Erezie în Imperiul Bizantin. Pavlicienii
Contestarea Adevărului Bisericii și al Imperiului
autor Alexandru Cristian Enescu, aprilie 2017
Biserica, „adunarea” creștinilor din Imperiu, beneficia de protecția basileului constantinopolitan. Creștinarea monarhiei a produs, din cauza fluctuației puterii politice a acesteia, dezvoltări ale unor curente diverse, secte ale credinței creștine, interpretate în dezacord cu linia oficială a Bisericii. Cum Adevărul creștin nu putea fi decât unul, Biserica și Împăratul au reacționat împotriva ereziilor apărute.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Trecerea creștinismului între religiile oficiale ale Imperiului Roman iar apoi- spre finalul secolului al IV-lea- drept singura religie acceptată a Imperiului Roman a fost urmată de acțiuni misionare succesive de creștinare ale diverselor etnii conlocuitoare ale imperiului.

În secolul al III-lea d.Hr creștinismul a atins ținuturile Armeniei. Unul dintre sfinții căruia i se atribuie creștinarea armenilor a fost Grigorie Luminătorul care a trăit spre sfârșitul secolului. Născut la Aștișat- în sudul Armeniei- Grigorie provenea dintr-o familie înstărită și se pare că a luat contact cu religia creștină- cum spune Steven Runciman- prin mijlocirea profesorilor săi originari din Antiohia. Originea nobilă precum și prestigiul acestuia au ajutat la răspândirea creștinismului în ținuturile armene.

Discipolii Sfântului Grigorie Luminătorul din secolul al IV-lea d.Hr- Nerses și Mesrob- au fost conectați la învățăturile lui Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei iar „centrul” Bisericii creștine fondate de Grigorie Luminătorul a fost transferat în nordul ținuturilor armene, în valea Araxes departe de- cum spune Steven Runciman- „Siria, laboratorul primejdios al multor erezii”.

Creștinismul primar din ținuturile armene răspândit pentru prima dată de Grigorie Luminătorul a fost „afectat” de erezia adopțianismului, originată în crezul lui Pavel de Samosata. Evoluția creștinimului din primele secole a fost câmpul unor continue formulări și reformulări de către Biserică în cadrul Conciliilor Ecumenice. Astfel, teologii creștine considerate eretice din perspectiva Biserici, adică un creștinism în interpretare proprie a unor grup de oameni care căpăta aderență, izbucneau constant.

În teritoriile armenilor creștinismul răspândit de Grigorie Luminătorul a fost urmat de apariția unor noi„variante” ale religiei creștine catalogate erezii de către conducerea Bisericii. Gnosticii, marcioniții- sursele atestă episcopi marcioniți- erau unele dintre aceste secte. Arhonticii- erezie dezvoltată de Petru de Capharbarucha în secolul al IV-lea- după o rapidă extensie în zona Armeniei a fost „ridicată” la alt nivel de Eutihie din Satala care a transformat-o în „plăcerea vinovată” a elitei aristocratice armene.

Secte eretice creștine- din perspectiva oficială a Bisericii- își făcuseră apariția în teritoriile armene care deveniseră un adevărat „laborator” al interpretărilor în sens propriu a dogmei creștine. Maniheeni avea adepți printre armeni cum la fel și mesalienii și borboriții. Biserica oficială se vedea nevoită să ceară ajutorul autorității laice bizantine pentru stoparea fenomenului.

Două dintre sectele din ținuturile armene din primele secole ale creștinismului care au provocat serioase probleme conducerii Bisericii și implicit autorității laice bizantine au fost mesalienii și borboriții. Ne puteam da seama despre magnitudinea acestei probleme din faptul că Biserica Armeană- înțeleasă aici cu sens oficial de „creștină”- a convocat un sinod pentru a trata probleme ivite din cauza răspândirii celor două erezii.

La jumătatea secolului al V-lea d.Hr a avut loc sinodul Bisericii Armene- înțeleasă aici drept Biserica oficială creștină- de la Șahapivan- special convocat pentru a lua în discuție o problemă majoră apărută în ținuturile armene: erezia mesalienilor. S-a decretat faptul că orice preot, monah sau diacon depistat că ar fi adopta poziția mesalienilor să fie caterisit iar pe frunte să-i fie însemnat semnul unei vulpi. Despre amploarea acestei erezii și poziția energică a sinodului Bisericii Armene ne relateaza Steven Runciman: „Păcătosul [cel care trecuse la mesalianism- n.n] era obligat să se retragă în izolare până când se va pocăi de apostazia sa. Copiii, prea mici pentru a realiza oroarea faptei lor, erau despărțiți de părinți și închinați lui Dumnezeu. Canonul următor [cel de-al 20-lea al respectivului sinod-n.n] dovedește cât era de familiară problema mesaliană autorităților eclesiastice. Preoții ce omiteau raportarea către episcopii lor a cazurilor eretice din parohie erau supuși aceleiași penitențe și erau caterisiți”.

Biserica Armeană creștină a avut dificultăți în a stăpâni răspândirea unei puternice secte eretice creștine în teritoriile armene, secta borboriților. Valurile provocate de extensia acestei secte au ajuns până în Marea Biserică din Constantinopol precum și la urechile împăratului Theodosios a II-lea. Etimologia acestei secte provine din limba greacă și are sensul de popor, norod. Patriarhul ecumenic Atticus l-a îndemnat pe Șahak- cel care avea în păstorire Biserica Armeană- să ia măsuri împotriva borboriților.

Întâi-stătătorul Bisericii Armene din secolul al V-lea- Șahak- la îndemnul patriahului ecumenic Atticus a trecut la pedepsirea sectei borboriților din ținuturile armene aplicând chiar pedeapsa cu moartea. Secta borboriților a fost considerată inițial o ramură a mesalienilor de unde și numele pus dezaprobator „borboriți” care în limba greacă însemna „cei înglodați”. Însă doi teologi informați ca Epifanie și Teodoret i-au considerat o sectă de sine stătătoare sub diferite nume: zaheeni, barbeliți, stratioți, etc.

Faptul că erezia mesalienilor prinsese tot mai mult contur în ținuturile armene se poate observa și din reacția Bisericii Armene, care prin sinodul de la Șahapivan s-a îndreptat împotriva autorității laice bizantine care îi proteja pe eretici. Eparhul putea fi depus din funcție dacă nu investiga posibile cazuri de erezie mesaliană din partea unor martori credibili. Biserica își rezerva dreptul de a-l excomunica pe eparh până în momentul în care acesta se decidea să-i predea Bisericii pe eventualii mesalieni protejați.

Excomunicarea membrilor de vază ai aristocrației armene care se dovedeau a fi membrii ai sectei mesaliene era în vigoare până când aceștia de pocăiau și puteau fi reprimiți în sânul Bisericii. Amploarea răspândirii ereziei mesaliene în ținuturile armene din secolul al V-lea se poate deduce și din faptul că Biserica i-a sfătuit pe membrii corpului clerical să aibă grijă atunci când își aleg slujitorii pentru a evita angajarea celor care ar fi putut fi mesalieni, și nu creștini „adevărați” din punctul de vedere al Bisericii.

Existau diverse trepte de „inițiere” în rândul sectei borboriților din ținuturile armene ale Imperiului Bizantin. Steven Runciman relatează complexul sistem în trepte al acestei secte asupra căreia Biserica Armeană creștină a avut de luptat, considerând-o eretică: „Codienii, cei care mănâncă separat, absolviseră o parte din treptele inițierii; se prea poate ca numele lor să facă referire la faptul că ei se numărau printre cei care gustaseră din fructul învățăturii. Mitraiștii, copiați uneori de gnostici, își numărau al treilea nivel de adepți «soldați»; de aici și termenul de «stratioți». Zaheeni reprezentau un grad înalt de inițiere, care- precum Zaheu- se urcase în Pomul [Vieții (n.tr)] pentru a-l contempla pe Domnul”.

Secolul de maximă extensie și propagare a sectei borborite în teritoriile armene din Imperiul Bizantin a fost secolul al V-lea. Un adept al arianismului- sectă care apăruse în secolul precedent, Aetius- apare ca fiind combătut de un membru al sectei borborite. Despre amploarea mișcării ne putem da seama și din faptul că împăratul Theodosios al II-lea a fost nevoit- în codul de legi pe care l-a emis- să treacă secta în latura ilegală și penală a vieții contemporane a Imperiului Bizantin.

