- 1. Creștinarea ținuturilor armene
- 2. Erezii primare în ținuturile armene: mesalienii și borboriții
- 3. Un teren „ideal” pentru ereziile creștine
- 4. Condițiile apariției ereziei pavliciene în ținuturile armene
- 5. „Sursa” pavlicienilor din perspectiva bizantină: Pavel de Samosata
- 6. Pavlicienii în Imperiul Bizantin. Secolul al IX-lea
- 7. Trecerea în bloc a pavlicienilor în teritoriile arabe
- 8. Cazul unui ofițer bizantin pavlician dezertor și răzvrătit: Carbes
- 9. Pavlicienii sub Ioan Hrisohir și conflictul cu Imperiul Bizantin
- 10. Eliminarea puterii politice a pavlicienilor de către împăratul Vasile I
- 11. Mișcarea pavliciană din Imperiul Bizantin după secolul al IX-lea
- 12. Alexios I Komnenos și convertirea pavlicienilor din Tracia
- 13. Urme moderne ale pavlicienilor din vestul și estul Imperiului Bizantin
- 14. Problemele etimologiei termenului „pavlician”
- 15. Particularitatea ereziologiei pavliciene
- 16. Thonracii sau cripto-pavlicienii
- 17. Dificultatea descrierii sectei pavliciene
Erezie în Imperiul Bizantin. Pavlicienii
Contestarea Adevărului Bisericii și al Imperiului
Trecerea creștinismului între religiile oficiale ale Imperiului Roman iar apoi- spre finalul secolului al IV-lea- drept singura religie acceptată a Imperiului Roman a fost urmată de acțiuni misionare succesive de creștinare ale diverselor etnii conlocuitoare ale imperiului.
1 din 5
În secolul al III-lea d.Hr creștinismul a atins ținuturile Armeniei. Unul dintre sfinții căruia i se atribuie creștinarea armenilor a fost Grigorie Luminătorul care a trăit spre sfârșitul secolului. Născut la Aștișat- în sudul Armeniei- Grigorie provenea dintr-o familie înstărită și se pare că a luat contact cu religia creștină- cum spune Steven Runciman- prin mijlocirea profesorilor săi originari din Antiohia. Originea nobilă precum și prestigiul acestuia au ajutat la răspândirea creștinismului în ținuturile armene.
2 din 5
Discipolii Sfântului Grigorie Luminătorul din secolul al IV-lea d.Hr- Nerses și Mesrob- au fost conectați la învățăturile lui Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei iar „centrul” Bisericii creștine fondate de Grigorie Luminătorul a fost transferat în nordul ținuturilor armene, în valea Araxes departe de- cum spune Steven Runciman- „Siria, laboratorul primejdios al multor erezii”.
3 din 5
Creștinismul primar din ținuturile armene răspândit pentru prima dată de Grigorie Luminătorul a fost „afectat” de erezia adopțianismului, originată în crezul lui Pavel de Samosata. Evoluția creștinimului din primele secole a fost câmpul unor continue formulări și reformulări de către Biserică în cadrul Conciliilor Ecumenice. Astfel, teologii creștine considerate eretice din perspectiva Biserici, adică un creștinism în interpretare proprie a unor grup de oameni care căpăta aderență, izbucneau constant.
4 din 5
În teritoriile armenilor creștinismul răspândit de Grigorie Luminătorul a fost urmat de apariția unor noi„variante” ale religiei creștine catalogate erezii de către conducerea Bisericii. Gnosticii, marcioniții- sursele atestă episcopi marcioniți- erau unele dintre aceste secte. Arhonticii- erezie dezvoltată de Petru de Capharbarucha în secolul al IV-lea- după o rapidă extensie în zona Armeniei a fost „ridicată” la alt nivel de Eutihie din Satala care a transformat-o în „plăcerea vinovată” a elitei aristocratice armene.
5 din 5
Secte eretice creștine- din perspectiva oficială a Bisericii- își făcuseră apariția în teritoriile armene care deveniseră un adevărat „laborator” al interpretărilor în sens propriu a dogmei creștine. Maniheeni avea adepți printre armeni cum la fel și mesalienii și borboriții. Biserica oficială se vedea nevoită să ceară ajutorul autorității laice bizantine pentru stoparea fenomenului.
Două dintre sectele din ținuturile armene din primele secole ale creștinismului care au provocat serioase probleme conducerii Bisericii și implicit autorității laice bizantine au fost mesalienii și borboriții. Ne puteam da seama despre magnitudinea acestei probleme din faptul că Biserica Armeană- înțeleasă aici cu sens oficial de „creștină”- a convocat un sinod pentru a trata probleme ivite din cauza răspândirii celor două erezii.
