Erezie în Imperiul Bizantin. Bogomilii
Pavlicianismul din Orient în Occident
autor Alexandru Cristian Enescu, aprilie 2017
Apărut în teritoriile orientale ale Imperiului Bizantin, pavlicianismul ca forță politică a fost înfrânt de basileul Vasile I. Transferul de populație operat însă de împăratul Ioan I Tzimiskes dinspre Orient spre Balcani a dus la propagarea unui fenomen nou. În context și condiții complet noi dar având la bază aceeași origine orientală a pavlicianismului, în Balcani s-a dezvoltat o nouă erezie, bogomilismul. Aceasta își va croi drum până în Occident.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Situația Peninsulei Balcanice aparținătoare Imperiului Roman de Răsărit- convențional denumit Bizantin- de la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea a consemnat pătrunderea masivă a triburilor slave la sud de Dunăre. Aceștia au înaintat prin Peninsula Balcanică, neputând fi opriți de trupele imperiale și au ajuns până în centrul Greciei de astăzi. Sistemul de organizare de până atunci a suferit mutații importante iar Peninsula Balcanică a fost puternic modificată demografic.

Invaziile triburilor slave de la începutul secolului al VII-lea și prăbușirea liniei de apărare de pe Dunăre a Imperiului Roman de Răsărit a însemnat pătrundearea masivă a triburilor slave dinspre nord până în sudul Peninsulei Balcanice. Peisajul demografic s-a alterat substanțial în Peninsula Balcanică aparținătoare Imperiului Bizantin aceștia modificând întreaga arhitectură demografică a peninsulei.

Slavii care au pătruns în valuri succesive la sudul Dunării au dislocat populația locală din Imperiul Bizantin. Organizarea lor în triburi presupunea acțiuni de jaf asupra micilor localități ale Imperiului Bizantin și chiar asupra Tesalonicului, al doilea oraș al monarhiei. Aceștia nu erau controlați de armata bizantină care era ocupată cu campaniile împotriva perșilor de la frontiera orientală a monarhiei. Formele de organizare politică le lipseau slavilor în aceste prime decenii ale pătrunderii lor în Imperiul Bizantin.

Bulgarii, o ramură fino-ugrică, au pătruns în Imperiul Bizantin, trecând Dunărea în ultimele decenii ale secolului al VII-lea d.Hr. Ceea ce au reușit bulgarii la sudul Dunării în colțul Peninsulei Balcanice dinspre Marea Neagră a fost să întemeieze o formațiune statală și să stopeze încercările armatelor imperiale de a-i respinge la nord de Dunăre. Încet-încet aristocrația bulgară de la Pliska- capitala acestui stat bulgar- a încorporat tot mai multe teritorii locuite de mare masă a populației slave.

După un moment de cumpănă al Hanatului bulgar din secolul al VIII-lea amenințat serios cu extincția de basileul Konstantinos al V-lea care a întreprins o campanie împotriva acestuia, spre finalul secolului situația Hanatului bulgar s-a redresat. Mai mult, prima jumătate a secolului al IX-lea a consemnat și victoria zdrobitoare a hanului Krum asupra Imperiului Bizantin în care însuși basileul Nikephoros I și-a pierdut viața. Hanatul bulgar ocupa o mare parte din Peninsula Balcanică.

În timp, aristocrația bulgară, prin căsătorii mixte și având în vedere raportul complet disproporționat dintre aceștia și marea masă a populației slave peste care conduceau, s-a stins prin slavizare. Bulgaria a rămas doar o denumire geografică- cum este și astăzi- în amintirea tribului care a organizat prima formă statală a bulgarilor, dar care a devenit slavă prin „topirea” în marea masă a populației locale slave. Aristocrația bulgară s-a slavizat iar dialectele slave s-au extins și în vestul și centrul Balcanilor.

După campanii succesive ale împăraților constantinopolitani împotriva hanatului bulgar constituit pe teritoriul Imperiului Bizantin în Peninsula Balcanică în secolele VIII-IX d.Hr, basileii au schimbat tactica față de acesția. Împărații au luat în considerare propunerea patriarhilor ecumenici ai Constantinopolului și au pregătit și ajutat misiunea Bisericii de includere a bulgarilor în „familia bizantină” prin creștinarea lor.

Motivele aderării la creștinism și primirea misionarilor Bisericii constantinopolitane de către hanatul bulgar în secolul al IX-lea a fost foarte bine sintetizată de istoricul Steven Runciman: „Pentru un monarh care se respectă, la mijlocul veacului al IX-lea, nu mai era posibil să te încăpățânezi în păgânism. De aceea, Boris, hanul bulgar, înțelegând cât de mult i-au fi putut submina autoritatea influenta Biserică a creștinilor, se decide a trece la religia Nazarineanului. Imediat crește și afluxul misionarilor de pretutindeni. Nu este necesară pentru analiza noastră expunerea luptei dintre patriarhul de la Constantinopol și papa de la Roma pentru jurisdicția asupra noilor convertiți. În cele din urmă a câștigat constantinopolitanul, mai ales pentră că le făgăduise bulgarilor o concesie importantă, aceea de a se bucura de liturghia în limba slavonă, liturghie alcătuită de fapt pentru moravi de către Sfinții Chiril și Metodie, dar care pierduse lupta în tânărul regat al Moraviei cu facțiunea germană a Bisericii Morave”.

Creștinarea bulgarilor din anul 863 d.Hr- moment în care hanul Boris a luat numele Mihail în cinstea nașului de botez, basileul Mihail al III-lea- arhiepiscopia bulgarilor nou-inființată a fost trecută sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Petre Sicilianul, membru influent al Bisericii constantinopolitane i-a dăruit arhiepiscopului bulgarilor un tratat asupra pavlicienilor precum și ideile sale de trimitere a misionarilor Biserici în teritoriile locuite de bulgari pentru creștinarea acestora.

Pavlicienii se aflau în ținuturile locuite de bulgari din secolul al VIII-lea ca urmare a unui transfer de populație dinspre Asia Mică spre Tracia efectuat de basileul Konstantinos al V-lea. În momentul în care hanul bulgarilor a ales să se creștineze- ceea ce însemna trecerea Bisericii bulgare sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol- erezia pavliciană care până atunci s-a bucurat de toleranță din partea bizantinilor se simțea acum amenințată între autoritatea bizantină și bulgarii care intraseră și ei în familia creștină.

După creștinarea bulgarilor, vechea aristocrație bulgară din jurul hanului bulgar precum și noua aristocrație de curte a început să copieze modelul bizantin al prestigiului și luxului ceremonial. De asemenea, ierarhii Bisericii Bulgare copiau modelul constantinopolitan al înalților ierarhi. Cu toate că liturghia era în limba slavonă se pare că populația nu a „cuplat” la mesajul acesteia iar prăpastia dintre condiția lor și luxul afișat de aristocrația militară și ierarhii Bisericii s-a adâncit tot mai mult.

Propaganda pavlicienilor din teritoriile hanatului bulgar avea la bază motive concrete. Ei conștientizau că se află între Imperiul Bizantin și hanatul bulgar- care exista pe teritoriul imperiului doar datorită incapacității temporare militare a monarhiei bizantine- și care se creștinase între timp. În timpul primului episcop al Bisericii Bulgare- Sfântul Clement- propaganda pavliciană nu a avut succes, dar ulterior mesajul ei mai atractiv și mai uman găsea tot mai mulți adepți în segmentele sociale inferioare.

Primele informații despre apariția unei secte majore în teritoriile hanatului bulgar din Peninsula Balcanică- militar aflată în conflict pe episoade cu Imperiul Bizantin, dar religios aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice- sunt datate de la începutul secolului al X-lea. Se pare că erezia pavliciană existentă și latentă în teritoriile bulgare a îmbrăcat noi forme și a contribuit la derivarea unei noi erezii puternice în Peninsula Balcanică: bogomilii.

Primele informații despre o mișcare eretică în teritoriile bulgare creștinate datează de la începutul secolului al IX-lea. În contextul descrierii faptelor țarului Simeon al bulgarilor în luptele cu Imperiul Bizantin, Ioan Exarhul- membru al Biserici Bulgare și scriitor- pomenea despre existența unor creștini „manihei recalcitranți” (Steven Runciman). Dar deocamdată era vorba de grupuri și nicio formă de organizare politică precum avuseseră strămoșii lor- pavlicienii din Orient- în secolele anterioare.

Preotul Cosmas scria despre erezia bogomililor, menționând numele unui preot Bogomil în timpul țarului Petru din prima jumătate a secolului al X-lea. În relatarea lui Steven Runciman suntem informați că:„În zilele drept-credinciosului țar Petru, trăia în țările bulgare un oarecare preot pe nume Bogomil (de Dumnezeu iubit), care de fapt nu era iubit de Dumnezeu (Bogu ne mil), care avea să fie primul semănător al ereziei în țaratul Bulgariei”.

Singurele informații despre preotul eretic Bogomil din țaratul bulgarilor din Peninsula Balcanică sunt doar cele legate de simpla lui menționare de către preotul Cosmas. Existența acestuia biografică „se pierde în mister” (Steven Runciman). Nu se cunosc informații despre locul nașterii, cine i-a fost învățător, unde a murit. Se cunosc anateme postume pe care Biserica le-a pronunțat asupra lui cum, de asemenea, se cunoaște și faptul că scrierile atribuite lui sub numele de Ieremia sunt de fapt false.

Erezia declanșată- bogomilismul- de preotul menționat de Cosmas- Bogomil-în țaratul bulgar în secolul al X-lea a devenit una dintre cele mai cunoscute din Evul Mediu și totuși se cunosc extrem de puține lucruri despre biografia celui care a dat numele mișcării. Cert este faptul că la jumătatea secolului al X-lea mișcarea bogomililor atinge cote ridicate. Țarul bulgarilor l-a înștiințat pe patriarhul ecumenic- Theophylakt- despre această nouă mișcare eretică anticlericală din țaratul său.

Inițial, erezia bogomilă din teritoriile țaratului bulgar din Peninsula Balcanică a fost greșit catalogată drept pavliciană. În fapt pavlicianismul fusese doar un izvor primar de combustie. Reiese că autoritatea patriarhului ecumenic al Constantinopolului a înțeles greșit această nouă mișcare eretică din răspunsul pe care îl dă țarului bulgar- Petru- care îl informase pe patriarhul Theophylakt despre această erezie anticlericală: „Erezia lui Bogomil va fi fost deja în curs în anul 950. În jurul acestui an, patriarhul Teofilact al Constantinopolului, unchiul țarinei Maria-Irina, primește de la țarul Petru două epistole îngrijorate în cadrul cărora este descrisă o nouă mișcare religioasă anticlericală ce luase naștere printre supușii săi. Țarul întreba ce să facă pentru a o suprima cât mai eficient. Teofilact, mai interesat de carnea de cal decât de teologie, a găsit de cuviință a cataloga această mișcare drept o revitalizare a pavlicianismului. Se fălește țarului că știe el prea bine despre ce e vorba și-l dăruiește cu un catehism de ale cărui argumente să se folosească împotriva acestor eretici, atunci când va polemiza cu ei pentru a-i întoarce la dreapta credință. Nu este decât o

Ceea ce a interpretat corect patriarhul ecumenic Theophylakt în privința ereziei bogomile în Peninsula Balcanică, în special în teritoriile țaratului bulgar, a fost „doza” de pavlicianism din această nouă erezie. Dar patriarhul a considerat că bogomilii sunt întocmai pavlicienii și recomanda aceleași metode de combatere a ereziei. Preotul Cosmas care a trăit printre bogomili i-a identificat cel mai bine drept adepți care au reactivat pavlicianismul dar au completat cu sensuri noi mișcarea eretică bogomilă.

Istoriografia a considerat că erezia bogomilă și-a extras fervoarea din opoziția și reacția țărănimii față de aristocrația militară bulgară, cea de curte precum și față de comportamentul Bisericii Bulgare. Rândurile bogomililor au fost întărite în momentul în care împăratul Ioan Tzimiskes a decis să transfere în Tracia o mare parte din populația pavliciană din estul imperiului. Astfel, „bazinul” demografic al bogomililor- având în vedere apropierea de erezia pavliciană- s-a mărit considerabil.

„Fundamentul politic al «bogomilstvo», așa cum se numea credința bogomililor, era dat de reacția țărănimii slave la adresa păturii conducătoare bulgare sau grecizate” (Steven Runciman). Interesant este faptul că atunci când țaratul bulgar era puternic militar- spre exemplu, în timpul țarului Simeon- erezia bogomilă a existat la cote mici, a subzistat mai degrabă. Ea s-a transformat într-o mișcare importantă în momentul în care Imperiul Bizantin a readus la ordine țaratul bulgar.

