Imperiul Bizantin timpuriu
Itinerariul spre un Imperiu Bizantin
autor Alexandru Cristian Enescu, octombrie 2016
Termenul „Bizantin” reprezintă o creaţie artificială din secolul al XVI-lea. Constantinopolul a fost construit pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion. Lucrarea istoricului Hieronymus Wolf despre imperiu s-a intitulat Corpus Historiae Byzantinae.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Istoriografia reprezintă un produs cultural, respectiv, produsul studiilor istoricilor despre evurile trecute. Ele nu întotdeauna se suprapun peste adevărul istoric petrecut. Istoricul este un om al timpului său care încearcă să explice evenimentele pentru contemporanii lui. În acest scop el apelează la terminologii, concepte şi convenţii. Dilema este următoarea: cum conciliem denumirea noastră despre cei trecuţi cu denumirea lor despre ei ?! Imperiul Bizantin reprezintă una dintre aceste mari dileme.

Termenul „Bizantin” reprezintă o creaţie artificială din secolul al XVI-lea. Asediul armatelor lui Soliman Magnificul asupra Vienei a produs o impresie puternică asupra contemporanilor. Istoricul german Hieronymus Wolf s-a aplecat asupra studierii părţii orientale a Imperiului Roman. Capitala acestui teritoriu, Constantinopol, a fost cucerită între timp de turcii otomani. Constantinopolul a fost construit pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion, de unde şi legătura pe care o face Wolf între această colonie şi Imperiul Roman de Est. Wolf denumeşte acest imperiu „bizantin”. Lucrarea istoricului german despre acest imperiu s-a intitulat Corpus Historiae Byzantinae.

Interesul pentru provinciile răsăritene ale fostului Imperiu Roman a fost continuat cronologic în spaţiul francez şi englez. Iluminiştii francezi au transformat fostul Imperiu „Bizantin” într-o oglindă-reflex a civilizaţiei înalte occidentale în raport cu cea orientală. Unul dintre aceștia a fost Montesquieu. Eticheta „bizantinismului” a fost trecută în contul statelor succesoare ale fostului imperiu: Ţările Române, Ucraina, spaţiul balcanic, Grecia.

Constituirea statelor naţionale în decursul secolului al XIX-lea în spaţiul sud-est european a produs trezirea interesului pentru istoria Imperiului constantinopolitan în orizontul cultural al Balcanilor. Abordarea a urmat uneori nota occidentală contemporană, uşor dispreţuitoare. Alteori a prins o tuşă de exagerare a beneficiilor moştenirii culturale imperiale. Secolul al XX-lea a însemnat continuarea, mai aprofundată, a cercetării acestei moşteniri culturale bizantine.

Perspectiva locuitorilor imperiului a fost legată de linia continuării vechiului Imperiu Roman. Ei s-au definit permanent drept romani şi subiecţi ai împăratului de la Constantinopol, astăzi Istanbul. Titulatura oficială a imperiului a variat de-a lungul secolelor, dar n-a inclus niciodată sintagma „bizantin”. Basileia ton Rhomaion era una dintre aceste variaţii şi semnifica „Imperiul Romanilor”. Se poate observa acest lucru, de exemplu, din titulatura împăratului Constantin al IX-lea Monomahul.

Convenţionalul termen „bizantin” le-ar fi creat zâmbete locuitorilor Imperiului Oriental, deoarece ei nu se defineau niciodată în acest fel. Li s-ar fi părut un termen fals care nu îi reprezenta. După prăbuşirea părţii occidentale a Imperiului Roman, cu atât mai mult aceştia s-au considerat continuatorii unici şi legitimi ai Romei imperiale. Odoacru, cel care l-a detronat pe Romulus Augustulus la Roma a trimis însemnele imperiale la Constantinopol. Astfel, a recunoscut legitimitatea şi continuitatea tradiţiei imperiale romane în forma ei răsăriteană.

Condiţia alter-ului, condiţia celuilalt asupra imaginii Imperiului a întărit ideea că întreaga structură temporală, spaţială, administrativă a Imperiului Bizantin a urmat traseul continuării Imperiului Roman. Prin alter, ne referim la faptul că vecinii recunoşteau în el vechiul Imperiu Roman şi nu Imperiul „Bizantin”. Turcii selgiucizi, vecini ai acestuia și-au denumit statul cu titlul de Sultanatul de Rum. Sultanatul lor a cuprins teritorii din Asia Mică ce au aparţinut Imperiului Oriental Roman. Ei au cunoscut şi au recunoscut în acest mod identitatea „bizantinilor”, numindu-i romani.

