Sfântul Imperiu după înfrângerea rebeliunii nobiliare de la Muntele Alb
„Regele iernii” și represaliile împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg împotriva suporterilor Palatinatului de Rin
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2018
După periplul prin Saxonia, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, s-a îndreptat înspre principatul de Brandenburg încercând să își găsească refugiu la Berlin. În același timp, Frederic al V-lea a primit sfaturi și din partea regelui Angliei, Iacob I, precum și din partea potențialilor aliați - Danemarca și Suedia - să consimtă la supunerea față de împăratul Ferdinand al II-lea. După ce împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, l-a deposedat pe Frederic al V-lea de fieful Palatinatului ca urmare a implicării lui de partea rebelilor cehi împotriva împăratului, acesta s-a îndreptat spre Provinciile Unite olandeze, căutând adăpost și ajutor în această zonă. Cum Frederic al V-lea se refugiase după un periplu mai lung în Provinciile Unite olandeze iar Coroana Cehă fusese recuperată de Habsburgi, susținătorii lui Frederic al V-lea din zona Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu s-au grupat în două tabere: cei care susțineau continuare luptei împotriva împăratului și recuperarea Coroanei Cehe și cei care insistau pe necesitatea acceptării suzeranității împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

După deposedarea electorului Frederic al V-lea, refugiat în Provinciile Unite olandeze, de fieful Palatinatului, susținătorii lui s-au răspândit în teritoriile Sfântului Imperiu în așteptarea unui ajutor din partea regelui Angliei pentru reluarea luptei împotriva Habsburgilor. Figura care a însumat calitățile de lider al suporterilor electorului din exil a fost cea a contelui Ernst von Mansfeld. Prin ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Ernst von Mansfeld și trupele din subordine urmau să fie consemnate iar contele Mansfeld adus în fața curții imperiale pentru răzvrătire și implicare de partea rebelilor din Boemia împotriva împăratului. Cel în sarcina căruia a căzut acest ordin a fost contele Tilly, mâna dreaptă a ducelui Bavariei, Maximilian, din timpul operațiunilor de înăbușire a rebeliunii nobiliare din Boemia. La puțin după două luni de la victoria de la Muntele Alb, Ferdinand al II-lea a emis ordinul de confiscare a teritoriilor electorului de Palatin, Frederic al V-lea, ca urmare a implicării lui în rebeliunea nobililor cehi îndreptată împotriva dinastiei imperiale. Bătălia de langă Ober Eisesheim din mai 1622 dintre trupele imperiale conduse de contele Tilly, contingentele spaniole ale generalului Cordoba, și trupele Palatinatului protestant conduse de landgraful Georg Friedrich s-a soldat cu înfrângerea celor din urmă. Comandantul general al armatei Palatinatului protestant, contele Ernst von Mansfeld, a sosit prea târziu pentru a mai putea întoarce soarta bătăliei. Frederic al V-lea, acum fugar și pus sub interdict imperial datorită implicării lui în rebeliunea antihabsburgică din Boemia, a părăsit pentru a doua oară Palatinatul, Mansfeld s-a retras spre Alsacia iar oficial Palatinatul a fost ocupat de armata imperială.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După înăbușirea rebeliunii nobiliare cehe de la Muntele Alb de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, regele rebelilor, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, alături de o parte dintre suporterii lui au părăsit teritoriile Coroanei Cehe ale Habsburgilor. După un periplu prin Saxonia Frederic al V-lea a încercat să se adăpostească în Berlin, dar electorul de Brandenburg i-a pus în vedere să părăsească principatul în urma unui ordin de interdicție emis de împărat. La puțin după două luni de la victoria de la Muntele Alb, Ferdinand al II-lea a emis ordinul de confiscare a teritoriilor electorului de Palatin, Frederic al V-lea, ca urmare a implicării lui în rebeliunea nobililor cehi îndreptată împotriva dinastiei imperiale.

În urma înfrângerii armatei rebelilor Confederației Boemiene de către trupele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, în bătălia de la Muntele Alb, regele ales de nobilii rebeli, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, s-a refugiat din teritoriile Coroanei Cehe însoțit de o parte a suporterilor lui. Eșecul cauzei rebelilor cehi, îndreptată împotriva dinastiei imperiale, în care s-a implicat și principele protestant, a însemnat și eșecul acestuia în fața suzeranului său, împăratul Ferdinand al II-lea. Faptul că electorul fusese rege doar un singur an i-a lipit de nume sobriquet-ul de „regele iernii”. După ce a părăsit Praga în grabă, în urma victoriei taberei imperiale de la Muntele Alb, pe capul principelui a fost pusă o recompensă. Descrierea „făcută” fugarului era, de la sine înțeles, una fără nicio condescendență. „La câteva săptămâni după Muntele Alb, plăcuțe au apărut în Bruxelles și Viena oferind o recompensă pentru înmânarea de vești despre «un rege, care a fugit acum câteva zile - de vârstă adolescentă, roșcat, înălțime medie; cu strabism la unul dintre ochi, fără barbă sau mustață ce merită menționate; dispoziție nu foarte rea atâta timp cât un regat furat nu apare în calea lui - pe nume Frederic». Fugarul a fost ridiculizat rapid cu apelativul de «regele iernii» din cauza scurtimii domniei lui”.

După periplul prin Saxonia, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, s-a îndreptat înspre principatul de Brandenburg încercând să își găsească refugiu la Berlin. Era conștient de implicarea în rebeliunea nobililor cehi îndreptată împotriva împăratului Ferdinand al II-lea și, prin urmare, spera doar să găsească înțelegere din partea electorului de Brandenburg, însă acesta i-a refuzat găzduirea după ce a fost informat de riscurile la care se expune în cazul în care oferă asistență unui proscris. În același timp, Frederic al V-lea a primit sfaturi și din partea regelui Angliei, Iacob I, precum și din partea potențialilor aliați - Danemarca și Suedia - să consimtă la supunerea față de împăratul Ferdinand al II-lea. În definitiv, după înfrângerea de la Muntele Altb, rebeliunea nobiliară cehă fusese înfrântă iar Casa de Austria recăpătase controlul asupra Coroanei Cehe.

La sugestia principelui-elector al Saxoniei, Johann Friedrich, regele rebelilor cehi, Frederic al V-lea, era dispus să accepte suzeranitatea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg ca împărat al Sfântului Imperiu, dar doar în anumite condiții. Deși Confederația Boemiană a nobililor rebeli cehi al cărei rege Frederic fusese pentru scurt timp fusese înfrântă - iar Ferdinand al II-lea reluase controlul asupra Coroanei Cehe -, totuși, îndrăzneala lui Frederic de a negocia chiar și când nu prea mai era nimic de negociat le-a oferit „muniție” și ambiție suporterilor lui.

Condițiile pe care electorul Palatinului și fostul rege al rebelilor cehi, Frederic al V-lea, le-a pus împăratului Ferdinand al II-lea l-au uimit chiar și pe cel care încerca să negocieze ieșirea cât mai rezonabilă pentru Frederic al V-lea din conflictul cu împăratul: Johann Friedrich, electorul Saxoniei. El a fost uimit să vadă că Frederic al V-lea îi cerea împăratului, în schimbul recunoașterii acestuia drept împărat și suzeran, să accepte existența Confederației Boemiene, să ofere deplină libertate religioasă pentru nobilii necatolici din Coroana Cehă și să plătească pentru cheltuielile militare ale electoratului de Palatin. Evident, împăratul Ferdinand al II-lea nu a „gustat gluma” și a operat decizii drastice: i-a deposedat de fiefuri pe Frederic al V-lea și consilierii de încredere. „Ferdinand a reacționat prin punerea lui Frederic, Anhalt, Hohenlohe și Jagerndorf sub interdictul imperial pe 29 ianuarie 1621, deschizând calea spre confiscarea posesiunilor și titlurilor acestora. Frederic a devenit de-acum și mai inflexibil. Doar cu demnitatea rămasă, el a considerat că nu poate să își rupă promisiunile față de suporterii lui, dintre care cei mai mulți se găseau acum în exil. Singura lor speranță era să continue lupta”.

După ce împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, l-a deposedat pe Frederic al V-lea de fieful Palatinatului ca urmare a implicării lui de partea rebelilor cehi împotriva împăratului, acesta s-a îndreptat spre Provinciile Unite olandeze, căutând adăpost și ajutor în această zonă. Cristian din Anhalt, unul dintre oamenii de încredere ai electorului Frederic, deposedat și el de fiefurile deținute, s-a refugiat în Danemarca. Aici a primit azil din partea regelui Cristian al IV-lea cu condiția de a nu se implica în combinații politice care ar fi reaprins scânteia conflictului cu împăratul Ferdinand al II-lea. Într-un final, Cristian din Anhalt a făcut mutarea îndrăzneață de a se deplasa la Viena, unde a obținut iertarea din partea împăratului, în 1624. „Și-a petrecut ultimii șase ani din viață încercând să își salveze pământurile de consecințele războiului la a cărui declanșare a contribuit semnificativ”.