Bogomilii din teritoriile locuite de bulgari au primit o infuzie de populație apropiată de erezia lor- mai precis, pavlicieni- în anul 975 d.Hr atunci când basileul Ioan Tzimiskes a transferat o parte dintre pavlicienii din estul imperiului în Tracia. Iar în momentul în care țaratul bulgar era sub completa autoritate imperială mișcarea bogomilă- finalul secolului al X-lea- a primit un nou avânt care a venit din caracterul mai oprimant al autorității bizantine asupra țărănimii decât cea a aristocrației bulgare.

Biserica bogomilă se numea „Biserica Bulgară” alături de care mai exista „Biserica Dragovițană” care era în apropierea coloniei pavliciene de la Philippopolis, așezată aici de basileul Ioan Tzimiskes. Preceptele „dragovițane” erau mai radicale decât cele ale bogomililor ceea ce i-a determinat pe istorici să ia în considerare o apropiere între secta dragovițană și pavlicieni. Aceste precepte erau ceea ce pentru erezia bogomililor fusese doctrina la începutul ei prin preotul Bogomil.

Erezia bogomilă sau versiunea ei mai radicală- cea dragovițană- au găsit adepți, spre sfârșitul secolului al XI-lea sursele istorice aratând faptul că adepții bogomililor erau „bine înrădăcinați în Macedonia” (Steven Runciman). Din bogomilism s-a desprins la un moment dat o ramură, adepții ei numindu-se fundaiți care s-au întins în Serbia de astăzi, Bosnia și până spre coasta Asiei Mici. Erezia bogomilă a pătruns și în Croația, coasta dalmată și și-a croit drum în direcția capitalei imperiale, Constantinopol.

Mișcarea bogomilă s-a extins din teritoriile bulgare ale Peninsulei Balcanice spre zona Serbiei, Croației, coastele Asiei Mici- teritorii aflate sub autoritatea imperială bizantină- și, în același timp, un mic „focar” al ereziei bogomile și-a croit drum și spre capitala monarhiei, Constantinopol. Grupul bogomil de la Constantinopol s-a strâns și creat în jurul unui călugăr ascet din Macedonia, Vasile. Acesta a reușit să penetreze și să atragă de partea sa persoane din înalta administrație a Imperiului.

Capitala imperială Constantinopol din secolele X-XI era plină de „fervoare spirituală” (Steven Runciman). Existau diverse secte, heterodoxii și mișcări spirituale: Ioan Italos pasionat de reînvierea ideilor platonice, Nil- cu forme de monofizitism- și un anume Blachernites cu grupul lui numit- al Entuziaștilor.

Dintre diversele secte și grupuri care promovau erezii creștine- din punctul de vedere al Bisericii- în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, cea mai mare influență era cea exercitată de comunitatea bogomilă din marele oraș. Aceasta, care se pare că a cuprins și nume importante din înalta administrație a imperiului, s-a constituit în jurul unui călugăr renegat din Macedonia, Vasile. „Nu putem afirma cu certitudine dacă înaintea sosirii lui în capitală nu va fi existat deja o comunitate bogomilă. Probabil că el a constituit această comunitate prin forța personalității sale. În scurtă vreme a strâns o congregație considerabilă în jurul său, printre care se numărau nume mari din Imperiu” (Steven Runciman).

Gruparea adeptă a ereziei bogomile din capitala Imperiului Bizantin se constituise în jurul unui călugăr originar din Macedonia care intrase cu bogomilii în contact în anii petrecuți în acest teritoriu. Autoritatea bizantină a petrecut ceva timp încercând să ajungă- pe filiera adepților lui care cuprindeau și nume importante ale Imperiului- până la călugărul Vasile. Acesta s-a deconspirat în preajma basileului Alexios I Komnenos iar prin această mișcare, gruparea bogomilă din capitală a fost anihilată.

Erezia bogomilă ajunsese și în capitala Imperiului Bizantin în secolul al XI-lea. Inițial, grupul bogomil din capitală a fost indetectabil pentru basileul Alexios I Komnenos „cel care cu atâta aplomb îi convertise pe pavlicienii la dreapta-credință” (Steven Runciman). Cu toate că era mult mai nocivă decât pavlicianismul având în vedere „răul” pe care-l putea crea prin insubordonarea populației din teritoriile bulgare și nu numai față de autoritatea bizantină- basileul a apreciat că o intervenție împotriva bogomilismului în Bulgaria ar fi necesitat foarte mult timp.

Basileul Alexios I Komnenos a reușit să distrugă comunitatea bogomililor din Constantinopol. După o perioadă de „cercetări” s-a ajuns la liderul grupului bogomililor din capitală, călugărul Vasile, care a fost invitat de împărat pentru o discuție privată. „Împăratul a fost informat[...] cine îi conduce, fapt pentru care îl convoacă pe Vasile într-un târziu la palat. Aici îl tratează cu onoruri, îl invită chiar pe ereziarh să ia masa cu el, pretinzând un dor nespus de a savura un dialog teologic în compania bogomilului [basileul deținea solide cunoștințe teologice- n.n] Ezitant la început, Vasile se lasă păcălit și începe să vorbească pe față de tainele religiei sale. Un secretar pitit în spatele draperiilor nota tot ce auzea. La sfârșitul discursului, draperia este înlăturată; în spatele ei se aflau toți marii demnitari ai Imperiului. Ereziilor lui Vasile le-a fost dată citire, indignând asistența. Vasile însuși nu a arătat niciun fel de căință, ceea ce-l face pe basile să-l arunce în temniță”.

Basileul Alexios I Komnenos a încercat să-l convingă pe conducătorul mișcării bogomile din Constantinopol- călugărul Vasile- să renunțe la erezie și să se convertească la creștinism. Fiind un cunoscător al dogmelor și capabil de discuții teologice avansate, împăratul chiar l-a vizitat pe acesta în închisoare unde a purtat discuții cu el. Călugărul Vasile s-a arătat neînduplecat iar vizitele succesive ale împăratului în celula sa nu au reușit să-l convingă să renunțe la erezie.

Faptul că liderul ereticilor bogomili- călugărul Vasile - din capitala Imperiului Bizantin a refuzat să se convertească la creștinism a determinat Sinodul Bisericii să ia măsura arderii acestuia pe rug. „[...]Vasile nu cedează. Nu dă înapoi nici după nenumăratele vizite ale lui Alexie I în celula sa, împăratul neprecupețind niciun efort în voința lui de a salva un suflet pierdut. Sfântul Sinod a hotărât în cele din urmă că așa nu se mai poate, iar ereticul trebuie ars pe rug. Împăratul a trebuit să accepte. Lipsiți de conducător, și ceilalți membrii ai comunității bogomile au fost prinși. La interogatorii, unii au abdicat de la credința lor, alții au negat chiar că i-ar fi aparținut vreodată și numai puțini s-au încăpățânat în tăcere. Pentru a-i alege pe vinovați de nevinovați, împăratul ordonă să fie bătuți doi stâlpi în pământ, unul cu o cruce, celălalt fără. Fiecare prizonier putea alege, lângă care stâlp să fie executat. Celor care au ales crucea le-a fost recunoscut creștinismul, fiind apoi eliberați. Ceilalți au fost supuși în continuare la nenumărate încercări de a-i converti. Puțini însă le-au dat curs. Restul au fost arși pe rug”. (Steven Runciman)

Procesele intentate de Sfântul Sinod al Bisericii bogomililor din Constantinopol- în timpul împăratului Alexios I Komnenos- au reușit să elimine aproape definitiv gruparea bogomililor din capitala imperială. „Rugurile împăratului [Alexios I Komnenos- n.n] au tot purificat capitala o vreme” (Steven Runciman). Însă după câteva zeci de ani izvoarele istorice consemnează prezența unui nou grup de bogomili în Constantinopol, acuzat de „simpatii” bogomile fiind chiar și unul dintre patriarhii ecumenici ai capitalei, Kosmas al II-lea Attikos.

După măsurile de „purificare” a Constantinopolului de gruparea eretică a bogomililo, o perioadă se părea că aceștia nu vor mai fi reprezentați în capitala Imperiului Bizantin. Însă, izvoarele istorice menționează faptul că, undeva pe la jumătatea secolului al XII-lea, mișcarea ereticilor bogomili se revigorase în capitala monarhiei. Fundaiții (o aripă a bogomililor) se așezaseră pe malul mediteranean al Asiei Mici iar teologi precum Ghermanos al II-lea și Eftimios din Peribleptos încercau să-i combată.

În contextul urcării pe tronul a împăratului Manuel I Komnenos s-a declanșat în capitala imperială un scandal legat de apariția și descoperirea unor „falși ierarhi” (Clement din Sosandra și Leonțiu din Balbissa) care, în fapt, erau cripto-bogomili. Sinodul Bisericii i-a condamnat pe aceștia după care s-a orientat spre anchetarea unui alt posibil cripto-bogomil, călugărul Nifon. Despre acesta exista suspiciunea că ar fi fost liderul bogomililor din capitala imperială.

Sinodul Bisericii din capitala imperială- Constantinopol- l-a condamnat pe cel presupus a fi liderul mișcării bogomile revigorate din capitală, Nifon, la închidere în mănăstirea Peribleptos. Condamnarea acestuia de către Sinod în octombrie 1143 d.Hr a fost urmată de o condamnare la un regim de claustrare mult mai sever în februarie, anul următor. Motivul era dat de faptul că acesta reușea să-și continuie activitatea eretică chiar și din interiorul mănăstirii Peribleptos.

Patriarhul ecumenic- Kosmas al II-lea Attikos- a șocat pe toată lumea atunci când a decis să-l elibereze pe călugărul Nifon, liderul ereticilor bogomili din capitala imperială, Constantinopol, ceea ce a trezit suspiciunea că, în fapt, patriarhul căzuse „pradă predicilor” bogomile ale lui Nifon. Confirmarea acestui fapt a venit atunci când patriarhul a decis să-l invite pe Nifon la reședința patriarhală.

Ca reacția la faptul că patriarhul ecumenic al Contantinopolului- Kosmas al II-lea Attikos- avea simpatii bogomile, împăratul Manuel I Komnenos a convocat Sinodul Bisericii. Aici s-a decis depunerea din scaunul patriarhal al lui Kosmas iar călugărul Nifon- liderul bogomililor- care fusese eliberat de patriarhul acum depus, a fost retrimis în temniță. Faptul că asupra patriarhului ecumenic planau suspiciuni de erezie i-a șocat pe contemporani care constatau că erezia bogomilă se revigorase în capitală.

Măsurile luate de Alexios I împotriva ereticilor bogomili din Constantinopol au redus mișcarea pentru o perioadă. Revigorarea ereziei bogomile de la jumătatea secolului următor a consemnat și faptul că aceasta nu fusese complet eliminată din capitala imperială cu toată opoziția Bisericii și a autorități imperiale. Mai mult, bogomilii și-au stabilit „un cap de pod” și spre Occident, numele ereticilor prezenți în peisajul francez și italian al secolului al XII-lea trădau, de fapt, origini bogomile.

Represaliile împăratului Alexios I Komnenos susținut de Biserică împotriva ereticilor bogomili din capitala Imperiului Bizantin au redus intensitatea mișcării eretice pentru câteva decenii. La jumătatea secolului al XII-lea însă izvoarele consemnează că bogomilii se restructuraseră și chiar unul dintre patriarhii ecumenici- Kosmas al II-lea Attikos- fusese acuzat de simpatii bogomile. Circulau zvonuri- niciodată confirmate- potrivit cărora și basileul Manuel I Komenos avea simpatii bogomile.

După jumătatea secolului al XII-lea izvoarele istorice menționează faptul că erezia bogomilă a făcut saltul spre Occident. Sursele istorice ne relatează că un sinod din sudul Franței- de la St-Felix-de-Caraman- l-a primit cu simpatie pe un anume Niketas care „se autointitula episcop al ereticilor din Constantinopol. Pe loc i-a fost încredințat prezidiul întregii adunări”. (Steven Runciman). Contextul istoric este direct legat de mișcarea bogomililor din Imperiul Bizantin.

Represaliile asupra bogomililor din Constantinopol demarate de împăratul Alexios I Komnenos i-a determinat pe aceștia să se refugieze și traseul lor să fie unul itinerant. De altfel, o aripă a bogomililor- fundaiții- erau denumiți cu numele de „bocceluțe”. Nifon, reorganizatorul mișcării bogomile din Constantinopol din secolul al XII-lea i-a imprimat acesteia o tentă dualistă mult diferită față de ceea ce creease fondatorul ereziei bogomile din capitală din urmă cu 3 secole, călugărul Vasile.