Se poate face referire la Imperiul Bizantin ca la un imperiu „care refuză să moară”. Astfel, se are în vedere tocmai continuitatea pe care locuitorii acestuia au avut-o ei înşişi despre imperiu. Racordul lor la cultul Romei antice Laudes Romanae şi la cel al împăratului fondator al Noii Rome, Constantin, a fost evident. Chiar şi în ajunul dispariţiei imperiului, la aproape o mie de ani după dispariţia părţii de apus a vechiului imperiu, împăraţii au operat această neîntreruptă legătură. Titulatura de pe monedele emise stă ca mărturie.

Imperiul „a supravieţuit” în ciuda cuceririi lui fizice de către otomani. Pe parcursul întregii epoci moderne, imperiul a „trăit” prin statele succesoare. Acestea au fost: Ţările Române, spaţiul balcanic, Armenia, Grecia. Toate au păstrat elementul cultural şi social al fostului imperiu.

Ulterior căderii Imperiului Bizantin, nepoata ultimului împărat Constantin al XI-lea Paleologul, Zoe Palaiologina, s-a căsătorit la Moscova cu prinţul Ivan al III-lea. Încoronarea ulterioară a ţarului Moscovei, Ivan al IV-lea, s-a produs urmând fidel ceremonialul imperial bizantin. Din uniunea dinastică rezultată s-a consolidat ideea că Moscova este cea de-a treia Romă. Roma şi Constantinopolul au căzut dar în ochii aristocraţiei ruse, ideea imperială a fost transferată la Moscova.

Imperiul constantinopolitan a supravieţuit şi prin etimologiile unor cuvinte şi denumiri care s-au păstrat în Imperiul Otoman până în epoca contemporană. Partea europeană balcanică a Imperiului Otoman era denumită în secolul al XIX-lea Rumelia (Pământul Romanilor). De asemenea, creştinii erau grupaţi de administraţia otomană sub numele de Rum Millet (Naţiunea Romanilor). „Naţiunea”, în sens medieval, a fost legată de religie. Otomanii i-au cunoscut pe rivalii lor drept romani, şi nu „bizantini”.

Imperiul constantinopolitan a supravieţuit prin statele succesoare până în secolul al XIX-lea şi ca idee de proiect politic. Grecia a avut un proiect, în perioada formării sale naţionale, în care graniţele viitorului stat grec ar fi cuprins un teritoriu identic cu cel al Imperiului Bizantin târziu. Teoria susţinută era denumită „Marea Idee”. Harta a fost prezentată de liderii greci la Conferinţa de pace de la Paris, de după Primul Război Mondial. Această hartă este elocventă şi vorbeşte despre „supravieţuirea” Bizanţului în cultura sud-est europeană.

Sistemul de conducere tetrarhic al Imperiului Roman impus de Diocleţian a generat o serie de crize şi războaie civile. Doi împăraţi au deţinut titlul de Augustus, iar alţi doi pe cel secund, Caesar. Tendinţa a fost de transmitere ereditară, aceasta constituind și sursa conflictelor. Modul de operare al tetrarhiei romane era de a împărţi guvernarea imperiului est-vest, datorită dimensiunilor teritoriale impresionante ale acestuia. Resurse imense erau necesare administrării acestui teritoriu vast. Consecinţa a fost divizarea practică a actului de guvernare.

Imperiul Roman din secolul al IV-lea, în ciuda unor opinii încetăţenite deja în istoriografie, era unul singur. Diviziunea între doi împăraţi nu exista, de fapt. Erau doi împăraţi care administrau pe o linie de demarcaţie acelaşi imperiu. Actele erau emise în numele amândurora. Disidenţele apăreau, fiind favorizate de sistemul tetrahiei. Unul dintre Caesari se simţea oricând îndreptăţit să devină August.

Întemeiat în anul 330 d.Hr., pe locul vechii colonii greceşti Byzantion, oraşul a fost o replică urbană, politică şi administrativă a capitalei Roma, inclusiv prin poziţionarea pe cele șapte coline. Constantinopolul a devenit, astfel, beneficiarul relocării unei părţi importante a resurselor imperiale dinspre vest spre est. Natural, oraşul a devenit Noua Romă, iar vechea Romă a coborât pe o pantă de declin ireversibilă. Procesul nu a fost unul instantaneu, ci de durată.