Alături de Cristian din Anhalt și von Hohenlohe, un alt colaborator al regelui rebelilor cehi, Frederic al V-lea, a obținut iertarea pentru implicarea în rebeliunea contra suveranului, din partea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Cum Frederic al V-lea, fostul rege al rebelilor cehi și elector de Palatin, se refugiase după un periplu mai lung în Provinciile Unite olandeze iar Coroana Cehă fusese recuperată de Habsburgi, susținătorii lui Frederic al V-lea din zona Palatinatului de Rin din Sfântul Imperiu s-au grupat în două tabere: cei care susțineau continuare luptei împotriva împăratului și recuperarea Coroanei Cehe și cei care insistau pe necesitatea acceptării suzeranității împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Cea de-a doua tabără vedea în această manieră - și cu medierea Angliei - drept singura variantă pentru Frederic al V-lea de a-și recupera drepturile asupra Palatinatului, drepturi care îi fuseseră luate de împărat din cauza rebeliunii antidinastice din Coroana Cehă la care electorul luase parte.

Cu o parte a foștilor consilieri reintrați în grațiile imperiale după ce au obținut iertarea lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, situația regelui rebelilor cehi, fostul elector de Palatin, Frederic al V-lea, era una complicată. Retras alături de soție, Elisabeta, fiica regelui Angliei Iacob I, în Provinciile Unite olandeze, Frederic al V-lea spera la o implicare a Angliei de partea lui în tentativa de a-și recupera electoratul de Palatin din Sfântul Imperiu, drept ce îi fusese abrogat prin decizia împăratului ca urmare a implicării lui în rebeliunea antihabsburgică. De menționat faptul că susținătorii lui Frederic al V-lea au operat în anii de după înfrângerea rebelilor de la Muntele Alb, pe tărâmul mitologiei, portretizând alegoric și întreținând la nivel simbolic lupta acestuia cu „răuvoitorii” Habsburgi. Referințele biblice erau, de asemenea, utilizate. „Propagandiștii Palatinatului au răspuns prezentării lui Frederic ca uzurpator de către Habsburgi propagând mitul unui rege legitim forțat pe nedrept într-un exil mizerabil. Comparațiile erau alăturate cu David și Goliat, cu Frederic luptându-se să-și recupereze teritoriul de origine ocupat de puternicii Habsburgi. Elisabeta și-a pierdut regatul, dar era încă «regina inimilor» suporterilor ei, într-un efort intenționat de a contracara înfățișarea ei promovată de Habsburgi, de «Elena a Germaniei», care a dus la angajarea țării într-un război distrugător. Înțelesul romantic al aventurii, cel de apărare al outsiderului, făcea apel la diplomații englezi și nobilii care compuneau sonete și, mai practic, care s-au alăturat forțelor rămase ale lui Frederic, ca voluntari”.

La scurt timp după înfrângerea Confederației Boemiene a nobililor rebeli cehi de către Habsburgi și fuga regelui acestora, Frederic al V-lea, electorul de Palatin, Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu s-a destrămat. Nimeni nu era dispus pentru moment să se asocieze în vreun fel cu unul dintre membrii alianței, Frederic al V-lea, în contextul în care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg pusese capăt rebeliunii din Coroana Cehă iar acum era pe urmele lui Frederic al V-lea pe care-l scosese în afara legii. Dintre posibilii aliați ai lui Frederic al V-lea, doar Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, era dispus să reia ostilitățile împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, într-o cauză care nu convergea în mod necesar cu dorințele electorului rebel.

În momentul în care electorul de Palatin, Frederic al V-lea, a acceptat propunerea rebelilor cehi de a le deveni rege, intrând în acest fel în coliziune cu împăratul depus de rebeli, Ferdinand al II-lea de Habsburg, membrii Uniunii protestante din Sfântul Imperiu s-au distanțat de politica electorului calvin, Frederic al V-lea, membru și el al Uniunii. Dincolo de afinitățile protestante sau nu, dincolo de ambițiile sau prieteniile la nivel local, împăratul împotriva căruia se răzvrătise electorul Palatinatului era suzeranul tuturor. Saxonia protestantă a luat partea împăratului în rebeliunea din Coroana Cehă, după câteva episoade de încercare de negociere a unei înțelegeri între împărat și Frederic al V-lea. Wurttemberg, de asemenea, s-a apropiat de liderii politici catolici din Imperiu, părăsind Uniunea protestantă.

Cristian al IV-lea, regele Danemarcei, având în vedere posesiunile germane pe care le deținea, era cel mai în măsură să asigure sprijin concret cauzei electorului de Palatin, Frederic al V-lea, înfrânt de armatele împăratului Ferdinand al II-le de Habsburg și urmărit acum de termenii juridici ai proscrierii aplicate asupra lui prin ordinul împăratului. Cu toate că, inițial, la contactele dintre cele două părți - după fuga lui Frederic al V-lea de la Praga, regele Danemarcei mai degrabă îl mustra decât să îl ajute -, ulterior a decis trimiterea a 5.000 de soldați spre sud, în posesiunile germane ale Danemarcei. Chiar și așa, congresul de la Segeberg ce s-a vrut un fel de alianță între Danemarca și Uniunea protestantă, congres la care a participat și Frederic al V-lea, nu s-a finalizat cu nicio măsură concretă de ajutor a electorului de Palatin. În parte, din cauza faptului că Suedia refuza să ia parte într-un război, momentan, împotriva Habsburgilor, Danemarca nu-și permitea un conflict deschis de una singură iar principii protestanți ai Uniunii erau mai degrabă convinși de justețea interdictului imperial asupra electorului Frederic decât de adevărul cauzei acestuia.

Momentul ales de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l declara în afara legii pe Frederic al V-lea, electorul de Palatin, și de a-i confisca fieful s-a suprapus destul de bine peste congresul organizat de membrii Uniunii protestante. Aceștia s-au reunit în aprilie 1621 pentru a discuta viitorul alianței și situația din Imperiu în lumina ultimelor evenimente: înfrângerea de către împărat a rebeliunii nobiliare cehe și a unuia dintre membrii Uniunii, electorul de Palatin. În aceste condiții, având în vedere victoria taberei imperiale, deposedarea electorului rebel de fiefurile deținute, prin ordinul lui Ferdinand al II-lea, și defectarea unora dintre membrii Uniunea protestantă nu și-a mai reînnoit carta de funcționare, semnalizând dizolvarea Uniunii în mai, același an.

Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, era singurul dintre aliații „de ocazie” ai regelui rebelilor cehi, Frederic al V-lea, care era dispus să reia ostilitățile împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, după evenimentele de la Muntele Alb. Contele Bucquoy a securizat, în numele împăratului, Moravia și Austria de Jos iar apoi s-a îndreptat spre Pressburg pentru a-l înfrunta pe Bethlen. Margraful de Jagerndorf era așteptat să facă joncțiune din Lusația Inferioară cu trupele principelui Transilvaniei la Kosice, Slovacia de astăzi, dar avansul electorului Saxoniei a blocat joncțiunea. În contextul asediului de la Neuhausel, generalul imperial Bucquoy a fost ucis într-o încăierare iscată în împrejurările colectării hranei necesare trupelor.

În ceea ce privește regatul Angliei, poziționarea lui Carol I Stuart față de cauza protestantă a lui Frederic al V-lea, elector de Palatin, a fost similară cu cea a predecesorului său, Iacob I. Constanta ezitare față de o implicare decisivă în problema din Sfântul Imperiu a fost, în cele din urmă, atenuată prin oferirea posibilității înrolării mercenarilor britanici sub drapel străin.

După ce contele Bucquoy, generalul armatei imperiale, trimis împotriva trupelor principelui Gabriel Bethlen a fost ucis, Maximilian Liechtenstein, numit la comanda armatei imperiale, nu a putut împiedica joncțiunea trupelor lui Bethlen cu cele ale margrafului de Jagerndorf. Asediul pe care l-au declanșat asupra Pressburg-ului, încercând să cucerească reședința Ungariei Habsburgice - Bratislava de astăzi - a fost un foc de paie, de vreme ce Bethlen nu avea resurse financiare pentru a plăti pe termen lung contribuția militară a margrafului de Jagerndorf. În același timp, retragerea unor contingente maghiare din corpul de oaste al principelui Bethelen, sătule de anii de conflict, coroborată cu creșterea forței armatei imperiale prin recrutările de soldați operate de Wallenstein, au dus la înclinarea balanței în favoarea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

În debutul anului 1622, după operațiunile militare desfășurate pe parcursul anului precedent, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a oferit principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, posibilitatea unei ieșiri din schemă amiabile, oferindu-i câteva concesii în rundele de negocieri. „Lui Bethlen i se permitea să păstreze cele 7 comitate din Ungaria de Sus (Slovacia modernă) oferite în ianuarie 1620, incluzând și Kassa [astăzi Kosice în Slovacia - n.n] lăsându-l pe Ferdinand doar cu 24 de comitate pe teritoriul Ungariei. Susținătorilor lui le-a fost oferită amnistia iar privilegiile religioase ale calvinilor unguri au fost confirmate. El a fost de asemenea pus în posesia ducatelor vacante sileziene de Oppeln și Ratibor, în timp ce Ferdinand a recunoscut efectiv independența Transilvaniei. În schimb, Bethlen a predat Coroana Sfântului Ștefan și a renunțat la titlul regal pe care și l-a arogat în august 1620”.

