Imperiul Bizantin în timpul lui Andronikos al III-lea Palaiologos şi al Marelui Razboi Civil
Imperiul Bizantin și diminuarea forței monarhiei
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2015
Andronikos al III-lea a pierdut orice șansă de a opri cucerirea completă de către otomani a Asiei Mici. Ioan al VI-lea Kantakouzenos, altfel un general capabil, și-a consumat energiile în Marele Război Civil intern pentru ocuparea tronului, în dezavantajul monarhiei.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Turcii otomani din Asia Mică au avansat spre vestul peninsulei şi se aflau în proximitatea capitalei imperiale Constantinopol. Doar provincia Bitiniei îi mai despărţea pe aceştia de oraşul împăraţilor bizantini. Cu toate acestea, monarhia constantinopolitană se prezenta în condiţii militare onorabile în momentul accederii pe tronul imperial a lui Andronikos al III-lea Palaiologos.

În momentul depunerii împăratului Andronikos a II-lea şi preluarea tronului de nepotul său- Andronikos al III-lea- Imperiul Bizantin era un stat compact format din teritoriile europene ale Traciei şi Greciei de astăzi. De asemenea, pentru porţiunile asiatice din provincia Bitiniei contestate tot mai puternic de către turcii otomani existau şanse ca acestea să fie recuperate. O conducere imperială şi militară decisă ar fi reuşit să respingă avansul turcilor, deoarece monarhia încă beneficia de o forţă economică redutabilă.

În urma abdicării bătrânului împărat Andronikos al II-lea şi retragerea lui în mănăstire, Andronikos al III-lea a devenit împărat- după anii de conducere în tandem a celor doi- în 24 mai 1328 d.Hr. Monarhia bizantină putea fi condusă ușor, deoarece distanţele dintre capitala şi fronterele din vest şi est- Pelopones şi Bitinia- erau relativ scurte. Terenul fertil, porturile şi cele două mari oraşe- Constantinopol şi Thesalonic- asigurau imperiului resursele economice prețioase de care acesta avea nevoie.

Situaţia rivalilor Imperiului Bizantin în debutul domniei lui Andronikos al III-lea era una favorabilă acestuia. Statele cruciate latine din Pelopones, sudul Greciei de astăzi- sau, mai bine zis, rămăşiţele lor- erau mai degrabă înspăimântate de imperiu decât se temea monarhia bizantină de acestea. Sârbii şi bulgarii îşi atinseseră limitele naturale ale statelor lor iar turcilor le lipsea, încă, puterea navală de a cuceri Bitinia imperială şi de a lansa un atac asupra teritoriilor europene ale monarhiei.

Andronikos al III-lea fusese silit de împăratul senior Andronikos al II-lea să asiste pasiv la cucerirea avanpostului Prusa din Asia Mică de către turci. El a conştientizat că era nevoie de o conducere decisă, militar capabilă şi implicată, pentru a putea contracara avansul acestora spre vestul Asiei Mici. Deşi distructiv şi risipitor de resurse, războiul civil din anii anterior oferise armatei imperiale acumularea experienţei pe câmpul de luptă. Aceasta urma să fie testată în campaniile militare viitoare ale imperiului.

Până la vârsta de 31 de ani în momentul în care a urcat pe tronul imperial în 1328 d.Hr, Andronikos al III-lea demonstrase certe calităţi militare. Catalogat iresponsabil uneori, tânărul basileu deţinea energia necesară acum când imperiul avea mai mare nevoie. Se afla la antipozi faţă de bunicul său- fostul împărat Andronikos al II-lea- mai mereu adâncit în mediocritate şi indecizie. Andronikos al III-lea și-a conturat o imagine bună în rândul puterilor occidentale datorită soţiei sale, Ana de Savoya.

Energic şi carismatic, împăratul Andronikos al III-lea Palaiologos a încercat să-şi atragă sprijinul membrilor importanţi ai aristocraţiei, reușind să-i cupleze la planurile sale de reorganizare a monarhiei bizantine. Atent în alegerea oamenilor potriviţi, Andronikos l-a menţinut pe Ioan Kantakouzenos- prietenul şi sfătuitorul său apropiat- în poziţia de megas domestikos- mare comandant al armatei.

Una dintre primele măsuri de reorganizare a monarhiei constantinopolitane luate de basileul Andronikos al III-lea Palaiologos a fost să reducă gradul de corupţie din administraţia imperială. Susţinut şi de Ioan Kantakouzenos- comandantul armatei- el a restabilit ordinea în guvernarea imperiului, schimbând mare parte dintre judecători. Această măsură era beinevenită având în vedere tulburările produse în anii de război civil, în confruntarea dintre Andronikos al III-lea şi fostul basileu, Andronikos al II-lea.

În confuzia generată de războiul civil prin care a preluat tronul, împăratul Andronikos al III-lea şi comandantul său Ioan Kantankouzenos aveau o dificultate în a identifica aliaţii pe care puteau conta din rândul vecinilor. Constanta politicii era dată de faptul că alianţele cu vecinii sau între vecini se puteau transforma în orice moment în contraste şi conflicte. Bulgarii şi sârbi au fost când inamici, când aliaţi ai monarhiei. Andronikos al III-lea trebuia să decidă cine reprezenta pericolul imediat pentru imperiu.

În debutul domniei, în anul 1328 d.Hr, basileul Andronikos al III-lea a respins un atac al bulgarilor lui Mihail al III-lea Şişman asupra Traciei bizantine. Apoi, împăratul alături de generalul său Ioan Kantakouzenos au decis să se concentreze pe campania împotriva turcilor otomani, în încercarea de a-i respinge din Bitinia spre centrul Anatoliei. În primăvara anului 1329 d.Hr ei au format o armată de 4000 de soldaţi şi au traversat Bosforul în Asia Mică, îndreptându-se spre liniile turcilor otomani.

Campania din primăvara anului 1329 d.Hr condusă de împăratul Andronikos al III-lea şi generalul Ioan Kantakouzenos împotriva turcilor otomani avea ca scop iniţial atacarea turcilor care asediau Nicomedia şi Niceea. Aceste două oraşe erau bine întărite şi apărate de trupe bizantine. Alături de Heracleea Pontică reprezentau ultimele posesiuni imperiale din Asia Mică şi, prin urmare, erau bine protejate împotriva asediului inamic.

În iunie 1329 d.Hr au avut loc ciocniri de mică intensitate între armata bizantină condusă de împăratul Andronikos al III-lea secondat de generalul Ioan Kantakouzenos şi trupele turcilor otomani. Luptele au avut mai mult un caracter de hărţuială decât de confruntare decisivă. La Pelekanon, în timpul unor astfel de mici ciocniri, basileul Andronikos al III-lea precum şi generalul Kantakouzenos au fost uşor răniţi.

Cu toate că era mai bine pregătită şi antrenată decât trupele turcilor armata bizantină a picat testul disciplinei în contextul campaniei militare din anul 1329 d.Hr din Asia Mică. Deşi împăratul a fost doar uşor rănit, în rândul armatei s-a răspândit zvonul potrivit căruia basileul ar fi decedat. Panica şi dezorganizarea s-au răspândit în rândul trupelor bizantine, turcii profitând şi măcelărind o bună parte dintre acestea. Supravieţuitorii au fost repliaţi pe mare spre Constantinopol de generalul Kantakouzenos.

Campania eşuată împotriva turcilor otomani din anul 1329 d.Hr a însemnat şi ultima încercare serioasă a basileilor constantinopolitani de recucerire a teritoriilor monarhiei din Asia Mică. Reacţia împăratului Andronikos al III-lea a fost rapidă atunci când s-a pus problema sprijinirii revoltei locuitorilor insulei Chios împotriva administraţiei genoveze a insulei. Împăratul, în fruntea unei flote, a abordat insula şi a respins autoritatea genovezilor, integrând Chios-ul în administraţia Imperiului Bizantin.

Împăratul Andronikos al III-lea s-a îndreptat spre coastele Anatoliei, la Phocaea, unde genovezii au recunoscut suzeranitatea acestuia. Apoi, împăratul a încheiat o alianţă cu emirul turc al Saruhanului, aflat de la nord de Phocaea şi cu emirul de Aydin aflat la sud. Calculele basileului erau orientate în special către emirul de Aydin care îşi dezvolta constant flota. Emirul tocmai preluase Smyrna de la genovezi iar Andronikos al III-lea îl vedea pe acesta drept potenţial aliat împotriva otomanilor şi al genovezilor.

