Imperiul Bizantin în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea
Ireversibila prăbușire a monarhiei bizantine
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2017

Împărații din cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea au ratat șansă după șansă de a revigora monarhia. După ce au pierdut definitiv Asia Mică, basileii au jalonat o „premieră” negativă pentru prestigiul coroanei imperiale: s-au recunoscut vasali ai sultanilor otomani.


Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z

După încheierea înţelegerii din anul 1347 d.Hr războiul civil dintre generalul Ioan Kantakouzenos şi regenţa împărătesei Ana de Savoya a luat sfârşit. Acesta a fost numit protector al basileului minor, Ioan al V-lea Palaiologos. El urma să conducă Imperiul Bizantin ca împărat senior, în colegialitate, sub numele de Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Cultivat, energic şi cu o experienţă militară de peste 25 de ani, acesta a încercat să revitalizeze monarhia bizantină aflată în suferinţă după cei 6 ani de conflict intern.

Generalul Ioan Kantakouzenos avea vârsta de 51 de ani în momentul în care a devenit împărat senior în anul 1347 d.Hr. S-a declarat protector al drepturilor basileului legitim, încă minor, aşa cum de altfel se exprimase şi anterior declanşării războiului civil. El refuzase încoronarea ca împărat în 1341 d.Hr susţinând ca va îndeplini doar poziţia de regenţă a imperiului până la vârsta maturităţii lui Ioan al V-lea. Atitudinea respectivă i-a adus în acel moment suporteri, dar rivalii săi au vazut-o drept o slăbiciune.

Dacă până în momentul preluării puterii de către Ioan al VI-lea Kantakouzenos palamismul fusese acceptat, de-acum el era susţinut oficial de către împărat. Palamiţii se opunea discuţiilor filosofice despre prezenţa lui Dumnezeu, un mod extrem de prezent şi vechi al teologiei răsăritene. Aceștia promovau descoperirea credinței prin închidere și meditație. Filofosia reprezenta pentru palamiţi lipsa credinţei iar adepţii ei erau consideraţi aderenţi ai papalităţii, mai degrabă, decât ai Patriarhiei Ecumenice.

Una dintre primele măsuri ale lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos, după preluarea puterii monarhiei bizantine, a fost convocarea unui sinod al Bisericii în care patriarhul Ioan Kalekas- fost membru al regenţei din anii războiului civil- a fost depus şi condamnat. Călugărul Griogorios Palamas a fost reabilitat iar curentul lansat de el în Biserica Ortodoxă- palamismul- a devenit de-acum susţinut oficial de către împărat.

Poziţia de forţă a curentului palamit consolidat oficial de către împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos precum şi abuzurile comise de cei mai înfocaţi adepţi ai acestuia deveneau tot mai greu de tolerat de cei care nu urmau „calea oficială”. Disensiunile din rândul Bisericii Ortodoxe provocate de discuţiile din jurul prevalenţei palamismului s-au simţit şi în alegerea noului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului. După 3 luni, poziţia palamită a câştigat, fiind numit patriarh un călugăr palamit: Isidor I Bucharios.

Palamismul a devenit, din curent influent al monahismului bizantin în secolul al XIV-lea sub împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos, nota predominantă a monahismului ortodox. Împăratul şi-a declarat susţinerea faţă de palamism ceea ce a permis celor mai zeloşi adepţi ai acestui curent monahal abuzarea celor care nu urmau această direcţie. Fiind un curent care presupunea închiderea, excludea din start orice apropiere faţă de papalitate şi pedepsirea celor care prefereau dialogul religios cu Occidentul.

Patriarhul palamit Isidor I Bucharios a săvârşit reîncoronarea lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos după alegerea sa ca patriarh al Constantinopolului ca o răsplată pentru adeziunea împăratului la curentul palamit din Biserică. Încoronarea nu s-a produs însă în locul clasic- Sfânta Sofia- deoarece cupola acesteia fusese, ci în biserica Sfânta Maria de lângă palatul Vlacherne. Bijuteriile folosite au fost imitaţii deoarece originalele Coroanei fuseseră amanetate anterior Veneţiei de împărăteasa Ana de Savoya.