După înfrângerea rebeliunii nobiliare a cehilor de la Muntele Alb de armatele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și fuga regelui rebelilor, electorul protestant de Palatin, Frederic al V-lea, cauza protestantismului militant a acestuia a fost preluată de susținătorii săi din Palatinat. Trebuie menționat faptul că după deposedarea electorului, refugiat în Provinciile Unite olandeze, de fieful Palatinatului susținătorii lui s-au răspândit în teritoriile Sfântului Imperiu în așteptarea unui ajutor din partea regelui Angliei pentru reluarea luptei împotriva Habsburgilor. Figura care a însumat calitățile de lider al suporterilor electorului din exil a fost cea a contelui Ernst von Mansfeld.

Ernst von Mansfeld a coagulat în jurul lui simpatizanții electorului de Palatin, Frederic al V-lea, refugiat în Provinciile Unite olandeze, în urma înfrângerii de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în bătălia de la Muntele Alb. Provenit dintr-o familie nobiliară, dar fiind al 13-lea născut, perspectiva moștenirii pentru el a devenit neclară și, prin urmare, a îmbrățișat cariera militară ceea ce l-a propulsat în organigrama militară a Habsburgilor. Decorat de împăratul Rudolf al II-lea în contextul Războiului cel Lung cu Imperiul Otoman, Mansfeld a „făcut stânga-împrejur” după revocarea lui de la comandă - din motive de greșeli tactice personale - și s-a raliat taberei protestante din Sfântul Imperiu. Înnobilat de electorul Saxoniei, dar rămas catolic, Mansfeld a îmbrățișat cauza protestantă, dezvoltând în același timp o ură viscerală față de Habsburgi.

Implicarea contelui Ernst von Mansfeld în rebeliunea Confederației Boemiene împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, eveniment considerat drept debutul Războiului de Treizeci de Ani, s-a făcut de pe poziții oarecum independente. În anii operațiunilor militare din teritoriile Coroanei Cehe dintre cele două părți Mansfeld l-a sprijinit pe regele ales de rebeli, electorul de Palatin, Frederic al V-lea, dar a acționat de cele mai multe ori independent din punct de vedere militar. Acest lucru a fost dovedit în momentul în care, pus sub interdicție imperială pentru rebeliune alături de ceilalți lideri ai mișcării, Mansfeld l-a abordat discret pe contele Tilly din armata imperială în vederea încheierii unei înțelegeri separate și a posibilității obținerii unei amnistii din partea împăratului.

Activitatea contelui Ernst von Mansfeld de partea electorului de Palatin, Frederic al V-lea, în evenimentele din Coroana Cehă din anii 1618-1620 - rebeliunea nobiliară antihabsburgică - a continuat și după înfrângerea de la Muntele Alb și fuga electorului în Provinciile Unite olandeze. Sprijinul militar pe care l-a primit în continuare Mansfeld din partea suporterilor din Palatinat ai electorului Frederic l-a transformat pe conte într-un lider al cauzei protestante antiimperiale. „Asocierea apropiată a lui Mansfeld cu Frederic a consolidat fluxul de bani și miliții dinspre Palatinat și, de asemenea, dinspre grupul susținătorilor externi. Aceste câștiguri i-au oferit forța operațională a circa 15-20.000 de oameni, mai mare decât în cazul celorlalți suporteri palatini, dar dificultățile lui strategice erau mai mari dată fiind dispersarea teritoriilor Palatinatului”.

Exceptându-l pe Ernst von Mansfeld, cauza protestantă a electorului de Palatin, Frederic al V-lea, implicat în rebeliunea nobiliară cehă și înfrânt de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg la Muntele Alb, a fost susținută începând cu anul 1621 de o serie de landgrafi și margrafi din Sfântul Imperiu dintre care cei mai importanți au fost landgraful Moritz de Hessen-Kassel - după unele ezitări - și Georg Friedrich de Baden-Durlach. Cei care s-au mai alăturat din Sfântul Imperiu cauzei fostului rege al rebelilor cehi, Frederic al V-lea, au fost ducii de Weimar, Friederich și Wilhelm Ernst, urmați la scurt timp de un alt frate, Bernhard. Ei s-au deplasat în Boemia în primele luni ale anului 1621, încercând să oprească armatele imperiale să reia controlul complet asupra teritoriilor cehe după ce rebeliunea nobiliară fusese înfrântă de armatele împăratului Ferdinand al II-lea.

Dincolo de activismul politic protestant afișat de suporterii fostului elector de Palatin, Frederic al V-lea, de a continua lupta pentru cauza protestantă chiar împotriva suzeranului lor, împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, unul dintre motoarele continuării luptei și desfășurării pe mai departe a operațiunilor Războiului de Treizeci de ani a fost reprezentat de elemente concrete. După jumătatea secolului al XVI-lea trendul demografic în Sfântul Imperiu a fost unul ascendent iar în anii declanșării rebeliunii nobiliare din Boemia, doar de partea imperială au fost înrolați mai bine de 50.000 de soldați. Fondul uman era la fel de „bogat” și în dreptul protestanților iar acum că rebeliunea nobiliară din Boemia fusese înfrântă existau destul de mulți dornici de a se înrola în continuare în solda militară, alternativa fiind îngroșarea rândurilor celor fără ocupație.

După înfrângerea rebeliunii nobiliare din Boemia prin victoria de la Muntele Alb, încheindu-se astfel primul episod al Războiului de Treizeci de Ani, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a recăpătat ușor-ușor controlul asupra teritoriilor Coroanei Cehe pe parcursul anului 1621. În momentul în care electorul Saxoniei din Sfântul Imperiu i-a predat împăratului Silezia, în debutul anului 1622, dat fiind faptul că acesta asistase armata imperială în lupta împotriva rebelilor din Boemia, efectivele armatei imperiale erau cifrate la circa 35.000 de oameni. Însă, în paralel cu intensificarea eforturilor suporterilor electorului de Palatin din Sfântul Imperiu de a continua lupta pentru cauza protestantă, Spania era tot mai dezinteresată de conflictul din Sfântul Imperiu, dat fiind faptul că ostilitățile militare din Țările de Jos olandeze tocmai fuseseră reluate. Prin urmare, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg era tot mai dependent de trupele Ligii catolice din Sfântul Imperiu decât de soldați recrutați din fiefurile personale ale dinastiei.

După înfrângerea rebeliunii nobiliare din Boemia și încheierea primului episod din Războiul de Treizeci de Ani, la Muntele Alb în noiembrie 1620, pe parcursul anului următor împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a reluat controlul asupra teritoriile Coroanei Cehe. În debutul anului 1622, electorul Saxoniei din Sfântul Imperiu, cel care din poziția de vasal al împăratului l-a asistat militar în războiul împotriva rebelilor, i-a predat acestuia controlul asupra Sileziei și a ordonat demobilizarea armatei. În acest punct, efectivele de care dispunea împăratul, alături de trupele arhiducilor dinastiei, erau cifrate la circa 35.000 de oameni. „Împăratul avea încă 15-20.000 de soldați, dar aceștia erau complet ocupați cu lupta împotriva lui Bethlen. Arhiducele Leopold avea alți 6.000 în subordine în Alsacia, unde a primit întăriri de 9.000 de cazaci pentru vara anului 1622”.

În momentul în care suporterii cauzei protestante din Sfântul Imperiu și, în particular, cei ai fostului elector de Palatin și rege al rebelilor cehi - Frederic al V-lea - se răspândiseră în teritoriile Imperiului încercând constituirea unei coaliții împotriva împăratului, Spania, care asistase militar la confruntările din Boemia de partea împăratului, s-a distanțat de problemele din Imperiu. În fond, Habsburgii spanioli aveau propriile probleme, de vreme ce ostilitățile din Țările de Jos olandeze fuseseră reluate. Chiar dacă 11.000 de soldați sub generalul Cordoba fuseseră cantonați în zona Palatinatului Inferior pentru orice eventualitate Spania avea propriile interese iar operațiunile militare desfășurate în zona de contact dintre olandezi și teritoriile imperiale aveau de-a face, mai degrabă, cu izolarea și înfrângerea olandezilor dorite de spanioli decât cu asistența oferită împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg.

