Intervenția Regatului danez în Războiul de Treizeci de Ani
Apariția generalului Albrecht von Wallenstein pe scena istoriei
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2018
Controlul asupra episcopatelor din nordul teritoriilor germane și situația lor neclară l-a determinat pe regele Cristian al IV-lea al Danemarcei să ia în considerare intervenția în Sfântul Imperiu. Posibilitatea de a prelua controlul asupra acestor teritorii în favoarea sa și a moștenitorilor săi era un aspect deloc de neglijat. Momentul din mai 1625 în care regele danez a forțat și convins Adunarea Kreis-ului, Cercului, din Saxonia Inferioară de a-l alege pe postul vacant de colonel, ceea ce i-ar fi permis mobilizarea legală a armatei și intervenția în problemele episcopatelor vacante din zonă, a dus la complicații și la declanșarea, practic, a ostilităților dintre Danemarca și Sfântul Imperiu.

Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe scena istoriei în contextul pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Orfan, crescut de unul dintre unchii lui, fără mari rezerve din moștenirea primită, Wallenstein a devenit o sumă de contraste - răceală și exuberanță - dar acest nobil de condiție modestă din Boemia și-a forțat destinul în urma unei căsătorii cu o văduvă bogată. Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu și eșecul negocierilor dintre cele două părți l-au determinat pe Ferdinand al II-lea de Habsburg, suveranul Sfântului Imperiu, să aibă în vedere recrutarea unei noi armate, cea cantonată în Imperiu condusă de contele de Tilly și care dusese greul Războiului de Treizeci de Ani până atunci nu putea face față de una singură trupelor daneze și ai aliaților lor. În această a doua fază a războiului - implicarea Danemarcei - a apărut pe firmament și generalul Albrecht von Wallenstein care va deveni unul dintre personajele cele mai cunoscute ale războiului. Cu ajutorul lui au fost contractați zeci de mii de soldați în serviciul împăratului.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg s-a produs în vara anului 1625. Deși Ernst von Mansfeld, comandantul trupelor Palatinatului de Rin, fusese alungat de armata imperială și se retrăsese în Frisia de Est, situația politică a Palatinatului nu fusese reglementată complet atâta timp cât fostul elector rebel, Frederic al V-lea, era încă în viață. Cauza lui era încă susținută de regele Angliei, în același timp și socrul său, speranțele englezilor fiind legate de un eventual succes împotriva împăratului prin implicarea danezilor în conflict. Deși pare la o primă vedere un conflict separat implicarea Danemarcei în Războiul de Treizeci de Ani este considerată parte a războiului mai larg prin această curea de transmisie reprezentată de existența și susținerea pe mai departe a cauzei fostului elector calvin al Palatinatului, Frederic al V-lea.

Controlul asupra episcopatelor din nordul teritoriilor germane și situația lor neclară l-a determinat pe regele Cristian al IV-lea al Danemarcei să ia în considerare intervenția în Sfântul Imperiu. Posibilitatea de a prelua controlul asupra acestor teritorii în favoarea sa și a moștenitorilor săi era un aspect deloc de neglijat. Istoricii consideră ca intervenția regelui danez în Sfântul Imperiu și deschiderea Războiului de Treizeci de Ani către noi etape a avut puțin de-a face cu o mișcare de solidaritate protestantă față de cauza fostului elector de Palatin, Frederic al V-lea. Un alt motiv de intrare în conflict cu armata imperială a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg din Sfântul Imperiu era preocuparea regelui danez, Cristian al IV-lea, ca nu cumva suveranul Suediei să preia inițiativa și să atace el primul Sfântul Imperiu.

Momentul din mai 1625 în care regele danez a forțat și convins Adunarea Kreis-ului, Cercului, din Saxonia Inferioară de a-l alege pe postul vacant de colonel, ceea ce i-ar fi permis mobilizarea legală a armatei și intervenția în problemele episcopatelor vacante din zonă, a dus la complicații și la declanșarea, practic, a ostilităților dintre Danemarca și Sfântul Imperiu. Depunerea persoanei alese anterior, în martie, prin declararea nulității votului, trecerea delegaților de la adunarea respectivă de partea regelui danez și acceptarea conducerii acestuia au dus la antagonizarea conducătorilor din proximitate care au ales tabăra imperială, acțiunea regelui danez, în viziunea lor, fiind ilegală. În acest moment, Cristian a IV-lea, regele Danemarcei, folosea decizia Adunării Kreis-ului din teritoriile Saxoniei Inferioare ale Sfântului Imperiu de mobilizare a trupelor sub comanda lui ca pe o carte în negocierile cu împăratul Ferdinand al II-lea și cu generalul armatei imperiale, contele Tilly.

În momentul în care regele danez, Cristian al IV-lea, și-a manifestat intenția de a declanșa un război în Sfântul Imperiu împotriva trupelor împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, nobilimea daneză era extrem de reticentă față de o asemenea acțiune. Costurile destul de mari ale unei asemenea implicării pe termen lung le dădea bătăi de cap. Regele danez era incitat de a demara o asemenea manevră și datorită rezervelor financiare semnificative pe care le deținea, ceea ce nu îl făcea dependent de eventuale taxe suplimentare pe care ar fi trebuit să le negocieze cu nobilimea din regat. Însă, prevăzător, Cristian al IV-lea a considerat deloc de neglijat o eventuală alianță cu regele Angliei, Iacob I, care îi era în același timp și rudă - cumnat - în vederea încheierii unei alianțe pan-protestante împotriva împăratului Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Regele danez avea propriile interese în episcopatele din zona de contact a regatului danez cu Sfântul Imperiu dar „de fațadă” motivul invocat al intervenției în teritoriile Imperiului era susținerea cauzei fostului elector rebel al Palatinatului din Imperiu, Frederic al V-lea. Negocierile s-au desfășurat la Haga. „Realizând că un un conflict de durată ar avea nevoie de mai mult suport el a îmbrățișat ideea unei reînnoiri a apelului în numele lui Frederic către cumnatul său, Iacob I. Danemarca s-a alăturat negocierilor de la Haga din ianuarie 1625 pentru încheierea unei alianțe evanghelice. Sir Robert Anstruther, un vorbitor fluent de daneză, a anunțat o primă rată generoasă de subsidii britanice pentru luna iunie. Până atunci Cristian a adunat peste 20.000 de soldați în Holstein și a mobilizat o flotă de 30 de vase”.

Momentul care a accentuat decizia regelui Danemarcei, Cristian al IV-lea, de a declanșa un război împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, prin intervenția în teritoriile de la zona de contact dintre cele două entități politice a fost legat de alegerea într-un post vacant din Kreis-ul - Cercul - din Saxonia Inferioară pentru gradul de ofițer - colonel. Regele danez și-a prezentat candidatura la acest post, ceea ce i-ar fi permis mobilizarea legală a armatei pentru apărarea celor 7 episcopate vacante în discuție din Saxonia Inferioară. Alegerile au avut loc în martie 1625 - regele danez s-a prezentat pe sine drept un element care ar fi pus în aplicarea constituția imperială a Sfântului Imperiu în această chestiune și nimic mai mult - s-a soldat cu un eșec. Iritat că un alt personaj a fost ales, regele danez a forțat constituirea unei noi adunări în mai 1625, declararea nulității alegerii anterioare și forțarea propriei alegeri în postul de colonel al Kreis-ului.

După desfășurarea de forțe a regelui Danemarcei, Cristian al IV-lea, care a mobilizat trupe pe teritoriul Sfântului Imperiu în vara anului 1625, unii dintre ducii din zonă au trecut de partea împăratului, deși în mod tradițional erau opuși acestuia. „Trupele lui Cristian au trecut Elba imediat la vest de Hamburg și au înaintat spre Nienburg pe Weser, la începutul lui iunie[...]Nicio înțelegere certă nu a fost semnată la Haga iar el nu a îmbrățișat ideea alianței mai largi antihabsburgice decât în momentul în care a devenit izolat la sfârșitul anului 1625. Deja acțiunile lui stârniseră consternare în Saxonia Inferioară. Guelfii din Lüneburg [Guelfii și Ghibelinii erau cele două facțiuni rivale care susțineau în mod tradițional, deja de câteva secole, Papalitatea, respectiv pe împăratul Sfântului Imperiu- n.n] au condamnat decizia lui Friedrich Ulrich de a ceda conducerea Cercului. Ducele Georg, viitorul bunic al regelui George I al Marii Britanii, a renunțat la serviciul danez și s-a alăturat armatei imperiale ca parte a unei înțelegeri de a salva ducatul fratelui său mai mare, Celle, de confiscarea imperială”.

