provincii spaniole, s-a trecut la redactarea planului de înfrângere a Provinciilor Unite olandeze. Tactica față de perioada anterioară a fost, de asemenea, schimbată. „Flota ar fi trebuit să taie căile maritime în timp ce armata ar fi capturat zona Rinului, Ems, Weser, Maas și Scheldt, folosindu-și cordonul de garnizoane. Munca fusese începută la Canalul Eugeniana în 1625 pentru a schimba cursul comerțului de pe Rin, la sud de Wesel, și redirijarea lui înspre Venlo, pe Maas, în teritoriul spaniol. Între timp, un sistem de licențe a fost dezvoltat începând cu sfârșitul anului 1624 pentru a monopoliza comerțul nord-european. Cunoscut ca «Amiralitatea Nordului» (Almirantazago de los Países Septentrionales), sistemul a folosit o rețea de agenți supravegheați de către o curte poziționată în Sevilla pentru a certifica locul de origine al mărfurilor transportate din și înspre porturile spaniole. El era intenționat de a elimina strecurarea bunurilor olandeze care erau trecute drept germane sau produse ale altor „națiuni”. Experții spanioli considerau apele nord-europene a fi mult mai importante pentru olandezi decât Indiile[...]Sistemul nu a fost niciodată pus în practică la scară completă dar i-a afectat în mod serios pe olandezi[...]”.

Posibilitatea și spectrul unei eventuale victorii a Spaniei în conflictul din Țările de Jos împotriva Provinciilor Unite olandeze a determinat Franța să se gândească serios la posibilitatea blocării Spaniei. Un eventual succes și o consolidare a autorității spaniole la nordul Franței nu erau de dorit de către cancelaria franceză condusă de Armand Jean de Plessis, cunoscut în istoriografie sub numele de cardinalul Richelieu. Franța, în primele două decenii ale secolului al XVII-lea, se găsea în situația necesității unui reglaj după războaiele religioase din secolul precedent. Odată încheiate războaiele religioase și emiterea Edictului din Nantes ce le garanta hughenoților protestanți libertatea religioasă, nobilii calvini - hughenoții - nu își găseau locul în administrația regatului francez, aceasta fiind monopolizată de grupul Les Bons Catholiques. Chiar dacă, în principiu, monarhia franceză nu s-a înscris în politica de recatolicizare, asemenea Habsburgilor în domeniilor lor, totuși, tabăra catolică era favorizată, iar nobilimea hughenotă se afla în același tip de înstrăinare precum nobilimea protestantă din Coroana Cehă.

Stilul de conducere al cardinalului Richelieu, cel mai important personaj din jurul regelui Ludovic al XIII-lea, regele Franței, era unul care combina necesitățile unui om politic de stat cât și pe cele ale unui prinț al Bisericii Catolice, așa cum era cardinalul Richelieu. Cardinalul credea cu tărie într-o monarhie puternică în Franța, ca mijloc împotriva tiraniei și a anarhiei - reflex al copilăriei lui petrecute în anii Războaielor Religioase din a doua jumătate a secolului al XVI-lea - cât și în persistența tradiției potrivit căreia rolul spiritual al Episcopului Romei este de netăgăduit dar, în același timp, cardinalul insista pe autonomia Bisericii din Franța în sânul Bisericii Catolice. „Statul trebuia să servească interesele creștine, dar acesta era un complex politic fără un suflet nemuritor și, prin urmare, își putea permite măsuri nepermise individual creștinilor. Acest lucru l-a plasat aproape de oponenții lui credincioși, Bunii Francezi, care erau pregătiți să încheie un compromis cu hughenoții pentru binele general al Franței. Hughenoții erau considerați încă o amenințare atât pentru monarhie cât și pentru adevărata credință, dar era greșită redeschiderea unui nou război civil, mai ales în condițiile date ale pericolelor din afara frontierelor regatului. Creșterea puterii spaniole era privită drept o amenințare pentru rolul «tradițional» al Franței ca arbitru și, prin urmare, poseda o amenințare și mai mare pentru Creștinătate decât prezența ereticilor acasă. Scopul lui Richelieu era «o pace sănătoasă pentru Creștinătate», un concept pe care el l-a lăsat intenționat nedefinit”.