În momentul în care sârbii au conştientizat că împăratul Andronikos al III-lea se afla în campanie în Asia Mică împotriva turcilor otomani au decis să acţioneze. Au lansat o campanie, atacând dinspre nord imperiul. Basileul a răspuns imediat printr-un contraatac, dar desfăşurarea evenimentelor i-a demonstrat acestuia faptul că monarhia avea nevoie de acorduri în care să gasească aliaţi de încredere.

În timpul desfășurării campaniei militare bizantine din Asia Mică împotriva turcilor sârbii au atacat imperiul dinspre nord, asediind Ochrida. Împăratul Andronikos al III-lea a trimis o armată care a ridicat asediul Ochridei şi i-a respins pe sârbi spre nord. Apoi, basileul împreună cu ţarul bulgarilor Mihail al III-lea Şişman a plănuit o campanie comună împotriva sârbilor pentru anul 1330 d.Hr. Sârbii i-au înfrânt însă pe bulgari între timp şi l-au ucis pe ţarul acestora, Şişman.

În momentul în care ţarul bulgarilor Mihail al III-lea Şişman a fost ucis în confruntarea cu sârbii, împăratul Andronikos al III-lea a profitat de această situaţie şi a preluat Anchialos şi Messembria din mâinile bulgarilor. În anul următor, bulgarii au reluat cele două oraşe, basileul fiind distras de problemele din Asia Mică unde turcii otomani reuşiseră se cucerească cetatea imperială Niceea. Situaţia devenea cu atât mai dificilă pentru monarhia bizantină întrucât în afacerile peninsulei se amestecau şi genovezii.

Împăratul Andronikos al III-lea a avut o tentativă de alianţă cu Cavalerii Ospitalieri- numiţi şi Ioaniţi- şi implicit cu papalitatea, alianţă îndreptată împotriva turcilor. Campania militară urma să fie lansată de Ospitalierii din insula Rodos, fieful şi baza lor de operaţiuni, şi presupunea co-participarea basileului. Acesta trebuia să ofere suport naval pentru succesul campaniei. Andronikos al III-lea a ezitat implicarea, deoarece ţinta campaniei Ioaniţilor era emirul turcilor- Aydin- pe care basileul îl considera aliat.

După semi-eşecul campaniei din Balcani împotriva sârbilor, neînţelegerile avute cu ţaratul bulgar precum şi cucerirea Niceea de către turcii otomani l-au determinat pe împăratul Andronikos al III-lea să îşi îndrepte atenţia către Asia Mică. În încercarea de a contrapune o alianţă împotriva turcilor otomani ce presau monarhia bizantină dinspre est, basileul s-a orientat spre puterile occidentale. Astfel, în anul 1332 d.Hr el s-a alăturat Ligii Sfinte compuse din Cavalerii Ospitalieri şi Republica Veneţiană.

Scopul iniţial al Ligii Sfinte formate din Cavalerii Ioaniţi stabiliţi în Rodos şi de Republica Veneţiană era anihilarea emiratului turc al lui Aydin din Asia Mică. Împăratul Andronikos al III-lea s-a alăturat acestei coaliţii, oportunitatea ivită însemnând şi posibilitatea de a reduce din presiunea turcilor otomani de la frontiera orientală a monarhiei. În co-participare împăratul trebuia să pună la dispoziţia alianţei o flotă de 20 de vase de luptă.

În siajul alianţei împăratului Andronikos al III-lea cu veneţienii şi Cavalerii Ospitalieri împotriva turcilor s-a produs o apropiere între basileu şi papalitate. Fiind vorba de un ordin de cavaleri cruciaţi el se afla sub directă supunere faţă de Scaunul Apostolic şi sub jurisdicţia acestuia. Se pare că împăratul a redeschis chiar negocierile pentru o reunificare a celor două scaune episcopale majore ale Creştinătăţii: Roma şi Constantinopol.

Împăratul Andronikos al III-lea ar fi putut recupera anumite teritorii din mâinile turcilor în situaţia în care campania Cavalerilor Ioaniţi împotriva acestora ar fi reuşit. Campania era gândită împotriva emirului de Aydin pe care basileul îl considera un aliat. După episoade de ezitare, împăratul s-a reorientat şi nu mai intenţiona să lupte împotriva turcilor. În 1333 d.Hr a încheiat un armistiţiu cu emirul Orhan al otomanilor, oferindu-i acestuia 12.000 de hyperpyra pentru a cruţa asedierea Nicomediei.

Anul 1333 d.Hr a consemnat debutul unor confruntări militare care s-au întins şi în anii următori între armatele împăratului Andronikos al III-lea şi diferiţi rivali ai monarhiei de la frontierele acesteia. În Peninsula Balcanică, despoţii de Epir şi Tesalia au refuzat să recunoască suzeranitatea imperială, motiv pentru care basileul a intervenit. Sârbii şi bulgarii au fost şi ei confruntaţi militar. Altfel, statele latine din Pelopones au devenit vasale împăratului. În est, turcii au cucerit Nicomedia.

În anul 1333 d.Hr despotul Tesaliei, vasal Imperiului Bizantin a murit. Guvernatorul Thesalonicului a încercat să aducă sub autoritatea sa teritorii din despotatul Tesaliei. În contratimp Ioan Orsini al Epirului, care uzurpase tronul fratelui său - despotul Nikolaos- s-a grăbit să efectueze aceeaşi operaţiune, dar în nume personal. Împăratul Andronikos al III-lea a sosit personal, a expediat trupele lui Orsini şi a anexat despotatul Tesaliei până în proximitatea Ducatului Catalan al Atenei.

După anexarea Tesaliei, împăratul Andronikos al III-lea s-a întors la Constantinopol. Imediat, un guvernator bizantin rebel a reţinut pentru sine Kastoria şi Ochrida cu ajutorul regelui sârbilor, Ştefan Uroş al IV-lea Duşan. Împăratul a reuşit asasinarea rebelului moment în care regele sârbilor s-a retras din combinaţia politică şi a încheiat pace cu basileul Andronikos al III-lea. Ştefan Duşan a păstrat pentru sine Ochrida şi a cedat monarhiei bizantine Kastoria.

În anul 1334 d.Hr Liga Sfântă a reuşit să înfrângă flota emirului de Aydin fără ajutorul vaselor de luptă promise de împăratul Andronikos al III-lea. În anul următor, Republica genoveză a respins suzeranitatea bizantină asupra oraşului de pe coasta Asiei Mici- Phocaea- şi a atacat garnizoanele de pe insulele Chios şi Lesbos. În contraofensivă, împăratul Andronikos a III-lea a distrus zidurile coloniei genoveze din Galata, suburbia Constantinopolului. Apoi, basileul i-a blocat pe aceştia în insulele bizantine ocupate.

În timpul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi Republica Genoveză din cursul anului 1335 d.Hr, generalul imperial Ioan Kantakouzenos a ajuns la o înţelegere cu emirul de Aydin- Umur- în favoarea monarhiei bizantine. Cu ajutorul trupelor şi a flotei emirului Umur, trupele bizantine i-au forţat pe genovezi să predea imperiului cetatea de coastă- Phocaea- pe care o cuceriseră anterior. Tot cu asistenţa aliatului Umur, bizantinii i-au alungat pe genovezi şi din insula Lesbos.

În contextul evenimentelor din anii 1335-1336 d.Hr Imperiul Bizantin a reuşit să-şi consolideze statutul de putere dominantă în Peninsula Balcanică. Deşi rezista tot mai dificil avansului şi presiunii turcilor otomani dinspre Asia Mică spre capitala imperială Constantinopol, monarhia bizantină a contrabalansat aceste eşecuri prin integrarea sub administraţia sa a despotatului Epirului.