Teritoriile armene aflate în componența Imperiului Bizantin au reprezentat un spațiu în care diversele curente creștine primare au apărut și înflorit alături de Biserica Armeană, care oficial urma linia dogmatică a Marii Biserici din Constantinopol. Istoriografia, între motivele apariției unui număr atât de însemnat de erezii în teritoriile armene, a numărat cauze ce ține de injustiția socială. Aceasta a făcut ca o parte dintre cei marginali social să cupleze la ideile acestor secte care tindeau „să-l asculte” pe cel năpăstuit.

Primele secole ale creștinismului au favorizat apariția și înflorirea pe teritoriile armene din componența Imperiului Bizantin o serie de secte eretice care au intrat în conflict cu dogmatica oficială creștină a Bisericii. Istoriografia a identificat diverse motive pentru care în această zonă au erupt cu atâta vigoare ereziile creștine. Unul dintre acestea a fost legat de faptul că Biserica Armeană- sau, mai exact, conducerea ei- a dobândit un caracter ereditar. Steven Runciman explică limpede situația: „Biserica devenise o afacere ereditară. Catolicosatul și episcopiile se transmiteau de la unchi la nepot. Interesele dinastice predominau în mintea majorității ierarhilor față de rațiunile spirituale. Nobilimea feudală făcea tot ceea ce îi stătea în putință pentru a-și asigura favoarea Bisericii. De aceea, țăranul amărât va fi descoperit cu dezamăgire că ajutorul oamenilor Bisericii în fața opresiunii stăpânilor laici se lasă așteptat; în coliba lui, va fi tânjit după o Biserică mai puțin trufașă și sclipitoare, dar mai apropiată, mai pregătită să-i asculte doleanțele și să ofere un răspuns întrebărilor ce-l chinuiau. Sectele eretice erau din acest punct de vedere mult mai atractive

Erezia majoră izbucnită în secolul al V-lea care va acapara ținuturile armene aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin va fi reprezentată de monofizitism. Sinodul de la Calcedon din anul 451 d.Hr a încercat soluționarea acestei probleme dar Biserica Armeană a plonjat în această direcția, deviind de la dogmatica oficială a Bisericii creștine din cauza a- cum spune Steven Runciman- „în special mândriei rănite și unui patriotism îngust, mai puțin unor adânci rațiuni teologice”.

Un autor contemporan secolului al V-lea din ținuturile armene ale Imperiului Bizantin- Lazăr din Pharb- scria despre „terenul ideal” al Armeniei pentru ereziile creștine făcând legătura dintre condiția poporului analfabet, needucat și respingerea, uneori, chiar a tainei botezului administrată de Biserică.

Contextul apariției ereziei pavliciene în teritoriile locuite de armeni în secolul al VIII-lea- politic vorbind- era diferit față de cel din primele secole ale creștinismului. Apariția arabilor în secolul precedent și retracția teritorială a Imperiului Bizantin spre vest a lăsat teritoriile locuite de armeni în stăpânirea arabă. Biserica creștină era sub autoritatea Marii Bisericii din Constantinopol, dar nu se mai putea bucura- pentru a contracara politic deviațiile schismatice- de sprijinul armat al basileului bizantin.

Apariția arabilor pe scena istoriei în conflict armat cu Imperiul Bizantin începând cu secolul al VII-lea a modificat construcția teritorială orientală a monarhiei bizantine. Șocul inițial declanșat de atacurile masive ale arabilor a determinat retracția teritorială a Imperiului Bizantin care a pierdut controlul politic asupra ținuturilor locuite de armeni. Biserica Armeană creștină a rămas angrenată în siajul Marii Bisericii de la Constantinopol dar militar nu se mai putea baza pe ajutorul împăratului bizantin.

Retragerea frontierei Imperiului Bizantin spre vest odată cu avansul arabilor a lăsat teritoriile armene sub controlul arab. Cum Biserica Armeană- deși rămânea sub autoritatea Bisericii constantinopolitane- politic vorbind, nu se mai putea bucura de spijinul împăratului bizantin. Astfel, teritoriul armean nemaifiind temporar parte din Imperiul Bizantin era cu greu controlat din punctul de vedere al eradicării ereziilor sau a mișcărilor grupurilor schismatice creștine declarate eretice de către Biserică.

Grupurile mici eretice care existau pe teritoriile armene din Imperiului Bizantin din primele secole creștine nu mai existau în secolul al VIII-lea d.Hr. Apariția monofizitismului în secolele anterioare- care nu fusese eradicat din aceste teritorii- cuplată cu înstrăinarea teritorială a armenilor de Imperiul Bizantin prin preluarea controlului de către arabi asupra acestor teritorii, a determinat transformări de substanță în creștinismul armean.

Drept-credincioșii aflați sub stăpânire arabă ignoră conștient tendințele puriste, realizând că rolul lor este, dimpotrivă, păstrarea bogăției ritualului, cu sfinții și icoanele sale. Puriștii înclină astfel, inevitabil, spre islam. Numai în Asia Mică și Armenia bunii creștini au ales să își simplifice credința, în loc s-o abandoneze definitiv. Această dorință de simplitate a dus la o revitalizare a fenomenului eretic. În Imperiu, ea a luat forma mișcării iconoclaste, ce a a pus pentru o vreme mâna pe frâiele politice ale statului. În Armenia situația nu se prezintă la fel de dramatic, dar fenomenul este totuși cât se poate de îndărătnic și persistent”. Șocul contactului inițial cu islamul arab din teritoriul armean al creștinismului și percepția de înstrăinare a determinat în viziunea multora nevoia de schimbare prin puritate, idee care înclina spre islam. Dorința de simplitate a cultului creștin a dat naștere uneri mișcări eretice ce a căpătat o imagine complexă și cu puternice implicații politice pentru Imperiului Bizantin în următarele 2 secole. Complexul de mișcare religioasă din creștinismul armean care a favorizat apariția ereziei pavliciene a fost magistral descris de Steve

În primele decenii ale secolului al VIII-lea despre existența mișcării pavlicienilor din zona Armeniei aflăm din scrierile lui Ioan de Otzun. Acesta îi amintea pe pavlicieni care trăiau în grupuri separate după persecuțiile la care fuseseră supuși de către katholikos-ul - întâistătătorul Bisericii Armene- Nerses al III-lea la finele secolului anterior. Acestora li s-au adăugat grupuri de iconoclaști din Albania Caucazului, Aghovania care erau persecutați de același katholikos al Bisericii Armeniei.

Etimologia exactă a termenului „pavlician” utilizată pentru secta pavliciană din teritoriile armene nu a fost teoretizată exact de către cercetarea istorică. Katholikos-ul Bisericii Armeniei din secolul al VIII-lea - Ioan de Otzun- a înaintat această denumire despre secta eretică a pavlicienilor fără să ofere date suplimentare asupra denumirii acestora. Cel mai probabil a preluat termenul contemporan lui dar, interesant, autorii armeni ulteriori nu se vor mai referi la secta creștină a pavlicienilor sub același nume.

Izvoarele bizantine ale secolului al IX-lea se referă la secta pavliciană ca la una problematică în raport cu autoritățile bizantine. Teoriile avansate de cei angrenați în administrația Imperiului Bizantin s-au aplecat spre înțelegerea pavlicienilor pentru a putea stabili bune relații între autoritatea imperială și aceștia. Ei ofereau drept punct de început al sectei pavliciene teoriile lui Pavel de Samosata din secolul al VII-lea d.Hr.

Autorii bizantini din secolul al IX-lea care s-au ocupat de istoria sectei creștine a pavlicienilor din teritoriile locuite de armeni au produs teoria potrivit căreia istoria apariției acestei mișcări poate fi identificată undeva în secolul al VII-lea. Petrus Siculus a fost unul dintre acești autori care a activat în serviciul împăratului Vasile I și care s-a aflat în contacte lungi cu liderul acestor pavlicieni: Chrysoheir. Debutul acestei mișcări a fost atribuit unui anume Pavel de Samosata din secolul al VII-lea.