Niketas- autoproclamat episcop al bogomililor din Constantinopol, prezent la sinodul ereticilor din sudul Franței- a fost identificat de istorici drept un bogomil cert. Confirmarea vine din faptul că izvoarele istorice menționează pentru aceeași perioadă, în sudul Franței, prezența ereticilor cunoscuți sub numele de „poplicani”. Aceasta era un transfer local pentru termenul „pavlicieni” din Peninsula Balcanică iar bogomilismul a fost derivat din erezia primară a pavlicianismului din teritoriile peninsulei. „Ceea ce dă indicații asupra unei activități misionare dualiste, de factură pavliciano-bogomilă, a cărei bază o constituia comunitatea constantinopolitană” (Steven Runciman).

Extensia bogomililor spre Occident a fost consemnată de sursele franceze care amintesc despre un anume Petracus care „«venise de peste mare» și «nu avea de povestit lucruri prea plăcute despre episcopul Simon, cel de la care Nicetas primise ordinul Drugarie, cauza scindării în două a Italiei»” (Steven Runciman). Diferențe în dogmatica ereziei bogomile apăreau deja iar istoricii au considerat că „episcopul Simon” din text e posibil să fie chiar Nifon, reorganizatorul bogomililor din Constantinopol.

Dogmatica sectei bogomile a rămas cunoscută prin două izvoare- ambele din perspectiva externă a ereziei- dar cu o valoare deosebit de importantă. Unul dintre aceste izvoare este opera lui Kosma- clericul bulgar care a trăit la scurtă vreme după moartea fondatorului ereziei, preotul Bogomil. Cel de-al doilea izvor important despre dogmele bogomile este reprezentat de Panoplia dogmatică realizată de Eftimios Zigabenos care se pare că ar fi utilizat în opera sa scrieri aparținând lui Vasile Bogomilul.

Unul dintre izvoarele care atestă credințele și dogmatica ereziei bogomile a fost opera preotului Kosmas care a trăit la scurtă vreme după moartea fondatorului sectei bogomile, preotul bulgar Bogomil. Potrivit lui Kosmas, bogomilii respingeau Vechiul Testament iar responsabil cu crearea Lumii ar fi fost Diavolul. Pentru bogomili- conform lui Kosmas- minunile lui Iisus erau interpretate în cheie alegorică, pentru că acesta nu „S-ar fi atins fizic de materia cu origini satanice” (Steven Runciman).

Potrivit lui Kosmas, preotul bulgar care a încercat să trateze erezia bogomilă contemporană lui, aceștia nu acordau importanță Fecioarei Maria iar icoanele și Sfintele Taine nu valorau foarte mult. „Crucea s-ar cuveni detestată, nu cinstită, nu doar pentru că era un obicet material, ci și ca instrument al uciderii lui Hristos. Biserica drept-credincioasă [Biserica oficială creștină-n.n] cu tot ceea ce ținea de ea, era în ochii lor o Biserică a Falsității, detestându-i Liturghia și veșmintele. Singura rugăciune acceptată era Rugăciunea Domnească, pe care o repetau de patru ori ziua, respectiv de patru ori noaptea” (Steven Runciman).

Bogomilii nu consumau carne și vin, își iertau păcatele unii altora, indiferet de sex iar mariajul nu era încurajat. Erezia bogomilă încuraja însingurarea de lume, disprețuia aristocrația, pe țar și pe toți cei care serveau sub acesta. Bogomilii se poziționau pasiv față de autorități și îi îndemnau pe sclavi să nu-și plătească datoriile față de stăpânii lor. Aceste aspecte ale ereziei bogomile cunoscute din opera bulgarului Kosmas- scrisă în secolul al X-lea- nu sunt completate cu structura de conducere a sectei.

Al doilea izvor care tratează dogmele ereziei bogomile - pe lângă cea a preotului bulgar Kosmas- este reprezentat de Panoplia dogmatică, atribuită lui Eftimios Zigabenos. Teolog contemporan cu împăratul Alexios I Komenos, Zigabenos se pare că și-a redactat lucrarea la cererea basileului. Acesta îi ceruse să realizeze un sumar al ereziilor creștine contemporane iar Zigabenos a realizat o descriere amănunțită a sectei bogomile din capitala monarhiei, la care avea acces direct.

Eftimios Zigabenos- contractat de împăratul Alexios I Komnenos să realizeze un sumar al ereziilor creștine contemporane- a întocmit Panoplia dogmatică referindu-se la comportamentul spiritual și dogmele ereziei bogomile din capitală. Materialul „documentar” de care dispunea acesta era îndestulător având în vedere că Biserica dispusese anchete asupra ereticilor bogomili iar împăratul represalii, acțiuni în urma cărora unii dintre bogomili au lăsat informații despre dogmele ereziei lor.

Eftimios Zigabenos care luase contact cu secta bogomililor din capitală în timpul persecuțiilor la care acești fuseseră supuși de basileul Alexios I Komnenos era destul de bine informat despre întreaga construcție dogmatică a ereziei bogomile. Ceea ce conta pentru aceștia- din creștinismul ortodox- erau Psaltirea, Evangheliile și Faptele Apostolilor. De altfel, Vechiul Testament, în linii mari era destestat de bogomili, cei apreciați fiind martirii care refuzaseră „a se închina la idoli” (Steven Runciman).

Eftimios Zigabenos structura dogmele bogomililor într-un dualism radical. Potrivit acestuia, secta bogomilă nu considera că Satana fusese Creatorul Lumii ci, la Început „Dumnezeu a fost singurul Domn și Împărat peste universul spiritelor. Treimea exista în El, iar Fiul și Duhul Sfânt nu sunt decât emanații ale lui Dumnezeu, care la un moment dat au luat o formă separată. Misiunea lor era de a se ocupa de lumea creată, materială. Când menirea lor va lua sfârșit, ei se vor întoarce în ființa Tatălui. Din Tatăl a purces Fiul, iar din acesta, Sfântul Duh. Iar din Duh se nasc doisprezece Apostoli, inclusiv Iuda”. (Steven Runciman)

Zigabenos a avut acces și la „probatoriul administrat” bogomilului Vasile călugărul- liderul sectei bogomile din Constantinopol- de unde a putut afla că erezia în cauză disprețuia moaștele și sfinții iar bogomilii disprețuiau, de asemenea Sfânta Cruce. Secta bogomilă trasa linii paralele între Templul din Ierusalim și Sfânta Sofia din Constantinopol ca locuri unde demonii locuiesc. „ Bogomilii urau Sfânta Cruce, ca fiind instrumentul uciderii Mântuitorului, iar când Vasile a fost întrebat la interogatoriu de specialiștii Bisericii de ce tocmai cei posedați de demoni își căutau scăpare în Sfânta Cruce, răspunsul iereziarhului a fost că diavolii iubesc Crucea și tocmai din această cauză îi mână pe cei în care sălășluiesc spre acest obiect demn de dispreț. Mai ales în biserici își caută diavolii adăpost. Templul din Ierusalim a fost una din principalele lor rezidențe, în vreme ce în veacurile din urmă sediul lor central devenise Sfânta Sofia din Constantinopol” (Steven Runciman).

Secta bogomililor considera ca validă existența unui Fiu al lui Dumnezeu, fratele lui Iisus Hristos, sub numele de Satanael care „îndeplinea rolul de guvernator al cerurilor”(Steven Runciman). Potrivit lui Zigabenos, bogomilii se bazau pe un citat din proroocul Isaiah atunci când afirmau că Satanael s-a răzvrătit împotriva Tatălui iar „îngerii i se alătură cu speranța că sub noua ocârmuire nu vor mai avea atâtea sarcini de dus la bun sfârșit” (Steven Runciman).

Ereticii bogomili- potrivit lui Eftimios Zigabenos- susțineau că demonii sunt demni de respect mergând până la ideea că acest lucru a fost recomandat chiar de Dumnezeu atâta vreme cât acești demoni nu făceau rău oamenilor. De asemenea, poziția bogomililor față de unele Taine ale Bisericii- Botezul și Euharistia- era una de dispreț.

Eftimios Zigabenos, autorul Panopliei dogmatice, a oferit informații prețioase despre ritualurile sectei bogomililor existente în contemporaneitatea lui, secolul al XII-lea. Spre deosebire de botezul propriu-zis al unui creștin ortodox, pentru ereticii bogomili botezul reprezenta o adevărată inițiere, considerat „Botezul lui Hristos” (Steven Runciman). Bogomilii puneau un accent puternic pe timpul petrecut în rugăciune și curățirea sufletului iar apoi „candidatul” trecea printr-o perioadă de examinare, urmată de botezul propriu-zis.

Despre practicile și ritualurile bogomililor nu beneficiem de surse multiple de informare. Eftimios Zigabenos cu a sa Panoplia dogmatică- lucrare despre erezii realizată la comanda împăratului Alexios I Komnenos- este cea mai importantă sursă de cunoaștere a ritualurilor ereticilor bogomili. Se pare că membrii sectei bogomililor erau îndemnați să se roage, să postească și de asemenea, să fie oameni de cuvânt. Zigabenos nu-și ascunde aprecierea față de această conduită a bogomililor.

Sub raportul organizării ecleziastice despre ereticii bogomili cunoaștem faptul că aveau un episcop iar evoluția acestora a fost ulterior identică și în organizarea ecleziastică a ereziilor occidentale. Episcopul bogomililor avea „un Fiu Dintâi, precum și un Fiu De-al-doilea” (Steven Runciman).

Ritualul de botezare a unui eretic bogomil cuprindea mai multe etape, recunoașterea finală a celui care se boteza de către membrii comunității bogomile însemna ridicarea acestui adept la rangul de Ales. „Ritul baptismal era pregătit printr-o elaborată inițiere. Botezul era, conform ereticilor, considerat a fi Botezul lui Hristos, botezul duhului, opus celui al drept-credincioșilor, care nu era decât botezul cu apă al lui Ioan. Candidatul trebuia înainte de toate a se spovedi și a petrece o perioadă în autocurățire de păcat și rugăciune. După care Evanghelia după Ioan îi era pusă pe creștet cu invocarea Sfântului Duh, urmată de Rugăciunea Domnească. După acest prim rit baptismal, candidatul trebuia să treacă printr-o perioadă de examinare, în care să dea dovadă de viață reținută, de consecvență în rugăciune și silință în a-și asimila învățătura bogomilă. După ce credincioșii și credincioasele comunității dădeau mărturie colectivă că aceste voturi au fost împlinite, acolitul era adus în față și, la fel, Evanghelia îi era așezată pe creștet, în timp ce el era întors spre soare-răsare. Femei și bărbați îl luau de mână, toți intonând un imn de mulțumire. După acest act, noul adept se nu

Ereticii bogomili nu lua în calcul niciun gest de reverență față de Fecioara Maria, ci mai degrabă, se raportau la acesta într-un fel care îi șoca pe liderii Bisericii creștine. Bogomilii considerau că fiecare dintre Aleși- cei botezați în erezia bogomilă- se pot substitui Fecioarei Maria deoarece în fiecare dintre ei „sălășluiește Duhul Sfânt și fiecare dă naștere prin Duh Cuvântului. Fecioara Maria nu este cu nimic mai bună decât oricare altul dintre Aleși” (Steven Runciman).

Raportarea ereticilor bogomili la viața de după moarte era de natură să-i neliniștească pe creștinii ortodocși contemporani. Bogomilii vedeau în moarte doar o adormire către etapa în care ei urmau să îmbrace trupul lui Hristos iar corpul urma să se întoarcă în pământ. Bogomilii considerau că îl pot vedea pe Dumnezeu. Ei și-l imaginau sub forma unui bătrân Iisus Hristos sub forma unui bărbat „în floarea vârstei” (Steven Runciman) iar Duhul Sfânt era reprezentat sub forma unui adolescent.

Practicile ereticilor bogomili care au supraviețuit sub formă de informații până în timpurile noastre sunt legate de post și de faptul că bogomilii deja botezați- Aleșii- „se îmbrăcau în rase călugărești, posteau lunea, miercurea și vinerea până la ceasul al nouălea” (Steven Runciman). De asemenea, cunoaștem că rugăciunea pe care o rosteau de până la 7 ori pe zi- Tatăl Nostru- era și singura permisă.

Din comparația celor două surse care au relatat despre erezia bogomililor- Kosmas și Eftimios Zigabenos- istoricii au fost capabili să tragă concluzii legate de sursa originară doctrinară a acestora și evoluția lor în timp. Inițial, preotul Bogomil „propăvăduia de fapt dualismul pavlician [...] pe când monarhianismul bogomilismului oficial (sau așa-zisa Biserică Bulgară) era o inovație din secolul al XI-lea, apărută în urma contactului cu mesalienii” (Steven Runciman).