Măsurile din debutul domniei lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos au vizat angrenarea fiilor săi în mecanismul puterii imperiale. Sistemul apanajului preferat de Kantakouzenos prevedea plasarea unor teritorii imperiale sub autoritatea fiilor săi, politică dublată şi de conferirea unor titluri acestora, existente sau nou fabricate. Altfel, împăratul a încercat să deschidă negocierile cu regele sârbilor Ştefan Duşan- autoproclamat împărat- pentru a recupera teritoriile bizantine ocupate de acesta în anii războiului civil.

După desemnarea sa ca protector al împăratului minor Ioan al V-lea, împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos şi-a consolidat relaţia cu împăratul legitim prin căsătoria fiicei sale, Theodora, cu basileul minor. În acelaşi timp, Kantakouzenos a respins cererea susţinătorilor săi care îi cereau să-şi ridice fii- pe Matei şi Manuel- în demnităţi imperiale. Kantakouzenos a refuzat avansarea propriilor fii din raţiuni de legitimitate, deoarece ar fi putut fi văzută drept o lezare a drepturilor basileului minor, Ioan al V-lea.

Împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos şi-a numit fii în demnităţi administrative încercând să se asigure de loialitatea lor. A refuzat încoronarea lor pentru a nu stârni opoziţia împăratului legitim minor Ioan al V-lea dar le-a conferit titluri în imediata proximitate a demnităţii imperiale. În plus, unul dintre fii- Matei- a primit apanajul unei părţi din Tracia asupra căreia Kantakouzenos l-a însărcinat cu puteri extinse. Celălalt fiu, Manuel, a primit titlul de despot şi apanajul Peloponesului.

La scurt timp după încoronare Ioan al VI-lea Kantakouzenos i s-a adresat regelui sârbilor Ştefan Duşan cu cererea de a restitui Serres şi Beroe către monarhia bizantină. Aceste teritorii fuseseră ocupate după ce alianţa dintre cei doi, în vigoare în timpul războiului civil din anii anteriori, s-a rupt. Teritoriile pe care Ştefan Duşan le-a ocupat de sub administraţia Imperiului Bizantin înainte ca acordul cu Ioan Kanzakouzenos să fie rupt urmau să rămână în posesia regelui sârb.

Cererea împăratului Ioan al VI-lea Kantakouzenos către regele sârbilor Ştefan Duşan de a returna Beroe şi Serres erau necesare pentru a putea lega Tracia bizantină de Thesalonic, Thesalia şi Epir. Acestea fuseseră secţionate de pătrunderea armatelor sârbe din anii anterior şi nu mai constituiau un bloc compact legat de capitala Constantinopol. În cazul unui refuz al lui Duşan, Kantakouzenos ameninţa cu lansarea unei campanii militare. Regele sârbilor a amânat cât a putut oferirea unui răspuns.

La sfârşitul primăverii, în anul 1347 d.Hr, împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos se pregătea de expediţia militară împotriva regelui sârbilor, Ştefan Duşan. Kantakouzenos urmărea să recupereze teritoriile pe care le ocupase anterior Duşan. Înainte de a lansa această campanie a izbucnit în Constantinopol şi ulterior în zonele de coastă ale imperiului ciuma bubonică, devenită ulterior cunoscută sub numele de „Moartea Neagră”. Efectele ei asupra demografiei monarhiei au fost devastatoare.