Petrus Siculus, un călugăr funcționar aflat în serviciul împăratului Vasile I și care a întreținut contacte cu liderul contemporan al pavlicienilor- Chrysoheir- s-a preocupat de studierea acestei secte creștine din teritoriile armene. Siculus identifica debutul acestei mișcări undeva în secolul al VII-lea- în timpul lui Constans al II-lea - în contextul în care un anume Constantin din Mananali a cunoscut un prizonier de război din Siria- Diaconul- pe care l-a adus cu el la Samosata.

Constantin din Mananali a părăsit localitatea natală propăvăduind noile teze pavliciene pe teritoriul armean. Într-una dintre localități în care a pretrecut mai bine de 27 de ani acesta a intrat în vizorul autorităților bizantine pentru ideile lui. Oficialul imperial- Simeon- trimis să-l asasineze pe liderul pavlicienilor- a sfârșit prin a se converti la pavlicianism. Constantin a condus secta pavliciană timp de 27 de ani iar acest Simeon pentru următorii 3 ani de zile.

Sfârșitul secolului al VII-lea i-a găsit pe pavlicienii din ținuturile armene, care pendulau între stăpânirea arabă sau bizantină din estul Asiei Mici, sub conducerea lui Gegnesius. Acesta a fost contemporan cu persecuțiile la care au fost supuși pavlicienii de împăratul Iustinian al II-lea. Autorii contemporani evenimentelor ulterioare au sugerat chiar o întâlnire care ar fi avut loc între liderul ereticilor pavlicieni- Gegnesius- și patriarhul ecumenic al Constantinopolului în timpul domniei lui Leon al III-lea Isaurianul.

Secta pavlicienilor a fost condusă de un anume Serghie după căderea liderului acestora, Gegnesius. El se pare că i-a condus pe pavlicieni în timpul împăraților bizantini Irina și Theophilos vreme de mai bine de 30 de ani, așa cum ne informează sursele.

Atitudinea împăraților bizantini față de secta eretică a pavlicienilor armeni a oscilat de-a lungul secolelor. În funcție de preferințele împăraților aceștia erau persecutați- uneori la cererea Bisericii- sau, din contră, erau protejați de persecuția Bisericii de către împărat. Konstantinos al V-lea a fost bănuit de afinități pavliciene alături de alți împărați iconoclaști. Unii basilei erau împotriva acestora în timp ce alți împărați nu îi considerau o amenințare dar interveneau- ca în cazul lui Theophilos- dacă grupul acestora ataca Imperiul.

Sursele istorice indică faptul că poziția sectei pavlicienilor din Imperiul Bizatin în secolul al IX-lea depășise faza persecuțiilor din partea statului sau a Bisericii la care aceștia fuseseră supuși în veacurile precedente. Împăratul iconoclast Konstantinos al V-lea avea afinități pavliciene decriptate și din contactul pe care liderul acestei secte eretice creștine- Gegnesius- l-a avut cu patriarhul ecumenic în capitala imperială, Constantinopol.

Mișcarea eretică a pavlicienilor, izbucnită în teritoriile armene, a pătruns și în zona europeană a Imperiului Bizantin prin mijlocirea împăraților constantinopolitani. Este cunoscut faptul că împăratul Konstantinos al V-lea a transferat grupuri de pavlicieni în Tracia. Scopul acestei mutări a fost militar- cu rol de apărare a graniței- dar și cu „bătaie” în plan religios. Fidel convingerilor sale iconoclaste, împăratul a urmărit să atenueze din procentul iconodulilor prezenți în această zonă.

„Sediul” Bisericii pavlicienilor era itinerant, în continuă mișcare. Biserica a fost transferată succesiv în locul în care se afla liderul mișcării pavliciene. Constantin întemeiase Biserica acestora la Cibossa iar un alt lider- Gegnesius- la Mananali. Iosif, un alt lider al pavlicienilor, a transferat Biserica acestora într-un loc neidentificat iar Serghie, spre exemplu, a fondat Biserica pavliciană de la Mopsuetia, Argaoun și Kynopole.

Perioada de efervescență a mișcării pavlicienilor a luat sfârșit odată cu succesul și reimpunerea iconodulilor în disputa cu iconoclaștii din Biserica monarhiei bizantine. Acest lucru a însemnat și redeschiderea unei etape de persecuții la adresa pavlicienilor, dar, cu momente de acalmie. Spre exemplu, deși împărăteasa Irina- iconodulă convinsă, restaurase cultul icoanelor- nu i-a persecutat pe ereticii pavlicieni iar Nikephoros I chiar era bănuit că simpatiza cu mișcarea pavlicienilor.

Mișcarea împăraților bizantini din prima jumătate a secolului al IX-lea asupra sectei pavlicienilor a consemnat debutul reducerii dimensiunii acestei mișcări din Imperiului Bizantin. Intervenția acestora nu a fost uniformă asupra mișcării eretice dar a fost dictată de faptul că pavlicienii și-a constituit un „stat” pe Eufrat și s-au implicat chiar și în rebeliunile militare împotriva basileului. În cuvintele lui Steven Runciman: „Mihail Rangabe și Leon al V-lea i-au împins pe pavlicieni, printr-o oprimare sângeroasă, a căuta protecție și liniște în ținuturile sarazinilor. Cronicarii greci enumeră plini de mândrie împlinirile în combaterea ereziei ale împăraților atottemători de Dumnezeu. Aceste acțiuni nu au fost purtate însă peste tot cu același zel. Căci îi găsim pe pavlicieni ca aliați ai rebelului Toma în lupta sa împotriva lui Mihail al II-lea; ba mai mult, sub conducerea lui Serghie și a urmașului său, Carbeas, ei edifică o formațiune statală autonomă, sub suzeranitate arabă, pe Eufratul superior. Ca să nu mai vorbim de nenumărații pavlicieni care încă se mai aflau în Imperiu”.

Starea pavlicienilor din Imperiul Bizantin în timpul domniei lui Theophilos a fost ambiguă. Cu toate că acesta era un împărat iconoclast, el nu simpatiza foarte mult cu situația acestora. Preocuparea lui principală era reprezentată de grupul „opoziției” din capitală- partida monahilor. Împăratul a intervenit apoi militar împotriva pavlicienilor atunci când aceștia au atacat provinciile bizantine, ei aflându-se în acest moment în exteriorul frontierei orientale fluctuante a monarhiei bizantine.

Momentul în care a debutat persecutarea puternică a pavlicienilor de către autoritatea bizantină a fost reprezentat de ultima parte a domniei împăratului Theophilos. Acțiunea acestuia a fost acerbă, dar basileul a murit înainte de a-și „definitiva” acțiunile.

Cea de-a doua jumătate a secolului al IX-lea, odată cu restabilirea cultului icoanelor în creștinismul oficial al Bisericii, a produs și represalii puternice ale autorității bizantine împotriva populației adepte a sectei eretice a pavlicienilor. Împărăteasa Theodora, urmată de o serie de înalți demnitari ai Imperiului Bizantin, au declanșat un lanț de persecuții teribile la adresa acestora. Reflexul a fost fuga acestora în bloc dincolo de frontierele orientale ale monarhiei și coalizarea cu arabii în atacuri împotriva imperiului.

Împărăteasa Theodora - văduva împăratului Theophilos- a fost cea care a restabilit cultul icoanelor în Biserica Imperiului Bizantin, ceea ca a însemnat victoria taberei iconodule în lupta de mai bine de 100 de ani cu adversarii iconoclaști. Însă acest fapt a însemnat și schimbarea radicală de atitudine a basileilor bizantini față de erezia pavicienilor. Dacă în perioada iconoclastă anterioară aceștia erau lăsați în voia lor sau chiar simpatizați, acum se va reveni mai dur la persecutarea în masă a acestora.

S-a încercat în timpul împărătesei Theodora convertirea pavlicienilor la creștinismul oficial, dar fără succes, aceștia- în cuvintele lui Steven Runciman - „au rămas reci la pașnicele-i încercări de persuasiune”. Apoi o persecuție teribilă a fost declanșată împotriva acestora de către ofițerii de rang înalt din provincii: Leon Argyros, Andronikos Doukas și Sudales. Istoriografia a avansat cifra măcelului în jurul a 100.000 de oameni împreună cu lăcașele lor de cult.