1 din 7
La jumătatea secolului al V-lea d.Hr a avut loc sinodul Bisericii Armene- înțeleasă aici drept Biserica oficială creștină- de la Șahapivan- special convocat pentru a lua în discuție o problemă majoră apărută în ținuturile armene: erezia mesalienilor. S-a decretat faptul că orice preot, monah sau diacon depistat că ar fi adopta poziția mesalienilor să fie caterisit iar pe frunte să-i fie însemnat semnul unei vulpi. Despre amploarea acestei erezii și poziția energică a sinodului Bisericii Armene ne relateaza Steven Runciman: „Păcătosul [cel care trecuse la mesalianism- n.n] era obligat să se retragă în izolare până când se va pocăi de apostazia sa. Copiii, prea mici pentru a realiza oroarea faptei lor, erau despărțiți de părinți și închinați lui Dumnezeu. Canonul următor [cel de-al 20-lea al respectivului sinod-n.n] dovedește cât era de familiară problema mesaliană autorităților eclesiastice. Preoții ce omiteau raportarea către episcopii lor a cazurilor eretice din parohie erau supuși aceleiași penitențe și erau caterisiți”.
2 din 7
Biserica Armeană creștină a avut dificultăți în a stăpâni răspândirea unei puternice secte eretice creștine în teritoriile armene, secta borboriților. Valurile provocate de extensia acestei secte au ajuns până în Marea Biserică din Constantinopol precum și la urechile împăratului Theodosios a II-lea. Etimologia acestei secte provine din limba greacă și are sensul de popor, norod. Patriarhul ecumenic Atticus l-a îndemnat pe Șahak- cel care avea în păstorire Biserica Armeană- să ia măsuri împotriva borboriților.
3 din 7
Întâi-stătătorul Bisericii Armene din secolul al V-lea- Șahak- la îndemnul patriahului ecumenic Atticus a trecut la pedepsirea sectei borboriților din ținuturile armene aplicând chiar pedeapsa cu moartea. Secta borboriților a fost considerată inițial o ramură a mesalienilor de unde și numele pus dezaprobator „borboriți” care în limba greacă însemna „cei înglodați”. Însă doi teologi informați ca Epifanie și Teodoret i-au considerat o sectă de sine stătătoare sub diferite nume: zaheeni, barbeliți, stratioți, etc.
4 din 7
Faptul că erezia mesalienilor prinsese tot mai mult contur în ținuturile armene se poate observa și din reacția Bisericii Armene, care prin sinodul de la Șahapivan s-a îndreptat împotriva autorității laice bizantine care îi proteja pe eretici. Eparhul putea fi depus din funcție dacă nu investiga posibile cazuri de erezie mesaliană din partea unor martori credibili. Biserica își rezerva dreptul de a-l excomunica pe eparh până în momentul în care acesta se decidea să-i predea Bisericii pe eventualii mesalieni protejați.
5 din 7
Excomunicarea membrilor de vază ai aristocrației armene care se dovedeau a fi membrii ai sectei mesaliene era în vigoare până când aceștia de pocăiau și puteau fi reprimiți în sânul Bisericii. Amploarea răspândirii ereziei mesaliene în ținuturile armene din secolul al V-lea se poate deduce și din faptul că Biserica i-a sfătuit pe membrii corpului clerical să aibă grijă atunci când își aleg slujitorii pentru a evita angajarea celor care ar fi putut fi mesalieni, și nu creștini „adevărați” din punctul de vedere al Bisericii.
6 din 7
Existau diverse trepte de „inițiere” în rândul sectei borboriților din ținuturile armene ale Imperiului Bizantin. Steven Runciman relatează complexul sistem în trepte al acestei secte asupra căreia Biserica Armeană creștină a avut de luptat, considerând-o eretică: „Codienii, cei care mănâncă separat, absolviseră o parte din treptele inițierii; se prea poate ca numele lor să facă referire la faptul că ei se numărau printre cei care gustaseră din fructul învățăturii. Mitraiștii, copiați uneori de gnostici, își numărau al treilea nivel de adepți «soldați»; de aici și termenul de «stratioți». Zaheeni reprezentau un grad înalt de inițiere, care- precum Zaheu- se urcase în Pomul [Vieții (n.tr)] pentru a-l contempla pe Domnul”.
7 din 7
Secolul de maximă extensie și propagare a sectei borborite în teritoriile armene din Imperiul Bizantin a fost secolul al V-lea. Un adept al arianismului- sectă care apăruse în secolul precedent, Aetius- apare ca fiind combătut de un membru al sectei borborite. Despre amploarea mișcării ne putem da seama și din faptul că împăratul Theodosios al II-lea a fost nevoit- în codul de legi pe care l-a emis- să treacă secta în latura ilegală și penală a vieții contemporane a Imperiului Bizantin.
Pentru a citi toată lecția trebuie să fii autentificat.
sau
Nu ai cont History Lapse? Fă-ți unul acum.
- Ahrweiler, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Edit. Corint, Bucureşti, 2002
- Beck, Hans-Georg, Mileniul bizantin, Edit. Nemira, București, 2015
- Cameron, Averil, The Byzantines, Blackwell Publishing, Malden, 2006
- Ducellier, Alain, Bizantinii. Istorie şi cultură, traducere din limba franceză de Simona Nicolae, Edit. Teora, Bucureşti, 1997
- Gregory, Timothy E., A History of Byzantium, Blackwell Publishing, Malden, 2005
- Runciman, Steven, Maniheul medieval. Studiu asupra ereziei dualiste în Evul Mediu, Edit. Nemira, București, 2016
- Idem, The Byzantine Theocracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1977
- Treadgold, Warren, A History of the Byzantine State and Society, Stanford University Press, Stanford, 1997