Împăratul Constantin a fost originar din Naissus, astăzi Serbia. L-a înfrînt pe rivalul său, Maxentius, în bătălia de la Podul Milvius, pe Tibru. Ulterior, a devenit unic conducător al imperiului. Declinul economic precum şi compromiterea capitalei Roma l-au convins pe împărat de necesitatea unor schimbări. Acesta a decis înfiinţarea unui oraş, pe ţărmul Asiei Mici, care i-a purtat numele: Constantinopol, Oraşul lui Constantin.

Limba oficială a administraţiei părţii orientale a imperiului a rămas latina. Lent, un proces de grecizare s-a produs datorită impactului culturii greceşti în bazinul mediteranean. Cultural, grecii „i-au cucerit” pe romani. Între timp, creştinismul a devenit religie acceptată. Mai târziu, aceasta a fost unica religie acceptată. Împăratul de la Contantinopol a rămas roman în expresia puterii imperiale. El a devenit imperator creştin, aşa cum reiese din titulatura afişată.

Urmaşii lui Constantin s-au confruntat cu o serie de probleme în administrarea provinciilor orientale. Goţii, presaţi de huni, au intrat în Moesia şi au pătruns în număr mare până în sudul Greciei de astăzi. „Partida goţilor” a câştigat, cu timpul, din ce în ce mai multă influenţă la curtea imperială. Cu greu, au fost înlăturaţi din anturajul împăratului Arcadius. Liderul lor Gainas a fost prins de huni în Tracia. Gainas a fost decapitat, iar rămăşiţele au fost trimise la Constantinopol. Astfel, Arcadius a răsuflat uşurat.

Imperiul de Răsărit şi-a urmat cursul de dezvoltare, tot mai separat de provincia occidentală a Imperiului Roman. De jure, Imperiul Roman a fost unic, dar de facto s-a produs distanţarea între cele două provincii. Roma şi provinciile occidentale au decăzut ireversibil, până la desfiinţarea lor de către triburile germanice.

Capitala imperială orientală s-a dezvoltat intens, zidurile de apărare construite de Constantin fiind depăşite. Cucerirea Romei de către vizigoţii lui Alaric a produs o puternică impresie, determinându-i pe împăraţii romani orientali să ia măsuri. În acest sens, Teodosie al II-lea a construit un impresionant zid de apărare a Constantinopolului, Zidul teodosian. El este vizibil şi astăzi în Istanbul. Acestuia i se datorează şi înfiinţarea universităţii din oraş, precum şi a unui cod de legi, Codul lui Teodosie.

Ultimele rezistenţe ale influenţei gotice de la curtea răsăriteană au fost eliminate. Aspar gotul a dobândit influenţă considerabilă pe lângă împărat. Leon I Tracul, cu ajutorul unor trupe isauriene staţionate în capitală, i-au eliminat pe Aspar și o parte a familiei lui. Hunii, conduşi de Attila, contestatari ai împăraţilor răsăriteni, au fost înfrânţi în Occident de către generalul Flavius Aetius. La scurt timp după bătălia de la Campus Mauriacus, Attila a murit. Imperiul său s-a destrămat, iar Constantinopolul a avut cu o grijă mai puțin.

Imperiul unic încă fizic, a cunoscut între timp prăbuşirea părţii sale occidentale şi cucerirea Romei de către triburile germanice. Romulus Augustulus, ultimul împărat din Cetatea Eternă, a fost înlăturat de Odoacru. Acesta din urmă a solicitat recunoaşterea sa ca reprezentant al împăratului de la Constantinopol, în Italia. Zenon, împăratul oriental, i-a recunoscut legal titlul de patrician roman şi a păstrat pentru sine titlul imperial.

Căpetenia tribului germanic, Odoacru, a detronat pe împăratul minor de la Roma. Această detronare a fost interpretată eronat de o parte a istoriografiei. Cealaltă parte a cercetării istorice a apreciat corect evenimentul. Asemenea altor momente ale istoriei, percepţii ulterioare au fost introduse în judecarea evenimentului respectiv. În fapt, prăbuşirea a fost doar a părții occidentale a Imperiului. Juridic şi tehnic, titlul imperial nu a fost scos din uz, ci a fost preluat de împăraţii constantinopolitani.

Prăbuşirea Imperiului Roman, ce a avut loc formal în anul 476 d.Hr, a reprezentat o convenţie nefericită şi falsă a cercetării istorice. Falsă, deoarece în acel moment nu existau legal două imperii, ci unul singur. Atunci când Odoacru s-a comportat tot mai independent în Italia, Zenon, ca legitim împărat, i-a îndreptat pe ostrogoţii conduşi de Teodoric să-l aducă în subordine.