Represalii dure declanșate de către autoritatea bizantină la adresa sectei eretice a pavlicienilor de la frontiera orientală a Imperiului Bizantin s-au soldat cu „extirparea” de pe teritoriul monarhiei a mișcării pavlicienilor. Dar, așa cum consemnează Steven Runciman, un fenomen anterior se produsese: centrul acestora de cult emigrase deja fincolo de frontierele monarhiei, în teritoriile arabe.

Efectul persecuțiilor în masă la care au fost supuși pavlicienii de către autoritatea bizantină în secolul al IX-lea a determinat o mișcare extremă. Aceștia au părăsit în bloc teritoriul Imperiului Bizantin- zeci de mii de oameni- și s-au refugiat în teritoriile arabe. Urmarea firească a fost că au îngroșat rândurile militare ale garnizoanelor arabe, cum a fost cazul celor de la Argaoun și Amara. Chiar unii soldați pavlicieni aflați în serviciul imperiului au dezertat și s-a refugiat la frații lor din teritoriile arabe.

În urma persecuțiilor declanșate de autoritatea bizantină în secolul al IX-lea la adresa sectei pavlicienilor, supraviețutorii au fugit în bloc de pe teritoriul Imperiului Bizantin spre teritoriile arabe de la estul frontierei. Aceștia s-au alăturat populației pavliciene care se afla deja în teritoriile ocupate de arabi de sub autoritatea monarhiei bizantine. Emoția acestor evenimente a fost puternică, unii ofițeri bizantini- adepți ai sectei pavliciene- dezertând și refugiindu-se la arabi alături de pavlicienii prigoniți.

Carbeas a fost menționat de sursele istorice drept un ofițer aflat în serviciul Imperiului Bizantin dar care era adept al cultului eretic al pavlicienilor. Acesta, din poziția de șef al gărzilor personale a strategului Anatoliei și care avea o întreagă carieră în față, a fost martorul unui eveniment care i-a schimbat optica, traiectoria și existența. Tatăl său- pavlicin și el- a fost tras în țeapă în timpul persecuțiilor efectute de autoritatea bizantină. În relatarea lui Steven Runciaman, Carbeas decide se dezerteze și să fugă la pavlicienii din teritoriile arabe: „Oripilat de destinul crunt al părintelui său, a fugit peste graniță însoțit de cinci mii de alți eretici, alăturându-se comunității din Argaoun. În astfel de momente de criză, pavlicienii aveau nevoie de un conducător, iar abilitățile lui Carbeas l-au recomandat de minune pentru această funcție. Una dintre primele sale măsuri a fost să-i mute pe pavlicienii din Argaoun și Amara la Tephrike, tot pe Eufrat, dar ceva mai sus. Noile coordonate erau mai prielnice din punct de vedere strategic în vederea incursiunilor în Imperiu și în Armenia, pe care avea de gând să le întreprindă. La fel, situarea era propice și pentru proz

Pavlicienii persecutați de autoritatea bizantină și refugiați în teritoriile controlate de arabi au declanșat sub conducerea fostului ofițer imperial- Carbeas- atacuri asupra provinciilor monarhizi bizantine. Uneori eforturile conjugate ale lui Carbeas cu pavlicienii lui alături de emirii arabi de Melitene și Tars de a ataca Imperiului Bizantin au lansat în epocă ideea ca acesta se convertise la islam. Împărații bizantini au reacționat trimițînd trupe împotriva pavlicienilor aliați cu emirii arabi.

Atacurile pavlicienilor conduși de fostul ofițer care dezertase din armata Imperiului Bizantin- Carbeas- asupra frontierelor acestuia în tandem cu emirii arabi au determinat reacția basileilor. În anul 856 d.Hr o armată condusă de Petronas, membru al regenței imperiale, l-a atacat pe Carbeas și aliații lui arabi dar fără prea mult succes. Peste doi ani, chiar basileul Mihail al III-lea a pornit împotriva pavlicienilor lui Carbeas dar se pare că fără prea multe reușite.

Relatarea despre expediția împăratului Mihail al III-lea împotriva pavlicienilor lui Carbeas și a arabilor aliați de la frontiera orientală a imperiului este un exemplu clasic de cum trebuie să abordăm documentele din mai multe surse pentru a nu cădea în eroare. În cuvintele lui Steven Runciaman: „[...]noul împărat Mihail al III-lea a pornit el însuși în fruntea unei oști prin teritoriile transfrontaliere, de-a dreapta basileului regăsindu-se credinciosul său ministru, Bardas. Pavlicienii s-au întovărășit, evident, din nou cu sarazinii, iar într-o duminică dimineața, în timp de Sfânta Liturghie era oficiată în tabăra bizantină din fața zidurilor Samosatei, alianța necredincioșilor a căzut asupra apărătorilor dreptei credințe. Conform surselor grecești ostile lui Mihail al III-lea, împăratul și Bardas abia au reușit să scape cu viață, în vreme ce nu mai puțin de o sută de ofițeri de rang înalt au fost capturați. Dar de vreme ce niciun izvor arab nu pomenește această izbândă, este foarte probabil ca ea nici măcar să nu fi existat” [ sublinierea ne aparține- n.n]

Liderul pavlicienilor Carbeas, fost ofițer în serviciul armatei imperiale și care a trecut de partea populației pavliciene din teritoriile arabe, a capturat, la un moment dat- ne informează sursele- prizonieri de rang înalt bizantini. De un anume Seon- înalt demintar imperial capturat- Carbeas nu s-a folosit ca monedă de schimb, ci l-a „păstrat” în temniță.

Liderul pavlicienilor Carbeas- dezertor din armata bizantină- a atacat sistematic teritoriile monarhiei. În anul 860 d.Hr în stilul „clasic” deja- alături de arabi- acesta a invadat Imperiul Bizantin avansând până la țărmul pontic de unde sunt respinși cu greu de comandantul trupelor imperiale, Petronas. Sursele arabe au susținut faptul că faima și spaima provocată de acesta deveniseră atât de mari în provinciile bizantine de frontieră încât într-o biserică creștină i s-a ridicat o statuie ca semn al superstiției. Dacă aceasta era avariată, același destin urma să-l aibă și Carbeas.

Moartea liderului pavlicienilor care emigraseră din Imperiul Bizantin și intemeiaseră un „stat” în afara frontierelor monarhiei- Carbeas- l-a adus pe nepotul acestuia, Ioan Hrisohir, în poziția de a prelua conducerea pavlicienilor. El a continuat expedițiile împotriva Imperiului Bizantin, basileul Vasile I având nevoie de o campanie militară susținută pentru a-l putea înfrânge le Hrisoheris. Înfrângerea pe care le-o administrează basileul a însemnat și pulverizarea puterii politice a pavlicienilor.

Liderul pavlicienilor, Carbeas, a murit într-o confruntare cu trupele Imperiului Bizantin iar locul acestuia la conducerea „statului” întemeiat pe Eufratul superior de secta eretică a pavlicienilor a fost preluat de nepotul acestuia, Ioan Hrisohir. Acesta provenea dintr-o familie cu origine aleasă, militar de carieră asemenea unchiului său, Carbeas. Hrisohir deținea în armata imperială funcția de spatharios. Se pare că legăturile de sânge i-au creat predispoziția și înclinația spre erezia pavliciană.

Ioan Hrisohir, conducătorul pavlicienilor de pe Eufratul superior după moartea lui Carbeas a continuat atacurile împotriva Imperiului Bizantin. Iar din acest punct de vedere a fost un adevărat succesor al acestuia. Hrisohir a profitat și de nesiguranța monarhiei bizantine care trecerea prin reașezarea dinastică. Vasile I Macedoneaul tocmai preluase brutal tronul imperial și instaurase dinastia omonimă. Prin urmare, Hrisohir a atacat țărmul Mării Marmara până la Efes unde- ne informează Runciman „a făcut din biserica Sf. Ioan grajd pentru caii cavaleriei sale”.

Patriarhul ecumenic Photios l-a bănuit pe spatharios- ul din armata imperială- Ioan Hrisohir- de înclinații pavliciene. Bănuielile nu erau departe de adevăr, dat fiind faptul că unchiul acestuia- Carbeas- dezertase din armată și întemeiase un „stat” al pavlicienilor în permanent conflict cu monarhia bizantină. Photios l-a avertizat că anturajul imperial începuse să își facă griji în legătură cu ortodoxia lui, pentru ca, în final să-l califice pe Hrisohir drept „ingrat și apostat”. (Steven Runciman).