Imperiul Trebizondei de pe coasta pontică a Asiei Mici era unul dintre statele desprinse din Imperiul Bizantin în urma dezagregării acestuia în anul 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către armata Cruciadei a IV-a. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea şi restaurarea monarhiei bizantine prin asumarea titlului imperial de către dinastia Palaiologos, Imperiul Trebizondei a avut o evoluţie distinctă de Imperiul Bizantin. Înconjurat de emiratele turcilor, statul pontic a intrat însă în declin.

În primăvara anului 1338 d.Hr împăratul Andronikos al III-lea alături de generalul Ioan Kantakouzenos a declanşat campania din Peninsula Balcanică de reprimare a rebeliunii albanezilor. Cei două mii de mercenari turci trimişi basileului de aliatul turc- emirul de Aydin, Umur- i-au măcelărit pe albanezi, rebeliunea fiind înfrântă. Andronikos al III-lea a sesizat poziţia slăbită a Epirului, condus de minorul Nikephoros. Regenta Ana a capitulat fără luptă iar basileul a pătruns cu armatele în despotatul Epirului.

Împăratul Andronikos al III-lea şi-a căsătorit fiica ilegitimă- pe Eirini- cu împăratul Vassilis Komnenos al Trebizondei, plasând statul de pe coasta pontică a Asiei Mici în sfera de influenţă a basileului constantinopolitan. În Balcani, situaţia internă a despotatul Epirului s-a modificat în anul 1337 d.Hr în momentul în care despotul Ioan Orsini a fost otrăvit de către soţia sa Ana, membră a familiei imperiale bizantine. Aceasta a devenit regentă pentru moştenitorul tronului- fiul ei- Nikephoros.

Atunci când trupele bizantine conduse de împăratul Andronikos al III-lea au pătruns în despotatul Epirului, regenta Ana, la insistenţele curtenilor săi şi-a trimis fiul moştenitor- pe minorul Nikephoros- în Italia. Aici lucrurile s-au complicat deoarece tânărul Nikephoros a încăput în mâinile Catherinei de Valois, văduva lui Filip de Taranto. Acesta era moştenitoarea defunctului Imperiu Latin al Constantinopolului şi, în virtutea acestui drept, ea reclama şi dreptul de posesie asupra Epirului.

În anul 1339 d.Hr Catherina de Valois a organizat o rebeliune din Italia în încercarea de a prelua posesia asupra despotatului Epirului din mâinile trupelor bizantine. În fruntea rebeliunii a fost pus tânărul Nikephoros- moştenitorul Epirului- trimis în peninsulă de către mama sa şi, în acelaşi timp, regenta Epirului, Ana. Trupele bizantine din despotatul de Epir au rezistat atacurilor rebelilor în primă instanţă.

În momentul în care minorul Nikephoros a devenit despot al Epirului sub regenţa mamei sale Ana, albanezii au declanşat rebeliunea repudiind autoritatea bizantină. Între timp, turcii otomani au capturat Nicomedia, ajungând la aproximativ 50 de km de Constantinopol. Împăratul Andronikos al III-lea avea de ales între o campanie spre est de respingere a turcilor şi una îndreptată spre nordul şi vestul Greciei. A ignorat cucerirea Nicomediei de către turcii lui Orhan şi s-a pregătit pentru campania din vest.

În anul 1340 d.Hr împăratul Andronikos al III-lea Palaiologos a condus, secondat de generalul Ioan Kantakouzenos, campania de reprimare a rebeliunii izbucnite în despotatul Epirului. După asediul capitalei despotatului- Arta- basileul a câştigat „partida” împotriva rebelilor, plasând Epirul sub administraţie imperială. Apoi, împăratul l-a preluat pe moştenitorul Epirului- tânărul Nikephoros- şi s-a îndreptat spre Thesalonic. Aici, Nikephoros a fost logodit cu fiica generalului Kantakouzenos, Maria.

După anexarea despotatului Epirului şi intrarea lui sub administraţie imperială Imperiul Bizantin şi-a consolidat statutul de putere principală în Peninsula Balcanică. În acest mod, basileul a decis să intervină în Imperiul Trebizondei pentru a umple vidul de putere apărut după moartea împăratului Vassilis Komnenos. De asemenea, statele latine din Pelopones- întemeiate în urma Cruciadei a IV-a din anul 1204 d.Hr- au recunoscut suzeranitatea imperială.

Statele latine din Pelopones au recepţionat ocuparea despotatului de Epir de către basileul Andronikos al III-lea drept un triumf al Imperiului Bizantin. Influenţa acestuia tindea să crească în momentul în care împăratul a primit cerere de ajutor din partea fiicei sale, Eirini. Acesta preluase puterea în Imperiul Trebizondei după moartea soţului ei, împăratul Vassilis Komnenos. Ea cerea acum basileului trimiterea unei persoane potrivite pentru a-i deveni soţ şi împărat, securizând astfel tronul Trebizondei.

Lorzii statelor latine din Pelopones, după creşterea puterii Imperiului Bizantin, s-au reorientat către împăratul Andronikos al III-lea. Au refuzat să se mai recunoască vasali ai moştenitoarei defunctului Imperiu Latin - Catherina de Valois- şi l-au acceptat pe împărat drept suzeranul lor. Pretenţia lor era de a le fi recunoscute drepturile de posesie şi uzufruct asupra feudelor pe care le deţineau în sudul Greciei de astăzi.

După succesele în plan diplomatic Imperiul Bizantin avea toate şansele să își continuie revitalizarea. Despotatul Epirului fusese anexat iar statele latine se recunoscuseră drept vasale monarhiei bizantine. Regatul sârbilor şi ţaratul bulgarilor puteau constitui o ameninţare în zonă pentru imperiu doar conjugat, dar eforturile lor erau consumate în „meciuri” interne sau între ele. Rivalii latini fiind eliminaţi din sudul Greciei existau toate şansele ca ducatul catalanilor din Atena să se încline în faţa monarhiei.

Unul dintre aspectele diplomatice care ar fi produs apropierea politică de puterile occidentale şi implicit o alianţă împotriva turcilor din Asia Mică a fost conţinut în redeschiderea discuţiilor privind o unificare a Bisericii Creştine. Împăratul Andronikos al III-lea a dorit acest lucru, asigurarea înţelegerii religioase între Roma şi Constantinopol putându-i oferi sprijinul papalităţii şi al monarhiilor occidentale. Problema a căpătat însă, în imperiu, proporţiile unei intense dispute teologice.

Împăratul Andronikos al III-lea Palaiologos şi-a manifestat intenţia de a readuce unitatea în rândul Bisericii Creştine, fiind un susţinător al apropierii Constantinopolului de Roma. Tiparul era dat de Uniunea de la Lyon adoptată de împăratul Mihail al VIII-lea în 1274 d.Hr pe care fostul împărat- Andronikos al II-lea- a denunţat-o în timpul domniei sale. În mod evident câştigul politic şi ajutorul militar occidental ar fi fost important pentru Andronikos al III-lea, dacă acest proiect ar fi reuşit.

Opoziţia manifestată faţă de proiectul de unificare a Biserici Creştine intenţionat de basileul Andronikos al III-lea s-a tradus printr-o contramăsură afişată de către călugării bizantini. Opoziţia lor a dat naştere unei intense dispute teologice. Aspectele disputei erau legate de esenţa filioque- înţeleasă diferit în dogmele Romei şi Constantinopului. Primii considerau Sfântul Duh emanat atât de Dumnezeu-Tatăl cât şi de Dumnezeu- Fiul. Cei din urmă considerau validă doar esenţa emanării de la Dumnezeu-Tatăl.

În discuţiile purtate pentru Uniunea Bisericii Creştine în problema emanaţiei Sfântului Duh legatul bizantin Varlaam de Calabria a încercat să rezolve acest diferend în mod diplomatic. A menţionat faptul că nicio minte umană nu se poate exprima în cunoştinţă de cauză asupra esenţei lui Dumnezeu. Răspunsul pe care l-a primit a venit din partea unui călugăr de la Muntele Athos, Grigorios Palamas iar curentul de opinie şi sinteză pe care acesta l-a creat s-a numit Palamism.