Istoriografia a consemnat descoperirea unor texte și, mai precis, a unei literaturi bogomile dar care este considerată apocrifă, asupra ei planând serioase dubii de autenticitate. În privința liniilor dogmatice ale ereziei bogomile literatura atribuită membrilor acestei secte este confuză, prezintă neclarități, dar are importanță asupra conexiunilor istorice pe care le realizează în epocile contemporane acestora.

Textele care au fost catalogate drept aparținătoare dogmaticii ereziei bogomile au o origine neclară, asupra autencității acestora neexistând certitudinea atribuirii. Un singur text se cunoaște sigur de către istorici ca făcând parte din uzul ritualic și ceremonial al ereticilor bogomili dar acesta s-a păstrat în variantă de traducere latină. Inchiziția care a activat în combaterea unei secte eretice din sudul Franței a preluat materiale de la aceștia pe care le-au copiat iar pe „manuscris au trecut: «Iată cartea secretă a ereticilor lui Concoresso, adusă din Bulgaria de a lor vlădică Nazarius, plină de false învățături»” (Steven Runciman)

Textele eretice descoperite de Inchiziție în sudul Franței erau de proveniență bogomilă, acestea făcând saltul peste continent, din Balcani. Lucrarea atribuită bogomililor cuprindea un „rezumat vulgarizant al doctrinei bogomile” (Steven Runciman). În această lucrare sunt amintiți Dumnezeu și Satana, căderea Satanei din Ceruri, poziția lui de întâietate înaintea lui Iisus Hristos, faptul că Fecioara Maria a fost un înger- la fel și Ioan Botezătorul- precum și faptul că oamenii au har pe care l-au luat de la îngeri.

iteratura apocrifă atribuită bogomililor cuprindea: Lemnul Crucii, Apocalipsa lui Baruh și Întrebările Sfântului Ioan Evanghelistul. Diferitele legende și tradiții populare care au fost incluse în aceste texte dogmatice atribuite ereziei bogomile au avut la bază influențe extrem de diverse. Teoria cosmogoniei clasice- Dumnezeu și Satana prezentați drept asociați la conducerea Lumii iar apoi căderea Satanei răzvrătit din Ceruri- a fost înglobată de erezia bogomilă la care s-au infiltrat și motive precreștine. „În cosmogonie, uneori se vorbește de Dumnezeu și Satana ca fiind coexistenți din veșnicie, ca asociați sau chiar frați; alteori Dumnezeu îl creează pe Satana din umbra Sa; alte legende oferă o istorie divergentă: Satana nefiind decât un înger căzut. Rolurile exacte jucate de Dumnezeu și Satana în actul creației diferă de la legendă la legendă. Adam este de cele mai multe ori creație a lui Dumnezeu, ce cade însă în puterea Satanei, uneori pentru că este obligat să muncească pe Pământ, domeniul Satanei, alteori pentru că are nevoie de lumină, la care- după căderea din Paradis- nu mai are alt acces decât prin Satana. În concluzie, toți muritorii sunt supuși Satanei până la Învier

Trimiterile biblice pe care le făceau ereticii bogomili și alegoriile la care apelau erau centrate, în special, pe trecerea lui Iisus din Nazareth în Capernaum. Acest pasaj biblic era interpretat de bogomili în următoarea cheie: Nazareth era Biserica creștină oficială iar Capernaum reprezenta „comunitatea bogomilă” (Steven Runciman). Părăsirea Nazareth-ului în folosul Capernaum-ului de către Iisus era interpretată de ereticii bogomili drept părăsirea „deviației” și trecerea la credința adevărată.

Această erezie a bogomililor- repudiată și combătută deopotrivă de Biserica oficială și de împărați- a reușit să se extinde în anumite zone ale Imperiului Bizantin. Locul de naștere al ereziei- teritoriile locuite de bulgari din Tracia- a fost „laboratorul” de unde bogomilii au preluat ca sursă primară erezia pavliciană- niciodată eradicată- și pe care au rafinat-o într-o nouă mișcare împotriva creștinismului oficial reprezentat de Biserica constantinopolitană.

Istoriografia a identificat drept sursă primară de necontestat a ereziei bogomile, pavlicianismul. Adepții acestei erezii creștine se aflau în Peninsula Balcanică deja din secolul al VIII-lea odată cu transferul de populație dinspre frontiera orientală a Imperiului Bizantin spre teritoriile europene, operațiune efectuată de basileul Konstantinos al V-lea. Ioan Tzimiskes va disloca un alt grup masiv de pavlicieni eretici orientali pe care îi va așeza în Peninsula Balcanică cu rol de apărare militară a monarhiei.

Aplecarea atentă asupra doctrinei pavlicienilor și asupra bogomililor- luând de exemplu cercetarea lui Kosmas din secolul X-lea- arată puține diferențe între aceste două erezii creștine din Imperiul Bizantin, ceea ce validează ipoteza potrivit căreia bogomilismul a evoluat din sursa primară a pavlicianismului. „[...] tot ce se spune despre învățăturile bogomililor poate fi aplicat la fel de bine și pavlicienilor. Respingerea Vechiului Testament, disprețuirea cultului Fecioarei și al sfinților, existența unei pături de Inițiați, toate s-ar putea să fi fost copiate după pavlicianism” (Steven Runciman).

Diferența dintre ereziile pavliciană și bogomilă- a doua inovând din prima- a fost raportarea adepților eretici la materie. Deși pavlicienii disprețuiau materia, ei totuși, se foloseau „cât se poate de eficient de «materie» când era vorba să se apere de dușmani” (Steven Runciman). În schimb, bogomilii- având în vedere că răspândirea lor cuprindea orașele mici ale monarhiei- forma lor „clasică” era cea a rezistenței pasive, de unde și aprecierea și- în egală măsură- exasperarea contemporanilor față de acești aparent apatici.

Se pare că întemeietorul ereziei bogomile, preotul Bogomil, a preluat ideile pavliciene care circulau clandestin pe teritoriul țaratului bulgar circumscris Imperiului Bizantin pe care le-a adaptat „condițiilor sociale” din timpul său. În lupta dintre categoriile sociale ale aristocrației latifundiare greco-bulgare și țăranii săraci, Bogomil, a strecurat și idei gnostice care circulau în mediul intelectual și care au avut rolul de a „amortiza” efectul radical al influenței pavliciene din noua erezie bogomilă.

Dincolo de sursa primară a radicalismului ereziei pavliciene, bogomilismul a încorporat și teze și surse gnostice ce au contribuit la individualizarea acestei erezii. Una dintre aceste surse gnostice este mesalianismul. Aducerea acestei erezii în capitala Imperiului Bizantin- în secolul al XI-lea, după o perioadă de câteva secole de obscuritate- i se datorează unui anume Blachernites, „[...]adepții lui Blachernites fiind urmașii spirituali ai mesalienilor din secolul al IV-lea” (Steven Runciman).

Contactul ereziei bogomile din Tracia imperială cu teoriile gnostice- cu tezele mesaliene în special- nu a fost determinat în mod exact, ca timp istoric. Opiniile istoricilor tind să încline că aceasta s-a produs simultan cu existența lui Bogomil, fondatorul ereziei omonime. Trebuie menționat că teoriile mesaliene- alături de alte heterodoxii- existau în literatura bizantină încă din primele secole creștine, într-un creștinism încă neclar și confuz dogmatic.

Sinteza evoluției și a surselor primare ale ereziei bogomile au fost interpretate magistral de reputatul istoric Steven Runciman: „Bogomilismul s-a născut în mijlocul unei clase țărănești căreia mizeria în care trăia i-a imprimat un fel amar și pesimist de a privi temeiurile ticăloșite ale acestei lumi. Creștinismul ce le fusese impus de stăpâni le era străin și rigid, mai aproape de sufletul lor aflându-se pavlicienii colonizați în proximitatea teritoriilor lor. Era vorba de o credință simplă, clară, bine conturată, un dualism elementar ce explica răutatea lumii. Un preot oarecare, pe nume Bogomil, adaptează ulterior aceste sisteme pavliciene pentru publicul slav, transformând militarismul agresiv al pavlicienilor în acea rezistență pasivă și încăpățânată tipică sufletului slav. Cu trecerea timpului însă, noua învățătură ia amploare. Ereticii intră în contact cu mesalienii, care le-au mijlocit astfel toată bogăția literară a Orientului gnostic. Și astfel se naște un nou creștinism, fundat pe legendele creștinismului primar și pe dualismul răsăritean, combinate într-un răspuns plauzibil și relevant la nevoile țărănimii medievale, ce avea să dea la iveală în peisajul religios una di

Întemeiată în secolul al X-lea de preotul bulgar Bogomil, erezia bogomilă a depășit spațiul Peninsulei Balcanice până la sfârșitul secolului al XII-lea. Deja la finele acestui secol existau centre eretice bogomile în Italia, sudul Franței și Bosnia.

Erezia bogomilă a depășit teritoriul Peninsulei Balcanice- „laboratorul de origine”- și s-a răspândit în Occident. Izvoarele istorice menționează centre ale ereticilor bogomili în Lombardia și Franța. De menționat faptul că, printre comunitățile ereticilor bogomili, Bisericile acestora primare se bucurau de întâietate. În acest fel erau etichetate Biserica Bulgară- locul de naștere al ereziei- și Biserica Constantinopolitană, grupul bogomililor din capitala Imperiului Bizantin.

Al Doilea Țarat Bulgar- cum este cunoscut în istorie statul bulgarilor din Peninsula Balcanică format la sfârșitul secolului al XII-lea- se pare că s-a bucurat în lupta împotriva trupelor bizantine și se sprijinul ereticilor bogomili. Inițial, aceștia au beneficiat de toleranță din partea liderilor acestui țarat bulgar, Asăneștii. Ulterior, atitudinea războinică a Asăneștilor nu s-a împăcat cu „naționalismul pasiv și molcom al bogomililor” și, prin urmare, liderii țaratului s-au îndreptat spre papalitate.

Informațiile despre Biserica ereticilor bogomili din capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- dispar cu totul după recucerirea orașului din mâinile latinilor de către Mihail al VIII-lea Palaiologos. Oricum, comunitatea eretică din marele oraș era în declin deja încă din deceniile anterioare. „Prestigiul comunității constantinopolitane [a bogomililor- n.n] decade odată cu influența politică a orașului. Centrul de gravitație al gnosticismului se mută din ce în ce mai la vest, mai ales după devastarea capitalei de hoardele Cruciadei a patra. În 1230, bogomilii încă mai formau o congregație înfloritoare în capitală, alături de o mică erezie latină adusă probabil cu ei de unii cruciați după cucerirea din 1204. Dar aceasta este chiar ultima informație pe care o mai avem cu privire la comunitatea constantinopolitană[...] După restabilirea stăpânirii bizantine la Constantinopol, în anul 1261, nu se mai aude nimic de comunitatea bogomilă din oraș”. (Steven Runciman)

Liderii celui de-al doilea Țarat Bulgar- Asăneștii- fiind în conflict cu Imperiul Bizantin au stabilit contacte cu papalitatea care le-a cerut- nici mai mult nici mai puțin- decât să ia măsuri împotriva ereticilor bogomili de pe teritoriul țaratului. Deși aceștia contribuiseră la revolta Asăneștilor împotriva autorității bizantine, pasivitatea lor nu era potrivită cu stilul războinic al liderilor țaratului și, drept urmare, aceștia dau curs cerințelor papale.

Represaliile țarilor bulgari asupra bogomililor din teritoriile balcanice stăpânite de aceștia se pare că au fost pregătite și de vizita cardinatului-legat trimis de Inocențiu al III-lea care a ajutat la pregătirea sinodului de condamnare a acestora. „Pe data de 11 februarie 1211, un sinod al Bisericii Bulgare drept-credincioase, convocat de țarul Borilă, își deschide prima sesiune la Târnovo. Activitatea de bază era amendarea și condamnarea bogomilismului. Tot felul de doctrine eretice au fost inventarizate, denunțate, iar adepții lor anatemizați, unii chiar nominal. Toți ereticii au fost trecuți pe liste pentru a fi arestați. Pe cei incorigibili îi păștea exilul; restul urmau să își petreacă vremea până la pocăință în arest” (Steven Runciman).

Persecuția lansată asupra bogomililor de către țarul bulgar Borilă nu a durat multă vreme. Se pare că ereticii bogomili au contribuit la înlăturarea acestuia de pe tronul țaratului, ei „înclinând balanța în favoarea rivalului lui Borilă, Ioan Asan al II-lea, care a și recunoscut de altfel puterea sectei” (Steven Runciman). Despre anvergura ereziei bogomile în teritoriile țaratului bulgar cu extensii în Peninsula Balcanică amintea și papa Grigore al IX-lea într-o scrisoare către regele Ungariei.