Împăratul Vasile I Macedoneanul era preocupat de politica față de posesiunile imperiale din Italia și prin urmare a căutat să negocieze cu liderul pavlicienilor, Ioan Hrisohir. În acest sens l-a trimis pe Petru Sicilianul la Tephrike pentru a se întâlni cu Hrisohir și a negocia eliberarea unor prizonieri de război bizantini. Basileul i-a trimis liderului pavlicienilor, de asemenea, și daruri, podoabe de aur, mătăsuri, amintindu-i că nu ar trebui să existe „ceartă” între creștini.

Ioan Hrishohir, spatharios în armata bizantină și nepot al liderului „statului” pavlicienilor Carbeas, a dezertat din armata imperială și s-a refugiat la Tephrike unde a fost întâmpinat de unchiul său. Aici, Carbeas l-a desemnat succesorul său și i-a oferit pe una dintre fiicele sale drept soție.

Trimisul împăratului Vasile I- Petru Sicilianul- la curtea liderului pavlicienilor, Ioan Hrisohir, s-a întors la Constantinopol înștiințându-l pe împărat că pavlicienii de pe Eufrat țin legătura cu grupul omonim strămutat în secolul anterior de Konstantinos al V-lea în Tracia europeană. Emisarul împăratului îi aduce acestuia și mesajul lui Ioan Hrisohir, după cum ne informează Steven Runciman: „Dacă împăratul chiar își dorește pacea, să renunțe la partea de Răsărit a Imperiului și să domnească numai în Apus[...] Iar dacă refuză, robii lui Dumnezeu îl vor răsturna de pe tron”.

„Statul” sectei eretice a pavlicienilor s-a aflat în conflict permanent cu Imperiul Bizantin. Acest stat a fost și produsul persecuțiilor la care pavlicienii au fost supuși de autoritățile bizantine, motiv pentru care ei au trecut dincolo de frontiera orientală a monarhiei. Conduși de Carbeas- fost ofițer în armata imperială- pavlicienii au devenit redutabili, cum la fel s-a întâmplat și sub urmașul acestuia, Ioan Hrisohir. Apoi, în urma unei campanii decisive, pavlicienii au fost anihiliați de basileul Vasile I.

Trativele de ajungere la o înțelegere amiabilă între împăratul bizantin Vasile I și liderul pavlicienilor- Ioan Hrisohir- au eșuat și prin urmare în anul 870 d.Hr basileul a decis să tranșeze definitiv „problema pavliciană”. În fruntea unei armate acesta s-a îndreptat spre reședința „statului” pavlician- Tephrike- prilej cu care localități ale pavlicienilor au fost decimate: Avara, Spathe, Coptus. Înaintea ajungerii la Tephrike însă, armata bizantină este lovită de o catastrofă care anulează întreaga campanie.

În urma înfrângerii pavlicienilor de către comandantul bizantin Cristophoros și lichidarea liderului ereziei pavliciene- Ioan Hrisohir- puterea acestora politică s-a îndreptat spre finalul ei și inevitabil spre extincție. Armata bizantină a ocupat centrul pavlicienilor- Tephrike- ce oricum fusese abandonat de aceștia între timp. Teritoriul pavlicienilor este anexat Imperiului Bizantin, fiind plasată o garnizoană bizantină în fosta lor capitală, Tephrike.

Prima campanie condusă de basileul Vasile I împotriva pavlicienilor lui Ioan Hrisohir s-a sfârșit cu o catastrofă. Sursele spun că basileul a scăpat cu viață datorită unui țăran armean- Theophylaktos- poreclit Nesuferitul- care va datora acestui moment ascensiunea și trecerea din viața umilă în cercul înalt al puterii. Interesant este că unul dintre urmașii acestui Theophylaktos, introdus drept răsplată de către basileu în cercul puterii, va fi nimeni altul decât un viitor împărat: Romanos Lekapenos.

Ca urmare a eșecului campaniei bizantine conduse personal de împăratul Vasile I împotriva pavlicienilor lui Ioan Hrisohir, acesta din urmă a răspuns printr-un raid asupra monarhiei jefuind Ancyra. Sursele spun că basileul se ruga Arhanghelului Mihail pentru a apuca să vadă ziua în care Hrisohir va muri. A trimis o nouă armată spre frontiera orientală a monarhiei bizantine pentru a-i întâmpina pe pavlicieni sub comanda ginerelui său- drept comandant suprem- Cristophoros.

Cristophoros- ginerele împăratului Vasile I, numit comandant suprem al armatei- a pregătit expediția împotriva pavlicienilor din anul 872 d.Hr extrem de minuțios. A ordonat trupelor să-i lase pe pavlicieni să-și desfășoare raidurile în Asia Mică bizantină și să se pregătească să-i atace atunci când aceștia urmau să se întoarcă spre „statul” lor de pe Eufrat. Intenția era aceea de a-i surprinde atunci când mobilitatea lor ar fi fost mai redusă deoarece urmau să fie încărcați cu produsele obținute în urma raidurilor de jaf.

Comandantul trupelor bizantine desemnat de împăratul Vasile I să se ocupe de eliminarea definitivă a puterii pavlicienilor - Cristophoros- a organizat campania în așa fel încât trupele de elită bizantine i-au urmărit din scurt pe pavlicienii implicați în raidurile din Asia Mică imperială. Acesta l-a așteptat pe Ioan Hrisohir- liderul pavlicienilor- pe drumul de retur spre „statul” lor de pe Eufrat cu intenția de a ataca decisiv.

Bătălia de la poalele muntelui Zogoloenus, prin care Ioan Hrisohir și pavlicienii lui sunt măcelăriți- de-a dreptul- de comandantul bizantin Cristophoros, a fost plastic consemnată de Steven Runciman: „La Bathyrrhyax, la poalele muntelui Zogoloenus, pavlicienii s-au trezit prinși între oastea lui Cristofor și trupele themelor. Au fost măcelăriți. Cu miile și-au pierdut viața, iar Hrisohir a fugit cuprins de panică. Cu el se mai aflau câțiva tovarăși, unii servitori, printre care și Poulades, un grec făcut prizonier în anul 870, care își câștigase simpatia ereziarhului prin bufonerii. Poulades s-a apropiat în timpul fugii de Hrisohir și s-a năpustit asupra lui. Cu toată opoziția lui Diaconitzes, un prieten al lui Hrisohir, lui Poulades i s-au alăturat și alții. Hrisohir cade și ucigașii îi iau capul, pe care îl trimit în tabăra imperială și de acolo, mai departe, în capitala Constantinopol. Basileul, după ce pune în scenă un triumf, care mai degrabă i s-ar fi cuvenit ginerelui Cristofor, înfige ceremonial trei săgeți în țeasta inamicului său de moarte”.

Eliminarea puterii pavlicienilor și cucerirea centrului acestora- Tephrike- de către împăratul Vasile I a însemnat și anexarea teritoriilor pe care aceștia le preluaseră de la Imperiul Bizantin pe fondul momentelor de slăbiciune a monarhiei. Interesant este că basileul a renunțat să-i persecute pe aceștia după ce i-a înfrânt iar unii dintre foștii combatanți s-au regăsit ulterior printre ofițerii imperiali. În final, împăratul Ioan Tzimiskes, a mutat o parte dintre pavlicieni- asemenea lui Konstantinos al V-lea- în Tracia europeană.

După catastrofa suferită de pavlicieni în fața armatei imperiale bizantine de la poalele muntelui Zogoloenus soldată cu eliminarea liderului acestora- Ioan Hrisohir- teritoriile pe care această mișcare eretică- devenită politică- le controlaseră au revenit sub autoritatea bizantină. Interesant este faptul că basileul Vasile I Macedoneanul nu s-a comportat în stilul persecuțiilor religioase față de pavlicieni, practicate în secolele anterioare.

Împăratul Vasile I a înrolat pe unii dintre pavlicienii înfrânți în armata imperială. Astfel, pe un fost combatant- Diaconitzes- îl regăsim ulterior ca ofițer în armata imperială luptând în Italia de partea monarhiei- se pare- cu destul devotament și loialitate. Alte comunități de pavlicieni au fost lăsate să trăiască la frontiera orientală a monarhiei. Prezența lor încă era consistentă în această regiune de graniță cu teritoriile arabe.