Adepţilor reunificării Bisericii Constantinopolului cu Roma li s-au opus adepţii palamismului, elaborat de călugărul Grigorios Palamas. Varlaam de Calabria susţinea că esenţa lui Dumnezeu depăşea înţelegerea umană. Palamas i-a răspuns acestuia susţinând că tehnicile Isihasmului, ce puneau accent pe liniştea interioară, puteau atinge starea de contact cu Dumnezeu. Tehnicile călugărilor athoniţi isihaşti de a vedea lumina lui Dumnezeu constau din rugăciuni scurte, aplecarea capului şi ţinerea respiraţiei.

Atunci când Varlaam de Calabria a aflat despre Isihasmul susţinut de călugărul Grigorios Palamas şi adepţii lui a denunţat-o drept nebunie. Palamas s-a apărat spunând că tehnicile călugărilor isihaşti permit vederea luminii lui Dumnezeu. Varlaam l-a acuzat de erezie pe călugărul Palamas clamând că acesta distruge unitatea Trinităţii: Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh. Un sinod ţinut în iunie 1341 d.Hr a respins acuzaţiile lui Varlaam, l-a absolvit pe Palamas şi a interzis orice discuţie ulterioară asupra problemei.

Calităţile basileului Andronikos al III-lea îl plasau în rândul celor mai potriviţi de a reface puterea Imperiului Bizantin dar domnia lui a scurtă. Insuficienţei timpului pe care l-a avut la dispoziţie i s-au adăugat lipsa resurselor veritabile pentru a putea realiza acest scop. Imperiul Bizantin nu mai avea extinderea teritorială din secolele precedente şi nici resursele, prin urmare, „convalescenţa” acestuia necesita o perioadă lungă de timp. De acest timp profitau însă rivalii ei.

După sinodul din iunie 1341 d.Hr în care disputa palamită a fost oficial închisă împăratul Andronikos al III-lea a decedat subit. Moartea lui a survenit cu doar câteva zile înaintea sosirii delegaţilor lorzilor latini vasali din Pelopones. Basileul se afla în puterea vârstei la cei 44 de ani ai săi iar succesele pe care le-a avut până atunci au demonstrat că imperiul avea viitor. Putea fi chiar unul strălucit, dacă era condus de oameni decişi, capabili şi energici. În mare parte, domnia lui a fost un succes pentru Imperiul Bizantin.

Cum se prezenta moştenirea împăratului Andronikos al III-lea? Imperiul Bizantin a anexat Epirul, Tesalia şi insule al căror teritorii însemnau mai mult decât pierduse acesta în Bitinia în dauna turcilor sau în zona Ochridei în faţa sârbilor. Armata imperială căpătase experienţă combativă după anii de anonimat din timpul lui Andronikos al II-lea în care acesta optase masiv pentru mercenari. Armata imperială lupta mai bine decât rivalii acestuia şi se afla pe acelaşi nivel, poate, cu cea a turcilor otomani din Asia Mică.

Imperiul Bizantin se afla în momentul decesului basileului Andronikos al III-lea pe o poziţie mai stabilă şi favorabilă decât fusese la încoronarea acestuia. Extinderea teritorială a monarhiei în sudul Greciei, ce aparţinuse secole la rând imperiului, s-a datorat ambiţiei basileului. Arhitectul acestei extensii a fost excelentul general şi sfătuitor al împăratului- Ioan Kantakouzenos. Fizic înzestrat, comandantul armatei- Kantakouzenos- a părut persoana potrivită pentru protecţia moştenitorului tronului, Ioan al V-lea.

Contextul declanşării războiul civil din monarhia bizantină a fost legat de succesiunea la tron în condiţiile în care moştenitorul tronului Ioan al V-lea Palaiologos avea doar 9 ani. Regenţa în mod clar nu fusese stabilită de împăratul Andronikos al III-lea. Cine conducea regenţa, conducea până la majoratul împăratului minor, de fapt, monarhia. Lupta pentruu conducerea regenţei s-a dat între generalul Ioan Kantakouzenos şi împărăteasa Ana de Savoya susţinută şi de patriarhul Constantinopolului.

Neclaritatea numirii regenţei ce urma să fie asigurată împăratului minor Ioan al V-lea în urma decesului basileului Andronikos al III-lea a declanşat un lung şi devastator război civil. Această neclaritate îşi are originile în 1332 d.H când, cu câteva luni înaintea naşterii moştenitorului Ioan al V-lea, Andronikos s-a îmbolnăvit grav. Temându-se pentru viaţa moştenitorului în eventualitatea decesului său, împăratul a plasat protecţia şi viitoarea posibilă regenţă a împăratului minor în seama generalului Kantakouzenos.

Regenţa pe care Andronikos al III-lea a încercat să o instituie în anul 1332 d.Hr pentru viitorul împărat- Ioan al V-lea, încă nenăscut- a fost gândită în contextul în care basileul era grav bolnav. Ulterior, acesta şi-a revenit dar a eşuat în a-şi convinge apropiaţii de necesitatea numirii ca şi co-împărat şi protector al lui Ioan al V-lea a fidelului său general, Ioan Kantakouzenos. Prin urmare, numirea ca regent a lui Kantakouzenos în anul 1332 d.Hr fusese doar verbală, „pe patul de moarte”.

În anul 1341 d.Hr, cu toate că împăratul Andronikos al III-lea se afla în pragul decesului el nu a stabilit în mod oficial regenţa. Generalul Kantakozenos, angrenat oricum la cel mai înalt nivel în preajma împăratului în ultimii ani, a consemnat în dreptul său prerogativele puterii. A refuzat să fie încoronat co-împărat, la sugestia marelui duce Alexios Apokaukos, probabil pentru a nu lăsa impresia de uzurpare a tronului imperial ocupat de minorul Ioan al V-lea.

După preluarea regenţei monarhiei bizantine megas domestikos-ul- comandantul suprem al armatei, Ioan Kantakouzenos- s-a pregătit pentru campanie militară. Ameninţările erau multiple, vestea morţii basileului Andronikos al III-lea răspândindu-se printre rivalii monarhiei. Ţarul bulgarilor, Ivan Alexandru ameninţa să invadeze imperiul, turcii din Saruhan au atacat coastele Traciei, sârbii lui Ştefan Duşan au atacat Thesalonicul iar albanezii din zona Berat-ului s-au revoltat.

Intenţiile lui Ioan Kantakouzenos din debutul regenţei sale erau legate de asigurarea loialităţii baronilor latini din Pelopones care se declaraseră vasali ai monarhiei bizantine sub fostul împărat, Andronikos al III-lea. De asemenea, Kantakouzenos intenţiona să-l trimită pe Mihail Komnenos, membru al familiei domnitoare Komnenos şi de multă vreme rezident al capitalei Constantinopol, spre Trebizonda pentru a face uz de drepturile sale legitime. Urma să conducă Trebizonda ca vasal al Imperiului Bizantin.

În contextul pregătirilor pentru campania militară plănuită Kantakouzenos a condus un nou sinod menit să dezbată recurenta dispută palamită. După ce sinodul anterior l-a absolvit de vină pe călugărul Grigorios Palamas iar oponentul său Varlaam de Calabria se afla în dizgraţie în Italia, un alt călugăr- Grigorios Akindynos- a atacat Isihasmul promovat de Palamas. Akindynos se opunea prevalenţei abordării mistice a lui Palamas în detrimentul argumentelor filosofice a dezbaterilor teologice și canonice.

Regentul Ioan Kantakouzenos s-a arătat binevoitor faţă de ambii oponenţi ai disputei palamite: Grigorios Palamas şi Grigorios Akindynos. Cu toate acestea, pentru a doua oară, Palamas a câştigat partida, sinodul care dezbătea disputa teologică a celor doi clasând cazul şi dând dreptate călugărului Palamas. Opţiunea lui Kantakouzenos pentru susţinerea deciziei sinodului fără echivoc se pare că a avut la bază lunga istorie de imposibil compromis în disputele teologice. Împăratul trebuia să ia partea unităţii credinţei.

Comandantul Ioan Kantakouzenos conducătorul de facto al Imperiului Bizantin s-a îndreptat împotriva turcilor care atacaseră coastele Traciei şi i-a alungat. Apoi, i-a abordat pe sârbii şi bulgarii care intenţionau să atace dinspre nord monarhia şi a încheiat cu aceștia pace. La Didymotichus a recepţionat delegaţia lorzilor latini din Pelopopones care s-au declarat supuşi ai Imperiului Bizantin.