Epidemiile de ciumă precum cea izbucnită în anul 1347 d.Hr au ocolit imperiul vreme de mai bine de 6 secole. Traseul răspândirii acesteia se pare că a urmat firul vaselor genoveze din Asia Centrală spre colonia Kaffa din Crimeea. De acolo, tot pe calea mării, boala a fost adusă pe coasta pontică a Asiei Mici, în Imperiul Trebizondei. De aici şi până la apariţia ei în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, nu a fost decât un pas. Apoi, prin portul Messina din Sicilia „Moartea Neagră” a pătruns în Occident.

Impactul epidemiei de ciumă declanşată în anul 1347 d.Hr asupra forţei de muncă, economiei şi comerţului monarhiei bizantine au făcut ca distrugerile din anii războiului civil să pară mici. Asemenea Europei Occidentale se pare că Imperiul Bizantin a pierdut acum aproximativ ⅓ din populaţia sa. „Moartea Neagră” a afectat cel mai mult zonele de coastă ale Imperiului Bizantin, transmiterea virusului fiind favorizată de prezenţa şoarecilor infectaţi în zonele insalubre ale porturilor.

Valul ciumei din anul 1347 d.Hr a sosit in cel mai prost moment pentru monarhia bizantină, imediat după încheierea celor 6 ani de război civil. Kantakouzenos şi-a amânat expediţia împotriva sârbilor, fondurile fiind direcţionate spre combaterea dezastrului produs de ciumă. În termeni demografici, imperiul a fost afectat cel mai mult, virusul intrând prin porturile acestuia. Asupra rivalilor monarhiei ale căror teritorii se aflau în interiorul Peninsulei Balcanice impactul a fost de o mai mică rezonanţă.

Ca urmare a declanşării epidemiei de ciumă în multe dintre oraşele Imperiului Bizantin împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos şi-a amânat expediţiile militare împotriva turcilor şi sârbilor. Revitalizarea monarhiei nu mai era posibilă într-un timp scurt ca în vremurile în care aceasta avea o altă extensie teritorială precum şi o forţă financiară impresionantă. Cu toată lipsa de resurse însă Kantakouzenos era un militar excelent, ceea ce l-a determinat să încerce recuperarea teritoriilor pierdute ale imperiului.

Regele sârbilor Ştefan Duşan a sesizat faptul că Ioan al VI-lea Kantakouzenos era incapabil, din cauza efectelor epidemiei de ciumă bubonică, să strângă o armată imperială pentru a-l ataca pe acesta. Duşan a demarat campania de a prelua întreg Epirul de sub autoritatea imperială. Impotenţa militară din acest moment a monarhiei bizantine l-a exasperat pe împărat care a apelat la membrii aristocraţiei bogate din capitală pentru a susţine efortul de război.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos s-a adresat papalităţii în încercarea de a obţine ajutorul puterilor occidentale pentru respingerea sârbilor de pe teritoriul Imperiului Bizantin. Împăratul era dispus să redeschidă „dosarul” unificării Bisericii Romei şi Constantinopolului precum şi să adere la Liga Sfântă. Totodată, Kantakouzenos a apelat şi la ajutorul emirului otoman Orhan- care îi devenise între timp ginere.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos în încercarea de a recupera teritoriile monarhiei ocupate de sârbi s-a orientat şi către fostul său aliat din anii războiului civil, emirul de Aydin, Umur. Emirul a murit însă într-o confruntare cu Liga Sfântă din primăvara anului 1348 d.Hr. Orhan, emirul otoman- în acelaşi timp şi ginerele împăratului- i-a oferit lui Kantakouzenos 10.000 de mercenari. Aceştia au sosit în Balcani dar au jefuit Serres-ul și apoi au dezertat. Situaţia devenea critică pentru Kantakouzenos.

Într-o încercare disperată de a colecta fondurile necesare pentru ridicarea unei armate împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a micşorat taxele comerciale din Constantinopol. El dorea să atragă comercianţii care se îndreptau spre colonia comercială genoveză din Galata, suburbia Constantinopolului. Împăratul a reuşit să strângă o armată cu care i-a alungat pe turcii emirului Orhan care debarcaseră în Tracia apoi s-a pregătit de mult amânata campanie împotriva sârbilor lui Ştefan Duşan.