Intervenția și implicarea militară a regelui danez, Cristian al IV-lea, în zona Saxoniei Inferioare a ridicat în rândul contemporanilor o problemă, de fapt a readus în discuție o dilemă anterioară, cea a exercitării practice a autorității și jurisdicției pe teritoriul Sfântului Imperiu. Rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Coroana Cehă din anii 1618-1620 - primul episod al Războiului de Treizeci de Ani - deschisese această dilemă, unii dintre ducii din Dieta Sfântului Imperiu neștiind cum să se poziționeze față de problema dintr-un teritoriu administrat de facto de dinastia Habsburgilor de la Viena, dar care aparținea de jure de Sfântul Imperiu pe tronul căruia se afla împăratul Ferdinand al II-le de Habsburg. Discuția care se ridica în prim-plan era posibilitatea intrării sau nu în starea de neutralitate absolută pe care o puteau accesa - sau nu - ducii, conții și principii din Sfântul Imperiu față de o situația în care împăratul lor era implicat într-un teritoriu în care jurisdicția era exercitată exclusiv de suveran, fără implicarea Stărilor nobiliare din Imperiu.

Intervenția regelui danez, Cristian al IV-lea, în Sfântul Imperiu în vara anului 1625 a ridicat printre nobilii și elita politică din Sfântul Imperiu, de fapt a readus în discuție o dilemă juridică existentă din anii anteriori, cea a posibilității de intrare sau nu, legal vorbind, în starea neutralitate într-o situație în care era implicat suveranul lor, împăratul. Practic, dilema asupra căreia s-a perorat în contemporaneitate a fost cauzată de rebeliunea nobiliară antihabsburgică din Coroana Cehă. Erau Stările nobiliare din Sfântul Imperiu datoare să intervină de partea împăratului într-un conflict dintr-un fief care era administrat personal de împărat - Coroana Cehă -, fără nicio implicare de facto din partea cancelariei imperiale, dar care era de jure parte constituantă a Sfântului Imperiu? Altfel spus, era posibilă în asemenea condiții starea de neutralitate?

Pătrunderea regelui danez, Cristian al IV-lea, cu trupele în Sfântul Imperiu a dus la reacția împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care a cerut Stărilor din Imperiu să se alinieze politicii de apărare a Imperiului, individual, fiecare dintre principatele și ducatele acestuia. Din perspectiva constituției imperiale și a împăratului ele nu erau în drept să refuze obligația de a apăra teritoriile Imperiului. „Ferdinand a ordonat Stărilor Imperiale să nu acorde ajutor danezilor și a emis un mandat pe 7 mai autorizând Liga să-i contreze pe inamicii Imperiului[...]Stările Imperiale erau încântate că se bucure de protecția Imperiului, dar erau deseori nu prea dornice să contribuie la costul acelei protecții, mai ales atunci când problemele se iveau departe de propriile teritorii. Tensiunea confesională a însemnat pur și simplu un motiv în plus de a nu participa la acest costuri. Refuzul protestanților de a contribui încă din 1618 a oprit brusc secesiunea iar liderii din Saxonia Inferioară și-au prezentat neutralitatea lor armată ca pe o modalitate de a menține pacea publică și, prin urmare, în conformitate cu dorințele împăratului. Dar pentru Ferdinand libertatea Imperiului avea întâietate față de cea a teritoriilor individuale ce nu erau libere să decidă momentul când vor să ajute”.

Ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg către principatele și ducatele din Sfântul Imperiu de a se opune ca o datorie și o obligație pătrunderii armatelor regelui danez Cristian al IV-lea pe teritoriul Imperiului a deschis o dilemă la nivelul conducătorilor laici din Imperiu. Spre exemplu, ducele Bavariei, Maximilian, nu contesta dreptul de suveran al împăratului de a dicta și ordona, numai că vedea aceste operațiuni filtrate prin intermediul unor discuții cu Stările din Imperiu și cu Dieta imperială.

Discuția pe care a deschis-o în rândul principilor electori și în cel al Stărilor nobiliare din Sfântul Imperiu ordinul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a se opune militar pătrunderii armatelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea pe teritoriile Imperiului trebuie înțeleasă prin prisma unei dileme noi la care erau supuși conducătorii contemporani: posibilitatea sau nu de intrare în starea de neutralitate absolută. În teoria juridică, acest concept pe care îl înțelegem ca existent și valid astăzi, atunci nu exista deoarece teoria politică era centrată pe modelul creștin unde nu exista decât adevăr și neadevăr, iar neutralitatea față de o cerere a împăratului era percepută ab initio fără temei. „Conceptul modern de neutralitate nu exista în constituția imperială din secolul al XVII-lea sau în legea internațională ce rămâneau guvernate de morala creștină[...]Războiul era despre restaurarea dreptății presupunând automat că o parte avea dreptate și cealaltă greșea. Neutralitatea absolută nu putea fi susținută din punct de vedere moral, deoarece conținea existența indiferenței față de ambele părți. Un neutru tot trebuia să favorizeze cauza dreaptă prin, spre exemplu, permiterea trecerii trupelor sau oferirea de materiale de război și chiar trupe auxiliare. Aceste orientări reflectau așteptările de fapt ale beligeranților față de cei care își doreau să fie neutri. În mod natural, fiecare parte considera propria cauză ca fiind cea dreaptă, cerând cooperare în schimbul respectării integrității teritoriale și evitării forțării a neutrului de a deveni beligerant. Situația era în mod special dificilă pentru Stările Imperiale ce datorau fidelitate față de împărat care era clar un beligerant în prezentul conflict. După cum Tilly le spunea celor din Hessen «Se numește supunere, nu neutralitate. Stăpânul vostru este un prinț imperial al cărui stăpân mai mare este chiar împăratul»”.

Dacă în secolul al XVII-lea ideea de neutralitate absolută pe care o percepem astăzi - unul dintre clasicele exemple fiind Elveția - nu exista din punct de vedere legal și nici nu pute fi acceptat din punct de vedere moral, neutralitatea binevoitoare, în schimb, era accesibilă. Cazul Salzburg-ului care a refuzat să fie membru al Ligii catolice, tocmai pentru a-și demonstra neutralitatea față de Uniunea protestantă din Sfântul Imperiu dar care, în același timp, a oferit arme și provizii armatei imperiale angrenate în conflict, este un astfel de exemplu. În sens invers, Strasbourgul nu era implicat oficial de partea protestanților dar permitea trupelor acestora să traverseze teritoriile lui. Orașele Hansei din nord, Hamburg, Lubeck și Bremen, de exemplu, erau mai atente la mișcările Danemarcei și extinderea puterii acesteia în detrimentul comerțului pe care îl operau ele, decât de puterea efectivă a împăratului. Ele își cumpărau, oferind sume de bani împăratului, dezlegarea de sarcinile obligatorii din cadrul Imperiului.

Asupra volatilității juridice a neutralității binevoitoare din Sfântul Imperiu din secolul al XVII-le stă exemplul Koln-ului, oraș imperial, catolic, dar care nu făcea parte din Liga catolică - refuzase, asemenea Salzburgului - dar își îndeplinea îndatoririle militare și financiare față de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Împăratul tolera, în sens invers, întregul flux de schimburi comerciale pe care Koln-ul le opera cu Provinciile Unite olandeze, atâta timp cât orașul știa să nu extindă aria și înspre rivalii direct implicați împotriva împăratului. Olandezii erau inamicii direcți ai Spaniei, nu ai Habsburgilor vienezi.

În vara anului 1625 Războiul de Treizeci de Ani a intrat într-o nouă fază, cea a „internaționalizării” lui, prin intervenția Danemarcei în conflict. Dintr-o problemă de reglaj constituțional și confesional din cadrul frontierelor Imperiului problema a devenit una de exercitare a autorității pe teritoriul acestuia, aspect în care s-a implicat și Danemarca. Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg îl avea, ca tactică de manevră și răspuns rapid, pe generalul Tilly rămas cu armata în Imperiu încă din anii anteriori ai luptei cu trupele Palatinatului protestant. Prin intermediul electorului de Saxonia s-au purtat negocieri între cele două părți înaintea ciocnirilor propriu-zise, dar fără niciun rezultat. Pe o altă rută diplomatică, regele Cristian al IV-lea al Danemarcei, la Haga, a semnat o înțelegere cu reprezentanții Angliei prin care a primit un puternic suport financiar și militar. De asemenea, generalul Ernst von Mansfeld, cel care luptase pentru cauza Palatinatului în anii anteriori în disputa cu trupele împăratului, s-a reactivat și el.

În momentul în care trupele regelui danez, Cristian al IV-lea, au pătruns în Sfântul Imperiu situația armatei suveranului Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de contele Charles de Tilly nu era una extraordinară. Condiția de înzestrare și de recrutare era una la cote minime, fiind încă în refacere după confruntările cu trupele suporterilor Palatinatului de Rin din anii 1622-1623. Mai mult, Spania care participase cu trupe auxiliare la efortul de război al împăratului împotriva rebelilor din Palatinat, își retrăsese detașamentele spre Țările de Jos, acolo unde războiul cu Provinciile Unite olandeze își consuma un nou episod din serialul vechi de câteva decenii. Amestecarea intereselor regelui danez cu sprijinul pe care l-a primit din partea nobililor din Saxonia Inferioară i-a impus prudență împăratului. Saxonii trebuiau să fie fideli împăratului, dar Ferdinand al II-lea a evitat să îi aducă la ordine, fiind conștient de forța de moment a acestora combinată cu cea a regelui Cristian al IV-lea al Danemarcei.

