Spania pregătea ofensiva maritimă împotriva Provinciilor Unite olandeze iar în acest scop contele Olivares negocia în numele regelui Spaniei, Filip al IV-lea, cu Iacob I, regele Angliei, posibilitatea unui sprijin militar oferit de regatul englez. Olivares se baza și pe faptul că Iacob I era conștient că trupele spaniole, alături de cele imperiale, dețineau controlul asupra unor teritorii din Palatinatul de Rin, fostul electorat al ginerelui său, Frederic al V-lea. Iacob I a considerat o apropiere de Spania de luat în seamă, propunând părții spaniole o căsătorie între moștenitorul acestuia, Carol I Stuart, și una dintre fiicele regelui spaniol. După opoziția contelui Olivares, date fiind diferențele de confesiune dintre cele două părți, Carol I le-a transmis spaniolilor că el e dispus să se convertească la catolicism, însă proiectul matrimonial a eșuat.

După eșecul negocierilor matrimoniale dintre Spania și Anglia, în schemă fiind moștenitorul englez Carol I Stuart, cel din urmă s-a declarat de partea angajării într-un conflict în zona Palatinatului din Sfântul Imperiu care să forțeze Spania să intre la masa tratativelor. Iacob I, regele englez, nu ar fi refuzat o asemenea manevră, având în vedere că prin această metodă i-ar fi oferit sprijin ginerelui său, fostul elector de Palatin refugiat în Provinciile Unite olandeze, Frederic al V-lea. Dar mai degrabă el era dispus să afișeze pregătirile de război decât implicarea într-un conflict. În acest punct în care ne aflăm și date fiind complicațiile unei asemenea intervenții - Palatinatul era parte a Sfântului Imperiu condus de Ferdinand al II-lea de Habsburg - Anglia se mulțumea să ofere sprijin militar suporterilor fostului elector rebel de Palatin, Frederic al V-lea, împotriva armatei Habsburgilor, decât să intervină armat într-un conflict direct. Suedia și Danemarca se aflau în acest moment - 1623-1624 - în aceeași ipostază.

În 1624 singurul comandant veritabil care mai rămăsese în acțiune de partea cauzei protestante a fostului elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, era generalul Ernst von Mansfeld. După înfrângerea în fața armatei imperiale ce a ocupat Palatinatul, Mansfeld s-a retras în Frisia de Est din Țările de Jos. În numele lui se făceau schițe și proiecte, imaginate de Spania și Franța, care l-ar fi pus pe Mansfeld în poziția de a contracara poziția împăratului Ferdinand al II-lea în zona Palatinatului, readucând în discuție cauza fostului electorului fugar de Palatin, Frederic al V-lea. „Ca singur comandant rămas pe front la sfârșitul anului 1624, toată atenția era acum concentrată pe contele Mansfeld. Diferite proiecte erau combinate pentru a-l ajute pe acesta să formeze o nouă armată în zona Rinului Inferior pentru a avansa pe cursul superior al acestuia și să elibereze Palatinatul. Interesul Angliei era în primul rând dinastic, în timp ce Franța și Provinciile Unite olandeze au perceput-o ca o șansă de a distrage Spania și dorea ca Mansfeld să se îndrepte spre secționarea Drumului Spaniol prin invadarea regiunii Franche-Comte. Mansfeld a sesizat o șansă de a reînvia propriul său principat ce a existat efemer în Alsacia în debutul anului 1622. Iacob a promis să îl plătească pe Mansfeld pentru a recruta 13.000 de englezi cu ocazia semnării Tratatului de la Londra, de pe 4 mai 1624. Ducele Cristian a sosit în Anglia, sperând să comande cavaleria, în timp ce Georg Friedrich de Baden-Durlach a transmis din refugiul său din zona Rinului Superior că s-ar alătura acțiunii de îndată ce aceștia ar debarca”.

Deși Anglia și Franța cochetau cu ideea oferirii suportului militar și financiar generalului Ernst von Mansfeld, ultimul comandant susținător al cauzei protestante a Palatinatului din Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea, ele băteau în retragere. Ludovic al XIII-lea, regele Franței, i-a interzis în ultimul moment, să tranziteze teritoriul francez dinspre Anglia unde recrutase trupe engleze sub comanda lui. Situația a devenit critică pentru soldații din subordinea lui, cantonarea lor forțată la Dover, în lipsa acordului de trecere din partea regelui francez, ducând la scene dure pentru unii dintre ei. Bolile au început să-i decimeze, unul dintre motivele infecțiilor find dat de faptul că, în iarna anilor 1624-1625, soldații lui Mansfeld au fost nevoiți să consume apă din mare. În cele din urmă, Mansfeld a reușit să-și transfere soldații - doar 7.000 la număr - în zona Zeeland din Provinciile Unite olandeze, în februarie 1625.

În contextul în care armata generalului Ernst von Mansfeld, suporter al cauzei Palatinatului protestant din Sfântul Imperiu împotriva taberei imperiale a Habsburgilor, a sosit la Breda, în Țările de Jos, cu ajutor din partea Angliei, pentru a se alătura Provinciilor Unite olandeze în noul episod din lungul război cu Spania. Spania era percepută de Anglia și Franța drept aliată a Habsburgilor, deși, în termeni reali, fiecare din cele două părți își derulau propriile politici și obiective. Mansfeld nu a putut face mare lucru, armata Frandrei - contingentele de trupe spaniole din zonă - conduse de generalul Ambrogio Spinola însumau un număr de soldați mult mai mare decât avea la dispoziție Mauriciu de Nassau. După un asediu de aproximativ 11 luni și circa 13.000 de morți în Breda, în iunie 1625, urmașul lui Mauriciu a predat reședința familiei, Breda, generalului Spinola.