Decăderea țaratului bulgar din secolul al XIV-lea a însemnat și pierderea „monopolului sectar” de către bogomili în Peninsula Balcanică. Isihasmul- curent din interior pornit împotriva Bisericii oficiale creștine- era deja în desfășurare. „Când reapar pe scena istoriei [bogomilii-n.n], pe la jumătatea secolului al XIV-lea, bogomilii pierduseră demult monopolul sectar. Controversa isihastă tocmai prolifera și acapara spiritele disidenților și nemulțumiților de serviciu. Cu sprijinul unei țarine evreice, tot felul de secte iudaizante își făcuseră apariția în țară. Chiar în rândul bogomililor are loc separarea unei ramuri extremiste. Toate aceste secte se hrănesc din seva ereziilor de proveniență bizantină” (Steven Runciman).

Un moment suprinzător s-a petrecut în secolul al XIV-lea atunci când erezia bogomilă a pătruns în bastionul ortodoxiei oficiale, Muntele Athos. Se pare că monahii de pe Muntele Sfânt au intrat în contact cu scrierile ereziologiei bogomile atunci când se aflau în trecere prin Thesalonic. Locul de contact ar fi fost o casă de oaspeți în care aceștia obișnuiau să înnopteze atunci când vizitau cel de-al doilea oraș al Imperiului Bizantin. Inevitabil călugării au purtat cu ei la întoarcerea pe Muntele Athos scrierile ereticilor bogomili.

În secolul al XIV-lea extensia ereziei bogomile a punctat important prin pătrunderea în „bastionul dreptei-credințe”, cel al ortodoxiei creștine oficiale, Muntele Athos. Împrejurările în care scrierile eretice ale bogomililor au ajuns pe Muntele Sfânt se pare că sunt legate de o casă de oaspeți din Thesalonic unde călugării athoniți obișnuiau să înnopteze atunci când erau în marele oraș. „O anumită doamnă din înalta societate, Irina, se afla în proprietatea unei case de oaspeți în Tesalonic, loc unde obișnuiau să tragă și monahii atoniți atunci când vizitau metropola. Irina îmbrățișează bogomilismul și, datorită măiestriei misionariste de care dă dovadă, îi face pe unii dintre oaspeții ei să ia cu sine la întoarcerea pe Muntele Athos unele dintre învățăturile ereticilor”. (Steven Runciman).

La aflarea veștii că erezia bogomilă a pătruns pe Muntele Sfânt al Ortodoxiei- Muntele Athos- autoritatea bizantină a intervenit direct și fără ocolișuri, alungând doi călugări- Lazăr și Chiril- care se făceau responsabili de introducerea scrierilor eretice pe Muntele Sfânt. În urma izgonirii acestora de pe Muntele Athos, cei doi călugări au primit apelativul de „Desculți”. Ei s-au refugiat la Târnovo- capitala țaratului bulgar, favorabil pentru moment ereziei bogomile- unde au întemeiat propriile secte eretice.

Călugării athoniți izgoniți de pe Muntele Sfânt cu stigmatul de eretici bogomili- Lazăr și Chiril- s-au adăpostit la Târnovo, capitala țaratului bulgar. Aici vor da naștere unor secte eretice extrem de diverse, deviate din bogomilism. „Lazăr înclina spre nudism, în căutarea inocenței antelapsarice. De asemenea, propăvăduia castrarea bărbaților pentru a se împiedica în felul acesta nașterea de noi trupuri care să sporească reaua materie a lumii. Chiril se pare că nu a fost la fel de radical, mulțumindu-se a polemiza împotriva icoanelor și a Sfintei Cruci, în maniera clasică, a oricărui bogomil ce se respecta. Totodată pretindea că are viziuni. Și căsătoria se număra printre dușmanii săi: după cum considera, cuplurile maritale ar trebui să traiască separate. Deși astfel de învățături par a fi pur bogomile, se pare că Chiril nu avea legături cu vechea congregație bogomilă deja existentă” (Steven Runciman).

În paralel cu sectele eretice ale călugărilor Lazăr și Chiril din capitala țaratului bulgar- Târnovo- mai activa în același loc și o altă mișcare a unui „predicator itinerant, pe nume Teodosie” (Steven Runciman). Acesta era în favoarea nudismului întocmai ca și secta condusă de călugărul Lazăr, dar motivele erau diferite de ale acestuia, pentru Teodosie „esența mesajului său consta în a încuraja bărbații la păcatul cărnii, pentru a-l determina pe Dumnezeu să le dăruiască harul pocăinței. De aceea adepții acestei secte se dedau la excese orgiace” (Steven Runciman).

Fenomenul alăturării sau devierii din erezia bogomilă a unor diverse secte mult prea radicale pentru autoritățile laice și religioase ale țaratului bulgar au discreditat mișcarea bogomilă. Inevitabil, reacția țarilor și a Bisericii a fost de persecuție și pedepsire a acestor secte radicale și a bogomililor, deoarece erezia bogomilă era considerată a fi sursa primară a acestor deviații eretice de neacceptat.

Instalarea unor secte eretice mult prea radicale în capitala țaratului bulgar- Târnovo- a atras suspiciunea autorității laice și a Bisericii asupra acestora. Deviațiile sectelor fiind legate de sursa primară- erezia bogomilă- inevitabil, suspiciunea s-a extins și asupra acesteia. Prin urmare, aceste mici secte radicale- cele ale călugărilor Lazăr, Chiril și Teodosie- nu au făcut decât să discrediteze mișcarea bogomilă în ochii țarilor bulgari, care până atunci fuseseră toleranți față de aceștia.

Țarii bulgari și Biserica s-au întors împotriva ereticilor bogomili din teritoriile țaratului în momentul în care aceștia au fost slăbiți de diferitele secte radicale care le-au subminat și discreditat mișcarea. Prin urmare Biserica a organizat două sinoade la Târnovo- în 1350 și 1355- în care membrii mișcării bogomile cât și cei ai sectelor deviate din erezia bogomilă și devenite radicale au fost declarate periculoase. Membrii acestora au devenit pasibili de pedeapsă cu temnița și exilul.

Liderii sectelor radicale din capitala țaratului bulgar, secte deviate din erezia bogomilă- Lazăr și Chiril-, au fost condamnați de sinodul Bisericii și supuși pedepselor. „La sinodul din 1350, ereziarhii Chiril și Lazăr au fost acuzați și după proces au fost găsiți vinovați de erezie. Chiril se pocăiește și renunță la falsele-i doctrine. Lazăr însă, precum și ucenicul lui cel mai important, Ștefan, se încăpățânează în erezie, fapt ce le aduce din partea țarului bulgar condamnarea, conform legilor bisericești, la stigmatizarea pe față cu fierul înroșit, precum și la exil dincolo de granițe”. (Steven Runciman)

În contextul decăderii puterii țaratului bulgar- în paralel cu cea a Imperiului Bizantin- turcii otomani s-au instalat tot mai serios în Europa. Persecuțiile la care fuseseră supuși bogomilii de către țarii bulgari se pare că au dat roade. Numele acestora apare în dreptul unor mici localități din Macedonia- unde erau denumiți cudugeri- la începutul secolului al XV-lea. Apoi, pe fondul cuceririi țaratului bulgar și al regatului sârbilor de către turci, bogomilii dispar de pe scena balcanică a istoriei dar reapar dincolo de frontierele țaratului bulgar.

Istoricii au identificat urme ale ereziei bogomile în „teritoriile de dincolo de granița nordică a Bulgariei. Resturi ale doctrinei lor pot fi identificate atât în folclorul român, cât și în cel rus. În spațiul rus, literatura bogomilă a circulat în proporții considerabile. Iar «Palea», traducerea Bibliei din perioada medievală rusă, nu este străină de considerabile influențe bogomile. Dar existența concretă a vreunei comunități bogomile nu este nicăieri atestată” (Steven Runciman).

Pătrunderea ereziei bogomile din teritoriile bulgare în teritoriile locuite de sârbi la jumătatea secolului al XII-lea a atras reacția marelui jupan al sârbilor, Ștefan Nemanja. Reacția acestuia era dictată- ca un „campion al dreptei-credințe” ce se considera- și de contextul politic în care se găsea încorsetat. Imperiul Bizantin- aflat sub domnia puternicului basileu Manuel I Komnenos- îi oferea posibilitatea lui Nemanja de a exista ca vasal al Imperiului doar dacă „lua măsuri” în acord cu dorințele împăratului.

Influențele ereziei bogomile în mișcarea unor secte din teritoriile ruse- precum duhoborniții sau molocanii- sunt mult mai noi decât erezia bogomilă, dar istorici au găsit multe asemănări de practică și cult. Cel mai probabil nu a fost vorba de vreun grup bogomil venit din teritoriile bulgare spre cele ruse, ci mai degrabă de un transfer al „fondului ideologic bogomil conservat de «Palea» și de celelalte cărți sacre slavone” (Steven Runciman) la care unul dintre liderii sectelor de mai sus au avut acces.

Reacția jupanilor sârbi împotriva bogomililor din teritoriile sârbe au fost declanșate de Ștefan Nemanja și amplificate la finalul secolului al XII-lea. „Pe la sfârșitul secolului respectiv, încurajat de Sfântul Sava, suveranul sârb convoacă un sinod împotriva ereziei, care este pusă sub interdicție sub amenințarea clasicelor pedepse, stigmatizarea sau exilul. Dar sârbii sunt o rasă arțăgoasă. De aceea bogomilii din rândul lor nu au mai adoptat uzuala rezistență pasivă, propăvăduită de învățătura lor, ci, sub conducerea unor membrii din aristocrație, au pus mâna pe arme. Ștefan Nemanja însă îi zdrobește și le alungă liderii în exil”. (Steven Runciman)

După represaliile jupanului Ștefan Nemanja asupra bogomililor din teritoriile sârbe, adepții acestei erezii au reapărut în secolul al XIV-lea când în timpul regelui Ștefan Dușan mișcarea bogomilă „este menționată sub numele de învățătura Babun” (Steven Runciman). Dușan aplica pedepse: aristocrații prinși propăvăduind erezia erau „amendați” cu 100 de monede de aur iar oamenii simpli „10 galbeni, plus flagelare” (Steven Runciman). Ereticii ce refuzau abjurarea bogomilismului erau stigmatizați și alungați.

Extinderea ereziei bogomile s-a realizat din teritoriile de origine de la sudul Dunării spre nordul Dunării dar și spre vestul Peninsulei Balcanice. Direcția cea mai intensă și „de succes” a răspândirii acestei erezii creștine- bogomilismul- a fost spre vest, prima „stație” fiind teritoriile regatului sârb. Primele informații despre misionarii eretici bogomili în teritoriile locuite de sârbi sunt consemnate la jumătatea secolului al XII-lea în timpul marelui jupan Ștefan Nemanja.

Bogomilii se răspândiseră- și au fost identificați de regele sârbilor Ștefan Dușan pe teritoriul Macedoniei în secolul al XIV-lea- deja din secolele anterioare, neperturbați. Fenomenul care s-a petrecut în aceste secole a fost trecerea spre vestul Peninsulei Balcanice a ereziei bogomile, context în carea vigoarea ei a făcut posibilă extinderea până în Occident. Regatul Serbiei a fost, așadar, doar o „stație” în trecerea ereziei bogomile din teritoriile bulgare spre Occident.

Regatul Diocleei sau Zetei a corespuns în vestul Peninsulei Balcanice cu ceea ce numim astăzi Muntenegru. De asemenea, în nord-vestul acestui regat se afla „tara lui Hum” sau Chelma care a primit numele germanizat de Ducat („Hertzogum”)- de unde astăzi Herțegovina- iar în nordul acestui Ducat de Hum se găsea provincia Bosniei. Timpul precis al pătrunderii ereziei bogomile din teritoriile bulgare în această zonă nu sunt cunoscute dar istorici au identificat două „căi de acces” a ereziei bogomile aici.