Poziţia de regent al împăratului minor Ioan al V-lea deţinută de generalul Ioan Kantakouzenos a avut parte de contestaţie încă din debutul ei. Opoziţia își baza argumentaţia pe faptul că numirea acestuia ca regent nu s-a susținut pe un act redactat de fostul împărat Andronikos al III-lea ci doar pe o numire verbală. În plus, Kantakouzenos nu deţinea titlul de co-împărat pentru a-şi securiza poziţia de regent al monarhiei. În timpul campaniei din Balcani a acestuia la Constantinopol opoziţia a trecut la acţiune.

În absenţa generalului Ioan Kantakouzenos împărăteasa Ana de Savoya împreună cu patriarhul Constantinopolului Ioan al XIV-lea Kalekas şi marele duce Alexios Apokaukos au dezvoltat propriile intenţii de a conduce imperiul. Apokaukos a plănuit reţinerea împăratului minor Ioan al V-lea şi înlocuirea regenţei lui Kantakouzenos. Acesta a aflat de planurile din capitală, s-a întors şi l-a arestat pe ducele Apokaukos. La cererea împărătesei ducele şi-a prezentat scuzele iar Kantakouzenos l-a eliberat.

Generalul Kantakouzenos, regentul împăratului minor Ioan al V-lea Palaiologos, a considerat oportun momentul din toamna anului 1341 d.Hr în care baronii latini din Pelopones s-au declarat vasali ai împăratului bizantin. În fruntea unei armate, generalul s-a deplasat spre sudul Greciei intenţionând să anexeze teritoriile deţinute de către lorzii latini. Plecarea generalului din Constantinopol a dat semnalul de acţiune pentru ducele Alexios Apokaukos de înlăturare a lui Kantakouzenos din poziţia de regent.

În complotul de înlăturare a regenţei generalului Kantakouzenos gândită de ducele Alexios Apokaukos au intrat şi împărăteasa Ana de Savoya- mama basileului Ioan al V-lea- şi patriarhului Ioan al XIV-lea Kalekas. Mobilizate de Apokaukos, grupuri de oameni au început să jefuiască proprietăţile generalului şi ale prietenilor săi din Constantinopol. Apoi s-a creat regenţa condusă de împărăteasa Ana de Savoya care l-a demis pe Kantakouzenos din poziţia de comandant al armatei şi i-a ordonat să se întoarcă în capitală.

La o lună de la plecarea din Constantinopol în fruntea armatei în drumul spre Pelopones generalul Ioan Kantakouzenos a primit vestea că este demis din poziţia de comandant suprem al armatei şi că regenţa lui a fost înlocuită. La acest gest Kantakouzenos a răspuns autoproclamându-se co-împărat. Situaţia a devenit ireversibilă din ambele părţi. El a renunţat la campania de anexare a statelor latine din Pelopones şi a rămas pasiv la înlăturarea omului său- Mihail Komnenos- din poziţia de împărat al Trebizondei.

Generalul Ioan Kantakouzenos a înţeles situaţia în care se găsea. Cu toate că era fidel împăratului minor- motiv pentru care a şi refuzat anterior numirea sa drept co-împărat- el ştia că fusese etichetat acum drept rebel de regenţa împărătesei Ana de Savoya. Generalul considera regenţa inadecvată şi mult mai slabă decât capacitatea lui de a conduce. Autoproclamarea lui ca şi co-împărat însemna startul conflictului dintre el şi regenţa de la Constantinopol. Traseul evenimentelor conducea către un război civil.

Opiniile în rândul aristocraţilor faţă de mişcarea de rebeliune a generalului Ioan Kantakouzenos varia. Mulţi erau de acord cu faptul că el era persoana potrivită pentru a conduce regenţa monarhiei şi, mai ales, nimeni nu contesta loialitatea lui faţă de împăratul minor, Ioan al V-lea. Dar mulţi, în schimb, îi reproşau faptul că îi lipseşte legitimitatea pentru a conduce monarhia în nume propriu si, mai important, acesta se opunea deciziilor împărătesei legitime, Ana de Savoya.

Cel mai aproape oraş de Didymotichus, locul unde generalul Kantakouzenos s-a proclamat co-împărat, era Adrianopol. Aristocraţia oraşului s-a pronunţat de partea generalului, abandonând autoritatea imperială. Suprinzător, mulţimea din oraş a reacţionat şi declanşat o mişcare prin care liderii cetăţii au fost întemniţaţi în numele împăratului Ioan al V-lea iar proprietăţile lor jefuite. Aflând vestea, ducele Apokaukos membru al regenţei şi-a trimis fiul- pe Manuel- spre Adrianopol în poziţia de guvernator.

Asemenea Adrianopolului şi în alte oraşe, mişcări urbane i-au izgonit pe liderii aristocraţiei care se declarau de partea generalului Ioan Kantakouzenos. Evident, sub pretextul susţinerii ordinii imperiale şi a pedepsirii rebelilor au existat şi cazuri în care magnaţi din provincie i-au deposedat de proprietăţi pe alţi aristocraţi simpatizanţi ai generalului. Practic, războiul „mare” a acoperit şi oferit justificare şi pentru micile războaie şi reglări personale ale membrilor aristocraţiei din teritoriul imperiului.

După refuzul generalului Ioan Kantakouzenos de a se supune ordinelor regenţei de la Constantinopol condusă de împărăteasa Ana de Savoya patriarhul Ioan Kalekas l-a excomunicat pe acesta. Kantakouzenos deţinea cea mai mare parte a trupelor sub comanda sa, dar anumiţi soldaţi schimbau deja taberele. El a reuşit să-l împiedice pe ţarul bulgarilor Ivan Alexandru să cucerească Adrianopolul, dar şi el a eşuat în aceeaşi tentativă. Thesalia şi Epir, alături de alte oraşe din Balcani se situau de partea regenţei.

Din punctul de vedere al generalului Kantakouzenos serviciile aduse monarhiei pe durata domniei fostului împărat Andronikos al III-lea îl calificau, alături de calităţile lui militare, pentru poziţia de regent. Kantakouzenos s-a considerat fidel împăratului minor şi a acţionat în consecinţă. Cu atât mai mult el a privit ca nedreaptă decizia împărătesei Ana de Savoya de a-l demite de la comanda armatei. În acest punct, el era decis să ducă rebeliunea declanşată împotriva regenţei imperiale până la capăt.

Guvernatorul Thesalonicului a jucat la două capete în debutul rebeliunii generalului Ioan Kantakouzenos. Cu toate că s-a declarat oficial supus regenţei imperiale de la Constantinopol acesta a trimis semnale către Kantakouzenos prin care se oferea să predea cetatea dacă generalul ar fi sosit în oraş în fruntea unei armate. Prin urmare, în primăvara anului 1342 d.Hr, Kantakouzenos a lăsat Didymotichus în seama soţiei sale- Eirini- şi s-a îndreptat, alături de armată şi însoţit de către fii săi, spre Thesalonic.

Generalul Ioan Kantakouzenos s-a îndreptat spre Thesalonic la semnalele guvernatorului oraşului care era pregătit să-i predea cetatea. A urmat traseul văii Hebrusului apoi de-a lungul coastei mediteeraneene. A ocolit oraşele de pe traseu care refuzau să se alăture rebeliunii sale, nedorind să-şi consume energiile şi oamenii în asedii. Înainte de ajunge la Thesalonic aliatul său, guvernatorul oraşului, a fost înlăturat de către partida Zeloţilor care s-au declarat supuşi ai împăratului minor Ioan al V-lea.

Partida zeloţilor din Thesalonic au predat oraşul lui Ioan Apokaukos, fiul ducelui Apokaukos ,membru al regenţei. Generalul Kantakouzenos a pierdut un tempo, aceste evenimente petrecându-se cu puţin timp înaintea sosirii lui în zona Thesalonicului. Situaţia lui Kantakouzenos s-a înrăutăţit atunci când ducele Apokaukos a reuşit să-şi instaleze candidatul- pe Ioan al III-lea Komnenos- ca împărat al Trebizondei. Acesta era fiul împăratului depus Mihail la a cărui depunere Kantakouzenos a asistat neputincios.

