- 1. Poziția Danemarcei asupra tulburărilor din Sfântul Imperiu
- 2. Intervenția regelui Cristian al IV-lea în Sfântul Imperiu și problema neutralității
- 3. Eșecul discuțiilor de pace dintre împăratul Ferdinand al II-lea și regele danez
- 4. Apariția generalului Albrecht von Wallenstein în orizontul războiului
- 5. Ferdinand al II-lea de Habsburg și recrutarea unei noi armate imperiale
- 6. Puterea și poziția generalului Wallenstein în arhitectura militară imperială
- 7. Resursele financiare și recrutarea militară
- 8. Viața soldatului din armata imperială în timpul Războiului de Treizeci de Ani
- 9. Relația dintre Albrecht von Wallenstein și comunitățile locale din Sfântul Imperiu
- 10. Armata imperială și distrugerile de la nivelul teritoriilor din Sfântul Imperiu
- 11. Pregătirile lui Wallenstein pentru intervenția împotriva trupelor daneze
Intervenția Regatului danez în Războiul de Treizeci de Ani
Apariția generalului Albrecht von Wallenstein pe scena istoriei
Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe ... scena istoriei în contextul pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Orfan, crescut de unul dintre unchii lui, fără mari rezerve din moștenirea primită, Wallenstein a devenit o sumă de contraste - răceală și exuberanță - dar acest nobil de condiție modestă din Boemia și-a forțat destinul în urma unei căsătorii cu o văduvă bogată. Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu și eșecul negocierilor dintre cele două părți l-au determinat pe Ferdinand al II-lea de Habsburg, suveranul Sfântului Imperiu, să aibă în vedere recrutarea unei noi armate, cea cantonată în Imperiu condusă de contele de Tilly și care dusese greul Războiului de Treizeci de Ani până atunci nu putea face față de una singură trupelor daneze și ai aliaților lor. În această a doua fază a războiului - implicarea Danemarcei - a apărut pe firmament și generalul Albrecht von Wallenstein care va deveni unul dintre personajele cele mai cunoscute ale războiului. Cu ajutorul lui au fost contractați zeci de mii de soldați în serviciul împăratului.citește mai mult
Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a produs în vara anului 1625. Deși Ernst von Mansfeld, comandantul trupelor Palatinatului de Rin, fusese alungat de armata imperială și se retrăsese în Frisia de Est, situația politică a Palatinatului nu fusese reglementată complet atâta timp cât fostul elector rebel, Frederic al V-lea, era încă în viață. Cauza lui era încă susținută de regele Angliei, în același timp și socrul său, speranțele englezilor fiind legate de un eventual succes împotriva împăratului prin implicarea danezilor în conflict. Deși pare la o primă vedere un conflict separat implicarea Danemarcei în Războiul de Treizeci de Ani este considerată parte a războiului mai larg prin această curea de transmisie reprezentată de existența și susținerea pe mai departe a cauzei fostului elector calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea.
1 din 5
Controlul asupra episcopatelor din nordul teritoriilor germane și situația lor neclară l-a determinat pe regele Cristian al IV-lea al Danemarcei să ia în considerare intervenția în Sfântul Imperiu. Posibilitatea de a prelua controlul asupra acestor teritorii în favoarea sa și a moștenitorilor săi era un aspect deloc de neglijat. Istoricii consideră ca intervenția regelui danez în Sfântul Imperiu și deschiderea Războiului de Treizeci de Ani către noi etape a avut puțin de-a face cu o mișcare de solidaritate protestantă față de cauza fostului elector de Palatin, Frederic al V-lea. Un alt motiv de intrare în conflict cu armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu era preocuparea regelui danez, Cristian al IV-lea, ca nu cumva suveranul Suediei să preia inițiativa și să atace el primul Sfântul Imperiu.
2 din 5
Momentul din mai 1625 în care regele danez a forțat și convins Adunarea Kreis-ului, Cercului, din Saxonia Inferioară de a-l alege pe postul vacant de colonel, ceea ce i-ar fi permis mobilizarea legală a armatei și intervenția în problemele episcopatelor vacante din zonă, a dus la complicații și la declanșarea, practic, a ostilităților dintre Danemarca și Sfântul Imperiu. Depunerea persoanei alese anterior, în martie, prin declararea nulității votului, trecerea delegaților de la adunarea respectivă de partea regelui danez și acceptarea conducerii acestuia au dus la antagonizarea conducătorilor din proximitate care au ales tabăra imperială, acțiunea regelui danez, în viziunea lor, fiind ilegală. În acest moment, Cristian a IV-lea, regele Danemarcei, folosea decizia Adunării Kreis-ului din teritoriile Saxoniei Inferioare ale Sfântului Imperiu de mobilizare a trupelor sub comanda lui ca pe o carte în negocierile cu împăratul Ferdinand al II-lea și cu generalul armatei imperiale, contele Tilly.