După pacificarea Coroanei Cehe și reluarea controlului de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg trupele imperiale au fost deplasate pentru punerea în aplicare a interdictului imperial: ca urmare a implicării în rebeliunea din Boemia a electorului de Palatin acesta fusese deposedat juridic de fiefurile Palatinatului. În iulie 1621, din ordinul împăratului, trupele bavareze s-au îndreptat spre Palatinatul de Sus în conjuncție cu trupele contelui Tilly care primise ordin să îl aducă în fața legii pe Ernst von Mansfeld, general al suporterilor Palatinatului, declarat proscris. Comanda armatei Ligii catolice a fost asumată în continuare de ducele Bavariei, Maximilian, cel care fusese la comandă și în anul anterior al reprimării rebeliunii din Boemia. Acum, interesul lui era de a-și maximiza câștigurile oferite de împărat, mai ales că la orizont se întrevedea posibilitatea de a deveni el unul dintre principii-electori ai împăratului, dat fiind faptul că dreptul electorului de Palatin, Frederic al V-lea, în acestă chestiune tocmai fusese anulat de împărat. În acest context s-a creat, alături de armatele Ligii catolice, încă un nucleu de armată în Sfântul Imperiu, favorabilă taberei imperiale și asumată de Ferdinand de Koln. Ea era plasată sub comanda unuia dintre asistenții generalului imperial Tilly, contele Anholt.

Prin ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Ernst von Mansfeld și trupele din subordine urmau să fie consemnate iar contele Mansfeld adus în fața curții imperiale pentru răzvrătire și implicare de partea rebelilor din Boemia împotriva împăratului. Cel în sarcina căruia a căzut acest ordin a fost contele Tilly, mâna dreaptă a ducelui Bavariei, Maximilian, din timpul operațiunilor de înăbușire a rebeliunii nobiliare din Boemia. Numai că Mansfeld era, dincolo de resursele deținute, un adversabil redutabil.

După înfrângerea armatelor rebeliunii nobiliare din Boemia, de la Muntele Alb, din toamna anului 1620, trupele contelui Ernst von Mansfeld au încercat să blocheze reluarea controlului asupra Coroanei Cehe de către armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. El și-a încartiruit 13.000 de oameni la Waidhaus, în Palatinatul de Sus, având grijă în același timp să supravegheze și o eventuală pătrundere a trupelor bavareze și ale Ligii catolice dinspre Amberg și Cham. Timp de 4 luni s-au consemnat lupte de uzură între soldații lui și cei ai contelui Tilly, desemnat de împărat să îl înfrângă pe Mansfeld, la Rozuadov. Poziția lui Tilly a avut de suferit din cauza faptului că ducele Bavariei, Maximilian, și-a retras o parte din trupe din confruntare, în scopul de a crea un alt corp de oaste poziționat la Straubing.

Imposibilitatea armatelor contelui Tilly și ale Ligii catolice conduse de ducele Bavariei, Maximilian, aflate în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, de a cuceri capitala electoratului Palatinatului de Rin - Heildelbeg - și de a-l anihila pe contele von Mansfeld în toamna anului 1621, l-a adus înapoi în schemă pe fostul elector, refugiat în Provinciile Unite olandeze, Frederic al V-lea. La Germersheim s-a produs întâlnirea, în aprilie 1622, între electorul fugar, pus sub interdict imperial după implicarea lui în rebeliunea nobiliară din Boemia, Mansfeld și susținătorii lui din zona Rinului. Ei erau deciși să continue lupta pentru cauza protestantă împotriva forțelor imperiale, reușind să ridice adițional 10.000 de soldați, în apropiere de Paderborn, banii fiind obținuți din valorificarea tezaurului episcopiei zonale.

La jumătatea lunii septembrie 1621, ducele Bavariei, Maximilian, și-a definitivat contingentul de armată la Straubing, de circa 15.000 de oameni, cu care s-a îndreptat spre pozițiile generalului Ernst von Mansfeld, aflat sub interdictul imperial. Cu armata generalului imperial Tilly în față, von Mansfeld a scăpat la limită dintr-o încercuire. Tilly a făcut joncțiunea cu ducele Bavariei, dar von Mansfeld printr-o manevră disperată a reușit să scape prin Nurnberg, în direcția Mannheim. Tilly a preluat controlul asupra Palatinatului de Sus în numele împăratului. „Palatinatul Superior s-a supus fără a mai continua rezistența, lăsându-i lui Tilly libertatea de a-l urmări pe Mansfeld. Maximilian era îngrijorat de faptul că Spania ar fi putut reține pentru sine întregul Palatinat Inferior și dorea să captureze măcar capitala Heildelberg de vreme ce era asociată cu titlul electoral. Mansfeld a scăpat de-a lungul Rinului, răvășind Alsacia Inferioară, abandonând teritoriul de la est lui Tilly. Boala și dezertările au redus forța armatei principale a Ligii la mai puțin de 12.000 de oameni și nu era posibilă cucerirea nici a Heildelbergului și nici a Mannheimului, în timp de Cordoba și spaniolii au eșuat și ei în a separa trupele britanice din Frankenthal”.

În toamna anului 1621 trupele Ligii catolice conduse de ducele Bavariei, Maximilian, și trupele contelui Tilly, ambele în serviciul împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, au respins armatele generalului generalului Ernst von Mansfeld înspre electoratul Palatinatului pe care, din ordin imperial, trupele Habsburgilor trebuiau să îl ocupe. Neavând forța necesară să asedieze capitala electoratului, Heildelberg, lucrurile au stagnat în iarna anului 1621. În primăvara următoare, suporterii cauzei protestante și în particular ai fostului principe de Palatin, Frederic al V-lea, au primit un puternic imbold în momentul în care „regele iernii” - însuși electorul Frederic - și-a făcut apariția din autoexilul olandez. El s-a întâlnit cu Mansfeld la Germersheim acolo unde au pus la cale contracararea atacurilor trupelor imperiale care ocupaseră deja Palatinatul de Sus.

În contextul în care Heildelberg-ul, capitala electoratului Palatinatului de Rin, rezista atacului armatelor imperiale ale lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, sub comanda contelui Tilly și ale ducelui Bavariei, electorul-fugar al Palatinatului, pus sub interdict imperial, s-a deplasat din Provinciile Unite olandeze unde se refugiase, prin Franța, la Gemersheim. Aici s-a întâlnit cu Ernst von Mansfeld, contele-general care luptase de partea electorului în episodul rebeliunii nobiliare din Boemia și în aprilie 1622 au pus la cale contramăsurile militare pentru a rezista tentativei de ocupare a Palatinatului de armata imperială. Aici au înrolat încă 10.000 de soldați sub comanda lui Mansfeld, beneficiind de valorificarea tezaurului episcopiei zonale.

Trupele imperiale ale contelui Tilly beneficiau în primăvara anului 1622 de circa 20.000 de soldați în pregătirea asediului reședinței electoratului Palatinatului de Rin, Heildelberg. În fruntea forțelor suporterilor Palatinatului se afla contele Ernst von Mansfeld, consolidat de alți 10.000 de soldați recrutați de dată recentă și de prezența electorului proscris, Frederic al V-lea, sosit din Provinciile Unite olandeze. Frederic și Mansfeld au trecut Rinul la Germersheim și au testat pozițiile lui Tilly, care era bine apărat la Wiesloch. În prima confruntare dintre cele două părți, rezultatul a fost o remiză cu pierderi de ambele părți. Tilly beneficia de soldați mai puțini iar pierderile trupelor imperiale au fost mai mari decât cele ale lui Mansfeld: circa 2.000 de oameni. Ușorul avantaj al armatei protestante a fost decis și de intervenția fostului elector de Palatin și rege al rebelilor din Boemia, Frederic al V-lea, care le-a adus aminte soldaților că au de „recuperat” onoarea pierdută la Muntele Alb, în urmă cu 2 ani, atunci când au fugit, practic, de pe câmpul de luptă.

După rezultatul indecis al primei confruntări dintre trupele imperiale ale contelui Tilly și cele ale lui Ernst von Mansfeld, susținut și de prezența fostului rege al rebelilor din Boemia și elector al Palatinatului - Frederic al V-lea - în sprijinul cauzei protestante și a celor doi au sosit întăriri, ceea ce a dus la ridicarea numărului soldaților de sub comanda lui Mansfeld la circ 30.000 de oameni. Tilly a fost salvat în ultimul moment, fiind în inferioritate numerică, prin deplasarea peste Rin a unui contingent de 5.000 de soldați spanioli trimiși în sprijinul contelui Tilly.

În momentul în care cei 5.000 de spanioli s-au deplasat peste Rin, la Weimpfen, în sprijinul trupelor imperiale ale Habsburgilor comandate de contele Tilly, Ernst von Mansfeld, aflat la comanda armatelor protestante din Palatinat a încercat să cucerească cetatea deținută de spanioli, Ladenburg, aflată pe drumul de la Heildelberg, capitala electoratului Palatinatului de Rin, și Mannheim. Într-o primă fază, generalul spaniol Cordoba a vrut să-și deplaseze oamenii spre Ladenburg, lăsând-l pe Tilly să-și „susțină” cauza singur pe câmpul de luptă. Numai că Tilly a reușit să-l convingă pe comandantul spaniol că Mansfeld nu va reuși să cucerească Ladenburg iar un atac conjugat al celor doi împotriva trupelor rămase pe loc ale Palatinatului, sub comanda landgraful Georg Friedrich, ar putea avea drept rezultat cucerirea completă a Palatinatului, sarcina trasată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg.