În momentul în care mult amânata campanie împotriva regelui sârbilor Ştefan Duşan urma să fie lansată, genovezii din colonia comercială a Galatei- suburbia Constantinopolului- au lansat un atac asupra capitalei. Indignarea lor ţinea de decizia împăratului de a micsora taxele pentru Constantinopol. Comercianţii care negociau până atunci cu genovezii din Galata s-ar fi îndreptat spre capitala imperială iar veniturile genovezilor ar fi scăzut substanţial. Prin urmare, a izbucnit un conflict în toată regula.

Împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a demarat construcţia unei flote imperiale cu intenţia de a lupta împotriva sârbilor, cea a zeloţilor care administrau Thesalonicul şi împotriva genovezilor din imperiu. În opinia multor contemporani bizantini, comercianţii genovezi erau din ce în ce mai aroganţi faţă de administraţia imperială. Ceea ce s-a întâmplat a fost surprinzător: genovezii au atacat primii capitala Constantinopol.

Genovezii din colonia Galatei- suburbia Constantinopolului- nemulţumiţi de „atacul” financiar pe care îl efectuase Ioan al VI-lea Kantakouzenos prin „strangularea” comercială a coloniei lor au atacat portul capitalei. Aici au incendiat vasele imperiale care se aflau în port. Cu toate că împăratul era presat de necesitatea unei campanii împotriva sârbilor lui Ştefan Duşan, atacul genovezilor asupra portului capitalei a fost recepţionată de către Kantakouzenos drept un afront personal şi a pregătit contraatacul.

Locuitorii Constantinopolului au susţinut puternic decizia împăratului Ioan al VI-lea Kantakouzenos de a ataca factoria comercială a genovezilor din Galata- suburbia capitalei- ca răspuns la atitudinea acestora şi, mai ales, la atacul săvârşit asupra portului capitalei. Kantakouzenos a ridicat noi taxe, a construit noi vase de luptă şi a declanşat asediul asupra asupra coloniei genoveze pe uscat. El a refuzat să încheie pace şi a cerut genovezilor să distrugă zidurile pe care le construiseră în jurul coloniei Galata.

În timpul în care Ioan al VI-lea Kantakouzenos era ocupat cu reprimarea atacului genovezilor asupra capitalei Constantinopol, sârbii lui Ştefan Duşan au profitat şi au avandat în Thesalia, cucerind-o. Provincia fusese decimată şi de epidemia de ciumă căreia i-a căzut victimă şi guvernatorul imperial. În primăvara anului 1349 d.Hr „Moartea Neagră” îşi consumase efectul devastator asupra teritoriilor monarhiei. După ce a pierdut aproape ⅓ din populaţie, aceasta avea nevoie de timp pentru refacere.

Noua flotă bizantină construită la ordinele co-împăratului Ioan al VI-lea Kantakouzenos a fost gata de luptă la începutul anului 1349 d.Hr. Kantakouzenos a trimis-o să atace colonia genoveză din Galata în proximitatea capitalei imperiale. Neexperimentată, flota bizantină a intrat în panică din cauza vremii nefavorabile şi a vântului puternic şi vasele de luptă au fost abandonate în mâinile genovezilor. Împăratul, dezamăgit, a demarat construcţia unei noi flote de luptă.

Pentru a pune capăt asediului la care erau supuşi din partea împăratului Ioan al VI-lea Kantakouzenos- asediu care le afecta şi veniturile realizate din comerţ- genovezii au cerut deschiderea negocierilor de pace. Ei au fost de acord să plătească 100.000 de hyperpyra ca despăgubire şi să returneze, după 10 ani, insula Chios monarhiei bizantine. Atacaţi de Ioan al VI-lea Kantakouzenos genovezii s-au menţinut în insula Chios dar au fost înfrânţi în Phocaea şi au predat portul imperiului.

