Imperiul Bizantin

Imperiul Bizantin a reprezentat unul dintre cele mai fascinante subiecte de abordare și discuție ale istoriografiei universale. Raportarea ei la acest imperiu, roman prin excelență și devenit creștin, s-a făcut, pentru multe secole, prin prisma opticii occidentale, ceea ce i-a adus titulatura peiorativă de „bizantin”. Acest termen, „bizantin”, este o convenție ce nu are nicio acoperire din punct de vedere documentar, Imperiul denumindu-se pe sine, de la fondarea capitalei Constantinopol până la căderea acesteia în anul 1453 d.Hr, doar în termeni cu trimitere directă la originea acestuia: Imperiul Roman.

Începând din secolul al XVI-lea, cărturarii care au abordat istoria Imperiului Roman de Răsărit au făcut legătura între capitala Constantinopol și locul pe care aceasta fusese întemeiată de împăratul Constantin cel Mare în secolul al IV-lea, colonia grecească antică Byzantion. „Bizantin” este cu atât mai convențional și invalid din punct de vedere istoric cu cât chiar elita constantinopolitană creștinată, se exprima peiorativ, și doar în acești termeni, atunci când se referea la colonia greacescă păgână a Byzantion-ului.

Transformarea Imperiului Roman de Răsărit

Cronologic, Imperiul Bizantin a acoperit perioada dintre întemeierea Constantinopolului și căderea acestuia. Orașul și partea de est a Imperiului Roman, după prăbușirea părții occidentale a acestuia, au preluat natural și dus mai departe tradiția Imperiului Roman. Acesta s-a creștinat iar limba latină ca limbă a administrației a fost înlocuită cu greaca. Imperiul a rămas unul roman prin vocație, autodenumire și tradiție dar s-a individualizat și particularizat. Titlurile din administrație au început să primească denumiri și corespondent în limba greacă, iar împăratul Heraklios în secolul al VII-lea a preluat titlul oriental de basileos pentru a se denumi ca împărat.

Drumul spre un Imperiu constantinopolitan

Impactul invaziei arabe, a avarilor și a pătrunderii slavilor în Imperiul Bizantin la sud de Dunăre a determinat contracția teritorială a imperiului, schimbare care a modificat și ideea politică și militară a monarhiei. Replierea elitei imperiale și aristocratice s-a făcut în jurul capitalei Constantinopol ca simbol de rezistență a statului. Din punct de vedere militar, sistemul roman de recrutare a fost înlocuit cu mult mai eficient. Recrutarea soldaților avea loc din provinciile de origine. În acest fel, soldații erau mult mai eficienți deoarece luptau pentru apărarea imperiului, dar mai important, pentru propriul pământ și casă. În sens invers s-a creat o legătură puternică între soldații theme-lor, sistemul militar al provinciilor, și comandanții lor care, dacă vroiau să manevreze politic împotriva basileului se puteau folosi de acești soldați de a căror loialitate se bucurau.

Curba de putere a Imperiului Bizantin

După secolele de contracție teritorială și transformare a Imperiului Roman de Răsărit- într-un imperiu creștin grecizat, începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea sub dinastia Macedoneană, Imperiul constantinopolitan a devenit încet-încet cea mai importantă forță militară și economică a Europei. Succesele militare ale împăraților-soldați Nikephoros al II-lea Phokas și Ioan Tzimiskes împotriva arabilor din Asia Mică a reîmpins frontiera orientală a monarhiei spre est. Punctul culminant l-a reprezentat domnia lui Vasile al II-lea sub care Imperiul Bizantin a dobândit întinderea teritorială și forța economică care făcea din imperiu unul fără rival în Europa. În aceste secole, în paralel, Imperiul Bizantin a „punctat” și în plan religios și cultural incluzând prin creștinare, datorită forței misionare a Bisericii, popoare în marea „familie bizantină” (spre exemplu, bulgarii). Sfârșitul secolului al XI-lea a adus însă, Imperiul Bizantin în reale dificultăți de a-și apăra teritoriul în fața turcilor selgiucizi sau a bulgarilor răzvrătiți din Balcani. Aceasta, din cauza neglijenței fiscale și a dezinteresului împăraților față de armată.