În noaptea de 5-6 mai 1622, la Wimpfen, trupele imperiale ale contelui Tilly consolidate de contingente spaniole conduse de generalul Cordoba se aflau în apropierea armatei protestante a Palatinatului, a unei părți a acesteia, sub comanda landgrafului Georg Friedrich. Atât ultimul cât și comandantul general al armatei protestante a Palatinatului, contele Ernst von Mansfeld aflat în căutare de hrană și într-o tentativă de cucerire a fortăreței Ladenburg - deținută de spanioli -, estimaseră greșit numărul de soldați pe care îi avea Tilly, nebănuind întăririle trimise peste Rin de spanioli.

Bătălia de langă Ober Eisesheim din mai 1622 dintre trupele imperiale conduse de contele Tilly, contingentele spaniole ale generalului Cordoba, și trupele Palatinatului protestant conduse de landgraful Georg Friedrich s-a soldat cu înfrângerea celor din urmă. Comandantul general al armatei Palatinatului protestant, contele Ernst von Mansfeld, a sosit prea târziu pentru a mai putea întoarce soarta bătăliei. Frederic al V-lea, fostul elector de Palatin, acum fugar și pus sub interdict imperial datorită implicării lui în rebeliunea antihabsburgică din Boemia, a părăsit pentru a doua oară Palatinatul, Mansfeld s-a retras spre Alsacia iar, oficial, Palatinatul a fost ocupat de armata imperială.

În 6 mai 1622, trupele imperiale ale Habsburgilor, conduse de contele Tilly, secondat de contingentul spaniol al generalului Cordoba, se aflau în fața segmentului de armată al Palatinatului protestant condus de landgraful Georg Friedrich. Acesta din urmă avea în minte un număr mai mic de adversari, nefiind la curent cu trecerea Rinului de către contingentul spaniol și atașarea lui la trupele contelui Tilly. Dar, după o scurtă confruntare, trupele Palatinatului au ajuns în coasta armatei imperiale, beneficiind și de barajul de artilerie și de protecția dealurilor din jurul locului bătăliei.

Trupele Palatinatului protestant conduse de Georg Friedrich au rezistat la Ober Eisesheim în fața armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de contele Tilly și secondat de detașamentele spaniole ale generalului Cordoba câteva ore bune în după-amiaza zilei de 6 mai 1622. Dar asaltul final al trupelor imperiale a pecetluit soarta bătăliei și a armatei lui Friedrich. „Superioritatea numerică și experiența într-un final au triumfat pe măsură ce cavaleria Ligii și cea spaniolă s-au regrupat și și-au respins oponenții de pe câmpul de bătălie până după-amiaza târzie a acelei zile. Infanteria a lansat un asalt final în jurul orei 7.00 p.m. pe linia de aprovizionare. În acel moment, unele vagoane cu praf de pușcă din spate liniei au explodat trimițând și mai mult fum pe cerul serii, creând mitul unei femei îmbrăcate în alb care îi împingea pe catolici spre victorie. În ciuda faptului că era compusă în principal din miliții, înfanteria din Baden a rezistat cu dârzenie, ultimul detașament predându-se la ora 9.00 p.m. Asaltul i-a costat pe Tilly și Cordoba 1.800 de morți, dar armata lui Georg Friedrich a încetat să mai existe. Un sfert dintre soldați au fost uciși ori capturați și jumătate dintre ei puși pe fugă, rămânând doar 3.000 ce s-au alăturat lui Mansfeld, care a capturat într-un final Ladenburg, pe 8 mai”.

În momentul în care armata imperială a Habsburgilor condusă de contele Tilly a înfrânt trupele Palatinatului lui Georg Friedrich, la Ober Eisesheim, în 1622, comandantul general al armatei Palatinatului de Rin, Ernst von Mansfeld, se afla cu o parte a armatei în căutare de hrană, fiind ocupat în același timp cu asedierea cetății Ladenburg, deținută de un contingent spaniol. La aflarea veștii înfrângerii trupelor lăsate la Eisesheim, Mansfeld a încercat să facă joncțiunea cu trupele ducelui Cristian de Brunswick, venind dinspre Alsacia, dar s-a izbit de opoziția landgrafului de Hessen-Darmstadt, simpatizant al taberei imperiale. După o scurtă descindere a lui Mansfeld în Hessen-Darmstadt, ducele Cristian și-a putut trece trupele prin teritoriile în cauză. În același timp, satisfăcut de ajutorul dat generalului imperial Tilly, în bătălia de la Ober Eisesheim, generalul Cordoba și-a retras contingentele spaniole peste Rin, în acord cu politica Spaniei care nu era interesată în această fază a conflictului, în mod direct, de situația din Sfântul Imperiu, mai ales că ostilitățile din Țările de Jos fuseseră reluate.

În același timp în care detașamentele spaniole ale generalului Cordoba se retrăgeau peste Rin, după ajutorul oferit armatei imperiale a contelui Tilly, generalul împăratului Ferdinand al II-le de Habsburg a primit întăriri consistente din partea unui alt general aflat în serviciul Spaniei, Caracciolo, ce a sosit cu regimentele din Boemia. Totalul armatei imperiale a contelui Tilly se cifra acum la 30.000 de oameni, fiind cea mai mare forță pe care o condusese până acum. Acest lucru i-a permis să efectueze o manevră îndrăzneață, deplasându-se de la sud de râul Main, înspre Frankfurt, acolo unde ducele Cristian de Brunswick își trecea trupele pentru a face joncțiunea cu armata lui Ernst von Mansfeld. Mansfeld a reușit să îi trimită ducelui întăriri, în jur de 5.000 de soldați, dar chiar și așa, în ajunul confruntării acesta era depășit într-un raport numeric de 2 la 1 în favoarea armatei imperiale.

În momentul în care trupele generalului Habsburgilor, Tilly, au ajuns la Hochst, ducele Cristian de Brunswick, aliat al generalului Ernst von Mansfeld în încercarea de a salva Palatinatul de Rin amenințat de ocuparea trupelor împăratului, era în plină operațiune de trecere a Main-ului pe un pod construit pentru acest scop. Bătălia care s-a desfășurat aici a fost hotărâtoare pentru soarta Palatinatului de Rin, fief de care fusese deposedat prin decizie imperială electorul Frederic al V-lea, iar cei care l-au susținut declarați în afara legii. Amestecul de panică și cavaleri care s-au înecat nefiind capabili să înoate au fost decisive pentru soarta bătăliei. „Podul Höchst s-a umplut cu care de aprovizionare și s-a prăbușit după ce doar 3.000 de oameni îl traversaseră. Cristian a ordonat cavalerilor lui să treacă râul înot, dar mulți dintre ei s-au înnecat. Dezordinea s-a accentuat odată cu apariția unui regiment de cavalerie de-al Ligii trimis special în acest scop. Castelul Hochst a rezistat până la ora 10.00 p.m, dar Cristian a pierdut ⅓ din armata lui, în timp ce mulți dintre supraviețuitori erau fără arme. Tilly a reparat podul și a continuat urmărirea spre sud în ziua următoare. Cristian i s-a alăturat lui Mansfeld care a pierdut alți 2.000 de oameni în timpul acoperirii retragerii comune înspre Mannheim. Restul trenului de bagaje a fost capturat, în timp ce cavaleria lui Cristian regreta excelentul hamei de Westfalia pierdut atunci când și-au aruncat ranițele de aprovizionare în încercarea de a scăpa”.

Bătălia de la Hochst a definitivat ocuparea electoratului Palatinatului de către armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Landgraful Georg Friedrich, înfrânt anterior, și-a demobilizat restul de armată căutând iertarea împăratului pentru ofensa adusă. Ernst von Mansfeld și ducele Cristian de Brunswick, cu trupele ce le-au rămas după dezastrul de la Hochst, s-au retras la Hagenau. Fostul elector al Palatinatului și rege al rebelilor cehi, Frederic al V-lea, ce sperase într-o reluare a luptei împotriva împăratului după eșecul din Boemia, la presiunile socrului său, regele Angliei Iacob I, i-a „reziliat” contractul lui Mansfeld de a-i duce la îndeplinire pe cale militară dorințele și s-a retras din „poveste”. Contele Tilly, comandantul armatei imperiale, a trimis un corp de oaste să-l urmărească în continuare pe Mansfeld, iar el a recucerit Ladenburg din mâinile garnizoanei lăsate acolo de Mansfeld. Semnul de exclamație a fost pus în momentul în care reședința Palatinatului, Heildelberg, și Mannheim au fost cucerite de Tilly în septembrie și noiembrie 1622. Ducele Bavariei, Maximilian, și comandantul trupelor Ligii catolice, favorabile împăratului, au ocupat Palatinatul Inferior, numind un guvernator în numele lui. Însă, din acest moment, lucrurile nu s-au calmat, acum că „rebelul” elector de Palatin - Frederic al V-lea - și suporterii lui fusese fuseseră pedepsiți, ci, de fapt, războiul s-a extins înspre nord-vestul teritoriile germane ale Sfântului Imperiu.