După înfrângerea rebeliunii hughenoților francezi și cucerirea bastionului acestora, La Rochelle, în urma unui asediu care a mers până la limita suportabilității umane - hughenoții au refuzat să predea orașul sub asediu ajungând să consume coajă de copaci și curele fierte - Richelieu și-a putut dezvolta strategia de contracarare a politicii spaniole din Sfântul Imperiu și din Flandra. Ideea centrală a politicii franceze dezvoltate de Richelieu după anul 1624 era de a coaliza o serie de regate și principate europene în tentativa de blocare a puterii spaniole cât și a Habsburgilor austrieci. În acest sens, el s-a îndreptat într-o serie de negocieri separate cu fiecare partener în cauză. Dacă în Italia Richelieu a abordat republicile italiene și ducatele sub deviza „libertate pentru Italia” - pentru eliminarea dominației spaniole din Italia - în Sfântul Imperiu cardinalul francez încerca să manevreze pe sensibilitățile antihabsburgice ale unora dintre liderii din Imperiu, sub deviza „libertății germane”.

Cardinalul francez, Richelieu, cel care conducea politica internă și externă a Franței în numele regelui Ludovic al XIII-lea, l-a abordat pe ducele Bavariei, Maximilian, încercând să se asigure că Liga catolică din Sfântul Imperiu condusă de ducele bavarez nu îl va sprijini pe suveranul lor, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, dacă acesta decidea să trimită trupe în ajutorul Habsburgilor spanioli în războiul lor din Țările de Jos contra Provinciilor Unite olandeze. În acest sens l-a abordat și pe principele Saxoniei din Sfântul Imperiu, Johann Georg. Richelieu a gândit și un al doilea palier al alianțelor, în sensul în care orice tentativă a unei coaliții la nivel european ar fi eșuat, el derula și negocieri individuale cu fiecare partener. În această idee s-a înscris și opțiunea cardinalului de a oferi ajutor militar și financiar pentru suedezii și danezii implicați în faza a doua și a treia a Războiului de Treizeci de Ani, fără asocierea oficială a Franței cu războiul.

În politica lui de blocare a politicii Spaniei din Sfântul Imperiu și din Țările de Jos cât și a Habsburgilor vienezi, cardinalul francez Richelieu a dezvoltat mai multe variante și foi de parcurs în politica externă a Franței. În afara faptului că acesta își dorea realizarea unei coaliții la nivel mai larg european iar dacă aceasta eșua era gata pentru negocieri individuale cu fiecare partener, Richelieu se preocupa și de cea de-a treia opțiune pe care o avea la dispoziție. Pe măsură ce Războiul de Treizeci de Ani intra în fazele lui mai avansate, prin intervențiile Danemarcei și apoi ale Suediei, cardinalul își lua măsuri pentru situația în care Franța va trebui să intre oficial în conflict, neoficial fiind implicată deja prin subsidii și trupe oferite suedezilor. În acest sens, pentru o eventuală intervenție împotriva Habsburgilor în Sfântul Imperiu și împotriva trupelor spaniole din Palatinatul Inferior de Rin din Imperiu, Richelieu a negociat cu diferitele ducate aflate pe traseul imaginat al deplasării trupelor franceze pentru a li se permite libera trecere.

Neglijența împăratului Rudolf al II-lea de la frontiera secolelelor XVI-XVIII-lea de a pune în practică teoria juridică a protectoratului imperial pentru teritoriile aflate la periferia Sfântului Imperiu, la zona de contact cu regatul francez - acea Reichsschütz - a dus la insinuarea Franței, accelerată odată cu ascensiunea cardinalului francez Richelieu în vârful puterii regatului francez și la oferirea protectoratului francez asupra acestor teritorii de margine acolo unde autoritatea imperială era teoretic validă, practic, aproape nulă. Acest protectorat instituit acum asupra acestor teritorii dintre Franța și Sfântul Imperiu va fi dezvoltat de Richelieu sub formă de acord local, ca motiv de liberă trecere pentru trupele franceze spre zonele de conflict ale Războiului de Treizeci de Ani și va fi extins ulterior la gradul de acontare și încorporare în regatul francez. Acestea sunt cazurile zonelor Sedan, Metz, Verdun și Strasbourg. Strategia cardinalului Richelieu era de a obține „porți de acces” ușoare în Sfântul Imperiu și de blocare, în același timp, a unei posibile intervenții străine. În aceeași manieră, Franța se orientase și spre obținerea unor porți de acces spre Italia, anterior sosirii în fruntea cancelariei regale a cardinalului Richelieu.

În toamna anului 1624, ducele de Savoia, a încheiat un tratat cu Franta, ceea ce i-a permis cardinalului Richelieu să declanșeze operațiuni militare în nordul Italiei, având acum acordul de liberă trecere a trupelor, împotriva Spaniei și a Genovei. Încercarea cardinalului francez de a submina interesele spaniole din peninsula italiană s-a împotmolit însă și din cauza mișcărilor interne din Franța, disidența hughenoților silindu-l pe Richelieu să se retragă din nordul Italiei.