Războiul cu perşii, început în secolele anterioare la graniţele orientale, încă se continua. Dinspre nord, sub domnia împăratului Anastasius I, au trecut Dunărea, în acţiuni de jaf, noi grupuri de popoare. Pe scena istoriei au intrat bulgarii şi, timid, slavii. Împotriva lor s-a construit un zid de apărare în Tracia, la 65 de kilometri vest de Constantinopol. Altfel, Teodoric învingătorul lui Odoacru din Italia şi Clovis, în Galia, au primit titluri de recunoaştere oferite de împărat. Aceste titluri au reflectat statutul lor de locţiitori în teritoriu.

Anastasius I şi Iustin I, asemenea majorității împăraţilor din acea perioadă, erau de origine iliră sau tracă. După o perioadă de reaşezare a imperiului, acţiunile lor au început să trădeze ceea ce s-a defăşurat în următorii ani: privirea întoarsă către Occident.

Împăraţii de la Constantinopol, legitimi posesori ai provinciilor romane dezmembrate de către migratori, le-au clamat în mod continuu. Secolul al VI-lea a adus, prin împăratul Iustinian, aplicarea reală a intenţiilor acestora. El a recucerit provinciile occidentale pierdute în secolul anterior.

Iustinian I, încoronat în anul 527 d.Hr., s-a comportat ca un împărat roman clasic în politica lui militară. Este greşit a fi denumit împărat bizantin, așa cum apare în multe materiale tipărite în format clasic sau on-line. Succesele lui Iustinian s-au datorat, în parte, resurselor considerabile ale tezarului imperiului găsite la încoronare. Apoi, fără îndoială, acesta a beneficiat de suportul generalilor competenţi de care imperiul nu ducea lipsă.

Ultima campanie din Occident a lui Iustinian a fost cea îndreptată împotriva vizigoţilor din Peninsula Iberică. Expediţia, deşi redusă în trupe şi armament, a reuşit să reţină regatului vizigot sud-estul peninsulei, cu oraşele: Cartagina, Malaga şi Cordoba. Asemenea unui veritabil împărat roman, Iustinian şi-a adăugat toate titlurile provinciilor cucerite şi ale popoarelor învinse. Imperiul său s-a dublat. Cu excepţia câtorva provincii, a înglobat, în mare măsură, şi teritoriile occidentale ale fostului Imperiu Roman.

Iustinian a reuşit, cu ajutorul generalului Belisarius, recucerirea unor părţi importante din provinciile romane vestice pierdute. Marea Mediterană a devenit, pentru o vreme, la fel ca în vechiul Imperiu Roman, o mare romană. Vandalii au fost înfrânţi în Africa de către generalul Ioan Troglita, în urma unor războaie succesive. O parte a vechii provincii a fost reintegrată fizic imperiului. Însemnele imperiale au fost și ele recuperate.

În Italia, în anul 554 d.Hr., a fost emis actul numit Pragmatica Sanctio - Pragmatica Sancţiune. Prin acest act, Iustinian a restabilit toate privilegiile aristocraţiei funciare romane uzurpate anterior de regii ostrogoţi. Atenţia i-a fost îndreptată apoi spre estul imperiului, unde perşii au jefuit Antiohia şi şi-au croit drum spre Marea Neagră. Iustinian a cumpărat cu preţ mare un armistiţiu pe cinci ani oferit de regele persan Chosroes I. Ulterior, s-a încheiat pace pe 50 de ani. Spre deosebire de războaiele din Occident, în acest caz, imperiul a cedat iniţiativa.

Un război defensiv s-a dovedit a fi încercarea de a opri pătrunderea slavilor de la nord de Dunăre în imperiu. Aceştia au fost menţionaţi pentru prima dată sub numele lor propriu de „sclavini”. Secondaţi de cutriguri, o ramură a hunilor, aceştia erau greu de oprit de legiunile cantonate în Tracia. Ei jefuiau şi prădau frecvent Tracia și Macedonia. Din acest motiv s-a instalat panica în Constantinopol. În cele din urmă, cutrigurii, conduşi de Zabergan, au fost înfrânţi decisiv de generalul Belisarius.