În urma înfrângerii de la Ober Eisesheim, trupele Palatinatului conduse de Ernst von Mansfeld combinate cu cele ale ducelui de Brunswick, Cristian, s-au retras spre Hagenau. Aici nu au staționat foarte mult deoarece un corp de oaste din armata imperială a Habsburgilor a plecat în urmărirea lor. Palatinatul de Rin a fost ocupat de trupele imperiale, ducele Bavariei, ca aliat al împăratului din Sfântul Imperiu, luându-și partea prin numirea unui apropiat în poziția de guvernator în Palatinatul Inferior. De la Hagenau, Mansfeld și ducele Cristian s-au retras prin Lorena, în zona Sedanului, urmăriți de cei 9.000 de cazaci sosiți din Polonia, prin intermediul împăratului Ferdinand al II-lea, în zona Palatinatului. Între Mansfeld și ducele de Brunswick au izbucnit conflicte în timpul retragerii, fiecare susținând că celălalt este vinovat pentru înfrângerea grea și pierderea Palatinatului în fața armatei imperiale. Mai mult, ei au fost aproape de un duel fizic.

Retragerea armatei protestante a Palatinatului condusă de Ernst von Mansfeld și corpul de oaste al ducelui Cristian de Brunswick din zona Heildelbelg, spre Hagenau, apoi spre Sedan și înspre zona de conflict a Spaniei cu Provinciile Unite olandeze a fost grea. Pierderile, mai ales prin dezertare, după înfrângerea în fața armatei imperiale, în decursul acestei retrageri au fost mari, cifrate de istorici la circa 11.000 de soldați. În acest punct, august 1622, von Mansfeld mai avea la dispoziție doar 6.000 de cavaleri și 8.000 de infanteriști. În drumul lor spre teritoriile olandeze, generalul spaniol Cordoba i-a interceptat la Fleurus, producându-le pierderi însemnate. Cu mari greutăți, după ce a pierdut o parte însemnată din trenul de bagaje și infanteriști, ducele a reușit să treacă spre Breda olandeză, alături de o parte a cavaleriei. Pentru el, însă, costurile au însemnat pierderea unei părți din brațul stâng. „Palatinii au pierdut toate bagajele, artileria și marea parte a infanteriei, dar mulți dintre cavaleri au reușit să ajungă la Breda în ziua următoare. Rănit, Cristian și-a văzut antebrațul stâng amputat, acompaniat pe muzică marțială, apoi el a emis o medalie comemorativă inscripționată Altera restat: «Încă îl am pe celălalt!»”.

După pierderea Palatinatului în detrimentul armatei imperiale trupele protestante ale suporterilor fostului elector de Palatin și rege al rebelilor din Boemia, Frederic al V-lea, conduse de Ernst von Mansfeld s-au îndreptat spre Breda. Trebuie menționat faptul că această fază a Războiului de Treizeci de Ani a coincis și s-a înmănușat cu reaprinderea conflictului din Țările de Jos, care dura deja de câteva decenii și pe care Spania se lupta să îl câștige. La fel ca Spania Provinciile Unite olandeze nu erau interesate de problemele și conflictele din Sfântul Imperiu în mod deosebit, dar s-au implicat tangențial, apoi direct, tocmai pentru a-și consolida propria politică. În acest moment, contele von Mansfeld, rămas „fără contract” după ce electorul fugar al Palatinatului, Frederic al V-lea, la constrângerea regelui Angliei Iacob I s-a dezis de aceasta, a fost antamat de olandezi ce l-au înzestrat militar și financiar și l-au trimis în Frisia de Est pentru a proteja garnizoana olandeză de la Emden. Din acest moment Războiul de Treizeci de Ani s-a extins înspre nord-vestul teritoriile germane ale Sfântului Imperiu.

Trimiterea lui Ernst von Mansfeld de la Breda înspre Frisia de Est, echipat cu trupe olandeze din partea Provinciilor Unite, alături de corpul de oaste palatină pe care îl mai avea la dispoziție, a deschis un nou front în Războiul de Treizeci de Ani. Provinciile Unite olandeze erau în plină constituire și deja erau angajate într-un conflict de câteva decenii cu Spania în zona Țărilor de Jos, prin urmare, orice ajutor era binevenit. Intenția autorităților calvine de la Breda de a-l înarma pe cel rămas fără cauză, contele von Mansfeld, era de a securiza Frisia de Est și de a bloca intențiile contelui luteran Enno al III-lea, din zona Emdem-ului. În momentul în care l-au trimis pe Mansfeld în zonă i-au transmis că populația locală va suporta costurile. „Plătit și reechipat de către olandezi, Mansfeld a mărșăluit de la Schenkenschans de-a lungul marginii vestice a Munsterului, în jos pe lângă Ems înspre Frisia de Est cu 6.000 de oameni la sfârșitul lunii octombrie din 1622[...]Emden a dorit ajutor, dar nu în felul acesta. Invazia lui Mansfeld a adus cu sine dezastrul. Folosindu-se de registrul de taxe, el a pus la cale un tip de jaf sistematic. Boom-ul schimburilor comerciale al Emdem-ului a fost întrerupt în mod abrupt în timp ce orașul a fost inundat de refugiații ce fugeau din zonele rurale”.

După înfrângerea trupelor Palatinatului conduse de contele Ernst von Mansfeld de către armata imperială și ocuparea Palatinatului, retragerea acestuia înspre Provinciile Unite olandeze l-au pus în situația a avea un nou „angajator”. La Breda i s-a pus la dispoziție un corp de oase și resurse financiare, oferindu-i-se ocazia de a continua războiului și, în același timp, de a sprijini cauza Provinciilor Unite, aflate de câteva decenii în conflict cu Spania în Țările de Jos. Trimis în Frisia de Est pentru a contracara liderii luterani din zonă, Mansfeld s-a așezat la Emdem, unde i s-a alăturat ulterior „tovarășul de drum” de la ultima bătălie împotriva armatei imperiale: ducele Cristian de Brunswick. Cei doi intenționau să continue războiul pentru cauza protestantă, beneficiind încă de destui suporteri din zona Palatinatului, dar în același timp, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a autorizat pe contele Tilly să întreprindă noi acțiuni militare în Sfântul Imperiu pentru a-i elimina pe cei doi.

După deplasarea lui Ernst von Mansfeld în Frisia de Est, beneficiind de ajutor din partea olandezilor de la Breda - olandezii crezând că în același timp lupta lui Mansfeld împotriva suporterilor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg va fi și o luptă pentru interesele lor de apărare - ducele Cristian de Brunswick i s-a alăturat acestuia. Între timp, după ce trupele imperiale conduse de contele de Tilly și ducele Bavariei, Maximilian, ocupaseră Palatinatul, al cărui fost elector, Frederic al V-lea, și suporterii lui se răzvrătiseră împotriva împăratului, avându-i ca intermediari pe englezi s-au desfășurat negocieri. Iacob I, regele Angliei și socrul electorului rebel, Frederic al V-lea, fiind conștient de implicarea regimentelor engleze de partea acestuia, spera la obținerea unor condiții blânde din partea împăratului pentru ginerele lui.

Cu toate că, după înfrângerea de la Ober Eisesheim, Frederic al V-lea, fostul elector de Palatin, se delimitase de armata protestantă a lui Ernst von Mansfeld care lupta împotriva armatei imperiale, prezența acestuia în Frisia de Est, cu sprijin olandez, reprezenta un motiv de neacceptat pentru împărat. Atunci când regele Angliei și socrul lui Frederic al V-lea, Iacob I, negocia în anul 1622 cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în tentativa de a obține termeni corecți pentru electorul rebel refugiat în Provinciile Unite olandeze, împăratul i-a replicat regelui Angliei că nu poate fi pace atâta timp cât Mansfeld încă are armată mobilizată, indicând legătura dintre acesta și electorul rebel.