După pătrunderea armatelor regelui danez în Sfântul Imperiu în vara anului 1625, ceea ce a dus la intrarea Războiului de Treizeci de Ani într-o nouă fază, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a încercat pe cale diplomatică - nereușind - să tempereze situația în timp ce armatei imperiale conduse de contele Charles de Tilly, staționată în Imperiu, i s-a ordonat mobilizarea. Acesta a blocat trecerile peste Wesser de la Höxter și Holzminden, oprindu-i înaintarea către sud regelui danez. Ducele Bavariei, Maximilian, conducătorul Ligii catolice din Imperiu, asemenea acțiunilor din ultimii ani, s-a situat de partea împăratului, având informații că regele Danemarcei plănuiește reactivarea Uniunii protestante din Sfântul Imperiu.

În momentul în care trupele daneze ale regelui Cristian al IV-lea, intrate în Sfântul Imperiu, se aflau față în față cu armata imperială a contelui Tilly, în iulie 1625, un eveniment învăluit încă nedezvăluit complet a dus la sistarea iminentei ciocniri dintre cele două părți. „Tilly avea doar 18.000 de oameni, ceilalți fiind lăsați cu Anholt pe Rinul Inferior în cazul în care Mansfeld ataca dinspre Republica Olandeză. El a rămas la vest de Weser, în Westfalia, în timp ce regele Cristian și-a concentrat forțele pe malul opus, la Hameln, spre nord. El a călătorit în jurul Hameln-ului pe 30 iulie, inspectându-i apărarea. Presupus beat, el a căzut de pe cal într-un șanț de 7 metri și și-a pierdut cunoștința. Cu toate că s-a recuperat, el a căzut într-o depresie care a durat două luni. Cât de serioasă a fost această problemă rămâne neclar, de vreme ce accidentul i-a oferit scuza de a continua negocierile atât cu împăratul cât și cu potențialii lui aliați de la Haga. Majoritatea nobililor din Saxonia Inferioară au profitat de oportunitate pentru a-și retrage contingentele în timpul acestor discuții, în timp ce danezii s-au retras la Verden în august”.

Electorul Saxoniei, Johann Friedrich, a intermediat discuțiile dintre împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, suzeranul său, și regele Cristian al IV-lea al Danemarcei care pătrunsese cu trupele pe teritoriul Imperiului în vara anului 1625. La Brunswick, electorul a expus pretențiile împăratului ca regele danez să se retragă înapoi în Danemarca, el fiind dispus să respecte termenii Acordului de la Augsburg din 1555 prin care erau garantate drepturile politice și confesionale ale Stărilor protestante din Imperiu. În timp ce Habsburgii spanioli insistau pe lângă Ferdinand al II-lea să facă tot posibilul să nu declanșeze noi confruntări suplimentare, Cristian al IV-lea, în timpul negocierilor de la Brunswick a jucat extrem de tare și sus, cerând împăratului nici mai mult nici mai puțin decât să ordone armatei imperiale condusă de contele Tilly să se retragă de pe poziții - adică din teritoriile Imperiului, semnalizând de facto o cedare a autorității Habsburgilor asupra acestora - și, mai mult, să ordone dizolvarea Ligii catolice. Evident, Ferdinand al II-lea nu a fost de acord cu termenii regelui danez.

Poziția de forță exprimată de regele danez, Cristian al IV-lea, în negocierile cu împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, de la Brunswick din 1625 avea la bază încrederea și, mai ales, promisiunile pe care le obținuse din partea unor terțe părți în negocierile purtate în paralel, la Haga. Spectrul reactivării lui Ernst von Mansfeld, adversarul armatei imperiale din anii precedenți și care luptase pentru cauza Palatinatului de Rin, a devenit palpabil. Mai mult, cu subsidii din Anglia și din partea olandezilor, regele danez și-a permis să-i reactiveze și pe alți margrafi care luptaseră de partea Palatinatului împotriva taberei imperiale în anii precedenți. Generalul Tilly și armata imperială erau într-o poziție dificilă în acest moment. „Anglia a promis 30.000 de lire pe lună la care olandezii au adăugat 5.000 de lire printr-o convenție semnată pe 9 decembrie. Între timp Mansfeld și-a mutat cei 4.000 de supraviețuitori înspre Cleves din moment ce Breda a căzut în mâinile spaniolilor. Lui i s-au alăturat alții 2.000 de britanici și 4.000 de recruți germani, francezi și olandezi, în timp ce ducele Cristian a recrutat trei regimente de cavalerie. Împreună ei au mărșăluit peste nordul Westfaliei pentru a se alătura danezilor în octombrie. Tilly nu avea forță să-i oprească sau să cucerească Nienburgul pe Weser. Armata lui a pierdut 8.000 de oameni din cauza bolii și lipsei de provizii și a reușit să ocupe doar o singură poziție la estul râului, la Calenburg, pe 3 noiembrie. Orizontul subsidiilor promise de anglo-olandezi l-a determinat pe Cristian al IV-lea să angajeze foști suporteri ai Palatinatului, precum margraful Georg Friedrich și frații de la Weimar, pentru a recruta mai mulți germani, în timp ce alți 8.000 de britanici au sosit pe parcursul anului 1626, inclusiv regimentul scoțian al lui Donald MacKay[...]”.

Discuțiile de la Haga dintre regele danez, Cristian al IV-lea, și reprezentanții Angliei, Provinciilor Unite olandeze și cei ai principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, de pe parcursul anului 1625 au dus la realizarea sau măcar la premisele realizării unei alianțe antihabsburgice de mare anvergură. Cei mai optimiști dintre aceștia estimau că lovitura provocată de trupele daneze, deja aflate în Sfântul Imperiu, la care se alăturau acum trupe și subsidii engleze și olandeze în tandem cu atacul dinspre est al principelui Bethlen nu va putea fi suportată de armata imperială a contelui Tilly. Numai că pe spiritul schimbător al lui Bethlen nu se baza nimeni în mod real, având în vedere de câte ori schimbase taberele. De fapt, trimișii lui au fost ridiculizați la Haga de Mauriciu de Nassau, liderul Bredei olandeze, care se întreba serios dacă Bethlen chiar există[sîc!]. Regele danez nu a mai așteptat finalizarea discuțiilor de armistițiu cu împăratul, fiind forțat să facă publică coaliția antihabsburgică de la Haga, în martie 1626, atunci când la orizontul confruntărilor militare, de partea împăratului își făcea apariția cel care avea să devină unul dintre cele mai cunoscute nume legate de acest subiect - Războiul de Treizeci de Ani -, generalul Albrecht von Wallenstein.

Una dintre cele mai cunoscute și mai controversate figuri ale Războiului de Treizeci de Ani, Albrecht von Wallenstein, și-a făcut intrarea pe scena istoriei în contextul pătrunderii armatelor regelui danez, Cristian al IV-lea, în teritoriul Sfântului Imperiu și reacția ordonată de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Orfan, crescut de unul dintre unchii lui, fără mari rezerve din moștenirea primită, Wallenstein a devenit o sumă de contraste - răceala și exuberanță - dar acest nobil de condiție modestă din Boemia și-a forțat destinul în urma unei căsătorii cu o văduvă extrem de bogată. Ulterior, el s-a alăturat taberei imperiale și a devenit unul dintre beneficiarii transferului de proprietăți operate de Habsburgi ca pedeapsă în dreptul nobililor din Boemia ce s-au răzvrătit împotriva autorității imperiale și care au fost înfrânți la Muntele Alb. A doua lui căsătorie a dus la consolidarea relației lui cu dinastia imperială și a reprezentat momentul în care a devenit unul dintre personajele de încrederea pentru dinastia imperială.

Originar dintr-o familie de nobili de condiție modestă din Boemia, Albrecht von Wallenstein și-a datorat ascensiunea unui cumul de oportunitate, munca și contrastul dintre talentul de a-și afișa șarmul atunci când situația o impunea și lipsa completă de scrupule și răceala cu care îi trata pe cei din jur. Acest mix a creat în jurul lui Wallenstein una dintre cele mai controversate imagini care se degajă din întregul Război de Treizeci de Ani. Destul de cumpătat în ceea ce privește băutura și alimentația, Wallenstein nu a fost ocolit de gută de care se pare că deja suferea în 1620. Mai mult, disconfortul i-a fost accentuat și de sechelele cu care a rămas după o infecție puternică la care a fost expus, cauzată de malarie, în deceniul anterior. Calvin prin formația primară Wallenstein s-a convertit la catolicism în momentul în care a intrat în serviciul Habsburgilor, în contextul Războiului cel Lung cu Imperiul Otoman.

Ascensiunea lui Wallenstein s-a produs în momentul în care s-a căsătorit cu o văduvă bogată din Coroana Cehă, moartea acesteia lăsându-i o mică avere: 400.000 de florini. El a urma cariera militară, devenind colonel în armata Stărilor din Moravia, dar a schimbat părțile în momentul în care rebeliunea nobiliară de la Praga a izbucnit împotriva Habsburgilor. El a trecut de partea împăratului Ferdinand al II-lea în contul căruia a recrutat două regimente. În momentul în care rebeliunea nobiliară a fost înfrântă la Muntele Alb iar trupele imperiale au fost mutate înspre Palatinatul de Rin pentru a-l ocupa și alunga trupele rebelilor palatini, Wallenstein a rămas în Boemia unde, alături de Karl Dietrichstein, șeful Comisiei imperiale pentru judecata rebelilor cehi, a participat la exproprierea și transferul de terenuri ce aparținuseră rebelilor renegați. Aici a fost unul dintre momentele în care Wallenstein și-a rotunjit serios averea, el fiind unul dintre beneficiarii acestor transferuri de proprietăți.