După contrarea atacului genovezilor asupra capitalei Constantinopol împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a încercat să oprească pătrunderea sârbilor lui Ştefan Duşan spre Thesalonic, al doilea oraş ca mărime al monarhiei. Apoi, el a intenţionat să recupereze teritoriile ocupate de sârbi şi să încerce respingerea acestora spre nord. Câştigurile teritoriale au fost de mică însemnătate, dar Kantakouzenos a reuşit până la urmă să reia sub administraţia imperială Thesalonicul.

Împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a stabilit relaţii bune cu Imperiul Trebizondei prin căsătoria nepoatei sale- Theodora Kantakouzena- cu împăratul Alexios al III-lea Megas Komnenos. În vara anului 1350 d.Hr sârbii lui Ştefan Duşan s-au apropiat de Thesalonic ceea ce i-a determinat pe mulţi dintre zeloţii care conduceau oraşul să accepte suzeranitatea lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos. I-au alungat din Thesalonic pe cei care se pronunţau pentru independenţa oraşului şi au cerut ajutorul basileului.

Împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos alături de împăratul minor Ioan al V-lea Palaiologos au părăsit Constantinopolul în fruntea unei flote cu intenţia de a prelua Thesalonicul sub administraţia imperială. Matei, unul dintre fii lui Kantakouzenos, s-a îndreptat şi el spre Thesalonic în fruntea unei armate de mercenari turci. Cu toate că acesta s-a întors spre capitală- mercenarii turci dezertaseră între timp- Kantakouzenos şi împăratul Ioan al V-lea au debarcat în preajma Thesalonicului.

Campania lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos în Peninsula Balcanică din anul 1350 d.Hr nu a reuşit să aducă sub autoritatea monarhiei bizantine teritoriile din centrul şi vestul Greciei de astăzi. A reuşit însă oprirea avansului sârbilor spre centrul Greciei şi stoparea rebeliunii zeloţilor din Thesalonic. La întoarcerea spre capitala imperială Constantinopol, Kantakouzenos i-a lăsat împăratului minor- Ioan al V-lea- Thesalonicul ca posesie personală cu drept de conducere după bunul plac asupra oraşului.

Până la sfârşitul anului 1350 d.Hr Ioan al VI-lea Kantakouzenos reluase în numele monarhiei Thesalonicul cu teritoriile din proximitate, alături de Edessa şi Beroe. Între timp regele sârbilor- Ştefan Duşan- a sosit în persoană să-l întâlnească pe împărat. Un acord a fost încheiat între cei doi deoarece nici sârbii nu aveau puterea să avanseze spre sud şi nici Kantakouzenos nu avea forţa de a-i respinge spre nord. Duşan a reocupat Beroe şi Edessa conflictul stingându-se în starea de epuizare a ambelor părţi.

Sistemul apanajului gândit de Ioan al VI-lea Kantakouzenos a funcţionat pentru moment. Împăratul minor Ioan al V-lea Palaiologos a primit Thesalonicul iar fii lui Kantakouzenos- Matei şi Manuel- Tracia şi Pelopones. Regentul monarhiei, Kantakouzenos, vedea în această segmentare a atribuţiilor în mâinile rudelor sale- toate sub comanda lui unitară- o mai bună abordare a apărării frontierelor Imperiului Bizantin.

Conflictul din anii anteriorii dintre împăratul Ioan al VI-lea Kantakouzenos şi genovezii din colonia comercială Galata de lângă Constantinopol a erupt într-un nou episod. De data aceasta, Kantakouzenos a intervenit într-un conflict deja existent între genovezi şi veneţieni, luând partea celor din urmă. Apoi, veneţienii au părăsit „arena” iar Kantakouzenos a fost nevoit să ducă singur războiul cu genovezii. Într-un final, după o luptă nedecisă, împăratul a decis să încheie pace cu aceştia.