Istorici nu au reușit să identifice precis timpul în care erezia bogomilă a pătruns din țaratul bulgar în regiunea Bosniei și a Muntenegrului dar au identificat două „căi de acces”. „[...]misionarii dragovițani [o aripă a bogomililor din zona dalmată- n.n] dualiști au ajuns cândva pe coasta Dalmației venind din Macedonia sau- de ce nu?- pe mare, din Constantinopol, care, după cum se pare, poseda în veacul al XII-lea o școală misionară dualistă. Cea de-a doua cale de proliferarea a ereziei a fost pe uscat, din Bulgaria, via Serbia. Biserica bogomilă din Bosnia, autointitulată biserica Sclavoniei, se afla în strâns contact cu congregația din Bulgaria, cu care împărțea de altfel aceleași convingeri monarhianiste. Comunitățile Drugucia și Sclavonia par a se fi înțeles destul de bine, deși aveau diferențe dogmatice în privința originii lui Satana. Ce-i drept, cu atâția persecutori aflați pe urmele lor, nici nu-și mai permiteau a se mai și război între ele”. (Steven Runciman)

Contextul religios al vestului Peninsulei Balcanice din ultimele decenii ale secolului al XII-lea a fost unul care a implicat atât Biserica constantinopolitană cât și Papalitatea. Politic, teritoriile Bosniei și Herțegovinei erau conduse de Miroslav și Kulina- deveniți cumnați prin alianță matrimonială- și care ieșiseră momentan de sub autoritatea bizantină în contextul decesului basileului Manuel I Komnenos. Dar din punct de vedere religios, peisajul era amestecat: existau atât catolici cât și ortodocși.

Regatul Ungariei sprijinit de Sfântul Scaun reușise să opereze misiuni de creștinare pe coasta dalmată, acțiuni care fuseseră contracarate de misionarismul bizantin de la Constantinopol dublat de brațul armat al basileului Manuel I Komnenos. Acest amestec de catolicism și ortodoxie în ținuturile Bosniei au creat discordie în contextul în care tensiunile dintre Imperiul Bizantin pe de-o parte si regatele occidentale și papalitate pe de alta deveneau tot mai evidente în preajma Cruciadei a IV-a.

Imperiul Bizantin fiind în recul după moartea lui Manuel I Komnenos, rolul de „campion al Ortodoxiei” în Balcani a fost însușit de despotul Ștefan Nemanja al sârbilor. Influența pe care regele Ungariei o manifesta în teritoriile Bosniei dublată de sprijinul misionar al papalității în zonă îi convinge pe cei doi despoți ai Bosniei și Herțegovinei- Miroslav și Kulin, deși primul dintre ei era fratele despotului sârb, să nu treacă de nicio parte- catolicism sau ortodoxie- ci să urmeze o cale „originală”: erezia bogomilă.

Miroslav Zavidovic, conducător peste Ducatul Herțegovinei- în alianță cu Kulin, conducătorul Bosniei- a decis, din calcule politice de independență, având un număr mare de ortodocși și catolici în teritoriile pe care le stăpâneau să nu joace de partea niciuneia dintre cele două părți care erau implicate în zonă. Între despotul ortodox al sârbilor- Ștefan Nemanja- și regele catolic al Ungariei sprijinit de Papalitate, Miroslav și Kulin aleg să susțină mișcarea eretică a bogomililor de pe teritoriile conduse de ei.

Miroslav Zavidovic- prințul Herțegovinei- a intrat în conflict cu Papalitatea care reușise- sprijinită armat de regele Ungariei să creștineze o parte a populației de pe coasta dalmată a Peninsulei Balcanice. Sub pretextul unei acuze de „spionaj” din partea arhiepiscopului catolic, Miroslav a confiscat veniturile acestuia ceea ce a atras protestele Sfântului Scaun. În fond, Miroslav era interesat de menținerea unei stări de independență a ducatului său: „În anul 1180, Miroslav stârnește o dihonie (faida) cu arhiepiscopul catolic Rainier de Spalato, primatul ecleziastic al Humului [denumirea Herțegovinei-n.n] căci refuză a-i permite vlădicii romane, pe care o considera spionul ungurilor, să hirotonisească un episcop pe teritoriul deținut de el, în orașul Stagno. Pe deasupra, mai confiscă și o sumă considerabilă din veniturile arhiepiscopiei catolice. Fapt ce îl determină pe Rainier a se plânge papei Alexandru al III-lea, ce îl trimite pe nunțiul Theobald să investigheze situația creată. Theobald se confruntă cu un Miroslav prea puțin pregătit de compromisuri, care pe lângă încăpățânarea-i politică mai ajunsese și sprijinitor fățis ale ereziei. De aceea nunțiul papal îl anatemizează d

La solicitarea Scaunului Apostolic, regele Ungariei a intervenit în ducatul Herțegovinei pe care l-a preluat în stăpânire, după cum se poate observa din titlul acestuia. Soția ultimului duce- Miroslav- s-a refugiat la curtea fratelui acesteia, Kulin, conducătorul Bosniei. Orientarea eretică a lui Miroslav era împărtășită și de Kulin care încerca prin sprijinirea ereziei bogomile să obțină „suport” în încercarea de a-și menține teritoriile independente față de despotul Serbiei sau regatul Ungariei.

Creșterea influenței despotatului Serbiei înspre vestul Balcanilor alături de extensia spre sud a regilor Ungariei îi plasa pe principii Herțegovinei și Bosniei într-o situație în care aveau nevoie de sprijin intern pentru a-și putea menține teritoriile. Și cum banul Kulin al Bosniei avea o populație atât ortodoxă cât și catolică pe teritoriul lui- iar regele Ungariei sprijinea catolicismul în timp ce ortodoxia era consolidată de despotul Serbiei- Kulin a ales să joace „cartea” ereticilor bogomili ca punct de sprijin a domniei lui.

Exilul bogomililor persecutați de despotul sârbilor Ștefan Nemanja lua sfârșit. Banul Kulin se arăta binevoitor față de aceștia cu atât mai mult cu cât banul avea neînțelegeri cu papalitatea și cu aliatul secular al acesteia în zonă, regatul Ungariei. Decizia papalității de a trece dieceza Bosniei sub scaunul episcopal de Spalato condusă de Petru Ugrin „un maghiar, agent al coronei ungare” (Steven Runciman) a avut darul de a-l înfuria pe banul Kulin. Dieceza Bosniei fusese anterior sub jurisdicția episcopiei de Ragusa cu care banul Bosniei se afla în relații economice favorabile.

Banul Bosniei Kulin s-a poziționat împotriva regatului Ungariei și a papalității în momentul în care a decis să sprijine deschis erezia creștină a bogomililor de pe teritoriul Bosniei. Ba mai mult, a aderat alături de familie și alte câteva mii de persoane la erezia bogomilă. Teritoriile vecine ducatului Bosniei au primit de asemenea un impuls la aflarea veștii. „Primul care îl vestește pe papă de conversiunea în masă a lui Kulin și a bosniacilor a fost Vukan, rege al Diocleei și fiu al lui Ștefan Nemania, acestui raport adăugându-i-se și altele, din diferite surse. În aceste izvoare, ereticii apar de obicei drept fatareni sau patareni, se pare de la italianul «Patera» sau «cupă» în traducere, termen deja folosit în veacul al XI-lea pentru a desemna partidul Bisericii de jos (mișcare de creștinism popular) din Milano. «Patareni» este denumirea sub care bogomilii Bosniei și Dalmației vor câștiga notorietate în Apus”. (Steven Runciman)

Trecerea banului Kulin al Bosniei alături de câteva mii de persoane la erezia bogomilă l-a îndemnat pe papa Inocențiu al III-lea să-i ceară regelului Ungariei, Emeric, să intervină în calitate de suzeran al banului Bosniei pentru a-l întoarce- chiar cu forța armată- la sânul Bisericii. Documentele indică și faptul că însuși episcopul Bosniei, Daniel, aderase la erezia bogomililor, cunoscuți de-acum pentru Occident drept patareni.

Peisajul religios al ducatului Bosniei se modifică în momentul în care apare o altă mișcare eretică în afara celei bogomile- devenite oficiale prin asumare ei de către familia banului Kulin- fondată de doi meșteri italieni: Matei și Aristodius. Regele Ungariei nu intervine la timp și se pare că erezia a luat avânt. Câtă forță căpătase mișcarea? Izvoarele ne spun că timp de 3 decenii ereticii l-au împiedicat pe episcopul catolic să-și ocupe postul iar catedralei din Kresehevo i-au provocat mari pagube.

Contextul celei de-a Patra Cruciade a însemnat și rezolvarea, temporară, prin implicarea Sfântului Scaun a problemei bogomile din teritoriul Bosniei. Armata acestei cruciade se îndrepta spre capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, pe care o vor cuceri. În drumul lor, cruciații au atacat Zara, cetate de pe coasta dalmată aflată în posesia regelui Ungariei, motivând că acolo s-ar ascunde eretici bogomili. Astfel l-au forțat pe regele Ungariei să ia atitudine împotriva bogomilismului din ducatul Bosniei.

Armata celei de-a Patra Cruciade își schimbase obiectivele- nemaiîndreptându-se spre Țara Sfântă, ci spre Constantinopol- ea cucerind capitala imperiului în anul 1204 d.Hr. În drum spre marele oraș, cruciații au atacat cetatea Zara de pe coasta dalmată- aflată în posesia regelui Ungariei- pretextând că acolo s-ar ascunde un „cuib” de eretici bogomili. Iar cum aceștia nu puteau sosi decât din ducatul vecin al Bosniei iar regele Ungariei nu luase măsuri împotriva acestora anterior- cu toate insistențele papei- era forțat să acționeze.

Momentul ajurării ereziei bogomililor- denumiți patareni în sursele occidentale- de către banul Bosniei, Kulin, este important de menționat pentru că el descrie perspectiva a ceea ce considera Biserica Romană- Sfântul Scaun- drept erori ale ereziei bogomile:„ Kulin cedează cu grație în cele din urmă. Pe 6 aprilie 1203, la Bjelopolje, pe râul Bosna, de față cu Ioan, legatul papei, și cu însoțitorul acestuia, arhidiaconul Marinus, Kulin împreună cu membrii de vază ai cu Curții sale abjură de la erezie. Punctele abjuratiei oferă informații despre ceea ce constituia în ochii Bisericii Romane ca fiind principalele erori ale patarenilor. În primul rând sectarii jurau să recunoască neîngrădit autoritatea episcopului roman și să-i accepte pe preoții catolici instalați de autoritățile eclesiastice latine. În al doilea rând jurau să reabiliteze Crucea și altarele în lăcașurile lor de cult, să accepte taina pocăinței, să adopte calendarul roman cu sărbătorile și posturile lui. Totodată se angajau să se cuminece de cel puține șapte ori pe an, la praznicele împărătești și alte mari sărbători. Și- în cele din urmă- nu se mai considerau ca fiind singuri adevărați creștini și promiteau să nu adăpo

Momentul în care banul Bosniei- Kulin- împreună cu membrii Curții au abjurat erezia bogomilă și s-au declarat supuși ai Bisericii Romane a fost perceput de Scaunul Apostolic în cheia recunoașterii jurisdicției papale asupra Ducatului Bosniei fără a se intra în detalii de esență doctrinară. Pentru a se asigura că banul Kulin renunță la „vechile obiceiuri” bogomile și își păstrează jurământul de credință, i s-a cerut acestuia să trimită un personaj de rang înalt la curtea regelui Ungariei, unde se afla deja ca ostatic fiul banului Bosniei.

Regele Ungariei, Emeric- pe fondul cerințelor imperative ale papei Inocențiu al III-lea și presat de atacul cruciaților asupra cetății Zara- decide să-și onoreze datoria de apărător al credinței creștine față de papalitate și pregătește o intervenție în fieful ereziei bogomile, Bosnia. Banul Kulin și-a dat seama instantaneu de inutilitatea unei rezistențe militare și decide să „joace” diplomatic, dar realist. A recunoscut într-o scrisoare adresată Sfântului Scaun de greșeala acceptării ereziei bogomile.

Presat de o intervenție militară a regelui Ungariei în teritoriul Bosniei, banul Kulin, a întors „cărțile” și a recunoscut printr-o scrisoare adresată Scaunului Apostolic greșeala de a fi acceptat erezia bogomilă. S-a oferit să trimită o delegație bosniacă bogomilă pentru a primi preceptele credinței creștine direct de la curia romană și, în paralel, „îl roagă pe papă să trimită o echipă de misionari în Bosnia” (Steven Runciman). Arhiepiscopul Ragusei a condus o delegație bogomilă la Roma iar arhiepiscopul de Spalato și capelanul papei- Ioan de Casamaris- sunt trimiși la curtea banului Kulin.

Pentru a-și certifica jurământul de credință față de Biserica Romană, banul Bosniei- Kulin- și-a trimis doi magnați la curtea regelui Ungariei pentru a reconfirma jurămintele de credință efectuate. Ajunși la Buda, aceștia, în fața regelui, a fețelor bisericești, s-au angajat să respecte jurământul făcut față de Biserica Romană alături de banul lor, Kulin. Un detaliu interesant, jurământul s-a prestat și în fața „arhiepiscopului de Cluj” (Steven Runciman) prezent la solemnitate. Fiul banului Kulin era ostatic deja la curtea regelui Ungariei și a înfăptuit un jurământ în numele tatălui său: „dacă tatăl lui se va lepăda din nou de Biserică și-și va încălca făgăduiala de la Bjelopolje, atunci va trebui să plătească o amendă de o mie de mărci în argint” (Steven Runciman).