Anturarea lui Albrecht von Wallenstein în cercul puterii imperiale a lui Ferdinand al II-lea a devenit mai pregnantă în momentul în care acesta i-a oferit un împrumut de 1.6 milioane de florini pentru eforturile sale de război cu rebelii cehi și cu armatele protestante ale Palatinatului din Sfântul Imperiu. Wallenstein era în posesia unor fonduri financiare importante datorită unei moșteniri din prima căsătorie și din proprietățile care i-au revenit în Boemia după exproprierea nobililor rebeli cehi și transferul fiefurilor lor către oamenii fideli împăratului. „Cu trezoreria goală, Ferdinand și-a plătit creditorii cu demnități, ridicând domeniile lui Wallenstein la statutul de ducat de Friedland, în martie 1624. Legăturile lui cu elita Habsburgilor au fost întărite prin intermediul celei de-a doua căsătorii, cu Isabella Katharina, fiica mai mică a contelui Harrach, un membru din Consiliul Privat Imperial și un membru al «facțiunii spaniole» din jurul sfătuitorului de încredere al lui Ferdinand, Eggenberg”.

Intervenția Danemarcei în Sfântul Imperiu și eșecul negocierilor dintre cele două părți, l-au determinat pe Ferdinand al II-lea de Habsburg, suveranul Sfântului Imperiu, să aibă în vedere recrutarea unei noi armate, cea cantonată în Imperiu condusă de contele de Tilly și care dusese greul Războiului de Treizeci de Ani până atunci nu putea face față de una singură trupelor danezilor și ai aliaților lor. În această a doua fază a războiului - implicarea Danemarcei - a apărut pe firmament și generalul Albrecht von Wallenstein care va deveni unul dintre personajele cele mai cunoscute ale războiului. Cu ajutorul lui au fost contractați zeci de mii de soldați.

După o carieră militară în serviciul Stărilor din Moravia și apoi o trecere de partea împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Albrecht von Wallenstein a devenit unul dintre personajele exponențiale ale taberei imperiale începând cu cea de-a doua fază a Războiului de Treizeci de Ani ce a debutat prin pătrunderea trupelor regelui danez în Sfântul Imperiu. Wallenstein deja fusese ridicat la gradul de general pentru servicii aduse împăratului pe plan militar în anii rebeliunii din Coroana Cehă. Contactul dintre împărat și general a devenit tot mai puternic, pe de-o parte datorită rezervelor financiare pe care acesta le deținea - putând fi o sursă de încredere pentru un împrumut - și pe de altă parte datorită contextului favorabil.

Împăratul se sprijinise în ultimii ani tot mai mult, pe lângă armata imperială, și pe cea a Ligii catolice din Sfântul Imperiu de sub autoritatea ducelui Bavariei, Maximilian. În schimbul ajutorului oferit de Maximilian, împăratul l-a recompensat cu teritorii din Palatinatul rebelilor, ocupate de trupele fidele împăratului, și cu titlul de elector transferat din dreptul Palatinatului. Însă împăratul devenea iritat de îndrăzneala tot mai insistentă a ducelui bavarez și, în contextul atacului danezilor asupra Sfântului Imperiu, ducele Maximilian îi reproșa o serie de aspecte împăratului, ceea ce l-a determinat pe Ferdinand al II-lea să privească în rândul al doilea de potentați financiar din cercul elitei imperiale. Iar acolo l-a identificat pe Albrecht von Wallenstein cu care a început negocieri pentru constituirea unei armate noi, de la bază.

În toamna anului 1625, când Războiul de Treizeci de Ani intrase în cea de-a doua fază prin atacul Danemarcei asupra Sfântului Imperiu, generalul Albrecht von Wallenstein devenea oficial comandantul unei armate recrutate la ordinul și sub directa autoritate a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg. Contactul dintre acesta și contele Charles de Tilly care avea deja trupe fidele împăratului în subordine în Sfântul Imperiu, dar care erau trupele Ligii catolice și prin urmare sub autoritatea ducelui bavarez, au fost de la bun început reci. De fapt, Wallenstein a ținut să-i precizeze din start lui Tilly că el va colabora cu acesta pentru înfrângerea inamicilor împăratului numai de pe poziții de egalitate și nu de subordonare. Pe împărat nu l-a deranjat atitudinea noului general din subordine dată fiind apropierea lui Tilly de ducele Bavariei, Maximilian, cel care avea față de împărat cereri politice tot mai îndrăznețe.

În vara anului 1625 împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a decis să se sprijine tot mai puțin pe trupele Ligii catolice de sub autoritatea ducelui Bavariei - Maximilian - și conduse de generalul Tilly, pentru a nu mai fi condiționat de necesitatea oferirii unor recompense ulterioare față de acesta - oricum, ducele obținuse teritorii în Palatinat precum și titlul de elector - și s-a orientat spre un alt membru al cercului elitei imperiale, extrem de potent financiar, generalul Albrecht von Walenstein. În urma negocierilor generalul a primit sarcina de a recruta 6.000 de cavaleri și 18.000 de soldați de infanterie. Armatei ce urma să fie condusă de acesta în numele împăratului în disputele cu danezii care pătrunseseră în Sfântul Imperiu, suveranul i-a adăugat alți 2.000 de soldați aduși din Tirol, alături de alți 12.500 retrași din Ungaria Habsburgică. În acest teritoriu, la frontiera militară cu Imperiul Otoman și cu turbulentul principe al Transilvaniei, Gabriel Bethlen, Ferdinand al II-lea a lăsat preventiv cantonate alte trupe: circa 16.000.

La începutul anului 1626 generalul Wallenstein și-a stabilit cartierul general al armatei recrutate în numele împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, la Aschersleben, în apropiere de Halberstadt. Cu noile recrutări efectuate de contele Tilly, cele două armate din Sfântul Imperiu în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg se cifrau la circa 70.000 de soldați în anul în curs. Mărimea celor doua armate, o creștere semnificativă față de anii anteriori ai Războiului de Treizeci de Ani, a fost dictată de adversarul cu care se confrunta acum împăratului: regele danez, Cristian al IV-lea. Mai mult, în octombrie același an Ernst von Mansfeld, generalul disident stabilit în Frisia de Est și care luptase în anii anteriori de partea Palatinatului împotriva împăratului, s-a reactivat și el, în conjuncție cu trupele daneze. Armata lui Mansfeld a pătruns în Silezia, silindu-l pe Wallenstein să trimită un contingent de oaste în zonă pentru a-l bloca.

Generalul Albrecht von Wallenstein, cea mai nouă „stea” militară în ascensiune a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, a primit de la împărat aprobarea să recruteze o armată al cărei total se putea ridica la 70.000 de soldați. Numai că generalul, în dorința de a-i administra o înfrângere severă noului dușman al Sfântului Imperiu, regele Danemarcei Cristian al IV-lea care pătrunsese cu armatele în zona Saxoniei Inferioare din Imperiu, intenționa să ridice miza și să ceară derogare împăratului de a mai recruta soldați care să ridice totalul armatei la o cifră impresionantă: 100.000 de soldați. O armată de asemenea dimensiuni devenea problematică și pentru împărat, mai ales pentru controlul ei în cazul în care generalul ar fi decis la un moment dat că are alte planuri, dar împăratul a încuviințat după ce Wallenstein a întreprins o vizită la reședința Habsburgilor din Viena.

Statutul generalului Albrecht von Wallenstein în organigrama militară a Habsburgilor a fost interpretată, ne referim la forma clasică a tezelor istorice, în cheia unor puteri extrem de mari pe care le avea generalul, mărginite și limitate doar de către împăratul Ferdinand al II-lea. Raporturile nu au fost însă întocmai în acest fel - cel puțin nu în primii ani de conducere militară ai generalului - el fiind membrul unui angrenaj militar de care, oricât ar fi dorit, nu ar fi putut face abstracție. Însă, e adevărat, caracterul lui ambițios și cu apetit pentru tensionarea lucrurilor i-au adus destul de multă „presă rea” în rândul elitei militare a Habsburgilor. La acest raport între Wallenstein și ceilalți generali imperiali a contribuit și statutul diferit al acestuia, fiind posesorul unei averi mult peste ceea ce avea orice alt general din slujba Habsburgilor, de unde și larga lui autonomie de acțiune.