La începutul anului 1351 d.Hr Ioan al VI-lea Kantakouzenos s-a întors la Constantinopol din campania balcanică găsind în plină desfăşurare, în capitală, un război între genovezi şi veneţieni. Împăratul a luat partea veneţienilor care i-au promis suport în distrugerea coloniei genoveze din Galata şi recuperarea insulei Chios. Veneţienii s-au retras rapid din conflict în momentul în care o flotă de proporţii venită dinspre Genova şi-a făcut apariţia la Constantinopol.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos a luat partea veneţienilor în războiul acestora cu genovezii, dar, la sosirea unei flote în sprijinul genovezilor de lângă Constantinopol, veneţienii au fugit. Aflând că basileul este singur, flota genoveză a bombardat Sozopolis din Marea Neagră şi Heracleea din Marea Marmara. Regele sârbilor, observând faptul că Ioan Kantakouzenos se afla în conflict cu genovezii l-a incitat pe basileul minor- acum despot de Thesalonic- să se revolte împotriva regenţei lui Kantakouzenos.

La încercarea regelui sârbilor Ştefan Duşan de a-l incita pe împăratul minor Ioan al V-lea să se revolte împotriva regentului Kantakouzenos, mama acestuia- împărăteasa Ana de Savoya- i-a răspuns printr-o acţiune hotărâtă. Aceasta s-a îmbarcat la Constantinopol şi s-a îndreptat spre Thesalonic- apanaj pe care-l conducea Ioan al V-lea- şi a încercat să-l convingă de inutilitatea unei rebeliuni şi să-l facă să renunţe la acest gând.

În primăvara anului 1352 d.Hr împărăteasa Ana de Savoya şi-a convins fiul- pe Ioan al V-lea, despot de Thesalonic- să renunţe la ideea de rebeliune împotriva regenţei imperiale condusă de Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Ea a preluat Thesalonicul ca apanaj personal, Ioan al V-lea a primit apanajul lui Matei Kantakouzenos din vestul Traciei iar acesta din urmă a preluat domeniile din jurul Adrianopolului. Altfel, după o indecisă și sângeroasă luptă cu genovezii pe mare Ioan Kantakouzenos a încheiat pace cu aceştia.

Regentul Ioan al VI-lea Kantakouzenos, care conducea monarhia bizantină în colegialitate cu împăratul minor Ioan al V-lea Palaiologos, a creat sistemul de apanaj din două motive importante. În primul rând, oferirea de teritorii cu titlu de uzufruct personal împăratului minor precum şi celor doi fii ai săi, însemna şi o apărare mai eficientă a monarhiei tot mai segmentată teritorial. În al doilea rând, dorinţa legitimă de conducere a celor 3 membrii ai familiei- Ioan al V-lea, Matei şi Manuel- era, în acest mod, satisfăcută.

În vara anului 1352 d.Hr sistemul apanajului conceput de Ioan al VI-lea Kantakouzenos s-a prăbuşit. Împăratul minor Ioan al V-lea Palaiologos a atacat apanajul lui Matei, fiul regentului Ioan Kantakouzenos şi l-a silit pe acesta să se retragă în Adrianopol. Locuitorii au trecut de partea împăratului legitim, Ioan al V-lea. Cu ajutorul mercenarilor turci Kantakouzenos a intervenit de la Constantinopol pentru a-şi salva fiul de atacul ginerelui său, Ioan al V-lea, basileul minor.

Patriarhul Ecumenic Callistus a încercat în zadar să medieze între părţi încetarea conflictului civil. Un nou război civil se întrevedea la orizont între împăratul minor legitim, Ioan al V-lea Palaiologos şi regenţa monarhiei condusă de Ioan al VI-lea Kantakouzenos, secondat de fii săi, Matei şi Manuel. În acest război civil din Imperiul Bizantin și rivalii acestuia s-au implicat, fiecare alegându-şi câte-o parte a baricadei.