Campania împotriva ostrogoţilor din Italia s-a dovedit epuizantă. După 13 ani de războaie, Belisarius s-a întors la Constantinopol, aducând cu el captiv pe regele ostrogot. La scurt timp, alt rege ostrogot, Totila, a contestat supremaţia imperială. Iustinian l-a schimbat pe Belisarius cu Narses şi l-a trimis în Italia. Rebeliunea lui Totila a luat sfârşit, fiind înfrânt în bătălia de la Busta Gallorum.

Belisarius este cel care a înfrânt revolta Nika a facţiunilor Verzilor şi Albaştrilor din Hipodromul capitalei, îndreptată împotriva împăratului. Termenul Nika este apelativul din limba greacă pentru victorie. Imperiul era aşezat pe baze noi, teritoriale, financiare şi judiciare. Spre exemplu, codul de legi, Codul lui Iustinian redactat la cererea acestuia sub forme diferite, a rezistat în timp în întreg spaţiul balcanic. Împăratul Iustinian şi-a încheiat domnia, animată de dorinţa de a realipi provinciile occidentale imperiului, în anul 565 d Hr. Costurile proiectului de recucerire teritorială au fost însă imense, iar decontul a fost făcut în secolul următor.

Succesorii lui Iustinian I s-au luptat să păstreze imperiul extins intact. Acest imperiu, ale cărui frontiere se întindeau pe trei continente, era o moştenire grea. Paradoxal, pe cât de întins a fost acesta sub domnia lui Iustinian cel Mare, pe atât de redus a ajuns în secolul următor.

Sub Iustin al II-lea cel Tânăr, nepotul şi succesorul lui Iustinian, s-au stabilit primele contacte cu turcii, apăruţi în zona Caucazului. Prietenia cu turcii se dorea a fi îndreptată împotriva rivalilor, perşii. Nu s-a concretizat în nicio alianţă. Împăraţii erau încă mult prea interesaţi de organizarea provinciilor occidentale reunite de Iustinian. Avarii au trecut Dunărea, au asediat şi au cucerit cetatea Dara. Extrem de tulburat de pierdere, Iustin al II-lea a făcut un pas în spate. Soţia sa, împărăteasa Sofia, a obţinut un armistiţiu de un an.

În acestă perioadă, a existat un permanent război între imperiu şi perşi. Iustin al II-lea a încălcat pacea de 50 de ani semnată de Iustinian. Succese importante au fost obţinute apoi, de împăraţii Tiberius şi Mauricius. Forţaţi de Mauricius, excelent militar, perşii au cedat Armenia şi Mesopotamia orientală, alături de cetatea Dara.

Un eveniment important l-a constituit marea invazie a triburilor slave la sud de Dunăre. Insuficient protejat de legiunile imperiului, sistemul de apărare dunărean s-a prăbuşit. Slavii, ajutaţi de avari, au jefuit Peninsula Balcanică ajungând până în Grecia. Impactul major al acestor mutaţii demografice a fost cu efect prelungit. Spre exemplu, Bulgaria de astăzi este doar o noţiune geografică. Bulgarii, popor turanic fără legătură cu slavii, au fost cu timpul diluaţi în marea masă a slavilor.

În Peninsula Italică, împăraţii Tiberius şi Mauricius au trebuit să facă faţă, la sfârşitul secolului al VI-lea, apariţiei longobarzilor. Aceștia erau veniţi dinspre Dunărea mijlocie unde au distrus regatul gepizilor. Comandantul trupelor imperiale din Italia a asistat neputincios din cetatea Ravennei. Longobarzii l-au ocolit şi s-au îndreptat spre sudul peninsulei. Legăturile cu Roma au fost tăiate. Constantinopolul, aflat prea departe, nu a putut ajuta. S-a încercat o alianţă cu regele francilor Childebert împotriva longobarzilor, dar fără rezultate.

Italia, asemenea Africii, a fost organizată de către împăratul Mauricius în exarhat, cu capitala la Ravenna, condusă de un exarh. Cu puteri imense, acesta a reprezentat expresia directă a voinţei imperiale în teritoriul imperiului. Până la acel moment, niciun funcţionar imperial nu a beneficiat de atâta putere de decizie în cuprinsul imperiului. Însă, comandantul militar de la frontierele imperiului - exarhul - avea întâietate în faţa unui funcţionar civil la fel de înalt în rang. Această reformă a marcat un punct de cotitură. Împăratul Phokas, numit Tiranul, a fost ucis printr-o răscoală condusă de exarhul Africii, Heraclius. Dinastia Heraclidă a fost instaurată.