Caracterul ambițios al generalului Wallenstein i-a creat destul de multe animozități, transformate în tensiuni și apoi în dușmănii acestuia printre generalii împăratului Sfântul Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg. Acest lucru se datora și în parte situației celorlalți generali, mulți dintre ei de condiție nobilă, față de ascensiunea rapidă prin ierarhia gradelor militare a lui Wallenstein. Apoi, poate cel mai important aspect, autonomia largă de care se bucura acesta, în cele mai multe dintre situații fiind răspunzător doar în fața suveranului, l-au transformat într-un personaj invidiat de ceilalți conducători militari ai Habsburgilor. Iar dacă la acest complex adăugăm și faptul că deținea o avere cu mult peste ceea ce posedau ceilalți generali din slujba Habsburgilor, ne puteam da seama cum invidia generalilor față de Wallenstein s-a transformat rapid în dușmănie și apoi dispreț.

Posibilitatea generalului Albrecht von Wallenstein de a-și numi proprii ofițeri din corpul armatei sale funcționa ca o autonomie de care nu se bucurau ceilalți generali ai Habsburgilor dar care era, totuși, subiect al verificării imperiale în defintiv. În orice moment, unii dintre acești ofițeri puteau fi revocați de împărat. Dar odată cu anii 1627-1628 Wallenstein a dobândit tot mai multă autonomie în procesul de recrutare al soldaților din subordinea sa. Formal, aceste numiri erau subiectul unei aprobări a împăratului, dar personalitatea generalului și faptul că devenise unul dintre creditorii împăratului prin recrutarea de soldați din fonduri proprii, i-au oferit o largă autonomie în schema elitei imperiale, spre deosebire de ceilalți generali. Acest lucru a fost vizibil atunci când reușea destul de ușor să își facă acceptați oamenii în posturile de ofițeri, spre exemplu, cazul unui ofițer protestant. Wallenstein îi punea, de multe ori, în poziția de subcontractori ai săi. „În ciuda negărilor lui, Wallenstein decreta numirile în mod clar bazându-se pe propria autoritate începând cu anul 1627 și a întâmpinat rezistență firavă la alegerile lui pe posturile de colonel, mai ales după conferința de la Bruck acolo unde a obținut dreptul de a numi și adepți ai protestantismului. Unul dintre primii a fost Arnim, un nobil luteran din Brandenburg, numit în ianuarie 1627 și care servise pentru Suedia, Polonia și Mansfeld. Un om de o abilitate semnificativă, Arnim era deja mareșal în aprilie 1628 și al doilea ca rang sub comanda lui Wallenstein. Mulți ofițeri scoțieni, englezi și irlandezi au intrat de asemenea în acest moment în serviciul imperial. Wallenstein a numit de asemenea și valoni vorbitori de franceză, cel mai cunoscut fiind contele Merode care a devenit principalul lui subcontractor, recrutând cel puțin 74 de companii până în 1629, atunci când a înregistrat în armată alți 2.500 de soldați”.

Împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg numea generalii din fruntea armatei imperiale iar din 1628 lui Albrecht von Wallenstein i s-a permis să își aleagă în mare măsură ofițerii subordonați. Acesta era un semn al autonomiei pe care împăratul i-a acordat-o lui Wallenstein, într-o epocă în care numirile în fruntea detașamentelor și ale regimentelor erau făcute printr-un sistem în care seniorii locali își cereau dreptul de a conduce un regiment, indiferent dacă ei erau pregătiți, aveau calități militare sau nu. „Talentul și experiența dovedită erau doar doi dintre factorii diverși care determinau numirea. Seniorii aristocrați cereau de multe ori comanda în nume propriu prin dreptul ridicării dat de originea nobilă sau datorită faptului că recrutau regimente pe cheltuiala proprie, precum în Spania și Franța. Chiar și ofițerii cu origini mai comune puteau să câștige suficientă influență pentru a insista să conducă autonom. Rezultatul era atribuirea de capacități de comandă aproape independente unor ofițeri importanți și care acționau autonom în zonele lor”.

Numirile pe care le efectua generalul imperial Albrecht von Wallenstein, pe pozițiile de ofițeri în subordinea sa, nu țineau cont de originile sociale și rang nobiliar. Aceste decizii ale generalului, aprobate de împărat, l-au făcut pe acesta în ochii celorlalți generali care nu beneficiau de autonomia pe care o avea el, drept un personaj care nu respectă tradiția militară de a pune în poziții de ofițeri oameni cu experiență și cu rang nobiliar. În stilul caracteristic, Wallenstein era prea puțin interesat de criticile celorlalți generali, critici de care el era conștient, din cauza condiției lui modeste fiind văzut drept un parvenit printre ei. O parte din corpul de ofițeri era instituită în momentul în care Wallenstein a negociat angajarea sa și recrutarea unei armate în numele împăratului, în 1625. Unii dintre ei erau acolo grație rangului, dar unii dintre ei erau profesioniști extrem de bine pregătiți militar de care generalul s-a folosit: cazul verilor Breuner din Austria Inferioară.

Relația dintre generalul Albrecht von Wallenstein, numit general imperial de către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în 1623 și care, din 1625, a devenit ușor-ușor cel mai important general al Habsburgilor din Războiul de Treizeci de Ani, și unii dintre ofițerii din subordine era bazată pe loialitate. În cazul altora, precum Francesco Grana, exista dispreț reciproc la mijloc: generalul nu suporta stilul de jafuri în contextul bătăliei, practicat de Grana, și i-a blocat acestuia ascensiunea pe scara ierarhiei militare. Evident, Grana nu a fost încântat deloc când a observat acest lucru. Unii dintre ofițerii din armata sa îl acuzau pe Wallenstein că ar favoriza elementul ceh sau german, dar e puțin probabil acest lucru din moment ce se aflau în subordinea lui și francezi, italieni și spanioli, deopotrivă catolici și protestanți. Poate cel mai ascuțit conflict cu ofițerii din subordine, Wallenstein l-a avut cu Johann Aldringen „[...]pe care Wallenstein l-a numit colonel și de facto sef de stat major în 1625. În timpul unei contre doi ani mai târziu Wallenstein l-a făcut pe acesta «împingător de pană de scris, funcționăraș»[aici Francisc, alegi ce varianta dorești, ambele sunt acide asa cum se si vroia. Dacă vrei le lași pe amândouă, sau chiar si numai pe prima care e mai exactă, în sensul direct al expresiei ce există aproximativ și în română „împingător de hârtii-n.n] o remarcă pe care Aldringen, extrem de conștient de originile lui modeste de scrib, nu a putut să o ierte”.

În contextul implicării generalului Albrecht von Wallenstein în procesul de recrutare al unei noi armate pentru împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în anii 1626-1627, atributul numirii corpului de ofițeri din subordinea generalilor din armata imperială de către împărat a rămas neschimbat. Doar împăratul făcea numirile, cu excepția notabilă a lui Wallenstein, căruia i s-a acordat dreptul de a-și alege ofițerii din subordine, începând cu anul 1628. Generalii din fruntea armatelor Habsburgilor din diversele zone - Sfântul Imperiu în sens larg sau posesiunile ereditare ale dinastiei - raportau împăratului, Consiliul de Război care funcționa pe lângă împărat având rolul de a se preocupa de latura logistică mai mult și mai deloc de strategia militară. Trebuie menționat faptul că armatele plasate în diferitele părți ale teritoriilor dinastiei și mai ales comanda acestora era subiectul unor decizii locale luate de generalii în cauză, după o corespondență cu împăratul. Ceea ce s-a schimbat sensibil odată cu ascensiunea lui Wallenstein a fost faptul că împăratul i-a acordat permisiunea de a crea un fel de semi-centru de comandă, astăzi de la sine înțeles, armatelor imperiale. Excepțiile erau reprezentate de corpurile din Fiefurile Austriece, Italia și Ungaria imperială.

Trebuie menționat faptul că jurisdicția generalului Albrecht von Wallenstein, oferită de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, nu se întindea și asupra tuturor armatelor dinastiei, oricât de puternic, influent și favorizat de către suveran a ajuns acesta după 1628. Spre exemplu, una dintre rudele lui Ernst von Mansfeld, generalul care a luptat de partea Palatinatului protestant împotriva împăratului în anii anteriori iar în acest moment se afla cantonat în Frisia de Est, pe numele lui Wolfgang Mansfeld, s-a convertit la catolicism și din 1622 a fost în tabăra imperială. În 1628, el era în Italia, în serviciul împăratului, departe de jurisdicția lui Wallenstein.

Până în momentul apariției generalului Albrecht von Wallenstein în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, partea financiară și costurile operațiunilor de război erau subiectul unor cereri ale împăratului care trebuiau să traverseze Dieta Stărilor pentru a fi aprobate efectiv și puse în aplicare. După 1625 însă, atunci când Wallenstein este numit la comanda unei armate și însărcinat cu recrutarea soldaților, datorită situației financiare pe care o avea el a schimbat sistemul, punând în practică metoda împrumuturilor, a creditelor. Capacitatea lui Wallenstein de a ridica o armată numeroasă în numele împăratului se datora averii lui impresionante, de unde și „trecerea” pe care o avea pe lângă împărat.

În contextul Războiului de Treizeci de Ani modalitatea prin care operațiunile de război primeau finanțare a suferit modificări, schimbându-se necesitatea aprobării costurilor în ședință a Dietei Stărilor nobiliare, prin lăsarea în rolul generalilor armatelor din diferitele părți ale teritoriilor Habsburgilor a gradului de libertate în vederea obținerii fondurilor de întreținere. Iar aceștia nu trebuiau să se uite departe, ci aproape, la comunitățile unde erau cantonați și pe care le obligau să suporte întreținerea trupelor de campanie aflate în zonă.