3 din 5
În momentul în care regele danez, Cristian al IV-lea, și-a manifestat intenția de a declanșa un război în Sfântul Imperiu împotriva trupelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, nobilimea daneză era extrem de reticentă față de o asemenea acțiune. Costurile destul de mari ale unei asemenea implicării pe termen lung le dădea bătăi de cap. Regele danez era incitat de a demara o asemenea manevră și datorită rezervelor financiare semnificative pe care le deținea, ceea ce nu îl făcea dependent de eventuale taxe suplimentare pe care ar fi trebuit să le negocieze cu nobilimea din regat. Însă, prevăzător, Cristian al IV-lea a considerat deloc de neglijat o eventuală alianță cu regele Angliei, Iacob I, care îi era în același timp și rudă - cumnat - în vederea încheierii unei alianțe pan-protestante împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Regele danez avea propriile interese în episcopatele din zona de contact a regatului danez cu Sfântul Imperiu dar „de fațadă” motivul invocat al intervenției în teritoriile Imperiului era susținerea cauzei fostului elector rebel al Palatinatului din Imperiu, Frederic al V-lea. Negocierile s-au desfășurat la Haga. „Realizând că un un conflict de durată ar avea nevoie de mai mult suport el a îmbrățișat ideea unei reînnoiri a apelului în numele lui Frederic către cumnatul său, Iacob I. Danemarca s-a alăturat negocierilor de la Haga din ianuarie 1625 pentru încheierea unei alianțe evanghelice. Sir Robert Anstruther, un vorbitor fluent de daneză, a anunțat o primă rată generoasă de subsidii britanice pentru luna iunie. Până atunci Cristian a adunat peste 20.000 de soldați în Holstein și a mobilizat o flotă de 30 de vase”.
4 din 5
Momentul care a accentuat decizia regelui Danemarcei, Cristian al IV-lea, de a declanșa un război împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, prin intervenția în teritoriile de la zona de contact dintre cele două entități politice a fost legat de alegerea într-un post vacant din Kreis-ul - Cercul - din Saxonia Inferioară pentru gradul de ofițer - colonel. Regele danez și-a prezentat candidatura la acest post, ceea ce i-ar fi permis mobilizarea legală a armatei pentru apărarea celor 7 episcopate vacante în discuție din Saxonia Inferioară. Alegerile au avut loc în martie 1625 - regele danez s-a prezentat pe sine drept un element care ar fi pus în aplicarea constituția imperială a Sfântului Imperiu în această chestiune și nimic mai mult - s-a soldat cu un eșec. Iritat că un alt personaj a fost ales, regele danez a forțat constituirea unei noi adunări în mai 1625, declararea nulității alegerii anterioare și forțarea propriei alegeri în postul de colonel al Kreis-ului.
5 din 5
După desfășurarea de forțe a regelui Danemarcei, Cristian al IV-lea, care a mobilizat trupe pe teritoriul Sfântului Imperiu în vara anului 1625, unii dintre ducii din zonă au trecut de partea împăratului, deși în mod tradițional erau opuși acestuia. „Trupele lui Cristian au trecut Elba imediat la vest de Hamburg și au înaintat spre Nienburg pe Weser, la începutul lui iunie[...]Nicio înțelegere certă nu a fost semnată la Haga iar el nu a îmbrățișat ideea alianței mai largi antihabsburgice decât în momentul în care a devenit izolat la sfârșitul anului 1625. Deja acțiunile lui stârniseră consternare în Saxonia Inferioară. Guelfii din Lüneburg [Guelfii și Ghibelinii erau cele două facțiuni rivale care susțineau în mod tradițional, deja de câteva secole, Papalitatea, respectiv pe împăratul Sfântului Imperiu- n.n] au condamnat decizia lui Friedrich Ulrich de a ceda conducerea Cercului. Ducele Georg, viitorul bunic al regelui George I al Marii Britanii, a renunțat la serviciul danez și s-a alăturat armatei imperiale ca parte a unei înțelegeri de a salva ducatul fratelui său mai mare, Celle, de confiscarea imperială”.