Restaurația Comneniană

Puțin peste 100 de ani, Imperiul Bizantin a reușit, condus fiind de cei trei împărați, Alexios I, Ioan al II-lea și Manuel I Komnenos, să ofere ultimul tronson temporal de reală putere și autoritate a Imperiului Bizantin în Europa. Reconstrucția monarhiei după decăderea din a doua jumătate a secolului al XI-lea a fost începută de Alexios I Komnenos. Excelent militar și cultivat teolog, Alexios și-a folosit întreaga experiență în a respinge invazia normanzilor din Balcani și rebeliunea pecenegilor pe care aproape i-a anihilat fizic ca popor. Folosindu-se de contextul Primei Cruciade, cu ajutorul militar al cruciaților, Alexios I a demarat procesul de recucerire a Asiei Mici bizantine, ocupate anterior de turcii selgiucizi. Revenirea militară a Imperiului Bizantin s-a consemnat sub următorul basileu, Ioan al II-lea Komnenos, care a pregătit terenul pentru ceea ce avea să fie ultima mare „partidă” europeană a Imperiului Bizantin: domnia lui Manuel I Komnenos. Acesta a readus frontierele Imperiului la Dunăre, a trecut Regatul Ungariei în aria de influență bizantină și i-a obligat pe principii cruciați latini din Orient să-i recunoască suzeranitatea. Succesul și prestigiul lui Manuel I Komnenos, care a desfășurat o campanie și în Italia, l-a determinat chiar pe papa Alexandru al III-lea să ia în considerare mutarea scaunului papal la Constantinopol.

Dinastia Anghelos, Cruciada a IV-a și Imperiul Latin de Constantinopol

După moartea lui Manuel I Komnenos, următoarea dinastie, Anghelos, se va dovedi incapabilă să facă față provocărilor la care era supus Imperiul Bizantin. Mișcarea centrifugă a unor magnați locali față de autoritatea centrală a basileului de la Constantinopol devenise tot mai intensă. Sunt cunoscute în acest sens semi-independența teritoriilor lui Leon Sguros din Grecia continentală sau a teritoriilor de pe coasta pontică a Asiei Mici (Trebizonda). Revolta bulgarilor din Balcani împotriva Imperiului Bizantin a culminat cu abaterea, pe fondul implicării și a unor actori politici bizantini, misiunii Cruciadei a IV-a dinspre Țara Sfântă spre Constantinopol, pe care l-au cucerit. Cruciații au fondat aici Imperiul Latin de Constantinopol preluând și posesiuni în Grecia continentală. Membrii familiei imperiale bizantine s-au refugiat în Asia Mică sau în vestul Peninsulei Balcanice unde au întemeiat pentru câteva zeci de ani state independente. Imperiul condus de Laskarizii refugiați la Niceea a preluat misiunea recuceririi capitalei bizantine Constantinopol. În acest sens a desfășurat lupte împotriva cruciaților latini cât și împotriva celorlalți pretendenți la coroana imperială bizantină, familia Doukas Anghelos din despotatul Epirului.

Restaurarea lui Mihail al VIII-lea și rezistența lui Andronikos al II-lea

Recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos, regentul Imperiului de la Niceea, și desfințarea Imperiului Latin de Constantinopol în anul 1261 d.Hr a însemnat și revenirea împăraților bizantini în capitala lor. De menționat faptul că în intervalul în care s-a aflat în exil, titlul imperial bizantin nu a fost niciodată scos din uz prin urmare recucerirea capitalei Constantinopol fiind un simplu act de recucerire și nu de restaurare a Imperiului Bizantin. Mihail al VIII-lea a urmărit refacerea posesiunilor monarhiei bizantine asupra întregului spațiu deținut anterior Cruciadei a IV-a. În aces sens a încercat să preia posesiunile principilor cruciați care se așezaseră în Grecia și totodată să-i „aducă la ordine” pe despoții Epirului, membrii familiei Doukas Anghelos, care recunoșteau doar constrânși de situație dreptul lui Mihail al VIII-lea Palaiologos de a uza de titlul imperial bizantin. Andronikos al II-lea Palaiogos, deși a moștenit de la Mihail al VIII-lea, un Imperiu Bizantin cu potențial extrem de ridicat de a reface geografia teritorială a imperiului din vremurile bune a fost extrem de inactiv și nepotrivit pentru situația militară a timpului. Impasivitatea lui i-au adus pe turcii otomani în poziția de a ocupa întreaga Asie Mică.