Partea centrală a sistemului de plăți destinate efortului de război al armatei împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost constituită de noua metodă datorată generalului Wallenstein, cea a avansării creditelor și împrumuturilor pe care acesta le opera. Acesta lucru era posibil datorită faptului că averea deținută era una impresionantă. El a devenit extrem de apreciat de împărat și datorită acestui motiv, iar oamenii din subordine subcontractau soldați în numele lui, știind că își vor primi banii înapoi din partea suveranului, dată fiind încrederea de care se bucura Wallenstein din partea lui Ferdinand al II-lea. „Miezul real era creditul și nu extorcarea, mărind importanța relației personale a lui Wallenstein cu împăratul. Precum Spinola, Wallenstein era în măsură să ridice o întreagă armată deoarece el era deja un om bogat. Ofițerii se ofereau să recruteze noi unități deoarece știau că Wallenstein nu doar că putea să le ofere capitalul pentru debut, dar mulțumită încrederii din partea împăratului el putea să garanteze rambursarea cheltuielilor acestora. Sistemul de adunare al soldaților asigura cea mai mare parte a banilor. Acționând sub autoritatea imperială, Wallenstein desemna sarcini orașelor să ofere cazare soldaților în timp ce unitățile lor se constituiau. Coloneii erau autorizați să ceară alimente și bani pentru unități integral stabilite încă din prima zi, chiar dacă putea să dureze săptămâni pentru a strânge toți recruții”.

Generalul Albrecht von Wallenstein, aflat în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, a generat un nou mod de operare și asigurare a fondurilor necesare întreținerii trupelor imperiale cantonate în teritoriile Sfântului Imperiu și aflate în subordinea lui. El a ocolit sistemul practicat până atunci - suveranul oferind fizic banii necesari - generalul apelând, sub pretextul și forța unui mandat imperial, la comunitățile locale și orașele din apropierea locului de încartiruire a trupelor pentru a pune la dispoziție cele necesare întreținerii. În acest mod, Wallenstein, degrevându-se de această sarcină financiară și-a putut permite să ridice cuantumul plăților ofițerilor aflați în subordinea lui. „Wallenstein a mărit bonificațiile personale ale coloneilor săi la 500 de florini pe săptămână (cu toate că acestea au fost reduse la 300 de florini în 1629) în contrast cu cele ale colegilor lor din Ligă cărora le era permisă suma de 402 florini pe lună. Remunerația soldaților a rămas nesemnificativ de mică la 7,5 florini pe lună pentru un infanterist, plus alocație de pâine de încă 2.5 florini”.

Una dintre modificările introduse de generalul Albrecht von Wallenstein, aflat în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în primul deceniu al Războiului de Treizeci de Ani în ceea ce privește abordarea laturii financiare a operațiunilor, a fost să oprească metoda tradițională practicată: aceea de plată a soldaților în momentul în care aceștia plecau efectiv spre câmpul de luptă. Propunerea generalului era ca orașele și comunitățile în care armata imperială va fi cantonată va suporta costurile de întreținere cât și cele ale remunerației soldaților pentru zilele petrecute în teritoriul respectiv. El s-a bazat pe o interpretare „originală” și o forțare a unei decizii a Dietei Sfântului Imperiu din 1570 prin care soldaților imperiali le era asigurată cazarea, dar toate celelalte componente ale aprovizionării personale și întreținerii trebuind să fie achitate de soldați din solda proprie.

Inițial, după însărcinarea sa oficială cu formarea unei armate care să se opună trupelor daneze pătrunse în Sfântul Imperiu în 1625, Wallenstein a păstrat aparențele unei respectări a regulilor, trimițând scrisorile de înștiințare în avans conducătorilor locali din teritorii pentru a pune la dispoziție cele necesare - în teorie contra cost - trupelor. În curând, acest lucru s-a dovedit departe de realitate. Mărimea armatei recrutate de general și rapiditatea cu care s-a deplasat din Boemia înspre Imperiu au făcut imposibile respectarea regulilor.

Măsura sugerată împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și aplicată de generalul Alfred von Wallenstein cu acordul suveranului a fost aceea de a se raporta la obligațiile suportării cheltuielilor de război într-o nouă paradigmă. „Statul” nu susține financiar războiul „în regie proprie” - doar prin intermediul trezoreriei imperiale - ci comunitățile locale au datoria de a asigura partea de întreținere a trupelor staționate, iar acest aspect s-a dovedit a fi una dintre măsurile care au degrevat vistieria de costuri uriașe. Cel mai bun contraexemplu contemporan a fost chiar cel oferit de regele Danemarcei care pătrunsese în teritoriile Sfântului Imperiu și căruia Wallenstein primise sarcina de a i se opune. „Problemele lui Cristian al IV-lea au ilustrat limitele administrării directe de către stat. Războiul a costat Danemarca 8.2 milioane de riskdaleri [echivalentul talerului din spațiul german - n.n] între 1625 și 1627. Veniturile normale acopereau doar puțin peste ¼ din această sumă, în timp ce subsidiile din exterior aduceau în jur de 3 milioane, în jur de jumătate din ceea ce fusese promis. Cei din Saxonia Inferioară au contribuit cu doar 120.000 de riskdaleri, obligându-l pe Cristian să împrumute peste 2.5 milioane, în special de la mama lui. Acest aspect a secat rezervele pe care le avea, precipitând o criză care s-a declanșat după 1627 de vreme ce subsidiile nu au mai sosit iar reluarea ostilităților suedezo-poloneze au cauzat căderea încasărilor din vistierie la ⅓ din nivelurile dinaintea războiului”.

Conexiunile importante dintre nevoile financiare ale operațiunilor militare, rapiditatea și flexibilitatea armatelor erau influențate de capacitatea comunităților locale și a orașelor din Sfântul Imperiu de a asigura proviziile necesare - parte din logistica de război - trupelor cantonate în teritoriile lor. Rațiile de mâncare oferite unui soldat se cifrau la circa 3.000 de calorii pe zi, mult peste ceea ce consuma un țăran de rând. Viața unui soldat cantonat în tabăra armatei imperiale era completată cu prezența, permisiunea prezenței soțiilor și copiilor acestora, a prostituatelor sau femeilor captive.

Rația alimentară a unui soldat din armata imperială condusă de generalul Albrecht von Wallenstein cuprindea 1 kg de pâine, aproximativ 1 kg de carne, 1,7 litri de vin și circa 3 litri de bere pe zi. Logistica armatei trebuia să asigure și sarea și furajele necesare pentru hrănirea cailor din trupele de cavalerie. În afara acestor minime provizii de bază, soldații din armata Habsburgilor condusă de Wallenstein puteau să își mai procure o serie de alimente de la țăranii locali, tehnic trebuind să le plătească, practic ei se foloseau de statutul de forță pe care îl aveau și mai „uitau” să plătească. „Acest regim alimentar urma să fie suplimentat (în mod normal pe cheltuiala proprie a soldaților) cu mazăre, fasole și griș consumat cu carne plus varză sau varză murată, ori fructe uscate în funcție de anotimp, ca de asemenea și cu unt și ouă atunci când erau disponibile[...]rația era chiar și așa mai bogată în proteine decât o dietă normală a unui țăran și asigura 3.000 de calorii zilnic”.

În afara soldaților propriu-ziși din armata imperială a Habsburgilor condusă de generalul Wallenstein se mai aflau - iar acest lucru a devenit subiectul unor critici puternice din partea unor ofițeri din subordinea generalului - foarte mulți „aparținători”. La un moment dat aproximativ 3 din 4 persoane din tabăra armatei imperiale nu erau soldați în sensul tehnic al termenului. Pentru aceste persoane, de regulă soția sau copiii soldatului, el era responsabil cu hrănirea acestora din rația lui zilnică pe care o primea. În afara soțiilor, acceptate de comandamentul armatei să îi însoțească pe aceștia în deplasarea taberei militare, mai existau prostituate, văduve sau femei capturate cu prilejul unor bătălii. Prostituatele, deși blamate în exterior de socialul contemporan, aici beneficiau de protecția comandamentului militar, cu toate că acest lucru era tot mai dificil de explicat celor care deja aderaseră la principiile morale ale Reformei.

Rolul femeilor din tabăra armatei imperiale a lui Wallenstein și care se deplasau alături de soldații propriu-ziși era unul divers. De la soții, la văduve, la prostituate, la un moment dat ele asigurau și partea sumară de igienă în tabără, precum și minimele și, de altfel rudimentarele intervenții medicale, în cazul răniților. Unele dintre ele mențineau minime bagaje cu provizii din care vindeau soldaților în timpul campării, alcoolul fiind unul dintre elementele căutate. Din personalul „aparținător” din tabăra armatei imperiale condusă de generalul Wallenstein făceau parte și adolescenții care aveau grijă de caii soldaților de cavalerie sau care purtau efectiv armele soldaților în timpul deplasării. Unii dintre ei deveneau ulterior soldați.