Mutarea pavlicienilor de la frontiera orientală a Imperiului Bizantin spre Tracia europeană- efectuată de basileul Ioan Tzimiskes, asemenea lui Konstantinos al V-lea cu 2 secole în urmă- a avut la bază rațiuni militare. Basileul îi suspecta pe aceștia de colaborare cu sarazinii, apoi, ei ar fi fost mai utili în a apăra frontiera europeană a Imperiului Bizantin. Aici, pavlicienii vor apărea consemnați pentru mai multe veacuri și li s-a oferit libertatea de exprimare religioasă în schimbul datoriei militare față de Imperiu.

Chiar dacă puterea politică și militară a pavlicienilor fusese anihilată în secolul al IX-lea, nuclee importante de pavlicieni se regăseau la frontiera orientală a Imperiului Bizantin. În secolul al X-lea, patriarhul Antiohiei- Toma- era circumspect asupra loialității acestora cerând împăraților să întrerupă contactul lor cu sarazinii arabi. Ioan Tzimiskes a reacționat și a transferat grupuri întregi de pavlicieni în Tracia, lângă Philippopolis, pe care tocmai îl cucerise de la bulgari.

Împărații constantinopolitani au sperat că vor reuși cu timpul convertirea ereticior pavlicieni mutați din estul Asiei Mici în Tracia europeană și, în acest sens, au închis ochii la un tip de tiranie promovată de aceștia, în teritoriile unde fuseseră așezați, față de creștinismul ortodox oficial. Împăratul Alexios I Komnenos a început procesul de convertire a acestor pavlicieni, despre care era conștient că sunt extrem de eficienți militar de partea Imperiului și, prin urmare, dorea să-i câștige de partea sa.

Dislocarea pavlicienilor din zona frontierei orientale a Imperiului Bizantin în două valuri- în secolele VIII și X- spre frontiera europeană din Tracia, a adus o oarecare satisfacție monarhiei, deoarece aceștia erau soldați eficienți. Însă, în teritoriile din Balcani în care au fost așezați, cu timpul, pavlicienii au început să creeze probleme, încercând cu forța să impună populației ortodoxe versiunea lor eretică de creștinism. Alexios I a intervenit și prin metode militare și de persuasiune a reușit convertirea unei părți a acestora.

Împăratul Alexios I Komnenos a încercat să tranșeze probleme pe care le generau pavlicienii așezați în Tracia europeană- deja de două secole- și care își arogau mai multe privilegii decât le fuseseră acordate. Plasarea lor la frontiera europeană a Imperiului Bizantin s-a făcut din rațiuni militare iar autoritatea bizantină- în schimbul serviciilor militare- le-a oferit pavlicienilor libertatea religioasă. Doar că aceștia încercau să-și impună versiunea eretică de creștinism, populației ortodoxe din teritoriile în care locuiau.

În contextul luptelor cu normanzii care debarcaseră în Peninsula Balcanică Alexios I Komnenos a decis să intervină pentru a-i câștiga pe pavlicieni de partea sa. După ce inițial aceștia luptaseră împotriva normanzilor alături de basileu, ei au dezertat apoi și s-au întors la casele lor. Împăratul i-a respins de unul singur pe normanzi apoi a poruncit ca toți comandanții pavlicienilor să i se înfățișeze la Mosynopolis unde- sub pretextul înregistrării demografice- i-a deposedat de arme și i-a întemnițat.

Încercarea lui Alexios I Komnenos de a-i converti pe pavlicienii din Tracia imperială la creștinismul ortodox oficial s-a desfășurat în două mari etape. Prima dintre ele, desfășurată în contextul luptelor împotriva normanzilor din Sicilia care invadaseră Peninsula Balcanică, a fost o combinație de măsuri de forță amestecată cu retorică și acțiuni misionare creștine. În relatarea lui Steven Runciman: „Alexios, după ce îi biruise pe dușmani de unul singur, poruncește pe drumul triumfal de întoarcere ca toți căpitanii pavlicienilor să vină să-l întâlnească în localitatea Mosynopolis și, sub pretextul de a-i trece în registre, i-a făcut să-și predea armele și caii, după care i-a aruncat în temniță, în timp ce milițiile imperiale au fost însărcinate să-i aresteze pe toți ereticii non-beligeranți din Philippopolis. Pe parcursul prizonieratului le-au fost trimiși preoți ortodocși învățați, cu scopul de a-i reconverti. Împăratul, teolog plin de fervoare, se amestecă el însuși în aceste discuții dogmatice. Câțiva pavlicieni chiar trec la dreapta credință”.

Procesul de convertire la creștinismul ortodox al ereticilor pavlicieni din Tracia imperială de către basileul Alexios I Komnenos s-a întrerupt din cauza conflictului cu triburile cumane pe care acesta a trebuit să îl rezolve. Împăratul i-a exilat în Insulele Principilor pe o parte dintre liderii pavlicienilor, permițând în cele din urmă unora dintre ei să se întoarcă în teritoriile natale. În final, se pare că mulți dintre pavlicienii din Tracia bizantină s-au convertit la creștinism.

Alexios I Komnenos a reușit spre finalul secolului al XI-lea să convertească o bună parte dintre pavlicienii din Tracia bizantină relocându-i pe cei care au ales creștinismul ortodox- în relatarea lui Steven Runciman-: „Pe acești convertiți împăratul i-a colonizat pe malul celălalt al râului, în fața orașului Philippopolis, împroprietărindu-i pe ei și pe urmașii lor, fie ei bărbați sau femei, în veacul veacurilor. Cu liderii pavlicieni Culeon, Cusinus și Pholus a intrat chiar el într-o dispută teologică, punându-i să-l însoțească înapoi la Constantinopol. Răspunsurile lor nu au fost mai prejos, sărindu-și unul altuia în ajutor cu noi argumente. Totuși, în cele din urmă, Culeon, cel mai pregătit dintre ei, după cum relatează Ana Comnena, s-a convertit la dreapta credință. Cusinus și Pholus s-au încăpățânat pe mai departe în erezia lor, ceea ce le-a adus întemnițarea- în condiții de confort ce-i drept-, dar izolați total până la moarte”.

Pentru pavlicienii din Tracia, măsurile luate de împăratul Alexios I au dat în mare rezultatul dorit de basileu. O bună parte dintre pavlicieni au renunțat la erezie și s-au convertit la creștinismul ortodox al Bisericii. Prezența unei mici comunități de pavlicieni a fost identificată pe teritoriul bulgar în secolul al XVIII-lea iar în Bulgaria de azi există încă o comunitate mică de pavlicieni. Pavlicienii din Orient, în schimb, au avut un traseu mai obscur, ei amestecându-se cu secta thonracilor menționată în ținuturile armene în secolul al XIX-lea.

Dubla măsură a împăratului Alexios I Komnenos asupra pavlicienilor din Tracia- prin forță și misionarism dogmatic- și-a atins scopul, și anume, o bună parte din populația adeptă a ereziei pavliciene s-a convertit la creștinism începând cu finalul secolului al XI-lea. În contextul Cruciadei a IV-a, sursele occidentale au identificat o populație redusă numeric de pavlicieni în Pelagonia și în dreptul Philippopolis-ului.

Un grup restrâns de adepți ai ereziei pavliciene din Bulgaria de astăzi au supraviețuit secolelor și, în secolul al XVIII-lea, Lady Mary Wortley Montagu în drum spre Constantinopol- Istanbul în secolul despre care vorbim- a lăsat o mărturie despre prezența pavlicienilor de pe teritoriilor locuite de bulgari. Lady Montagu, prin filtrul lui Steven Runciman: „La Philippopolis am găsit o sectă creștină ce se autointitulează a paulinilor. Mi-au arătat un vechi lăcaș de cult unde, afirmau ei, ar fi predicat chiar Sfântul Pavel, de altfel sfântul lor favorit, după cum sfântul preferat al Romei este Sfântul Petru. De aceea secta respectivă nu pregetă a-l considera pe Sfântul Pavel ca fiind primul dintre apostoli”.