Secolul al VII-lea este secolul în care Imperiul Bizantin s-a aflat în pragul colapsului. Transfomările care s-au produs în această perioadă au imprimat imperiului o traiectorie care s-a menţinut şi în secolele următoare. Din acest moment, statul a devenit tot mai mult o monarhie creştină.

Provocările pe care imperiul le-a întâmpinat sub domnia dinastiei Heraclide au fost uriaşe. Ele au fost depăşite doar printr-un intens efort militar susţinut şi de reorganizarea administrativă a imperiului. S-a descoperit un nou tip de spiritualitate și un nou mod de raportare la religia creştină. Pierderile teritoriale suferite au fost urmate de o reformă militară. Comandanţii provinciilor, denumite theme, au fost numiţi direct de împărat şi răspundeau numai în faţa acestuia. Sistemul modificat a fost în uz pentru următoarele secole.

Limba latină, vorbită tot mai grosier, a pierdut teren în uzanţele administraţiei, fiind înlocuită de limba greacă. Împăratul Heraclius a renunţat la titlul de imperator pentru cel de basileus. Termenul avea aceeaşi semnificaţie, dar în limba greacă. Unii istorici au considerat acesta momentul de debut al bizantinizării imperiului. Însă, acesta este o convenţie falsă. De facto, greaca a devenit utilizată în administraţia imperiului, dar de jure această administraţie a rămas ataşată ideii imperiale romane.

Heraclius s-a confruntat cu perşii. Aceștia din urmă au cucerit Antiohia, Egiptul, au ocupat Ierusalimul slab apărat şi au jefuit Biserica Sfântului Mormânt. Masacrul la care au fost supuşi creştinii din cetate a provocat unde de şoc la Constantinopol. Sfânta Cruce şi patriarhul Ierusalimului, Zaharia, au fost duşi în exil la Ctesiphon. Hoardele avarilor au întreprins acţiuni de jefuire la sud de Dunăre. Acestea au fost oprite doar de zidurile înalte ale capitalei. În acest timp, imperiul a pierdut şi posesiunile din Spania, reluate de vizigoţii lui Swinthila.

În timpul luptelor din Orient, avarii au rupt înţelegerea cu Heraclius şi au asediat Constantinopolul. Contraatacul garnizoanei capitalei a avut succes şi hoarda a fost alungată. În est, lângă Ninive, bătălia decisivă a fost câştigată de Heraclius. Statul perşilor sasanizi era definitiv slăbit. Aceştia au returnat toate provinciile cucerite, iar împăratul a fost primit în triumf la Constantinopol. Împreună cu soţia sa Martina, a plecat la Ierusalim pentru a repune Sfânta Cruce la locul cuvenit. Importanţa simbolică a recuperării şi repunerii Sfintei Cruci la Ierusalim derivă din originea ei: se considera că aceasta era crucea pe care a fost răstignit Isus.

Momentul repunerii Sfintei Cruci la Ierusalim este descris de istoricul armean contemporan Sebeos: „A fost o mare bucurie la intrarea în Ierusalim: zgomot de plânset şi suspin, şuvoaie de lacrimi, flăcări arzând în inimi, mare entuziasm din partea împăratului, a prinţilor, a tuturor soldaţilor şi locuitorilor oraşului; şi nimeni nu putea cânta imnurile Domnului din cauza emoţiei mari şi covârşitoare a împăratului şi a întregii mulţimi. Împăratul repuse Crucea la locul ei şi toate obiectele bisericeşti la locul lor. Făcu daruri tuturor bisericilor şi locuitorilor oraşului şi dădu bani pentru tămâie”. Esenţa rezistenţei imperiului este cuprinsă în legătura dintre împărat, supuşi şi spiritualitatea asumată şi exprimată.

Succesorii lui Heraclius, Constantin al III-lea, Constans al II-lea şi Constantin al IV-lea Pogonatul s-au confruntat cu pătrunderea tot mai adâncă a slavilor şi avarilor, dinspre nord, în imperiu. După succese schimbătoare, din motive strategice, basileii au luat în calcul relocarea temporară din Constantinopol în Italia. Proiectul a rămas neîndeplinit, deşi Constans al II-lea a petrecut cinci ani în provinciile occidentale. A fost ucis într-o baie din palatul din Siracusa în anul 668 d.Hr. Astfel, ideea mutării temporare a capitalei în Italia a fost abandonată.