Intervenția și implicarea militară a regelui danez, Cristian al IV-lea, în zona Saxoniei Inferioare a ridicat în rândul contemporanilor o problemă, de fapt a readus în discuție o dilemă anterioară, cea a exercitării practice a autorității și jurisdicției pe teritoriul Sfântului Imperiu. Rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Coroana Cehă din anii 1618-1620 - primul episod al Războiului de Treizeci de Ani - deschisese această dilemă, unii dintre ducii din Dieta Sfântului Imperiu neștiind cum să se poziționeze față de problema dintr-un teritoriu administrat de facto de dinastia Habsburgilor de la Viena, dar care aparținea de jure de Sfântul Imperiu pe tronul căruia se afla împăratul Ferdinand al II-le de Habsburg. Discuția care se ridica în prim-plan era posibilitatea intrării sau nu în starea de neutralitate absolută pe care o puteau accesa ... - sau nu - ducii, conții și principii din Sfântul Imperiu față de o situația în care împăratul lor era implicat într-un teritoriu în care jurisdicția era exercitată exclusiv de suveran, fără implicarea Stărilor nobiliare din Imperiu.citește mai mult
1 din 6
Intervenția regelui danez, Cristian al IV-lea, în Sfântul Imperiu în vara anului 1625 a ridicat printre nobilii și elita politică din Sfântul Imperiu, de fapt a readus în discuție o dilemă juridică existentă din anii anteriori, cea a posibilității de intrare sau nu, legal vorbind, în starea neutralitate într-o situație în care era implicat suveranul lor, împăratul. Practic, dilema asupra căreia s-a perorat în contemporaneitate a fost cauzată de rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Coroana Cehă. Erau Stările nobiliare din Sfântul Imperiu datoare să intervină de partea împăratului într-un conflict dintr-un fief care era administrat personal de împărat - Coroana Cehă -, fără nicio implicare de facto din partea cancelariei imperiale, dar care era de jure parte constituantă a Sfântului Imperiu? Altfel spus, era posibilă în asemenea condiții starea de neutralitate?
2 din 6
Pătrunderea regelui danez, Cristian al IV-lea, cu trupele în Sfântul Imperiu a dus la reacția împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care a cerut Stărilor din Imperiu să se alinieze politicii de apărare a Imperiului, individual, fiecare dintre principatele și ducatele acestuia. Din perspectiva constituției imperiale și a împăratului ele nu erau în drept să refuze obligația de a apăra teritoriile Imperiului. „Ferdinand a ordonat Stărilor Imperiale să nu acorde ajutor danezilor și a emis un mandat pe 7 mai autorizând Liga să-i contreze pe inamicii Imperiului[...]Stările Imperiale erau încântate că se bucure de protecția Imperiului, dar erau deseori nu prea dornice să contribuie la costul acelei protecții, mai ales atunci când problemele se iveau departe de propriile teritorii. Tensiunea confesională a însemnat pur și simplu un motiv în plus de a nu participa la acest costuri. Refuzul protestanților de a contribui încă din 1618 a oprit brusc secesiunea iar liderii din Saxonia Inferioară și-au prezentat neutralitatea lor armată ca pe o modalitate de a menține pacea publică și, prin urmare, în conformitate cu dorințele împăratului. Dar pentru Ferdinand libertatea Imperiului avea întâietate față de cea a teritoriilor individuale ce nu erau libere să decidă momentul când vor să ajute”.
3 din 6
Ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg către principatele și ducatele din Sfântul Imperiu de a se opune ca o datorie și o obligație pătrunderii armatelor regelui danez Cristian al IV-lea pe teritoriul Imperiului a deschis o dilemă la nivelul conducătorilor laici din Imperiu. Spre exemplu, ducele Bavariei, Maximilian, nu contesta dreptul de suveran al împăratului de a dicta și ordona, numai că vedea aceste operațiuni filtrate prin intermediul unor discuții cu Stările din Imperiu și cu Dieta imperială.