În timp ce contele Tilly, comandantul armatei imperiale, primea susținere financiară din partea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și din partea Ligii catolice din Sfântul Imperiu în continuarea războiului pentru înfrângerea definitivă a armatelor lui Ernst von Mansfeld, susținător al cauzei protestante din Imperiu, ducele Cristian de Brunswick, aliat al generalului Mansfeld, a recrutat o armată de 21.000 de soldați. În această fază a Războiului de Treizeci de ani - suntem în anul 1623 - în linii generale conflictul era în cea mai mare măsură unul intern în care împăratul, după eliminarea rebeliunii din Boemia, pedepsirea regelui ales de rebeli - electorul Frederic al V-lea - prin preluarea Palatinatului de sub autoritatea electorului urmărea acum eliminarea forțelor contelui Mansfeld pe care s-a sprijinit mișcarea electorului Frederic. În acest punct, Mansfeld și ducele Cristian de Brunswick se deplasau cu trupele prin diferitele principate ale Sfântului Imperiu, urmăriți de armata imperială a contelui Tilly, iar grija centrală a principilor locali era de a-i împiedica să facă „prea mare gălăgie”, ferindu-se să le ofere sprijin împotriva împăratului. „Cristian al IV-lea[...] a trimis trupe daneze ca să-l țină la distanță pe Cristian de Bremen și pe Mansfeld în afara Oldenburgului. Cristian a fost salvat de fratele lui, Friedrich Ulrich, care și-a folosit influența din Cercul Saxoniei Inferioare pentru a-l angaja în martie cu sarcina de a menține neutralitatea timp de 3 luni. Banii și răgazul i-au permis să recruteze 21.000 de oameni din Halberstadt și Wolfenbüttel până în iunie. Electorul Johann Georg a mobilizat trupele din Saxonia Superioară în aprilie pentru a-l împiedica să se deplaseze către est”.

În februarie 1623 la Regensburg membrii Ligii catolice din Sfântul Imperiu au decis susținerea armatei imperiale conduse de contele Tilly, cu plata aferentă, pentru 15.000 de soldați pe care contele trebuia să îi țină mobilizați în tentativa de a-i elimina pe Mansfeld și pe aliatul lui, Cristian de Brunswick. În acest punct al Războiului de Treizeci de Ani, care avea încă un caracter predominant intern în Sfântul Imperiu, Franța s-a implicat neoficial, intenționând să blocheze politica Spaniei în Țările de Jos. 6.000 de soldați și bani i-au fost trimiși lui Mansfeld, în iunie 1623, totalul armatei acestuia fiind cifrată la 20.000 de oameni. Teritoriul din Frisia de Est în care olandezii îi permiseseră să se desfășoare devenea fizic neîncăpător pentru mărimea armatei acestuia.

În vara anului 1623, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg le-a oferit șansa celor doi comandanți ai armatelor protestante, Ernst von Mansfeld și Cristian de Brunswick, de a primi amnistia imperială pentru toate faptele de rebeliune de până atunci, oferindu-le și posesia asupra unor teritorii cu drept de uzufruct personal. Mai mult decât generoși și nesperați, poate, termenii împăratului au fost respinși de cei doi. Ducele de Brunswick și-a jucat cartea mult prea periculos, cerându-i împăratului amnistia și pentru mulți dintre ofițerii din preajma lui, nu doar pentru el. Împăratul a refuzat, știut fiind faptul că respectivii ofițeri nu erau altcineva decât comandanți refugiați din Boemia și care luaseră parte la rebeliunea nobiliară antihabsburgică. Se pare că unul dintre motivele care l-au îndemnat pe duce să își forțeze norocul și să respingă termenii împăratului au fost scrisorile unuia dintre liderii rebeliunii din Boemia - contele de Thurn - care, refugiat la Istanbul, scria că, în curând, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, va deschide un nou front în est împotriva împăratului.

În primăvara anului 1623 armata imperială condusă de contele Tilly se afla în zona Westfaliei din Sfântul Imperiu, apropiindu-se de urmele ducelui de Brunswick, Cristian. Un alt corp de oaste imperială se afla poziționat la sud de Westfalia. Contele Tilly a primit forțe proaspete în luna mai a aceluiași an, circa 8.000 de soldați, deplasându-se către Saxonia Inferioară. Din acest moment, armata lui Tilly se afla în apropierea celei protestante a ducelui iar confruntarea era inevitabilă. Pentru a-i întări poziția comandantului armatei imperiale, contele Tilly, împăratul Sfântului Imperiu a trecut peste autoritatea electorului de Saxonia și a ordonat populației ca în inevitabila ciocnire să ofere sprijin contelui Tilly. „La cererea lui Maximilian, Ferdinand a emis un ultimatum locuitorilor din Saxonia Inferioară pentru a-l ajuta pe Tilly în cazul în care Cristian refuza să se supună. Cavaleria lui Cristian s-a încăierat cu trupele imperiale în timp ce se deplasa la vest de Halberstadt pentru a bloca frontiera la Göttingen. Tilly a avansat iar Cristian în cele din urmă a rupt negocierile pe 16 iulie”.

În momentul în care trupele imperiale ale contelui Tilly s-au apropiat de armata ducelui Cristian de Brunswick, acesta din urmă s-a grăbit înspre Provinciile Unite olandeze, intenționând să scape de urmărirea armatei imperiale. Mai mult, el l-a contactat pe Ernst von Mansfeld, aliatul său din anul anterior - 1622 - din zona Palatinatului. Însă Mansfeld era destul de bine poziționat în Frisia de Est pentru a-și permite o ieșire din „bârlog” pentru ajutorarea ducelui. El trebuia să se descurce pe cont propriu. Cu aproximativ 50 de km înainte să atingă fortăreața olandeză de la Bredevoort, trupele ducelui de Brunswick au fost ajunse din urmă de armata imperială a contelui Tilly, la Stadtlohn, unde a avut loc bătălia.

La sfârșitul lunii iulie 1623 ducele Cristian de Brunswick se afla în plină deplasare cu armata din subordine înspre teritoriile Provinciilor Unite olandeze. Armata imperială a contelui Tilly se afla pe urmele acestuia. Ducele a trimis mesaje către Ernst von Mansfeld, aliatul lui din anul anterior al confruntărilor din zona Palatinatului împotriva trupelor Habsburgilor, de a i se alătura. Acesta însă era mult prea bine stabilit și își securizase pozițiile în Frisia de Est, iar o eventuală aventură l-ar fi expus riscurilor, mai ales că se afla și el sub interdictul imperial. Ducele de Brunswick a scăpat la limită de urmărirea armatei lui Tilly, la Greven, diferența dintre plecarea ducelui și sosirea contelui Tilly fiind de doar o jumătate de oră. Generalul imperial avea la dispoziție puțin peste 15.000 de infanteriști și 5.000 de soldați din trupele de cavalerie.

În momentul în care mai avea de străbătut 50 de km până la fortăreața olandeză de la Bredevoort, ducele Cristian de Brunswick, urmărit de armata imperială a contelui Tilly, și-a organizat ariergarda în așa manieră încât să fie capabilă să respingă un eventual atac al armatei imperiale în timp ce grosul armatei ducelui se retrăgea spre Bredevoort. Detașamentele croate ale lui Tilly l-au interceptat pe duce în momentul în care reușise să traverseze râul Vechta, la Stronfeld. După câteva ore de lupte ariergarda a reușit să traverseze și ea râul la Metelen, dar podul de traversare a rămas intact. Pe 5 august 1623, armata imperială a lui Tilly a trecut și ea Vechta, iar ducele Cristian și-a dispus două corpuri de oaste menite să oprească înaintarea armatei imperiale. Între locul în care se afla acum ducele de Brunswick cu grosul celor 15.000 de oameni pe care-i avea și Bredevoort mai erau 9 km de parcurs, dar situația nu era una care să îi dea prea multe speranțe. Artileria disponibilă era aproape ca și inexistentă iar mulți dintre oamenii lui erau recruți fără experiență „[...]mulți fără arme și care arătau deja semne de panică”.

În 6 august 1623, după câteva atacuri succesive flancurile armatei ducelui de Brunswick, Cristian, erau pe punctul de a ceda în fața armatei imperiale conduse de contele Tilly. Artileria poziționată de acesta decima infanteria ducelui protestant care a încercat două contratacuri, dar fără succes. Soldații contelui Tilly erau mult prea experimentați în comparație cu recruții din armata protestantă. Corpurile de oaste ale acestuia se dezintegrau unul câte unul în retragere spre Stadtlohn. Cei care rămâneau în urmă și implorau îndurare nu o găseau, cazacii și croații din armata imperială nefiind sensibili la ideea de prizonierat.