În secolul al XVIII-lea o acțiune de misionarism creștin s-a desfășurat de către iezuiții aflați sub păstorirea episcopilor romano-catolici Pietro Salinate și Ilya Marinov. Astăzi mai există de asemenea un grup restrâns de adepți ai pavlicianismului în Bulgaria.

Erezia pavliciană din Asia Mică, din estul Imperiului Bizantin, a avut o soartă diferită față de populația pavliciană din Tracia europeană a monarhiei. Consemnări ale existenței acestora au fost semnalate în contextul Primei Cruciade în zona Armeniei, unde cruciații au descoperit trupe pavliciene care luptau alături de arabi împotriva „apărătorilor Crucii”. În acest fel sunt amintite Castra Publicanorum- denumirea occidentală pentru pavlicieni fiind „publicani”- precum și o altă cetate a acestora, Arche.

Istoria pavlicienilor conține date relevante asupra existenței acestora, însă ele sunt din perspectiva bizantină. Scrieri pavliciene nu au rezistat testului timpului. Istoriografia încă nu a lămurit dacă secta thonracilor- care are unele asemănări cu erezia pavliciană- ar fi una și aceeași dar cu nume diferite, în epoci diferite. Dacă s-ar ajunge la o echivalare, atunci sursele disponibile despre erezia pavliciană ar fi mult mai bogate. Asupra denumirii de „pavlician” însă a fost stabilită legătura certă cu apostolul Pavel.

Istoriografia a stabilit faptul că denumirea ereziei „pavliciene” are legătură cu statutul Apostolului Pavel care în crezul pavlician avea un rol central. Derivarea nu a produs- ca nume al mișcării- termenul de „paulin” sau „paulian”, ci s-a încetățenit denumirea acestei secte cu diminutivul de origine armeană, „ic”.

Adepții ereziei pavliciene acordau o deosebită importanță Apostolului Pavel. Scrierile bizantine despre această sectă creștină plasau începuturile ei în Samosata mergând pe urmele unor anume Pavel, Paul și Ioan care erau fiii Callinicei din Samosata. Alte surse grecești afirmă despre secta pavliciană că înșiși adepții acesteia l-au anatemizat pe Pavel din Samosata. Astfel, este dificil pentru istoricii contemporani, din informațiile confuze, să tragă o concluzie clară asupra traseului dogmatic al pavlicienilor.

Confuzia legată de afinitatea dogmatică sau esența dogmatică a sectei pavliciene este cu atât mai confuză cu cât nu se cunosc informații scrise de aceștia, ci informațiile vin din perspectiva bizantină, arabă sau armeană. În cuvintele lui Steven Runciman, o posibilă explicație: „[...] oponenții din Armenia [ai pavlicienilor- n.n] sătui de prevalarea acestor eretici de numele Sfântului Apostol Pavel, i-au numit cu diminutivul disprețuitor de bieți «școlărei» ai lui Pavel, paulicii sau pavlicienii. Ei înșiși, după cum suntem informați, se autodenumeau simplu «creștini», distanțându-se de credința romanilor. Ceea ce nu înseamnă defel că ar fi desconsiderat numele de «paulian», cu atât mai mult cu cât erau conservatori în credința lor, protestând la adresa inovațiilor târzii. Avem așadar atitudinea logică a oricărei secte creștine, toate pretinzându-se a fi în posesia singurei credințe autentic creștine”.

Informațiile oferite de sursele grecești despre organizarea „Bisericii” pavlicienilor ne lasă să vedem că aceștia credeau în două mari principii, Creatorul Demiurg și Ființa Cerească (Cei Trei Într-Unul). Creatorul Demiurg era pentru pavlicieni cel care a creat lumea materială și care va conduce asupra ei până la sfârșitul Timpului. Pavlicienii considerau că în etapa următoare domnia asupra lumii urma să fie preluată de Ființa Cerească.

Fecioara Maria nu ocupa un loc important în arhitectura dogmatică a sectei pavlicienilor- în opinia cărora- Isus Hristos nu se născuse din Fecioara Maria, ci „și-a căpătat trupul în ceruri” iar trecerea prin corpul Fecioarei Maria a fost rapidă. Apoi, aceasta- contrar creștinismului ortodox oficial- după nașterea lui Isus a avut și alți copii cu soțul acesteia, Iosif. Altfel, pentru pavlicieni, taina Euharistiei nu avea însemnătate, fiind considerată inutilă.

Pentru pavlicieni, crucea nu reprezenta un simbol important ei considerând că Isus Hristos a murit pe cruce doar în aparență. Vechiul Testament era complet irelevant, ereziologia pavliciană extrăgându-și esența din Noul Testament, Evangheliile precum și epistolele lui Pavel, Ioan, Iacob și Iuda. Bisericile nu existau pentru ei- în sensul propriu al termenului- ci aveau, mai degrabă, „case de rugăciune”.

Unele dintre preceptele ereziologiei pavliciene susținute de adepții acesteia i-au șocat pe creștinii ortodocși contemporani. Spre exemplu, aceștia nu recunoșteau tainele Botezului și Cununiei ceea ce a atras reacția virulentă a Bisericii care îi acuza de imoralitate profundă. De asemenea, pavlicienii se poziționau față de Fecioara Maria diferit față de creștinismul ortodox al Bisericii. Pentru ei, Mama lui Dumnezeu era Ierusalimul Ceresc iar sângele lui Isus Hristos jertfit pe cruce erau,de fapt, cuvintele lui.

Pavlicienii nu recunoșteau Tainele Botezului și Cununiei, ceea ce le-a adus opoziția virulentă a Bisericii și eticheta de profundă imoralitate. Aceștia considerau că Mama lui Dumnezeu e, de fapt, Ierusalimul Ceresc și nu Fecioara Maria. De asemenea, deviind de la creștinismul ortodox al Bisericii, ereziologia pavliciană identifica în cuvintele lui Isus Hristos jertfa sa și nu în sângele de pe cruce din clipa răstignirii, cuvinte cu care e necesară Împărtășania.

Ereziologia pavliciană considera că mântuirea oamenilor e însuși Isus Hristos iar Botezul în sensul în care ei îl percepeau era direct legat de nume. Valabilitatea botezului era dată de nume deoarece- relateaza Steven Runciaman- : „[...]doar Hristos a spus «Eu sunt apa vieții»”. Asupra organizării preoției pavlicienilor informații prea detaliate nu există din sursele grecești, dar se poate identifica lipsa preoților în sensul ortodox, pavlicienii având notari și ministranți.

Pavlicienii se exprimau cu dezgust față de moaște, icoane și biserici sfințite, motiv pentru care au fost catalogați drept „rude” mai indepărtate ale iconoclasmului bizantin, după cum ne informează Steven Runciman: „Izvoarele mai remarcă în ceea ce-i privește pe pavlicieni conformismul lor de fațadă, informându-ne că acceptau Botezul preoților drept-credincioși cu destulă ușurință. Ceea ce îngreuna considerabil identificarea lor”.

Istoriografia nu a putut stabili exact până acum dacă secta thonracilor din ținuturile armene și nu numai era o denumire diferită pentru erezia pavlicienilor. Ceea ce s-a descoperit pe baza surselor grecești este faptul că între cele două existau destule asemănări. Asemenea pavlicienilor, nici thonracii nu cinsteau Sfintele Taine și nici pe Fecioara Maria cum, de asemenea, nu respectau nici Sfânta Cruce. Confuzia dogmatică se traducea și prin venerarea Sfântului Pavel de către aceștia și detestarea Sfântului Petru.

Secta thonracilor, asemenea ereziei pavliciene, respingea Vechiul Testament și tot similar pavlicienilor nu aveau biserici, nici moaște și nici icoane. Repulsia lor față de cristelniță, mătănii, îngenuchieri i-au apropiat pe aceștia în percepția istoriografică de erezia pavliciană. Asemenea pavlicienilor și thonracii aveau un Desăvârșit- liderul- care se considera Isus Hristos- la fel cum pavlicianul Serghie se considerase la un moment dat, Paracletul.