Asupra asigurării proviziilor necesare armatei imperiale condusă de generalul Wallenstein și aflată în deplasare prin teritoriile Sfântului Imperiu, dată fiind mărimea ei - câteva zeci de mii de oameni - situația era una complicată. Rareori un oraș de dimensiuni medii, fie și contra cost, putea asigura mai mult de câteva zile proviziile necesare armatei Habsburgilor. De fapt, teama localnicilor era atât de mare că vor rămâne fără nimic încât preferau, efectiv, să pună în practică o atitudine consacrată și în Țările Române: își luau bunurile și fugeau în păduri la aflarea veștii sosirii armatei imperiale. Alții își ascundeau pur și simplu proviziile. S-a calculat că, pe baza datelor disponibile, o fermă de dimensiuni mari putea avea rezerve disponibile de 3.000 de porții, cam cât necesarul a unui singur regiment clasic de infanterie. „Lucrurile se înrăutățeau dacă populația locală își ascundea proviziile sau le luau cu ei pe măsură ce fugeau în păduri, mlaștini sau în cele mai apropiate orașe fortificate. Deja în 1625, oficialii din Mainz raportau că țăranii se confruntau cu «ruina completă» pe măsură ce regimentele lui Wallenstein mărșăluiau prin teritorii”.

În momentul în care generalul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Albrecht von Wallenstein, a început procesul de recrutare al soldaților pentru armata ce urma să confrunte trupele daneze care pătrunseseră în Sfântul Imperiu, a trimis în avans notificări către comunitățile locale și orașele pe unde urma să treacă armata imperială pentru a pune la dispoziție proviziile necesare. Wallenstein le-a impus acestora conformarea în vederea satisfacerii nevoilor armatei imperiale, folosindu-se de mandatul primit de la împărat, aceste măsuri fiind denumite „contribuții”. De foarte multe ori ele le erau impuse de Wallenstein prin prezența fizică a celor câteva zeci de mii de soldați în teritoriile respective. Drumul până la extorcarea comunităților sau a orașelor era unul scurt.

În vara anului 1625, la scurt timp după ce trupele daneze conduse de regele Cristian al IV-lea au pătruns în Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, în urma unor negocieri, l-a mandatat pe generalul Albrecht von Wallenstein să recruteze o armată destinată întâmpinării trupelor daneze. Folosindu-se de mandatul primit de la împărat, el s-a adresat în scris, în avans, comunităților locale și orașelor din Imperiu de pe traseul pe care urma să se desfășoare armata imperială în vederea asigurării nevoilor de provizii ale armatei. Numite „contribuții” acestea nu puteau fi ocolite de comunitățile locale și erau privite drept partea lor obligatorie pentru efortul de război. Aici, Wallenstein a aplicat o tactică ce avea să meargă ulterior spre extorcarea orașelor respective. Punându-le acestora în perspectivă varianta campării în apropierea lor a unei armate de câteva zeci de mii de soldați cu eventualele distrugeri aferente - și pe care acestea nu aveau cum să le împiedice - orașele și comunitățile din Imperiu au fost de acord să cotizeze în dreptul armatei imperiale. Doar din partea Nurnberg-ului, Wallenstein a primit 440.000 de florini.

Metoda practicată de generalul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Albrecht von Wallenstein, în relația cu conducătorii orașelor și ai comunităților locale din Sfântul Imperiu în ceea ce privește contribuția acestora la costurile operațiunilor de război era cea a încheierii unor înțelegeri separate cu fiecare în parte. „Armata încheia o înțelegere formală cu autoritățile dintr-un anumit teritoriu prin care se plăteau subsidii lunare trupelor care nu erau, tehnic, în raport de ocupație față de aceste teritorii. La schimb, comandanții trebuiau să emită mandate de protecție (Salva guardis), exceptând populația de la costuri ulterioare și promițând o bună purtare din parte tuturor soldaților lăsați în aceste teritorii pentru a se asigura de continuarea efectuării plății. Wallenstein a utilizat această metodă pe măsură ce operațiunile s-au extins în teritoriile Saxoniei Superioare după martie 1626 și în Brandenburg în acea toamnă[...]A fost impus Pomeraniei prin convenția de la Franzburg semnată cu ducele ei în noiembrie 1627 și în Mecklenburg, după ocuparea acestuia în luna următoare. În această formă, contribuțiile erau un dispozitiv de expropriere a taxelor teritoriale existente. Brandenburgul, pur și simplu, a redirecționat plata dinspre elector către forțele imperiale de ocupație după noiembrie 1627[...]Aceeași metodă a fost utilizată în posesiunile ereditare ale Habsburgilor, în special în Silezia unde Stările au autorizat tradiționala taxă directă, în iunie 1627, dar au redenumit-o «Taxa Soldatului» și care era colectată săptămânal, mai degrabă decât sub forma subsidiilor mai mari dar mai neregulate anterioare”.

Ofițerilor din armata imperială condusă de Albrecht von Wallenstein le era permisă colectarea bunurilor necesare pentru soldați, fără intermediari sau aprobare, direct din comunitățile în care se aflau cantonate trupele. În unele dintre cazuri negocierile lui Wallenstein, care avea în acest sens mandat imperial, erau împinse până în punctul în care orașele și comunitățile acceptau uneori să plătească numitele „contribuții” de război chiar și după părăsirea teritoriilor respective de către trupele imperiale. În acest sens se practica luarea de ostatici, fără menajamente, acțiune menită să asigure furnizarea plăților către armată chiar și după ce aceasta părăsea comunitățile și se îndrepta spre altele.

Costurile de întreținere ale armatei imperiale ce trebuiau suportate de comunitățile locale din Sfântul Imperiu erau exorbitante în comparație cu perioada dinaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de Ani. Pomerania, spre exemplu, plătea 40.000 de taleri pentru întreținerea lunară a 22.000 de soldați, acum în timpul războiului, spre deosebire de perioada anterioară conflictului în care costurile pe un an întreg erau de 90.000 de taleri. În toiul conflictului, în 1630, în timp ce în Pomerania se aflau 7.450 de cavaleri și 31.500 de infanteriști costurile pe care trebuia să le suporte ducatul se ridicau la 6.6 milioane de taleri.

Aranjamentele care se făceau între generalul Albrecht von Wallenstein, aflat în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, și comunitățile locale și orașelor din Sfântul Imperiu privind obligativitatea acestora din urmă de a contribui la întreținerea trupelor care se aflau cantonate la un moment dat în teritoriile lor, erau subiectul unor abuzuri din partea ofițerilor din subordinea generalului. De cele mai multe ori ei extorcau teritoriile de bunuri extra față de cele prevăzute ca necesare în contractele și aranjamentele semnate. „Oricum, coloneilor le era permisă o considerabilă deviație și de multe ori soseau neanunțați sau cu mult mai mulți soldați decât erau așteptați. În mod repetat ei ridicau sume în plus sub pretextul menținerii disciplinei, chiar și atunci când oamenii lor ignorau ulterior normele. Frecvent, cererile oficiale erau umflate deliberat de ofițerul trimis să negocieze care apoi băga un buzunar un cadou de la comunitatea recunoscătoare în schimbul acceptării din partea lui a unor contribuții de război ale comunității mai rezonabile [sîc!] Cereri suplimentare erau impuse, în special pentru îmbrăcăminte și transport[...]”.

În privința armamentului și a dotării, ofițerii din armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg aflați în subordinea generalului Wallenstein erau cei care le plăteau, în comunitățile în care erau cantonați soldații. În același timp exista și sistemul distribuției centralizate, din partea armureriei imperiale. O parte din această sursă era „căpușată” la nivelul ofițerilor din regimente, unii dintre ei oferind mită în stânga și-n dreapta pentru rații și provizii de arme fictive - sau pentru soldați care nu existau - materialele primite pe canalul oficiului imperial urmând să fie valorificate în interes personal. Aceste mici averi personale nu făceau obiectul vreunei îmbogățiri, viața de campanie și tabără militară însemnând că ele puteau fi foarte ușor capturate în urma unor bătălii pierdute sau pierdute la pariuri. Ofițerii, până spre finalul Războiului de Treizeci de Ani, trebuiau să își plătească singuri răscumpărarea, în cazul în care cădeau captivi.

În termeni generali, banii pe care ofițerii îi sustrăgeau prin diferite metode din cuantumul trimis din vistieria imperială nu reprezentau bazele formării unor mari averi, deoarece cei mai mulți dintre ei nu gândeau în acest mod. Pentru ei acești bani le ofereau posibilitatea de a recruta soldați, de a continua confruntările și în acest fel crescând și șansele de a-și continua cariera și implicit ascensiunea socială.

În ceea ce privește raportul dintre ofițerii din armata imperială condusă de generalul Albrecht von Wallenstein și relația lor cu conducătorii locali de la nivelul Sfântului Imperiu ea era încadrată în contextul social mai larg al epocii. Atunci când armata se apropia de un oraș iar populația alegea să nu deschidă porțile și să nu permită accesul pentru aprovizionare, această situație putea genera instaurarea unui asediu asupra orașului. Însă dacă acest lucru se realiza, populația de rând a orașului era cea mai înclinată să reziste cu orice preț din simplul motiv că, spre deosebire de magnații și pătura bogată a orașului, „[...]lor le lipseau mijloacele pentru a-și cumpăra protecție în cazul în care soldații le capturau orașul”.