Regenţa de la Constantinopol condusă de împărăteasa Ana de Savoya se afla la jumătatea anului 1342 d.Hr în poziţie de superioritate faţă de rebelul Ioan Kantakouzenos. Pentru a-şi spori şansele de reuşită în ciocnirile care urmau să aibă loc între cele două părţi, generalul bizantin s-a orientat spre o alianţă cu regele sârbilor, Ştefan Uroş al IV-lea Duşan. Deşi pretenţiile acestuia i s-au părut extrem de exagerate, Kantakouzenos nu avea altă variantă la îndemână.

Generalul Ioan Kantakouzenos a respins apelurile regenţei imperiale de supunere. Având ca bază sigură de operaţiuni doar Didymotichus, generalul rebel şi-a eliberat soldaţii care nu erau convinşi de cauza sa şi şi-a condus cei 2.000 de soldaţi rămaşi pe valea Axiosului spre Serbia. Regele sârbilor s-a arăta interesat de alianţa cu rebelul Kantakouzenos, cu toate avantajele teritoriale personale ce ar fi decurs din întreţinerea unui război civil pe teritoriul monarhiei.

Rebelul Ioan Kantakouzenos, după înţelegerea parafată cu regele sârbilor Ştefan Duşan, s-a îndreptat spre Didymotichus încercând să preia Serres-ul. A eşuat în această operaţiune deoarece mulți dintre soldații lui au fost răpuşi de dizenterie. Ca urmare a acestui fenomen, Kantakouzenos a decis să abandoneze temporar campania şi s-a reîntors în Serbia.

În urma alianţei încheiate regele sârbilor Ştefan Duşan urma să-i ofere mercenari rebelului Ioan Kantakouzenos în conflictul intern împotriva regenţei conduse de împărăteasa Ana de Savoya. Regele sârbilor a cerut ca teritoriile pe care urma să le cucerească prin atacarea Imperiului Bizantin să rămână în posesia lui fără niciun fel de pretenţie din partea generalului Kantakouzenos. Neavând de ales acesta a acceptat termenii alianţei propuşi de Ştefan Duşan.

Aliatul rebelului Kantakouzenos, regele sârbilor Ştefan Duşan, a atacat Imperiul Bizantin capturând Edessa şi Kastoria. Atunci când trupele sârbe s-au apropiat de Thesalia, elita locală a fost de acord să primească un guvernator din partea lui Kantakouzenos, denunţând autoritatea imperială. Între timp, generalul Kantakouzenos a încercat să ajungă la Didymotichus, baza de operaţiuni a cărei apărare fusese lasată în grija soţiei sale, Eirini. S-a întors din drum însă mulţi dintre sârbii din armata lui dezertând.

Oraşul Didymotichus- baza sigură a rebelului Kantakouzenos- era apărată de soţia acestui, Eirini Kantakouzena cu ajutorul bulgarilor. Aceştia, din raţiuni de interes propriu, erau interesaţi de continuarea războiului civil din monarhia bizantină. În apărarea Didymotichus-ului a sosit şi emirul de Aydin din Asia Mică, Umur, bun prieten cu generalul Kantakouzenos. Umur s-a retras în cele din urmă spre Asia Mică din cauza frigului din Peninsula Balcanică, neobişnuit pentru un locuitor al Asiei Mici.

Războiul intern declanşat între generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa imperială condusă de împărăteasa Ana de Savoya a continuat pe parcursul anului 1343 d.Hr cu înclinarea avantajului spre rebelul Kantakouzenos. În acelaşi timp, între acesta şi aliatul său de ocazie- regele sârbilor- Ştefan Duşan- au izbucnit conflicte. Turcii lui Umur, Emirul de Aydin s-au implicat de asemenea în conflict de partea generalului Kantakouzenos. Războiul a căpătat o amploare teribilă cu distrugerile aferente.

Primăvara anului 1343 d.Hr a adus o schimbare a situaţiei conflictului intern în favoarea rebelului Kantakouzenos. Sârbii lui Ştefan Duşan- aliat al generalului rebel- au ocupat Albania de sub administraţia imperială iar guvernatorul Thesaliei- fidel lui Kantakouzenos- a ocupat Epirul. Kantakouzenos a încercat încă o dată să ajungă la Didymotichus dar a eşuat. Apoi, a primit o cerere de supunere din partea locuitorilor oraşului Beroe care nu doreau să fie ocupaţi de trupele sârbe aflate în proximitate.

Regele sârbilor Ştefan Duşan- aliat al generalului Kantakouzenos- şi-a schimbat poziţia şi s-a declarat în favoarea regenţei imperiale în conflictul acesteia cu generalul. În înţelegerea semnată anterior cu acesta, regele sârbilor reclama orice teritoriu ocupat din Imperiul Bizantin în nume propriu. Armata lui ocupase Albania bizantină, dar avansul lui spre sud fusese tăiat deoarece generalul Kantakouzenos ocupase Beroe. Dacă ar fi dorit expansiunea spre sud, sârbii intrau în coliziune cu rebelul Kantakouzenos.

După ce a ocupat Beroe în Albania, la cererea locuitorilor ei, rebelul Ioan Kantakouzenos îşi securizase teritoriile bizantine din vestul Peninsulei Balcanice. Acestea nu se mai aflau sub administraţia imperială a regenţei de la Constantinopol, ci sub a sa. Generalul a dispus apoi de trupele pe care le-a înrolat din Epirul ocupat şi Thesalia pentru a lansa asediul Thesalonicului, al doilea cel mai mare şi bogat oraş al imperiului după capitala, Constantinopol.

Regele sârbilor Ştefan Duşan a declinat alianţa avută cu rebelul Ioan Kantakouzenos şi a trimis o armată împotriva acestuia. Între timp, ducele Alexios Apokaukos- membru al regenţei imperiale- a debarcat cu trupe în sprijinul Thesalonicului asediat de armata lui Kantakouzenos. Generalul, preventiv, a ridicat asediul şi s-a retras, cerând totodată ajutorul prietenului său, emirul de Aydin, Umur.

Cu ajutorul emirului de Aydin, Umur- sosit în Balcani cu 6.000 de soldaţi- generalul Kantakouzenos a reluat asediul asupra Thesalonicului. Fiind extrem de dificil de realizat, generalul s-a reorientat şi împreună cu turcii lui Umur s-a îndreptat spre Didymotichus plasându-şi fiul- pe Manuel- ca lider în Beroe, noua bază de operaţiuni. După tentativele anterioare nereuşite Kantakouzenos a eliberat cetatea Didymotchus eliberându-şi din captivitate soţia- Eirini- cea care apărase mai bine de un an oraşul.

În vara anului 1343 d.Hr aliatul rebelului Kantakouzenos- emirul de Aydin, Umur- a devastat Tracia aflată sub administraţia imperială. Regenţa a sesizat pericolul şi în starea de alarmă creată, împărăteasa Ana de Savoya a amanetat bijuteriile coroanei obţinând un împrumut de 60.000 de hyperpyra de la veneţieni. Apoi a făcut apel la Liga Sfântă, în care Republica Veneţiană era membră, pentru organizarea unei cruciade împotriva turcilor lui Umur care devastau Tracia.

Împărăteasa Ana de Savoya, conducătoarea regenţei imperiale aflată în război deschis cu generalul rebel Ioan Kantakouzenos, a cerut papalităţii organizarea unei cruciade împotriva turcilor din Tracia, aliaţi ai generalului. Ana de Savoya nu intenţiona să iniţieze proiectul de unificare a Bisericii Creştine, dar a recunoscut- în nume personal- autoritatea papalităţii. În acelaşi timp, împărăteasa l-a închis pe Grigorios Palamas care tindea să-l sprijine pe Kantakouzenos şi se opunea unei apropieri faţă de Occident.

În urma ajutorului primit de la aliatul său de încredere- emirul de Aydin, Umur- situaţia generalului Kantakouzenos aflat în război cu regenţa Anei de Savoya a cunoscut o îmbunătăţire semnificativă. Pe parcursul anului 1344 d.Hr, Kantakouzenos a trecut o serie de teritorii sub autoritatea sa şi a pregătit asediul pentru unul dintre scopurile majore de atins: cucerirea Thesalonicului. Oraşul, cu bogăţiile lui, i-ar fi permis o altă abordare militară în încercarea de înfrângere a regenţei de la Constantinopol.