Dezastrul armatei protestante a ducelui Cristian de Brunswick a fost complet la Stadtlohn în fața armatei imperiale a contelui Tilly. Ducele, cu doar puțin peste 5.000 de soldați, a reușit să pătrundă în teritoriile olandeze, la Bredevoort, lăsând în mâna armatei imperiale provizii, muniție și prizonieri. Unii dintre prizonieri au fost eliberați ulterior doar după ce au promis că nu se vor mai revolta împotriva împăratului. „Tilly a pierdut 1.000 de oameni, morți și răniți[...]Cele mai multe dintre date indicau pierderile în vieți ale protestanților la circa de 6.000 alături de 4.000 capturați împreună cu o mare cantitate de muniții și cu întregul tren de bagaje cu excepția a două bagaje încărcate cu bani care au scăpat la timp, odată cu Cristian. Toate piesele de artilerie au fost luate și expuse la piața din Coesfeld. În jur de 1.000 de prizonieri s-au înrolat în armata lui Tilly, dar în curând au dezertat după ce au descoperit că acesta insista pe o disciplină mai consistentă decât cea cu care ei erau obișnuiți[...]După ce au promis cu nu vor mai ridica armele din nou împotriva împăratului ei au fost eliberați. Peste 60 de ofițeri de rang înalt, printre care 6 prinți și conți, au fost predați împăratului. Wilhelm de Weimar a fost ținut prizonier până în decembrie 1625. Fratele lui, Bernhard, a fost rănit, dar a reușit să scape. Pierderea atâtor ofițeri a făcut dificilă pentru Cristian sarcina de a recruta o nouă armată. Însoțit de 5.500 de supraviețuitori, el a intrat în serviciul Provinciilor Unite olandeze pentru 10 săptămâni, blamându-l pe nedrept pe Knyphausen pentru dezastru”.

După ce armata imperială a Habsburgilor condusă de contele Tilly în tandem cu armata Ligii catolice din Sfântul Imperiu cucerise electoratul Palatinatului, alungându-i deopotrivă pe Frederic al V-lea electorul fugar, cât și pe susținătorii militari ai acestuia - Ernst von Mansfeld și Cristian de Brunswick -, în cea de-a doua jumătate a anului 1623 armata imperială a primit ordin de a urmări trupele celor doi care, după înfrângerea și pierderea controlului asupra Palatinatului de Rin, s-au retras spre Provinciile Unite olandeze. După încă o ciocnire între armata imperială și trupele ducelui de Brunswick, capacitatea acestuia din urmă de a riposta militar a fost aproape anihilată. Mai rămânea în discuție însă armata lui Ernst von Mansfeld care era staționată în Frisia de Est.

În contextul în care armata imperială a Habsburgilor, condusă de contele Tilly, în tandem cu Liga catolică din Sfântul Imperiu, îl deposedaseră pe Frederic al V-lea și suporterii lui din Palatinatul de Rin de posesia asupra electoratului, Spania, care îl asistase militar pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg la înfrângerea rebeliunii nobiliare din Boemia, spera că va atrage armata imperială în conflictul din Țările de Jos. Mișcarea olandezilor de constituire a propriului stat și ieșirea de sub autoritatea spaniolă dura de câteva decenii iar Spania, în acest război cu intermitențe, avea nevoie de orice sprijin militar putea primi din partea Casei de Austria. Numai că, la sugestia ducelui Bavariei, Maximilian, împăratul a declinat oferta considerând că lupta lui împotriva rebelilor protestanți din Palatinat era un conflict distinct de lupta spaniolilor cu olandezii din Țările de Jos.

În campania de urmărire a trupelor protestante ale ducelui Cristian de Brunswick prin teritoriile Sfântului Imperiu, un corp din armata imperială a Habsburgilor condusă de contele Charles de Tilly a ajuns în zona Munsterului, cerând asistență financiară orașului pentru susținerea eforturilor de război ale împăratului împotriva rebelilor. Însă aici corpul de oaste imperială s-a lovit de rezistența locuitorilor care au închis porțile orașului și, prin urmare, comandanții i-au lăsat în voie pe soldați să jefuiască zonele rurale din jur. Locuitorii erau conștienți că ar fi trebuit să suporte costuri militare însemnate, asemenea celor din Westfalia. „Distrugerea numai din ducatul Westfaliei a ridicat de 6 ori „factura” impozitului anual”.

Indisponibilitatea orașelor din zona Munsterului de a oferi sprijin logistic armatei imperiale conduse de contele Tilly i-a creat mari bătăi de cap electorului Ferdinand de Koln care a interpretat gestul drept maniere de rebeliune. În cele din urmă, orașele mai mici au fost forțate să sprijine logistic armata imperială, findu-le impuse taxe prin deciziile Ligii catolice ce s-a reunit. Doar Munsterul a reușit să își păstreze carta de privilegii și statutul privilegiat, oferind în schimb asigurarea fermă că nu va oferi niciun fel de adăpost sau sprijin pentru suporterii protestanți care aveau vreo legătură cu fostul elector al Palatinatului, Frederic al V-lea, și comandanții acestuia, Ernst von Mansfeld și Cristian de Brunswick. În toamna târzie a anului 1623, contele Tilly, a făcut câteva încercări de a-l scoate pe Mansfeld cu armata din Frisia de Est, acolo unde se cantonase și își stabilise poziții destul de bine apărate, dar fără succes. Apoi, iarna nefiind un anotimp pentru operațiuni militare, generalul Tilly și-a demobilizat pe timpul iernii o parte dintre soldați.

În iarna anului 1623 situația s-a complicat pentru trupele protestante ale lui Ernst von Mansfeld, cantonate în Frisia de Est, Mansfeld fiind conștient că mai devreme sau mai târziu va trebui să se confrunte iarăși cu trupele imperiale după ciocnirile anterioare. Mulți dintre soldații pe care i-a trimis după localizarea unor surse de provizii au dezertat pur și simplu, iar cu resursele financiare pe care le avea la dispoziție sau mărunțișul pe care l-a primit de la Stările locale a putut ține cu el doar 4.500 de soldați. Între timp, pentru detașamentele imperiale ale contelui Tilly, ajunse în Hessen-Kassel, situația financiară și logistică era la fel de nesigură, trebuind să se descurce pe cont propriu, fără fonduri trimise de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Din acest moment, iar acest fenomen va fi definitoriu pentru Războiul de Treizeci Ani, pentru mai bine de un deceniu, se vor anunța costuri și distrugeri imense pe care le va suporta populația locală din principatele și ducatele Sfântului Imperiu, pe ale căror teritorii se găseau cantonate fie trupele imperiale, fie cele opozante.

În paralel cu desfășurările militare și ciocnirile dintre armata imperială și cele protestante de pe teritoriul Sfântului Imperiu din 1623 la frontiera de est a Imperiului, în zona de contact din exteriorul acestuia, Habsburgii se confruntau iarăși cu mișcările din Ungaria imperială ale principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Altfel spus, Războiul de Treizeci de Ani izbucnit odată cu rebeliunea nobiliară din Boemia, din 1618, se afla acum în faza unor războaie disparate, fără vreo conexiune puternică între ele, dar care, totuși, fac parte din seria de conflicte cu același numitor comun: dinastia Habsburgilor. Lupta Casei de Austria în est, în exteriorul teoretic al Sfântului Imperiu, în Ungaria imperială, cât și pe teritoriul Sfântului Imperiu împotriva suporterilor protestanți a fost elementul comun al acestei faze din Războiul de Treizeci Ani, una care are imaginea unor conflicte complet separate și totuși ele nu erau complet distincte. În acest punct al istoriei, generalul Wallenstein, care avea să devină unul dintre numele importante ale războiului în anii următori, a intrat în scenă, recrutând cazaci și trupe din Imperiu pe care le-a dispus către est. Bethlen i-a suprins însă la Hodonin fără provizii asigurate pe termen lung, ceea ce i-a silit să se organizeze rapid, dar cu mari riscuri. Asediul început de principele Transilvaniei a indus iarăși panica în reședința imperială, iar în rândul trupelor imperiale scene dramatice. „Viena a fost aruncată iarăși în panică. Ferdinand a luat în considerare fuga la Innsbruck, în timp ce lucrurile arătau așa de rău în interiorul Gödingului încât oamenii lui Wallenstein au fost reduși la situația de a-și consuma proprii cai”.

Debutul anului 1624 a adus încheierea unui armistițiu între împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg și principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. În definitiv, opțiunile principelui, pe termen mediu, nu erau unele cu prea mari speranțe. Calvinii olandezi au refuzat să se implice masiv împotriva împăratului, dat fiind că aveau propriile lupte de dus cu spaniolii în Țările de Jos, iar sultanul otoman de la Istanbul - Constantinopol - a considerat că prelungirea acordului cu împăratul și a relativei stări de liniște de la frontiera militară din Ungaria dintre cele două părți e un lucru mai înțelept. Prin urmare, i-a refuzat cererea lui Bethlen de a se implica în conflict. Cu principele Transilvaniei amăgit acum prin acest armistițiu în care i se ofereau condiții avantajoase, Ferdinand al II-lea și-a permis să își consolideze autoritatea în Ungaria imperială. A călătorit la Pressburg, Bratislava de astăzi, a impus un nou palatin care să îl reprezinte și a convins Stările nobiliare maghiare să îl accepte pe fiul său Ferdinand ca succesor al său. În același timp, abil, el le-a reconfirmat drepturile și libertățile confesionale nobililor protestanți, dar știa că acest lucru va fi temporar. Având în vedere că tabăra catolică recâștiga teren, știa că e o problemă de timp până când va reveni asupra acestei decizii.