Asupra sectei thonracilor despre care istoriografia- pe baza surselor grecești- nu a putut defini exact dacă era o altă denumire pentru secta pavliciană sau era o sectă diferită, Steven Runciman a lăsat o notă interesantă despre felul în care liderul acesteia se identifica chiar cu Isus Hristos. „Sembat [liderul thonracilor într-un anume moment al istoriei- n.n] se autodeclarase Hristos și se lăsa adorat de discipoli, orgoliu ce i-a adus prăbușirea, căci persecutorii nu au ezitat să-l ucidă, afirmând că va învia de bună seamă, atâta vreme cât se crede Hristos”.

Multiplele asemănări dintre ereziologia pavlicienilor și cea a thonracilor i-a determinat pe unii istorici să susțină faptul că aceștia ar putea fi una și aceeași sectă dar cu denumiri diferite. Dacă în privința pavlicienilor nu au supraviețuit scrieri de-ale acestora- iar informațiile vin prin intermediul surselor bizantine- în schimb, din partea thonracilor a rezistat vremurilor cartea de învățătură, numită Cheia Adevărului. Aceasta sintetiza crezul thonracilor și a fost datată ca fiind originară din secolul al IX-lea.

Cartea de învățătură a secteri thonracilor- Cheia Adevărului- prezintă asemănări destul de mari cu preceptele pavlicienilor care ne-au rămas cunoscute prin intermediul surselor bizantine. Grupul Aleșilor și al Desăvârșiților- adevărați Hristoși- erau pomeniți în „Biblia” thonracilor. Tainele Botezului, Pocăinței și Euharistiei erau permise adepților sectei dar, spre deosebire de pavlicieni care-l respingeau complet autoritatea Sfântului Petru, thonracii nu-l repudiau, dar îi desemnau un rol secundar.

Asemenea pavlicienilor și thonracii puneau mare preț pe venerarea Apostului Pavel și identificau în Botez devenirea în Hristos, ceea ce îi „făcea” eligibili pe Aleși de a fi adoptați de Dumnezeu. Contemporanii bizantini ai thonracilor au pus semnul egal între aceștia și erezia pavlicienilor, însă Steven Runciman tinde să-i considere pe pe aceștia mai degrabă drept „supraviețuitorii comunităților adopțianiste din Armenia, reactivate în preajma secolului al IX-lea”.

Cheia Adevărului a reprezentat cartea de învățătură a sectei eretice a thonracilor. Dacă din partea ereziei pavliciene nu se cunosc texte directe ale acestora care să fi supraviețuit timpului, thonracii au lăsat această carte cu origini în secolul al IX-lea care sintetiza crezul acestora. Istoricul Steven Runciman o plasează ca origine în secolul amintit dar cu posibilitatea ca ea să fie din primele secole ale creștinismului iar ediția din secolul al IX-lea cunoscută să fie doar o copie târzie a primei ediții.

Asemănările dintre pavlicieni și thonraci sunt dublate însă și de deosebiri. Spre exemplu, din Cheia Adevărului se observă faptul că dualismul thonracilor este confuz pe când cel al pavlicienilor este o certitudine. Opinia arabilor contemporani despre pavlicieni îi plasa pe aceștia undeva între credința zoroastriană și cea creștină.

În linii mari, esența din cartea de învățătură a sectei thonracilor- Cheia Adevărului- poate fi desprinsă din sintetizarea oferită de Steven Runciman: „Cheia Adevărului este [...] de factură adopțianistă. Diavolul este dușmanul lui Dumnezeu, dar nici pe departe Creatorul lumii. Aceasta a fost creată de Dumnezeu printr-un singur cuvânt. Iisus nu era decât o persoană creată, obișnuită, care doar odată cu Botezul în Iordan a devenit Mesia. Nici urmă de docetism în ceea ce-L privește. Patimile suferite de El au fost insuportabile. Doar Aleșii deveneau Hristoși, dar nu pentru că ar fi fost eliberați de legăturile materiei, ci pentru că și ei erau adoptați de Dumnezeu pe post de Hristoși în urma botezului, asemenea lui Iisus”.

Dificultatea trasării de către istorici a dogmaticii ereziei pavliciene derivă din faptul că nu există scrieri directe ale acestora care să ne fi ajuns la cunoștință. Altfel spus, ne lipsește „punctul de vedere” al pavlicienilor iar informațiile ne provin din surse arabe sau bizantine. Pe cele creștine- având în vedere opoziția creștinismului oficial al Bisericii față de această erezie- trebuie să le tratăm cu circumspecție.

Dificultatea caracterizării unei secte eretice creștine din partea căreia nu beneficiem de scrieri lăsate a fost sintetizată și concentrată mai mult decât exact de Steven Runciman: „Este mult mai dificil a descrie o erezie, decât să-i descoperi rădăcinile. Tradițiile neîntemnițate în cuvântul scris se modifică foarte ușor, de multe ori ele datorându-se înțelegerii eronate a altor tradiții anterioare, prin aceasta căpătând un caracter pe care fondatorii lor nu l-ar mai recunoaște după veacuri. De aceea ne este atât de dificil în a afirma cu siguranță care dintre ereziile primare își poate revendica paternitatea asupra pavlicianismului”.

În afara influenței marcioniților sau a persanilor zoroastrieni refugiați în estul Imperiului Bizantin- din podișurile persane din calea avansului arabilor- pavlicianismul a „beneficiat” și de influența sectelor gnostice care fermentau în zona Armeniei: arhonticii, borboriții. Pavlicienii au fost identificați și cu montaniștii datorită radicalismului dogmatic iar din cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea persecuția asupra montaniștilor i-a determinat pe ultimii supraviețuitori ai acestora să adere- dată fiind apropierea dogmatică- la pavlicianism.

Concluziile istoriografiei despre originea sectei pavliciene se aplică și în cazul thonracilor, care, se pare că au avut un început comun cu pavlicieni, desprinderea dogmatică realizându-se ulterior. Cunoscut direct de către cercetarea istorică este faptul că ambele secte eretice au avut adepți în Aghovania- ținutul Caucazului- de unde ulterior au apărut informații și relatări despre originea comună a celor două secte.

Secta montaniștilor a exercitat o influență asupra ereziei pavliciene- din montanism- pavlicianismul extrăgând tendința de a se confunda cu una dintre persoanele Sfintei Treimi și teoria Aleșilor. Grupul mesalienilor, de asemenea, a influențat dogmatica ereziei pavliciene având drept puncte comune crezul dualist, ideea treptei Aleșilor precum și inutilitatea Vechiului Testament. Însă diferențe existau în dogmatica celor două secte, după cum le exprimă Ana Comnena, fiica lui Alexios I Komnenos.

Pătrunderea dualismului zoroastrian din podișurile persane în Armenia de azi- care se afla în Imperiul Bizantin- s-a datorat cuceririi arabe a teritoriilor persane. Urmașii acestor dualiști „refugiați” zoroastrieni din calea arabilor au fost cei care au favorizat contactul cu creștinismul primar din zona Armeniei, constituindu-se într-o bază de „recrutare” pentru adepții viitoarei erezii pavliciene. Între pavlicieni și marcioniți- o erezie dualistă- s-au trasat asemănări care certifică influența credințelor dualiste în formarea ereziei pavliciene.

Dacă date din istoria existenței pavlicienilor se cunosc incontestabil, mai puține lucruri se pot afirma despre crezul acestora și dogmatica ereziei lor. Iar pistele rămân deschise pentru viitoare reinterpretări, dacă noi documente despre această erezie- cu atât de mare potențial avut la un moment dat- vor fi descoperite. Ilustrul Steven Runciman a concentrat acest neajuns al istoriografiei: „Ne vedem nevoiți să abandonăm, fără sorți de izbândă, căutarea după secta originară din care- dacă este să dăm crezare istoriilor- o gospodină din Samosata, un medic persan și un monah din Albania și-au tras învățăturile asemănătoare între ele, cu care au otrăvit sufletul atâtor armeni. Ioan din Otzun declara că pavlicienii erau convinși de a fi descoperit ceva cu totoul nou și absolut măreț. Poate că aveau dreptate[...] Dar Ioan din Otzun adaugă că doctrina lor era în realitate veche și anacronică[...]Vechi și anacronic este gnosticismul, acel răspuns repetat la nesfârșit pe care odinioară gnosticii îl oferiseră problemei care îi preocupa: «De unde vine Răul în lume și în ce subzistă el»?” Iar acest răspuns a fost dualismul. Pavlicienii preiau dualismul de la gnostici- fie ei borboriți sau