Drumul ireversibil al Imperiului Bizantin. Secolul al XIV-lea

Imperiul Bizantin a comis greșeli strategice și militare care i-au adus prăbușirea lentă dar sigură pe parcursul secolului al XIV-lea. Încercările de revitalizare a monarhiei de către Andronikos al III-lea Palaiogos și Ioan al VI-lea Kantakouzenos au eșuat. Turcii otomani au ocupat Asia Mică, Imperiul rămânând doar unul european ca teritoriu. De asemenea, momentul prielnic al recuperării teritoriilor deținute de principii latini din Grecia continentală a fost ratat. Marele Război Civil bizantin, implicarea regelui sârb Ștefan Dușan în dispută și tendința de independență a Thesalonicului față de capitala imperială au pus Imperiul Bizantin pe o traiectorie fără întoarcere.

Amurgul Imperiului Bizantin

Prima jumătate a secolului al XV-lea a reprezentat agonia lentă, dureroasă, dar cu un sfârșit cert: dispariția Imperiului Bizantin. Turcii otomani pătrunseseră în Europa și reduseseră teritoriul Imperiului Bizantin în jurul capitalei Constantinopol, a Thesalonicului, Peloponesului și a câtorva insule și fâșii de pământ pe litoralul Mării Negre. Câteva momente au reprezentat „licăriri” de speranță pentru salvarea monarhiei bizantine. Unul dintre ele a fost cruciada occidentală de la Nicopole împotriva turcilor, dar aceasta s-a sfârșit catastrofal. A doua speranță de salvare a monarhiei a reprezentat-o înfrângerea sultanului Baiazid de către mongolii lui Timur Lenk la Ankara ceea ce a declanșat ani de lupte interne în sultanatul otoman. Însă „turneul occidental” al basileului Manuel al II-lea Palaiologos nu i-a adus acestuia ajutorul militar sperat. Luptele interne din sultanatul otoman doar prelungea agonia Imperiului Bizantin. Ultima speranță de supraviețuire a Imperiului Bizantin a fost Uniunea Bisericii de la Ferrara-Florența. Împăratul Ioan al VIII-lea spera ca prin recunoașterea autorității papale să primească ajutorul militar necesar împotriva turcilor. Operațiunea a eșuat, în mare măsură din cauza refuzul Bisericii constatinopolitane de a accepta Uniunea Bisericii creștine. Astfel, ultimul basileu, Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases, nu putea face nimic decât să aștepte confruntarea finală cu turcii otomani. La 29 mai 1453, la 1123 de ani după ce un alt Constan

Ideal creștin printre muritorii de rând: călugării

Imperiul Bizantin, creștin prin definiție, a pus semnul egal între Imperiul celest și creația lui Dumnezeu pe pământ care trebuie să fie perfectă. Și cum Imperiul se definea drept singurul creștin, prin urmare era singurul cu vocație universală și care se străduia și trebuia să replice cât mai fidel pe pământ perfecțiunea celestă. Biserica, drept directă reprezentare a lui Dumnezeu în organizarea creștinismului pe pământ aducea constant aminte bizantinilor despre modul și metodele prin care aceștia puteau fi cât mai aproape de Dumnezeu: modelul călugărilor. Respectați pentru puritatea vieții lor, călugării bizantini, în linii generale, s-au bucurat de un imens prestigiu de-a lungul istoriei bizantine. Ei erau metronomul la care se puteau raporta bizantinii atunci când își imaginau idealul vieții creștine.

Figurile centrale ale existenței Imperiului Bizantin

Întreaga construcție a Imperiul Bizantin pe întreaga durată a existenței sale, indiferent de variațiile de poziție și interpretare produse, s-a bazat pe cumularea unor figuri și ipostaze care au guvernat funcționarea imperiului: împăratul, episcopul, funcționarul, soldatul. Împăratul era depozitarul construcției teocratice a acestui imperiu creștin, locotenentul lui Dumnezeu pe pământ în jurul căruia se concentra întreaga existență politică a monarhiei bizantine. Episcopul, denumit în sens larg, ca reprezentant al Bisericii în teritoriu, era, pe lângă misiunea lui de păstorire a creștinilor, cel care dubla în această armonie a imperiului creștin conducerea seculară, reprezentată de împărat și înalții lui funcționari. Funcționarii la rândul lor erau mandatarii voinței imperiale pe întinsul monarhiei, cei care purtau ordinele primite, de regulă în scris, într-un ritm și stil care i-a plasat pentru multe secole medievale drept singurul corp profesionist de funcționari ai unui stat. Nu în ultimul rând, imperiul creștin trebuia apărat de Biserică prin misiunea ei și armat de către soldații ei. Despre importanța lor și a armatei în general se exprima Mihail Psellos în secolul al XI-lea atunci când afirma că armata era „coloana vertebrală a statului roman”.