4 din 6
Discuția pe care a deschis-o în rândul principilor electori și în cel al Stărilor nobiliare din Sfântul Imperiu ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a se opune militar pătrunderii armatelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea pe teritoriile Imperiului trebuie înțeleasă prin prisma unei dileme noi la care erau supuși conducătorii contemporani: posibilitatea sau nu de intrare în starea de neutralitate absolută. În teoria juridică, acest concept pe care îl înțelegem ca existent și valid astăzi, atunci nu exista deoarece teoria politică era centrată pe modelul creștin unde nu exista decât adevăr și neadevăr, iar neutralitatea față de o cerere a împăratului era percepută ab initio fără temei. „Conceptul modern de neutralitate nu exista în constituția imperială din secolul al XVII-lea sau în legea internațională ce rămâneau guvernate de morala creștină[...]Războiul era despre restaurarea dreptății presupunând automat că o parte avea dreptate și cealaltă greșea. Neutralitatea absolută nu putea fi susținută din punct de vedere moral, deoarece conținea existența indiferenței față de ambele părți. Un neutru tot trebuia să favorizeze cauza dreaptă prin, spre exemplu, permiterea trecerii trupelor sau oferirea de materiale de război și chiar trupe auxiliare. Aceste orientări reflectau așteptările de fapt ale beligeranților față de cei care își doreau să fie neutri. În mod natural, fiecare parte considera propria cauză ca fiind cea dreaptă, cerând cooperare în schimbul respectării integrității teritoriale și evitării forțării a neutrului de a deveni beligerant. Situația era în mod special dificilă pentru Stările Imperiale ce datorau fidelitate față de împărat care era clar un beligerant în prezentul conflict. După cum Tilly le spunea celor din Hessen «Se numește supunere, nu neutralitate. Stăpânul vostru este un prinț imperial al cărui stăpân mai mare este chiar împăratul»”.
5 din 6
Dacă în secolul al XVII-lea ideea de neutralitate absolută pe care o percepem astăzi - unul dintre clasicele exemple fiind Elveția - nu exista din punct de vedere legal și nici nu pute fi acceptat din punct de vedere moral, neutralitatea binevoitoare, în schimb, era accesibilă. Cazul Salzburg-ului care a refuzat să fie membru al Ligii catolice, tocmai pentru a-și demonstra neutralitatea față de Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu dar care, în același timp, a oferit arme și provizii armatei imperiale angrenate în conflict, este un astfel de exemplu. În sens invers, Strasbourgul nu era implicat oficial de partea protestanților dar permitea trupelor acestora să traverseze teritoriile lui. Orașele Hansei din nord, Hamburg, Lubeck și Bremen, de exemplu, erau mai atente la mișcările Danemarcei și extinderea puterii acesteia în detrimentul comerțului pe care îl operau ele, decât de puterea efectivă a împăratului. Ele își cumpărau, oferind sume de bani împăratului, dezlegarea de sarcinile obligatorii din cadrul Imperiului.
6 din 6
Asupra volatilității juridice a neutralității binevoitoare din Sfântul Imperiu din secolul al XVII-le stă exemplul Koln-ului, oraș imperial, catolic, dar care nu făcea parte din Liga catolică - refuzase, asemenea Salzburgului - dar își îndeplinea îndatoririle militare și financiare față de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Împăratul tolera, în sens invers, întregul flux de schimburi comerciale pe care Koln-ul le opera cu Provinciile Unite olandeze, atâta timp cât orașul știa să nu extindă aria și înspre rivalii direct implicați împotriva împăratului. Olandezii erau inamicii direcți ai Spaniei, nu ai Habsburgilor vienezi.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
- Asbach, Olaf; Schroder, Peter (editori), The Ashgate research companion to The Thirty Years’ War, Ashgate Publishing, Farnham, 2014
- Asch, Ronald G., The Thirty Years’ War. The Holy Roman Empire and Europe, 1618-1648, MacMillan Education, New York, 1997
- Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor. 1273 – 1918, Edit. Teora, București, 2000
- Bonney, Richard, The Thirty Years’ War 1618-1648, Osprey Publishing, Oxford, 2002
- Evans, Richard J.W; Wilson, Peter H., The Holy Roman Empire 1495-1806. A European perspective, Brill, Leiden, 2012
- Mortimer, Geoff, The origins of the Thirty Years War and the revolt in Bohemia, 1618, Palgrave MacMillan, 2015
- Parker, Geoffrey (edit.), The Thirty Years War, 2 edition, Routledge, London, 1997
- Walzer, Michael, Revoluția sfinților. Un studiu despre originea politicii radicale, Tact, Cluj-Napoca, 2013
- Wilson, Peter H., Europe’s Tragedy. A history of the Thirty Years War, Penguin Books, London, 2009