În primăvara anului 1344 d.Hr, rebelul Ioan Kantakouzenos alături de aliatul său turc- emirul de Aydin, Umur- deţinea cea mai mare parte de vestului Traciei. Apoi, la solicitarea multora dintre soldaţii săi, Umur s-a reîntors la Aydin în Asia Mică. Rămas descoperit Kantakouzenos s-a confruntat cu un scenariu teribil. A fost atacat de sârbii lui Ştefan Duşan dinspre vest, de bulgarii lui Ivan Alexandru dinspre nord şi de trupele regenţei imperiale conduse de Alexios Apokaukos dinspre est.

Turcii rămaşi sub comanda rebelului Ioan Kantakouzenos au reuşit să respingă atacul sârbilor lui Ştefan Duşan. Ţarul bulgarilor, Ivan Alexandru a fost mulţumit cu obţinerea oraşului Phillipopolis din partea regenţei imperiale. Atacul dinspre est al ducelui Alexios Apokaukos, membru al regenţei imperiale, a fost respins de către generalul Ioan Kantakouzenos. Altfel, candidatul generalului la domnia Trebizondei- Mihail Komnenos- a reuşit să acceadă pe tronul acestui stat.

Armata generalului rebel Kantakouzenos şi-a lărgit uşor-uşor masa aderenţilor în avansul ei prin zona rurală a Traciei imperiale. Guvernatorul Adrianopolului şi totodată unicul fiu al regentului Alexios Apokaukos- Manuel Apokaukos- a schimbat tabăra trecând de partea generalului. Marea parte a locuitorilor cetăţii erau însă de partea regenţei imperiale, ceea ce a atras decizia lui Kantakouzenos de lansa asediul asupra cetăţii.

Aliatul generalului rebel Kantakouzenos- emirul turc de Aydin, Umur- a fost scos din joc temporar de Liga Sfântă. Sosită la cererea împărătesei Ana de Savoya, conducătoarea regenţei imperiale, flota Ligii Sfinte a anihilat-o pe cea a emirului, la Smyrna. Rebelul Kantakouzenos era bine aşezat în Tracia, încât această impotenţă temporară a aliatului său nu l-a afectat. În replică, regenţa de la Constantinopol i-a arestat pe suporterii aristocraţi ai generalului Kantakouzenos din capitală şi le-a confiscat proprietăţile.

Avansul rebelului Ioan Kantakouzenos din Tracia imperială unde, rând pe rând, locuitorii oraşelor mici cuplau la războiul acestuia împotriva regenţei de la Constantinopol l-au adus în poziţia de a-şi permite asediul Adrianopolului. Odată cucerită cetatea, distanţa dintre armatele lui Kantakouzenos şi capitala imperială Constantinopol s-a scurtat. În acest timp s-a implicat de partea rebelului Kantakouzenos şi emirul turcilor otomani, rivalul monarhiei bizantine de la frontiera orientală a acesteia.

În primăvara anului 1345 d.Hr oraşul Adrianopol s-a predat generalului Ioan Kantakouzenos. Acesta era indiscutabil o excelentă bază de operaţiuni în rebeliunea sa împotriva regenţei de la Constantinopol condusă de împărăteasa Ana de Savoya. Între acest important oraş şi ceea ce fusese până acum fieful generalului- Didymotichus- nu încăpea comparaţie. În plus, Adrianopolul se afla la o distanţă mai mică faţă de capitala monarhiei, Constantinopol.

Generalul rebel Ioan Kantakouzenos s-a apropiat de Constantinopol sperând că va putea prelua cetatea în urma asasinării unuia dintre ei trei membrii ai regenţei, ducele Alexios Apokaukos. Acesta condusese armatele regenţei în ciocnirile anterioare cu generalul Kantakouzenos. Spre surprinderea acestuia, ceilalţi doi membrii ai regenţei- împărătesa Ana de Savoya şi patriarhul Ioan Kalekas- organizaseră apărarea capitalei Constantinopol destul de atent şi țineau situaţia sub control.

În primăvara anului 1345 d.Hr generalul Ioan Kantakouzenos a primit spirjinul trupelor emirului otoman, Orhan. Implicarea acestuia în războiul intern dintre general şi regenţa imperială s-a făcut pe baza observaţiei potrivit căreia o parte din populaţia estului Traciei şi a coastelor Mării Negre avea o atitudine prietenoasă faţă de turcii otomani. Cu ajutorul trupelor trimise de emirul Orhan Kantakouzenos a scos de sub autoritatea imperială aproape întreaga Tracie.

Războiul civil dintre generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa condusă de împărăteasa Ana de Savoya a favorizat intervenţia în beneficiu personal a regelui sârbilor, Ştefan Duşan. Acesta a cucerit Serres în toamna anului 1345 d.Hr şi a avansat în sud până spre Muntele Athos şi Marea Egee. A secţionat, practic, Imperiul Bizantin în două. Apoi, s-a autotintitulat „împărat al Romanilor”. Evident, titlul era o satisfacţie de orgoliu personal şi nu avea bază juridică sau recunoaştere din partea vreunui alt stat.

Până la sfârşitul primăverii din anul 1345 d.Hr aliatul de încredere al generalului Kantakouzenos- emirul de Aydin, Umur- a reuşit să elimine flota Ligii Sfinte din portul din Smyrna. Apoi, el a transferat trupe în Europa, în ajutorul generalului Kantakouzenos care s-a îndreptat spre Serres. Elita oraşului se declara în favoarea regenţei imperiale, dar se aflau sub ameninţarea asediului sârbilor. Kantakouzenos spera că acest pericol îi va întoarce pe locuitorii cetăţii în favoarea lui.

În apropierea oraşului Serres generalul Ioan Kantakouzenos a primit vestea morţii rivalului său, ducele Alexios Apokaukos, membru al regenţei imperiale. Acesta fusese ucis într-o încăierare cu membrii aristocraţiei constantinopolitane pe care îi întemniţase anterior. În acest punct, Kantakouzenos a decis să încerce cucerirea capitalei imperiale, având în vedere faptul că liderul armatei regenţei- Apokaukos- nu mai era în viaţă.

Guvernatorul Thesalonicului Ioan Apokaukos, fiul ducelui decedat Alexios Apokaukos, cu toate că fusese numit în funcţie de regenţa imperială, a schimbat taberele. A dorit să se alăture generalului rebel Ioan Kantakouzenos în tentativa de a prelua capitala Constantinopol, dar a fost ucis de partida zeloţilor din Thesalonic. În acest moment, situaţia regenţei imperiale era complicată. Sub autoritatea sa mai avea doar capitala monarhiei, Constantinopol, oraşul Thesalonic şi câteva insule.

Desfăşurarea războiului dintre generalul Kantakouzenos şi regenţa de la Constantinopol a consemnat în anul 1346 d.Hr proclamarea ca împărat a generalului amintit. Având în vedere că regele sârbilor cucerise o parte dintre teritoriile monarhiei şi se autoproclamase „împărat al romanilor”, generalul a încercat să i se opună. Apoi, a lăsat o portiţă deschisă pentru eventuale negocieri cu regenţa imperială: la încoronare, el a insistat că nu se află în poziţie de superioritate faţă de împăratul minor, Ioan al V-lea.

În primăvara anului 1346 d.Hr regele sârbilor Ştefan Duşan a fost încoronat la Skopje cu titlul de „împărat al romanilor” de către arhiepiscopul de Pec care, cu această ocazie, a „primit” o promovare. Duşan l-a ridicat la rangul de patriarh. De menţionat faptul că ţarul bulgarilor- Ivan Alexander- se flata cu acelaşi titlul de împărat al bulgarilor şi grecilor. Cele două aspecte vorbesc despre slăbiciunea monarhiei bizantine. Sub alte auspicii, uzurparea titlului imperial ar fi atras raspunsul armat al basileilor.