După recunoașterea autorității Papalității de către banul Bosniei- Kulin- capelanul papal- Ioan de Casamaris- a încercat reorganizarea Bisericii Bosniace, nou-înființate. Raportul pe care capelanul l-a trimis papei nu era încurajator, singura episcopie catolică existentă nefiind funcțională din lipsă de enoriași. Casamaris a cerut popularea zonei cu „buni catolici” (Steven Runciman). Regele Ungariei nu sprijinea propunerile, deoarece știa că ar fi trebuit să „investească” financiar într-un fief al Sfântului Scaun, regele fiind vasal papei.

Istorici au ajuns la concluzia că jurământul de fidelitate față de Biserica Romană și de recunoaștere a autorității papale de către banul Bosniei- Kulin- a rămas valid și respectat pe durata domniei acestuia. Biserica Bosniacă- afiliată Bisericii Romane- trebuia să fie reorganizată în urma acceptării de către banul Kulin a creștinismului Bisericii Romane. Însă, fără sprijinul consistent al regelui Ungariei, aceasta era anevoioasă și, se pare că mișcarea eretică a bogomililor nu a fost diminuată semnificativ.

După moartea banului Bosniei- Kulin- care pare că și-a respectat jurământul de abjurare a ereziei bogomile și recunoaștere a autorității Bisericii Romane- numărul ereticilor bogomili a rămas aproape constant. Patarenii- cum erau denumiți bogomilii în izvoarele occidentale- nu au fost „deranjați” de vreo intervenție din partea lui Ștefan, moștenirorul banului Kulin, cu toate că acesta era „după cum se pare și un bun fiu al Bisericii Catolice” (Steven Runciman). Ștefan nu dorea să devină „impopular” în rândul bogomililor.

Papa Honorius al III-lea prin capelanul Acontius a încercat să se informeze asupra situației din Bosnia din primul deceniu al secolului al XIII-lea. Erezia bogomililor era în plină desfășurare, deoarece și banul Kulin și Ștefan- moștenitorul acestuia- nu luaseră măsuri pentru restrângerea influenței ereziei bogomile și convertirea acestora. Mai mult decât atât, activitatea misionară dorită de Biserica Romană în Bosnia nu era sprijinită consistent nici de regele Ungariei care încerca să-și facă propriul joc.

Legatul papal Acontius, însărcinat de papa Honorius al III-lea cu reorganizarea Bisericii Bosniei nou-înființate, cu toate că avea solicitări expres de la autoritatea papală nu s-a bucurat de sprijinul regelui Andrei al II-lea al Ungariei în demersul său. După 3 ani de predicare a unei cruciade împotriva bogomililor din Bosnia, legatul papal a primit o promisiune din partea arhiepiscopului de Cluj- Ugolino. În această acțiune- cu final „cinematografic”- s-a aventurat și unul dintre membrii familiei imperiale bizantine, Anghelos: „Singurul sprijin [pentru legatul papal Acontius în organizarea cruciadei-n.n] a venit din partea arhiepiscopului de Cluj, Ugolin, care s-a oferit să finanțeze o cruciadă în schimbul trecerii Bosniei și a provinciilor învecinate acesteia, Usora și Soli, sub jurisdicția sa eclesiastică. Având asentimentul papei, arhiepiscopul mai aven nevoie doar de conducător al acestei expediții. La acel moment se afla în Ungaria un prinț bizantin scăpătat, Ioan Anghelos, fiul împăratului Isaac (al II-lea) Anghelos și al surorii regelui Andrei, Margareta. El urma să conducă noua cruciadă, primind în acest scop 200 de mărci de argint din partea arhiepiscopului. Însă Ioan An

Faptul că erezia bogomilă era puternică și avea potențial o demonstrează și acțiunea din 1232 când mișcarea bogomilă l-a depus pe Ștefan, banul Bosniei, cel fidel catolicismului și a favorizat preluarea puterii de către un magnat bogomil (pataren), Matei Ninoslav. Fostul ban și fiul acestuia, Sebislav, au fost lăsați în viață cu drept de stăpânire asupra unei porțiuni mici din districtul Usora. Erezia bogomilă era acum oficial „religie” de stat.

Ștefan- noul ban al Bosniei după moartea lui Kulin- deși era un catolic declarat al Bisericii Romane- nu a intervenit sub formă de represalii împotriva ereticilor bogomili din Bosnia. Numărul acestora considerabil l-ar fi putut transforma în indezirabil și i-ar fi pus tronul în pericol. De altfel, a beneficiat și de un context favorabil care nu îl presa să ia niciun fel de măsură împotriva bogomililor. Noul rege al Ungariei- Andrei al II-lea- era ocupat cu liniștirea nobilimii din regat iar papalitatea era ocupată „cu mișcări eretice în propria ogradă[...]Ba mai mult, victoria latinilor în Bosnia conduce la o reacție eretică în țara Humului. Aici nu mai auzim nimic de prințul Andrei, iar puterea va fi deținută pentru o bună bucată de vreme de un magnat eretic pe nume Petru”. (Steven Runciman)

Banul bogomil al Bosniei- Matei Ninoslav- a favorizat erezia bogomilă transformând-o în religie oficială. Ninoslav a simulat o convertire „de ocazie” la religia catolică, mai mult sub amenințarea armelor. Prima dată s-a „convertit” în urma unei invazii a armatelor ungare conduse de legatul papal din Ungaria, Iacob de Penestrino. Al doilea moment al unei false convertiri a banului bogomil al Bosniei a fost generat de invazia ducelui Croației, Coloman, fiul regelui Ungariei, Andrei.

După un scurt moment în care a trebuit să simuleze o reconvertire la catolicism, banul pataren al Bosniei- Matei Ninoslav- a readus în prim-plan ca religie oficială a Bosniei, erezia bogomilă. Contextul politic a fost favorabil și datorită faptului că Bosnia nu mai putea fi constrânsă militar de Regatul Ungariei care tocmai suferise catastrofala invazie mongolă din anul 1241. Erezia bogomilă a prosperat în Bosnia iar la jumătatea secolului al XIII-lea, papa Inocențiu al IV-lea consemna faptul că Biserica din Bosnia „căzuse« pe deplin în erezie»”. (Steven Runciman)

Ținutul Hum- Herțegovina din statul de astăzi, Bosnia-Herțegovina- a fost martorul unei mișcări eretice bogomile înfloritoare. Deși, asemenea ducatului Bosniei, și ținutul Humului trebuia să manevreze în fața infuenței regelui Ungariei sau a regelui Serbiei, conducătorii acestui teritoriu au reușit să creeze mișcării eretice a bogomililor cadrul favorabil manifestării.

Ținutul Hum- corespondentul, în linii mari, a Herțegovinei- a fost un teren favorabil manifestării ereziei bogomile. Prințul Petru și-a extins influența asupra orașului Spalato (astăzi Split, în Croația) iar moștenitorul Humului, Tolen, a încercat să impună locuitorilor acestui oraș erezia bogomilă. Apoi, pentru un timp acesta a acceptat suzeranitatea regelui maghiar și apoi sârb asupra ducatului Hum, dar, în fapt, Tolen a condus independent teritoriile, permițându-le patarenilor să se defășoare în voie.

Succesorii lui Tolen, Andrei și apoi Radoslav au reușit să mențină ducatul Humului în condiții aproape independente față de regatul Ungariei și Serbiei, ceea ce a permis ereziei bogomile să se manifeste neperturbată în aceste teritorii. Situația s-a schimbat în deceniul VI din secolul al XIII-lea atunci când Radoslav „s-a declarat vasal al Ungariei” și „probabil, la scurtă vreme teritoriile sale au fost incorporate Serbiei”. (Steven Runciman)

Istoriografia nu a reușit să obțină date extrem de abundente privind modul de organizare eclesiastic al ereziei bogomile (patarene) de pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei. Ceea ce s-a putut consemna, apelând la sursele occidentale, este faptul că în Occident, forma de organizare eclesiastică a ereticilor patareni era cunoscută generic sub numele de Biserica Sclavoniei. Iar aceasta depășea frontierele ducatelor Bosniei și Herțegovinei.

Sursele istorice occidentale denumeau generic mișcarea ereticilor bogomili (patareni) din ducatele Bosniei, Herțegovinei, Sloveniei și din teritoriile din jur sub numele de Biserica Sclavoniei. Biserica avea parte de un episcop „numit de contemporani episcopul Bosniei, ceea ce ducea la confundarea sa cu episcopul catolic, căruia i se permitea uneori să rezide în teritoriul eparhiei sale. Reședința episcopului pataren era cel mai probabil la Janici, în partea de nord-est a Bosniei. Uneori se pare că și episcopul catolic cădea în erezie; dar chiar și așa, nu trebuie să presupunem că ar fi devenit automat episcop al patarenilor. În fond, întreaga istorie a Bisericii Catolice din Bosnia este neclară”. (Steven Runciman)

Se pare că organizare eclesiastică a Bisericii Sclavoniei cuprindea episcopi vicari iar episcopul pataren (bogomil) din ducatul Bosniei întreținea relații cu Republica Ragusa (astăzi Dubrovnik în Croația). De asemenea, ierarhilor le erau desemnați în îndeplinirea ritului liturgic un Fiu Mare și un Fiu Mic, aspecte ale căror origini sunt direct legate de bogomilismul primar. Episcopii patarenilor purtau denumirea de Strojnici, „cuvânt slavon ce înseamnă «conducători»”. (Steven Runciman).

Organizarea Bisericii Sclavoniei- sinonimă mișcării eretice a patarenilor- inferior rangului de episcop menționa pe cei numiți Aleșii sau Desăvârșiții. Istoricul Steven Runciman a ajuns la concluzia că numărul acestora nu era mare, bazându-se pe faptul că mulți primeau acest „statut” doar pe patul de moarte. Diplomele republicilor de pe coasta dalmată din secolele XIII, XIV și XV au consemnat o altă mișcare eretică- biserica din Tragurium- cu manifestări mai radicale decât secta patarenilor.

Ereticii patareni din teritoriile Humului (Herțegovina) aparțineau de Biserica Sclavoniei deși Biserica din Tragurium de pe coasta dalmată exercita o influență semnificativă în Bosnia și Herțegovina. Patarenii bosniaci au avut de suferit în momentul în care protectorul lor- banul Ninoslav- a murit iar Bela al IV-lea al Ungariei a invadat Bosnia și a împărțit-o în două provincii. Partea de nord, Machva-Bosnia a oferit-o fiicei sale, Agnes și soțului Ratislav, iar sudul Bosniei au primit-o „nobili catolici de baștină”. (Steven Runciman)

După intervenția regelui Bela al IV-lea al Ungariei în ducatul Bosniei teritoriul acestuia a fost partiționat între trei bani ce erau vasali regelui Ungariei: doi în partea de nord și unul în sud. Inițial secta patarenilor nu a fost deranjată sau persecutată în noile condiții politice. Situația s-a schimbat atunci când regina-mamă a Ungariei, Elisabeta- catolică ferventă- a declanșat persecuțiile la adresa acestora.

Persecuțiile declanșate împotriva bogomililor bosniaci de către regina-mamă a Ungariei, Elisabeta, au fost continuate spre finalul secolului al XIII-lea de ginerele acesteia- convertit la catolicism- Ștefan Dragutin, fost rege al Serbiei. Sfântul Scaun a trimis misionari franciscani vorbitori de slavonă pentru a-i converti pe patarenii din stăpânirea lui Ștefan Dragutin. Persecuția acestuia asupra patarenilor nu a fost una aprigă de vreme ce „l-a inclus pe episcopul pataren Miroslav în sfatul său”. (Steven Runciman)

Situația ereziei patarene din teritoriile Bosniei și Herțegovinei s-a înrăutățit pe perioada primei jumătăți a secolului al XIV-lea. Mladen Șulici al Croației a fost un zelos persecutor al ereticilor bogomili fiind urmat apoi de Ștefan Kotromanici. Acesta fusese extrem de tolerant față de patareni dar acum era presat de Scaunul Apostolic să ia măsuri contra acestora. Cererea l-a pus pe Kotromanici într-o situație dificilă, deoarece acest lucru ar fi însemnat persecutarea unei părți însemnate din populația Bosniei.

Retragerea lui Ștefan Dragutin din postura de ban al Bosniei la mănăstire „mortificându-și trupul dormind fiece noapte într-un sicriu umplut cu spini” (Steven Runciman) a însemnat trecerea ereziei bogomile din Bosnia într-o fază a persecuțiilor. Acestea au fost desfășurate cu zel de Mladen Șulici, despotul Croației și Dalmației care a preluat ducatul Bosniei pentru o perioadă.