Moștenirea romană în Imperiul Bizantin: stilul diplomatic

Fiind continuatorul natural al vechiului Imperiu Roman, Imperiul Bizantin a moștenit și tehnica de combinații diplomatice utilizate de împărații romani. Sistemul clientelar practicat de aceștia și înglobarea liderilor „barbari” în mediul aulic roman a fost continuat de către basileii constantinopolitani. Pentru aceștia din urmă, acordarea unor titluri onorifice unor lideri păgâni rivali- vremelnic puternici în raport cu monarhia bizantină- nu însemna slăbiciune temporară ci semnifica trecerea acestora în subordinea împăratului. Includerea lor în marea familie bizantină creștină însemna automat recunoașterea împăratului- ca lider creștin- drept stăpân universal. Acestui stil diplomatic de control al rivalilor monarhiei bizantine i se adăugau constantele cadouri făcute inamicilor, stil „diplomatic” care avea același scop de afișare a prestigiului imperial. Nu în ultimul rând, alianțele matrimoniale veneau să completeze arsenalul diplomatic utilizat de administrația bizantină. Toate acestea în scopul liniar al existenței monarhiei bizantine: prezervarea păcii terestre.

Biserică, Imperiu și creștinismul oficial

Basilul constantinopolitan, ca singur reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ- prin natura și anvergura poziției sale- era responsabil cu apărarea Bisericii și a creștinismului din Imperiu, chiar și dincolo de frontierele sale politice vremelnice. Brațul împăratului- văzut ca egal al apostolilor, isapostolos- era chemat să sprijine orice efort al Bisericii de a sistematiza și dogmatiza creștinismul oficial. Numeroasele secte și erezii apărute în primele secole ale creștinismului își etalau vigoarea în afara frontierelor fluctuante ale monarhiei și, prin urmare, împăratul nu era în măsură să ofere întotdeauna ajutor Bisericii în combaterea acestor erezii creștine. Dar atunci când a fost în măsură să o facă basileul a intervenit așa cum a fost în cazul pavlicienilor sau a bogomililor, sprijinind Ortodoxia Bisericii. Adevărul creștin era unul singur, cel al Bisericii, Ortodoxia politică neputând fi separată de existența, rolul și dinamica construcției Dumnezeu-Împărat-Imperiu. Chiar cu forța, ereticii pavlicieni și bogomili erau constrânși de basileu să accepte creștinismul oficial al Bisericii.

Pilonii de apărare bizantină: armată terestră și flota imperială

Cele două segmente ale armatei bizantine- corpurile terestre și flota militară- au moștenit, în primele secole ale existenței Imperiului Bizantin, o bună parte din tradiția de luptă, strategia, logistica și tehnica de armament specifice vechiului Imperiu Roman. Eforturile de inovație ulterioare au ținut de tipul nou de inamici pe care monarhia bizantină i-a întâlnit de unde și necesitatea de a adapta standardele armatei terestre la provocările „propuse” de acești noi rivali: slavii, arabii, avarii și turcii. Spre exemplu, secolele de confruntare cu arabii de la frontierele orientale ale monarhiei au dus la rearanjarea trupelor bizantine din secolul al VIII-lea, creearea unor unități noi precum și adaptarea logisticii armatei terestre. Aceasta era desemnată să suporte stilul de campanie precisă declanșată de la Constantinopol sau să vină în sprijinul tipului de război de frontieră. Marina militară s-a clasat, pe de altă parte, în planul secund al preocupărilor basileilor, cu excepția notabilă a secolului al X-lea. Ea îndeplinea însă primordialul rol al contribuției logistice aduse armatei terestre în campaniile militare desfășurate.

Control și stat în societatea bizantină

În multe dintre aspectele vieții sociale sau economice ale Imperiului Bizantin, controlul aparatului de stat era, nu doar inevitabil, dar de la sine înțeles din însăși construcția teocratică a monarhiei bizantine. Prin urmare, schimburile comerciale și atelierele meșteșugărești erau supuse unui atent control din partea administrației imperiale. În numele echității și ideii de pace socială statul se erija în „administratorul” activităților sociale și economice ale populației monarhiei. Fiscalitatea impusă populației era consemnată în raport cu susținerea operațiunilor militare desfășurate de către monarhia bizantină. Singurul segment al vieții sociale în care statul nu intervenea masiv era procesul de educație. El rămânea de domeniul inițiativei private și se desfășura sub puternica influență a stilul clasicității greco-romane. Singurele intervenții și măsuri de control notabile ale administrației imperiale, în acest sector, s-a concretizat prin instituirea a ceea ce astăzi numim obligativitatea obținerii unei licențe de învățământ.