Atunci când rebelul Ioan Kantakouzenos a aflat despre încoronarea regelui sârbilor Ştefan Duşan cu titlul de „împărat al romanilor” s-a decis să pună în scenă aceeaşi piesă. Ceremonia de încoronare a fost oficiată la Adrianopol- fieful său- de către patriarhul Ierusalimului, cel mai înalt cleric în rang disponibil. Apoi, Kantakouzenos a convocar un sinod la Adrianopol care s-a proclamat în favoarea mişcării călugărului Grigorios Palamas şi totodată l-a depus pe patriarhul Constantinopolului, Ioan Kalekas.

La încoronarea sa ca împărat generalul Ioan Kantakouzenos şi-a luat nişte măsuri de siguranţă, lăsând o portiţă de negociere cu regenţa imperială. El a insistat că încoronarea lui nu presupune uzurparea tronului împăratului minor Ioan al V-lea, ci doar o conducere în colegialitate cu acesta. Apoi, Kantakouzenos şi-a mutat cartierul general mai aproape de capitala imperială, la Selymbria.

În a doua jumătate a anului 1346 d.Hr- în al 5-lea an de război civil- situaţia s-a înrăutăţit pentru regenţa de la Constantinopol. Rebelul Ioan Kantakouzenos se afla în apropiere- la Selymbria- iar aliaţii regenţei, Liga Sfântă, era ţinută în şah de emirul Umur- aliat al lui Kantakouzenos- la Smyrna. Genovezii au profitat de slăbiciunea regenţei şi au sustras de sub administraţia imperială Chios şi Phocaea. Poziţia împărătesei Ana de Savoya şi a regenţei imperiale era din ce în ce mai şubredă.

În partea a doua a anului 1346 d.Hr rebelul Ioan Kantakouzenos a continuat să-şi consolideze poziţia în conflictul avut cu regenţa de la Constantinopol. El şi-a reînoit alianţa cu emirul turcilor otomani, Orhan, prin căsătoria fiicei lui- Theodora- cu acesta. Drept răspuns, împărăteasa Ana a reuşit să angajeze 6.000 de mercenari de la emirul turc de Saruhan, dar aceştia- după ce au jefuit Tracia- au dezertat în bloc spre armata lui Ioan Kantakouzenos.

După 6 ani de conflict intern cu distrugerile aferente între rebelul Ioan Kantakouzenos şi regenţa constantinopolitană condusă de împărăteasa Ana de Savoya s-a ajuns la un compromis. S-a încheiat pace fără niciun fel de represalii din partea vreuneia dintre părţi. Proprietăţile confiscate în timpul războiului civil, de ambele părţi, urmau să fie restituite. Generalul Ioan Kantakouzenos urma să conducă timp de 10 ani regenţa Imperiului Bizantin în numele basileului minor, Ioan al V-lea Palaiologos.

Situaţia era disperată pentru regenţa imperială la începutul anului 1347 d.Hr. Fără aliaţi veritabili pe care să se poată baza împărăteasa Ana de Savoya a conştientizat că balanţa victoriei tindea să încline decisiv spre rebelul general- autoproclamat împărat- Ioan Kantakouzenos. Semn că jocurile erau aproape decise era şi faptul că monarhia era în pragul falimentului, Ana de Savoya nemaiavând fonduri necesare pentru angajarea de mercenari în continuarea luptei împotriva generalului Kantakouzenos.

În februarie 1347 d.Hr, împărăteasa Ana de Savoya a ţinut un consiliu în care l-a depus pe patriarhul Ioan Kalekas. În noaptea următoare acestei acţiuni suporterii generalului Kantakouzenos din Constantinopol l-au introdus în capitală- alături de 1.000 de soldaţi- printr-un tunel săpat pe sub zidurile oraşului. După 6 ani de conflict, nimeni nu mai era dispus sau dornic să lupte: nici adepţii regenţei şi nici rebelul Kantakouzenos. Împărăteasa Ana de Savoya şi generalul Kantakouzenos au început negocierile.

După câteva zile de negocieri între generalul Kantakouzenos şi împărăteasa Ana de Savoya s-a ajuns la o înţelegere punându-se astfel capăt celor 6 ani de război civil. Kantakouzenos a primit dreptul de a conduce 10 ani monarhia în numele basileului minor, Ioan al V-lea Palaiologos. Acesta urma să fie încoronat împărat şi să deţină puterea în poziţie de colegialitate cu Ioan Kantakouzenos. De asemenea, basileul minor Ioan al V-lea o primea de soţie pe Elena, una dintre fiicele generalului.

Una dintre prevederile acordului prin care se punea capăt războiului civil dintre generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa împărătesei Ana de Savoya prevedea excluderea oricărei forme de reprimare sau răzbunare pe cei implicaţi în conflict, de ambele părţi. Toate proprietăţile confiscate sau furate de-a lungul celor 6 ani de război civil trebuiau să fie returnate celor în drept. Marele război civil se încheia astfel cu o victorie de partea generalului Ioan Kantakouzenos.

Urmările celor 6 ani de război civil au fost vizibile în distrugerile provocate și în stagnarea agriculturii din Tracia. Acest fapt coroborat cu îngreunarea schimburilor comerciale au dus la episoade de foamete în provincia amintită. În acelaşi timp, regenţa imperială a cedat teritorii ale monarhiei către terţe părţi, fiind incapabilă să le apere. Totuşi, Imperiul Bizantin avea încă un potenţial important iar o conducere atentă şi dedicată ar fi putut realiza nu doar supravieţuirea ci și consolidarea acestuia.

La finalul celor 6 ani de război civil între generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa imperială monarhia bizantină pierduse teritorii în detrimentul altor state. Republica genoveză ocupaseră Chios şi Phocaea, ţaratul bulgar Phillipopolis iar sârbii preluaseră Albania, Edessa, regiuni din Kastoria şi Serres. În acelaşi timp, şansele monarhiei de a prelua sudul Peloponesului şi ducatele latine din zonă s-au evaporat. Acest lucru fusese posibil înaintea declanşării conflictului civil, în 1341 d.Hr, nu şi în acest moment.

O consecinţă a războiului civil dintre generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa imperială a fost faptul că, la încheierea acestuia - în anul 1347 d.Hr- Thesalonicul, cel de-al doilea mare oraş al Imperiului Bizantin era practic independent. Acesta se afla sub conducerea partidei zeloţilor. Jafurile produse de mercenarii turcii din solda lui Kantakouzenos sau al regenţei în Tracia au sărăcit teribil provincia. La acest lucru se adaugă rapturile de proprietăţi şi abuzurile provocate de aristocraţia locală sub paravanul războiului.

Războiul civil a avut impact şi asupra calităţii şi capacităţii financiare a generalului Ioan Kantakouzenos, membru al unei înstărite familii aristocratice cu proprietăţi de-a lungul părţii europene a monarhiei bizantine. În încercarea de a câştiga războiul acesta şi-a pus la bătaie şi averea personală. În aceleaşi timp trezoreria imperială din Constantinopol era goală iar statul în pragul falimentului. Altfel, în aceşti ani, în paralel cu acest conflictul civil şi-au făcut apariţia şi o serie de mişcări noi religioase şi sociale.

Şansele unei recuperării a puterii monarhiei bizantine existau la sfârşitul războiului civil din anul 1347 d.Hr. O situaţie asemănătoare a existat şi în urmă cu două decenii atunci când s-a încheiat conflictul dintre Andronikos al II-lea şi basileul Andronikos al III-lea. Acesta din urmă relansase puterea militară a imperiului alături de generalul- acum co-împărat, Kantakouzenos- lucru care se putea realiza şi acum. În plus, mulţi adepţi din ambele tabere- Kantakouzenos şi regenţa- erau dispuşi pentru reconciliere.

Teritorial, cu toate pierderile suferite în perioada conflictului intern, monarhia bizantină din anul 1347 d.Hr beneficia de o suprafaţă compactă în zona balcanică. Exceptând zeloţii din Thesalonic, părţile combatante erau dispuse la reconcilierea totală. Epirul şi Thesalia alături de câteva insule se aflau încă sub autoritatea Constantinopolului. De asemenea, armata călită în aceşti ani de lupte părea capabilă să recupereze teritoriile cucerite de sârbi. Imperiul avea potenţial şi, cu puţin noroc, putea opri decăderea.