Ultimul reprezentant al dinastiei Heraclide, Iustinian al II-lea, a condus imperiul în două episoade. Detronat iniţial, nasul şi limba i-au fost tăiate, de unde şi porecla Rhinotmetos „cu nasul tăiat”. Între cele două episoade ale domniei sale s-au intercalat alţi doi împăraţi, Leontios şi Tiberios al III-lea. Iustinian al II-lea, reîntors din exil, cu ajutorul bulgarilor, a reluat tronul imperial. S-a răzbunat crunt pe cei care l-au detronat iniţial. Acest fapt i-a grăbit sfârşitul. În timpul unei revolte din Constantinopol, a fost masacrat împreună cu familia imperială.

Unul dintre cele mai complicate şi grele fenomene cu care s-a confruntat Imperiul Bizantin a fost apariţia arabilor pe scena istoriei. Pentru următoarele secole, dinamica imperiului a fost în oglindă cu cea a rivalilor orientali arabi. Începând cu secolul al VII-lea, traseul existenţial al Imperiului Bizantin a fost determinat de existenţa califatului arab. Imperiul se putea extinde către Orientul Apropiat atât cât îi permitea statul arab. Sau, din contră, frontierele puteau fi împinse în interiorul imperiului în funcţie de vârful de putere pe care îl deţinea, la un moment dat, califatul arab.

Împăratul Heraclius s-a bucurat de o perioadă de glorie relativ scurtă. Imperiul a cunoscut un timp de linişte după eliminarea definitivă a pericolului persan. Noua ameninţare, cea arabă, nu a fost iniţial înţeleasă la adevărata ei magnitudine. Popor semit, locuitori ai Peninsulei Arabice şi ai sudului Siriei, arabii erau cunoscuţi romanilor încă din secolul al II-lea. Politic şi militar, aceștia nu au reprezentat încă niciun pericol. Mahomed, membrul clanului haşemit, a constituit punctul de agregare al religiei islamice şi startul ei politic în istorie.

În jurul vârstei de 40 de ani, Mahomed a început să îşi facă publice concepţiile. Inițial, acestea au avut accente morale. Din acest motiv, traiul în Mecca a devenit incomod. Însoţit de adepţii săi, Mahomed a părăsit Mecca și s-a îndreptat spre Yathrib, unde a fost primit cu braţele deschise. Oraşul a fost denumit ulterior Medina, „Oraşul Profetului”. Anul migraţiei lui Mahomed, 622 d.Hr., este considerat debutul cronologiei popoarelor arabe. Din acest moment, Mahomed a imprimat islamului, pe care îl propovăduia, o tuşă politică.

Inițial, împăraţii bizantini au considerat islamul drept o deviere de la dogmele creştine, ca multe alte secte creştine din zona Orientului Apropiat. Rapiditatea cu care arabii au înaintat s-a datorat timpului scurt și insuficient de refacere militară a imperiului după războaiele lungi cu perşii. Al doilea calif, după moartea lui Mahomed, a cucerit Damascul, apoi întreaga Sirie şi Persia. În anul 638 d.Hr., după un asediu de doi ani, Ierusalimul s-a predat. Apărarea oraşului a fost organizată de către patriarhul Sofronie. Sfânta Cruce a fost trimisă la Constantinopol.

Pierderea Egiptului pentru totdeauna în detrimentul arabilor a însemnat şi pierderea depozitului principal al resurselor de grâne din Imperiul Bizantin. Arabii au atins astfel şi coasta Mediteranei. Au cucerit insula Rodos şi au contestat tot mai puternic supremaţia maritimă a bizantinilor. Se atestă debutul unui exod de populaţie din zonele cucerite de arabi înspre Asia Mică, în interiorul imperiului. În același timp, problemele generate de longobarzi în Italia s-au acutizat.

Noul calif al dinastiei Omayyazilor a traversat Mediterana şi a supus Constantinopolul asediului pe mare. Succesul apărării acestuia s-a datorat atât calităţilor de organizator ale împăratului Constantin al IV-lea şi zidurilor masive, cât și unui element surpriză: faimosul foc grecesc. Inventat de grecul Kallinikos, dintr-un amestec de salpetru şi lichide explozive, focul se aprindea în momentul contactului cu navele inamice. Caracteristica principală era dată de faptul că putea arde şi pe apă, de unde şi spaima produsă asediatorilor.

Încercările repetate de a cuceri Constantinopolul pe mare sau pe uscat de către arabi s-au soldat cu eşecuri. Arabii au rămas cu provinciile cucerite şi cu obligaţia plății unui tribut anual. În urma unui tratat încheiat cu arabii, Iustinian al II-lea a fost de acord să mute în interiorul imperiului, populaţia mardaiţilor din sudul Siriei. Astfel, avantajul pe care îl aveau bizantinii în faţa arabilor a fost diluat. Tactic a fost o greșeală, deoarece mardaiţii reprezentau până atunci un tampon şi un bastion al autorităţii bizantine în zona de graniţă. Au locuit între frontiera imperiului şi cea arabă, dar au luptat alături de trupele imperiale.