Dată fiind structura societății contemporane Războiului de Treizeci de Ani, și nu numai, după cum este bine știut - cea de ierarhizare și de organizare de tip „corporatist” - făcea ca marile distrugeri cauzate de operațiunile militare din teritoriile Sfântului Imperiu să fie suportate, în marea lor majoritate, de către oamenii de rând. Elita orașelor, clerul înalt, magnații și comercianții bogați ai orașelor și comunităților știau că își pot cumpăra oricând protecția, atunci când armata imperială apărea în proximitate. Așa se se explică, de multe ori, ardoarea și patima cu care oamenii cei mai săraci din orașe luptau în interiorul orașului asediat. Ei erau cei mai expuși, cei mai puțin în măsură să își permită „taxele de protecție”, dacă orașul era cucerit.

În teritoriile Sfântului Imperiu armata imperială aflată în trecere sau care își așeza tabăra într-un anumit ducat sau comunitate făcea apel la personalul administrativ local, civil, pentru ca taxele și proviziile ce trebuiau oferite de populația locală, prin mandatul imperial, să fie colectate. Apoi, pe calea scurtă și de multe ori prin abuz, aceiași oameni erau extorcați de ofițerii și regimentele din subordine. Funcționarii civili se aflau, de multe ori, puși în poziții care făceau apel la calitatea și empatia lor umană: ofițerii îi presau să colecteze bunuri de la oameni, iar oamenii de rând îi implorau pe funcționari să le lase provizii care să le permită supraviețuirea până la viitoarea recoltă. Dar unii dintre oficialii imperiali, în această misiune, bătuseră deja palma cu ofițerii din zonă, iar ceea ce ei extorcau legal de la populația locală sub pretextul punerii în aplicare a obligațiilor de război prin decret imperial, erau împărțite apoi cu ofițerii implicați.

Până în debutul celei de-a doua faze a Războiului de Treizeci de Ani - atacul trupelor daneze asupra Imperiului - și mobilizarea armatei conduse de Albrecht von Wallenstein prin mandatul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, distrugerile la nivelul teritoriilor Imperiului și pagubele suportate de comunitățile locale erau relativ acceptabile. Însă după punerea în mișcare a armatei imperiale spre interceptarea trupelor daneze distrugerile au dus la dezmembrarea unor comunități locale pe de-a-ntregul. Resursele financiare oferite de împăratul de la Viena erau tot mai mici iar Wallenstein trebuia să și-și asigure fondurile de război din sursele de la nivelul local din teritoriile Sfântului Imperiu. „[...]greutățile cădeau puternic peste restul comunității. Bunele conviețuiri cu vecinii se destrămau pe măsură ce familiile îi denunțau pe aceia suspectați de falsificarea declarațiilor fiscale[...]toleranța era acum imposibilă pe măsură ce cerințele militare nu sufereau amânare. Wallenstein se fălea că va menține armata fără să facă apel la și așa solicitata trezorerie a Habsburgilor, dar în practică el s-a bazat în mare parte pe taxele existente ale monarhiei. Trezoreria recunoscuse deja imposibilitatea susținerii armatei lărgite în noiembrie 1626. Sistemul de taxare uzual al Habsburgilor oricum continua să asigure 1.2 milioane de florini anual pentru întreținerea Frontierei Militare, și de asemenea să-l aprovizioneze cu 4 milioane de florini din 1625 până în 1630 pe Wallenstein, care a recepționat și subsidii spaniole în valoare de 3 milioane în aceeași perioadă. Fluxul de lichidități a curs înspre cufărul de război al lui Wallenstein care era, de asemenea, plin și de banii extorcați de la orașe și teritorii din Imperiu în schimbul exceptării lor de la obligațiile de recrutare și întreținere a trupelor”.

Sistemul financiar întreținut de generalul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Albrecht von Wallenstein, de plată a trupelor din subordine, era un sistem în care își punea la bătaie fondurile proprii pentru a împrumuta și credita, pe de-o parte proprii ofițeri sau chiar trezoreria imperială. Ironia sorții face ca el să fi contribuit financiar la întreaga deplasare a împăratului spre Dieta imperială de la Regensburg din 1630, acolo unde generalul a fost pus pe liber din primul serial al său de la conducerea armatei imperiale.

La punerea în mișcare a sistemului financiar necesar menținerii armatei imperiale condusă de generalul Albrecht von Wallenstein, armată ce în anumite momente trecea de pragul de 100.000 de soldați - sistemul de credite și împrumuturi - a contribuit și unul dintre apropiații lui, bancherul Jan de Witte. Calvin originar din Anwerpen, Țările de Jos, la Praga l-a cunoscut pe Wallenstein și a devenit, după ascensiunea generalului, omul din umbră în orchestrarea sistemului financiar. Vârfurile acestei complexe rețele gândite de Witte mergea până la Istanbul. „Witte a oferit antidotul pentru impasul în care ajunsese sistemul fluxului de lichidități al lui Wallenstein, amenințat cu „strangularea”. Taxele și contribuțiile erau, de regulă, insuficiente și soseau cu întârziere. Aschersleben ar fi trebuit să plătească 106,400 florini la sfârșitul anului 1625, dar livrase doar 40,000 după 28 de săptămâni, în timp ce plățile dinspre Brandenburg s-au sistat după primele patru luni din 1627. Witte a asigurat împrumuturi de tip punte[...]legate numai de garanția personală a lui Wallenstein. Complicata rețea de creditare s-a extins la 67 de orașe, de la Londra la Constantinopol, operând prin oameni de legătură astfel încât creditorii nu aveau nicio idee unde ajungeau cu adevărat banii lor. În schimbul unei reduceri de 2,5 % Witte plătea rate regulate lunare doar parțial recuperate din transferul de lichidități din cufărul cu bani de război al lui Wallenstein”.

Practica consacrată deja în teritoriile Coroanei Cehe, acolo unde împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a confiscat fiefurilor - parțial sau integral - celor care participaseră la rebeliunea antidinastică, a fost replicată în Sfântul Imperiu. Aici, electoratul Palatinatului de Rin a fost scos de sub autoritatea fostului elector și el implicat în rebeliunea din Boemia - Frederic al V-lea - iar posesiunile au fost oferite, o parte Spaniei, alta ducelui Bavariei, aliatul împăratului, iar o parte însemnată a devenit opțiunea împăratului pentru a-și recompensa suporterii. Aceeași politică a urmărit-o împăratul și în anumite zone din Saxonia și Westfalia, acolo unde anumiți ofițeri trecuseră de partea regelui danez Cristian al IV-lea, iar înalți funcționari imperiali au fost trimiși să confiște proprietățile celor care defectaseră. Împotriva lui Cristian al IV-lea armata lui Albrecht von Wallenstein era gata să se pună în mișcare în toamna anului 1625.

În momentul în care armata imperială a generalului Wallenstein a părăsit Boemia, în septembrie 1625, cu scopul de a-l aborda pe regele danez Cristian al IV-lea care pătrunsese cu trupele în Sfântul Imperiu, ducii și conții din Imperiu erau deja alarmați de mărimea armatei imperiale care le traversa teritoriile. Protestele acestora către împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg s-au înmulțit. Mutarea următoare a împăratului a deschis ușa către genul de confiscări teritoriale operate în posesiunile personale ale Habsburgilor. Suveranul l-a plasat sub interdict pe regele danez, aflat cu trupele în Imperiu și punând în vedere locuitorilor din Sfântul Imperiu să nu ofere niciun fel de ajutor acestuia.

Pe măsură ce armata imperială condusă de Albrecht von Wallenstein pătrundea dinspre Boemia în Saxonia, urmând să îl confrunte pe regele danez Cristian al IV-lea, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a împuternicit înalți funcționari care să opereze confiscări teritorial în numele împăratului din partea tuturor conducătorilor locali din Sfântul Imperiu care l-au ajutat în vreun fel sau altul pe regele danez împotriva lui. În acest fel, în 1628, proprietățile unor ofițeri din Saxonia Inferioară și Westfalia, care defectaseră din tabăra imperială, au fost confiscate de acești funcționari cu mandat imperial. Proprietățile acestora, valorând circa 740.000 de florini, erau numai bune pentru costurile de război ale împăratului. La fel a procedat împăratul și în cazul ducelui Cristian de Brandenburg care a schimbat și el părțile, trecând de partea regelui danez.

Zona Friedland-ului din Sfântul Imperiu, ulterior ridicată la statutul de ducat odată cu înnobilarea generalului Wallenstein, a reprezentat zona în care s-au concentrat pregătirile strategice ale generalului după deplasarea armatei imperiale dinspre Boemia în vederea interceptării trupelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea care pătrunsese în Sfântul Imperiu. Wallenstein și-a protejat însă teritoriul, obținând de la împărat protecția acestuia și redirecționarea armatei imperiale înspre Magdeburg și Halberstadt. Generalul a avut grijă să își protejeze resursele din zona Friedland-ului.