Ștefan Kotromanici, sprijinit de maghiari, a preluat controlul asupra țintului Hum- Herțegovina- precum și asupra Bosniei. Acesta, deși fusese botezat ortodox, înspre jumătatea secolului al XIV-lea a trecut la catolicism. Până în acel moment Kotromanici se arătase destul de tolerant cu ereticii patareni din ducatul Bosniei. Papa Ioan al XXII-lea a „încercat să-l convingă să reia persecuțiile, însă încercările sale au dat greș[...]” (Steven Runciman)

Presiunile exercitate de puternicul rege al sârbilor- Ștefan Dușan- l-au determinat pe banul Kotromanici al Bosniei să caute protecția unei alianțe cu regele Ungariei și umbrela catolică a Sfântului Scaun. [...]teama de apărătorul Ortodoxiei, Ștefan Dușan, și dorința subsecventă a unei alianțe cu Ungaria au fost cauzele ce l-au făcut pe banul bosniac să intre sub jurisdicția Bisericii Catolice; și de atunci, deși nu i-a persecutat activi pe eretici- în 1339 îi spusese conducătorilor franciscanilor, Gerhard, că nu-și permitea să-i îndepărteze pe atât de mulți dintre supușii săi-, a încurajat misionarii franciscani vorbitori de slavonă să predice adevărata credință pe tot cuprinsul țării. În același timp, Biserica Bosniei a fost reorganizată sub influența franciscanilor și împărțită în trei episcopii”. (Steven Runciman)

Situația ereziei bogomile de pe teritoriul Peninsulei Balcanice- mai exact din spațiul bosniacilor- a fost una favorabilă manifestărilor de credință ale acestora. Biserica Ortodoxă sau cea Romano-Catolică nu se puteau opune ereziei patarenilor (bogomile) deoarece aceasta a beneficiat de suportul important al însuși auto-proclamatului rege al Bosniei, Dalmației și ținuturilor de coastă: Ștefan Tvrtko I. Tvrtko nu s-a lansat în persecuții la adresa patarenilor, în ciuda insistențelor papale adresate periodic.

Moartea banului Bosniei Ștefan Kotromanici la jumătatea secolului al XIV-lea a însemnat și diminuarea acțiunilor de convertire la catolicism a ereticilor patareni (bogomili). Moștenitorul acestuia- Ștefan Tvrtko I- și-a extins titulatura regală și asupra Dalmației și ținuturilor de coastă fiind un ortodox convins și în același timp, extrem de tolerant cu erezia patarenă. Biserica patarenilor a devenit la fel de respectată de autoritatea laică bosniacă asemenea celei Romane și Ortodoxe.

Atitudinea regelui bosniac Ștefan Tvrtko I de a oferi Bisericii ereticilor patareni aceleași drepturi precum Biserica Catolică și Ortodoxă i-a nemulțumit pe papa Inocențiu al VI-lea și Urban al V-lea. Ultimul „a încercat să oprească răspândirea acesteia [a ereziei patarene- n.n]poruncind excomunicarea oricărui locuitor al orașelor dalmate ce ar fi acordat ospitalitate unui eretic. Degeaba, în 1360, regele Ludovic al Ungariei a obținut din partea lui Tvrtko promisiunea de a-i exila pe toți patarenii. Bosnia a rămas, potrivit vorbelor pline de amărăciune ale papei Urban, «miezul ereziilor din întreaga lume». Puterea ereticilor este demonstrată de episoade precum cel al retragerii starețului mănăstirii Aurana la Nin, din cauza numărului și puterii patarenilor în provincie”. (Steven Runciman)

La moartea regelui bosniac Ștefan Tvrtko I regatul acestuia oferea un grad mare toleranță ereticilor bogomili (patareni) de pe teritoriul acestuia. Situația favorabilă a ereziei patarene din Bosnia a continuat și spre sfârșitul secolului al XIV și începutul celui de-al XV-lea sub conducerea lui Ștefan Ostoya și a fiului acestuia, Ștefan Ostoyci. Cei doi au beneficiat și de susținerea magnaților și a nobililor bosniaci adepți ai ereziei patarene, Chervoya Vukcici și Ștefan Hranici.

Cu toată instabilitatea politică a regatului Bosniei de la începutul secolului al XIV-lea- aflat sub amenințarea otomană, asemenea Imperiului Bizantin- Biserica Patarenă s-a bucurat de înflorirea ereziei în teritoriile bosniace. Mai mult, dogele Ragusei- astăzi Dubrovnik, în Croația- și-a instruit ambasadorii să-i trateze cu considerație pe ereticii patareni, ragusanii „oferindu-le patarenilor un adăpost sigur în spatele zidurilor lor”. (Steven Runciman)

Provincii întinse ale regatului Bosniei erau populate în majoritatea lor de adepți ai ereziei patarene. Cu toate că Biserica Patarenă ajunsese izolată- având adepți mai degrabă pe teritoriul Bosniei decât în restul Peninsulei Balcanice- toleranța manifestată de regii bosniaci a rămas o „politică de stat”. Unii regi alături de o parte a magnaților locali erau fie cripto-patareni, fie adepți declarați ai ereziei patarene.

Ca urmare a Conciliului de la Basel, unde s-a pus problema rezolvării marii erezii a momentului- husitismul-, papa Eugeniu al IV-lea l-a trimis pe Ioan de Marchia cu însărcinarea de a „rezolva” problema patarenă din teritoriile bosniace. Călugărul franciscan inchizitor cu rol de convertire a adepților patareni bosniaci s-a recunoscut „învins” după câțiva ani petrecuți în Bosnia „invocând apatia regelui Tvrtko drept principala cauză a eșecului său”. (Steven Runciman)

Moartea lui Ștefan Tvrtko al II-lea- asasinat în urma unor combinații de curte- l-a adus în poziția de rege al Bosniei pe un anume Ștefan Toma. Constrâns de contextul politic- presiunea turcilor și puterea nobililor locali- acesta a recurs la o stratagemă. A abjurat de la erezia patarenă- a cărui adept era- și a trecut la catolicism în speranța că va primi sprijin militar din partea puterilor occidentale. La schimb, el trebuia să „plătească” prin persecuțiile pe care trebuie să le declanșeze la adresa patarenilor bosniaci.

Regele Bosniei- Ștefan Toma- din motive politice a abjurat de la erezia patarenă și s-a convertit la catolicism. Acesta dorea să obțină sprijinul puterilor occidentale în lupta împotriva turcilor otomani și, în același timp, împotriva magnaților locali bosniaci care i se opuneau. Ceea ce Toma trebuia să ofere „la schimb” erau măsuri de eliminare a ereticilor patareni din teritoriile bosniace. „În 1446, papa și comandantul trupelor maghiare Iancu de Hunedoara l-au silit pe Ștefan Toma să înceapă persecuția supușilor săi patareni. Acesta a consimțit să le interzică ridicarea de noi biserici ori repararea celor vechi. Ulterior, în 1450, stârnit de nunțiul papal, le-a ridicat și dreptul de a mai celebra slujbe”. (Steven Runciman)

Odată cu convertirea regelui Bosniei- Ștefan Toma- la catolicism, alții nobili i-au urmat exemplul. Fenomenul invers care s-a petrecut a fost replierea unei părți însemnate a populației și a unor nobili puternici prin rămânerea acestora sub umbrela ereziei patarene de unde și-au ascuțit opoziția față de cei converțiti la catolicism. Repulsia patarenilor față de cei care s-au convertit la catolicism i-a împins pe unii dintre ei să se exprime deschis în favoarea otomanilor care amenințau să ocupe Bosnia.

Trecerea regelui Bosniei- Ștefan Toma- dinspre erezia patarenă, majoritară în teritoriile bosniace- înspre catolicism alături de o serie de nobili locali a determinat reacția unei părți importante din elita aristocratică bosniacă. Aceasta, împreună cu o parte însemnată a populației, și-a manifestat opoziția față de cei convertiți la catolicism. Unii dintre patareni au preferat chiar favorizarea avansului otoman asupra Bosniei în locul convertirii la catolicism. În cele din urmă, din acest conflict intern, a avut de câștigat Mahomed Cuceritorul care a pătruns în Bosnia și a anexat-o.

Pătrunderea turcilor în Bosnia a fost posibilă și datorită gradului de dezbinare care se găsea în regat. falia se crease între regele Ștefan Toma- alături de o parte a nobililor care se convertiseră la catolicism - și marea parte a populației alături de magnați locali. Aceștia rămăseseră adepți ai ereziei patarene. Greșeala fatală și-a auto administrat-o următorul rege, Ștefan Tomașevici care- convins de un ajutor din partea papalității- a refuzat să plătească tributul datorat turcilor, ceea ce a oferit motiv pentru invazia sultanului Mahomed Cuceritorul.

Prăbușirea regatului Bosniei și implicit a regelui convertit la catolicism al Bosniei în fața otomanilor a fost interpretată de către ereticii patareni din Bosnia drept un semn de bun augur. Atunci când, potrivit ordinelor emise de sultanul Mahomed doar cei care se converteau la islamism își puteau menține statutul și proprietățile, o mare parte a nobililor bosniaci au îmbrățișați islamul. Unii dintre cei care plecaseră în exil- în anii convertirilor forțate la catolicism- s-au întors și s-au convertit la islam.

Fenomenul convertirilor la islam după cucerirea Bosniei de către turcii otomani a elitei aristocratice locale a fost urmat și de marea masă a populației, ceea ce a transformat radical acest teritoriu până la sfârșitul secolului al XV-lea. „[...]se pare că atașamentul lor religios [al patarenilor- n.n] să fi fost doar patriotism deghizat. Atunci când nu au mai avut o țară pentru care să lupte, dar și-au menținut ura față de aroganța maghiarilor și de lăcomia dalmaților și a Bisericii și culturii lor latine, atunci ei s-au arătat gata să treacă la o credință ce se dovedea suficient de atrăgătoare și oferea pe deasupra mari avantaje materiale. Poporul a urmat pilda nobilimii, astfel încât, până la sfârșitul secolului al XV-lea, Bosnia era o provincie majoritar islamică”. (Steven Runciman)

Mahomend Cuceritorul a pătruns în Bosnia cu armata otomană în anul 1463 d.Hr. Despre cât de dezbinat era regatul bosniac între elita aristocratică convertită la catolicism- în frunte cu regele- și o parte însemnată a populației bosniace alături de alți nobili locali, stă mărturie un episod din acest an. În momentul invaziei sultanului Mahomed „comandantul fortăreței-cheie de la Bobovaț, un ofițer numit Radak, convertit cu forța de la credința patarenilor la catolicism, a predat cetatea de îndată, din ură față de regele catolic. În câteva zile, întreaga Bosnie se afla în mâinile sultanului”. (Steven Runciman)

Patarenii din Bosnia au supraviețuit până au fost asimilați de religia islamică. Între secolele X- și XV, între apariția bogomilismului în contextul politic al conflictului dintre Imperiul Bizantin și bulgari și „decorul” secolului al XV-lea, cel al acaparării Peninsulei Balcanice de către turcii otomani, nu mai exista nicio asemănare. Ceea ce patarenii bosniaci preluaseră din bogomilismul sursă- puritanismul și repulsia față de luxul și organizarea Bisericii creștine- au fost abandonate de-a lungul secolelor.

Bogomilismul a suferit transformări de-a lungul timpului, erezia deviind în preajma secolului al XV-lea, înainte de a fi asimilată de religia islamică,. Patarenii (bogomilii din Bosnia) nu se mai regăseau în pasivismul promovat de bogomilii din secolul al X-lea. Aristocrații bosniaci din secolul al XV-lea erau orice numai pasivi nu. Iar dacă bogomilismul originar din secolul al X-lea avea repulsie față de organizarea Bisericii, patarenii de mai târziu dezvoltaseră ierarhii ecleziastice și mănăstiri „în care nu se făcea distincția de sex”. (Steven Runciman)

Topirea bogomilismul bosniac în islamul cuceritor al teritoriile bosniace- fenomen aproape realizat la finalul secolului al XV-lea- se pare că a avut la bază și lipsa din sistemul spiritual al ereziei bogomile a unei doctrine care să traverseze și să suplinească dispariția efectivă a autorității laice protectoare. „[...]se pare că bogomilismul bosniac nu a elaborat nicio gândire esoterică ce ar fi putut supraviețui pierderii puterii lumești. Aceasta a rămas o credință superficială, o pecete a naționalismului, ce a putut fi repede înlăturată și uitată. Și astfel a pierit, istoriile sale sfinte devenind cu timpul, ca și în cazul altor popoare slave, subiectele unor povestiri fantastice”. (Steven Runciman)