Imperiul Bizantin s-a clătinat puternic, dar administraţia a reuşit ridicarea sa prin reforme militare şi politice. Motivele revitalizării imperiului au fost dublate şi de însăşi raţiunea de a exista. A existat legătura intimă dintre împărat, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, şi supuşii lui. Pentru bizantini, imperiul era copia fidelă a imperiului celest, reprezentarea şi desăvârşirea lui ultimă. Nu exista altă formă ideală de organizare. De accea şi efortul acestora imens de a-l apăra. Această atitudine a fost consolidată şi de recuperarea memoriei împăraţilor predecesori, totul desfăşurându-se în procesiune publică.

Imperiul Bizantin a traversat aceeaşi perioadă de lupte interne şi anarhie premergătoare instaurării dinastiei Heraclide. Într-un interval scurt de timp, urcările pe tronul imperial şi depunerea împăratului s-au succedat într-un ritm alert. Instabilitatea rezultată din aceste mişcări continue a generat temeri în rândul contemporanilor. În acelaşi timp, această instabilitate a reprezentat un imbold pentru adversarii Imperiului Bizantin de a întreprinde acţiuni militare tot mai periculoase asupra acestuia.

Iustinian al II-lea şi-a încheiat în mod tragic a doua domnie. Trupele din Chersones, astăzi Crimeea, nemulţumite, și-au ales comandantul, pe Bardanes, ca împărat sub numele de Philippikos. Iustinian a pierdut o bătălie în faţa bulgarilor conduşi de Tervel, la Anchialos. Cu ajutorul triburilor hazarilor, Philippikos a cucerit Constantinopolul, iar în timpul revoltei populaţiei, Iustinian al II-lea a fost prins. În afara cetăţii a fost executat primul, urmat de fiul său Tiberius. Odată cu Iustinian al II-lea s-a stins dinastia Heraclidă.

Domnia lui Philippikos a fost scurtă şi dominată de eşecuri militare. Bulgarii conduşi de Tervel au ajuns până la zidurile Constantinnopolului. Arabii au obţinut succese importante, acest lucru grăbind sfârşitul împăratului bizantin. O nouă revoltă militară a izbucnit. Philippikos a fost prins, orbit şi înlăturat de pe tron. Victoria era un aspect important, alături de alte criterii ce îl legitima pe un împărat în ochii armatei. Eşecurile repetate ale acestuia distrugeau relația dintre el şi armată și dădeau naștere la revolte.

În plină anarhie militară, tronul imperial bizantin a fost ocupat de Artemios, un funcţionar al curţii. Proclamat împărat sub numele de Anastasios al II-lea în anul 713 d.Hr., acesta a pregătit capitala pentru un atac masiv din partea arabilor. Trecând frecvent Propontisul, Marea Marmara de astăzi, arabii au provocat pagube locuitorilor imperiului. Zidurile capitalei au fost întărite şi provizii imense au fost adunate în Constantinopol. Împăratul a fost ucis într-o revoltă militară, iar tronul a fost ocupat de Teodosie al III-lea.

Împăratul Teodosie al III-lea a încercat să îşi asigure spatele în cazul unui atac arab. Acesta a încheiat pace cu hanul bulgarilor, Tervel. Arabii au trecut prin Marea Marmara şi au ameninţat pe mare capitala. Scaunul împăratului era nesigur, ca şi cel al predecesorilor săi, iar domnia, la fel de scurtă. Trupele Anatoliei şi-au aclamat comandantul, pe Leon, ca împărat. Teodosie, rămas fără soluţie, s-a retras în mănăstire, unde s-a călugărit.

Anarhia militară a fost stopată de comandantul Leon, proclamat împărat sub numele de Leon al III-lea. Asemenea lui Heraclius, a imprimat imperiului un alt traseu. Acesta i-a cruţat viaţa lui Teodosie, fostul împărat. Leon a rezistat asediului de un an, lansat de arabi asupra Constantinopolului. Dinastia, instaurată odată cu împăratul Leon în anul 717 d.Hr., a deschis o nouă etapă în viaţa Imperiului. Arabii au continuat presiunea puternică asupra imperiului.