În toamna anului 1624, în acord cu politica pe care o promova - cea de obținere a unor acorduri cu ducatele din zone de contact cu Sfântul Imperiu sau cu peninsula italiană - cardinalul Richelieu a încheiat, în numele regatului francez, un acord de alianță și liberă trecere a trupelor cu ducele Carol Emanuel de Savoia. Ideea care stătea la baza acestei mișcări era de a amenința sau chiar deconecta Spania, ale cărei posesiuni italiene erau importante, de celebrul Drum Spaniol, prin secționarea lui în zona nordului Italiei. Richelieu spera în acest moment că Provinciile Unite olandeze și Anglia, dincolo de discuțiile dintre ele de la Londra în vederea înarmării generalului protestant Mansfeld și trimiterea lui în Țările de Jos împotriva Spaniei, vor contribui și în vederea agregării unei flote de război care să împiedice flota spaniolă din Mediterană să își debarce trupele la Genova. Ruta Barcelona - Genova era primul segment, cel maritim, al Drumului Spaniol care atingea apoi, pe uscat, prin nordul Italiei, nordul Țărilor de Jos în timp ce o rută secundară pătrundea în Sfântul Imperiu.

Beneficiind de acordul încheiat cu ducatul de Savoia de liberă trecere a trupelor franceze cardinalul Richelieu, cu acordul regelui Ludovic al XIII-lea, a trimis trupele franceze prin nordul Italiei pentru a ataca Genova, locul unde trupele spaniole ce soseau de la Barcelona erau debarcate. Armata franceză număra 30.000 de oameni iar în 1625, în februarie, a demarat operațiunile împotriva Genovei. În cele din urmă, acțiunea nu a reușit, în partea din cauza faptului că Anglia și Provinciile Unite olandeze nu s-au implicat maritim împotriva Spaniei în Mediterană, iar în acest punct al istoriei flota franceză nu era capabilă să se opună celei spaniole care a reușit să debarce trupe la Genova, în sprijinul orașului asediat. „Atacul i-a prins pe spanioli și pe genovezi nepregătiți. Cea mai mare parte din posesiunile Genovei au fost ocupate, în timp ce 4.000 de întăriri din Spania au fost interceptate de vasele de război franceze în martie. D’Estrees [ducele D’Estrees, comandantul suprem al trupelor franceze din conflictul în cauză - n.n]a cucerit rapid Valtellina, datorită faptului că garnizoanele papale nu au opus nicio rezistență, cu excepția Rivei și Chiavennei. Planul elaborat al lui Richelieu a început apoi să se dezvăluie. Operațiunea din Valtelinna a pus Franța în directă opoziție cu o, de fapt, Papalitate francofilă, enervându-i pe credincioși. Ducele de Feria a trimis 6.000 de oameni pentru a întări Genova, care continua să reziste asediului franco-savoiard. Veneția s-a abținut de la implicarea în conflict, în timp ce suportul englez și olandez nu s-a concretizat, permițând Spaniei să treacă prin relativ slaba flotă franceză și să elibereze Genova în august”.

Eșecul trupelor franceze și al politicii cardinalului Richelieu de a secționa Drumul Spaniol prin cucerirea Genovei, în 1625, s-a datorat, dincolo de spargerea blocadei de pe mare organizată de trupele franceze de către flota spaniolă din Mediterană, și de faptul că în Franța nobilimea hughenotă oferea suspiciuni cardinalului că un nou conflict este pe cale să izbucnească. Rebeliunea hugenoților a dus și la retragerea francezilor din nordul Italiei, cardinalul fiind nevoit să accepte termenii Acordului de la Monzon, din martie 1626. Prin acest tratat, Valtellina, trecătoarea din nordul Alpilor italieni care reprezenta cheia de acces a Drumului Spaniol către Sfântul Imperiu, a fost reconfirmată ca poziție catolică, autonomă, iar trupele papale au fost plasate în zonă, francezii retrăgându-se.

Inabilitatea Franței de a bloca Drumul Spaniol din nordul Italiei - eșecul cuceririi Genovei din anul 1625 - a dus la semnarea acordului de la Monzon prin care trecătoarea din nordul Alpilor italieni, Valtellina, rămânea sub jurisdicția Papalității. Însă pentru ducele de Savoia, Carol Emanuel, care se aliase cu francezii și permisese accesul acestora înspre Genova, acum situația era complicată. După retragerea cardinalului francez din complicații și lăsat singur în fața Spaniei, ducele Savoiei a încheiat pace cu spaniolii. Sursele nu sunt foarte detaliate în acest sens, dar există suspiciuni asupra faptului că, extrem de nervos pe atitudinea cardinalului, ducele ar fi fost implicat în anul următor în tentativa de asasinare de la Calais a lui Richelieu. Acest prim episod din confruntarea franco-spaniolă din nordul Italiei din Războiul de Treizeci de Ani s-a terminat cu o victorie în dreptul Spaniei.