În războiul civil declanşat între împăratul legitim Ioan al V-lea Palaiologos şi regentul imperiului Ioan al VI-lea Kantakouzenos s-au implicat şi puterile vecine monarhiei bizantine. Ţarul bulgarilor Alexandru a trimis trupe în sprijinul basileului. Ştefan Duşan al sârbilor a trimis şi el 4.000 de soldaţi lui Ioan al V-lea. Veneţienii i-au acordat împăratului legitim un împrumut de 5.000 de ducaţi. Regentul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a primit şi el 10.000 de mercenari de la ginerele său, emirul otoman Orhan.

Trupele şi părţile angajate în conflictul dintre basileul legitim minor Ioan al V-lea Palaiologos şi regentul imperiului Ioan al VI-lea Kantakouzenos- sârbi, bulgari, turci, bizantini- s-au întâlnit într-o mare bătălie pe Hebrus, râul Mariţa de astăzi din Peninsula Balcanică. Deznodământul bătăliei de la sfârşitul anului 1352 d.Hr s-a soldat cu victoria lui Kantakouzenos şi retragerea lui Ioan al V-lea pe insula Tenedos. De aici, a încercat să ajungă în capitala imperială Constantinopol, dar tentiva a eşuat.

Imperiul Bizantin era martorul a încă unui război civil pentru tronul imperial în momentul în care cea mai mare nevoie a lui era de a se reface după conflictul civil din anii anteriori. Revitalizarea era vitală pentru supravieţuirea statului bizantin, deoarece toate frontierele îi erau contestate. În schimb, acum s-a declanşat un nou război civil care a angrenat monarhia pe panta ireversibilă a dezintegrării sale.

În primăvara anului 1353 d.Hr după eşecul din bătălia de pe Mariţa împotriva regenţei lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos, împăratul legitim- încă minor- s-a îndreptat spre Thesalonic, apanaj deţinut de către mama sa, împărăteasa Ana de Savoya. Înţelegerea semnată la sfârşitul conflictului civil anterior statua faptul că peste 10 ani- acum mai erau doar 4- împăratul minor Ioan al V-lea Palaiologos urma să iasă de sub regenţa lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos, cei doi urmând să conducă monarhia în tandem.

Suporterii regentului Ioan al VI-lea Kantakouzenos au considerat nule pretenţiile de legitimitate ale împăratului minor Ioan al V-lea Palaiologos. Aceştia susţineau că prin rebeliunea declanşată Ioan al V-lea şi-a pulverizat şansele la tron deşi era descendentul direct al fostului împărat, Andronikos al III-lea Palaiologos. În plus, acordul semnat între Kantakouzenos şi împărăteasa Ana de Savoya în anii războiului civil menţionau accesul pe tronul imperial a lui Ioan al V-lea doar la vârsta maturității.

Susţinătorii lui Ioan al VI-la Kantakouzenos l-au îndemnat pe acesta să-şi încoronoze fiul, pe Matei, ca şi co-împărat uzurpând astfel drepturile legitime ale împăratului minor Ioan al V-lea Palaiologos. Acesta a fost depus, practic prin decizia lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Cu toate acestea, drepturile legitime ale lui Ioan al V-lea, având în vedere că avea în spatele lui 4 generaţii de împăraţi, nu puteau fi ignorate. Prin urmare, patriarhul Constantinopolului Callistus a refuzat oficierea încoronării lui Matei Kantakouzenos.

Războiul dintre împăratul legitim Ioan al V-lea Palaiologos şi regentul său Ioan al VI-lea Kantakouzenos- cel care condusese monarhia bizantină în ultimii 7 ani- a fost tranşat în anul 1354 d.Hr de către basileul legitim. Kantakouzenos a abdicat şi s-a retras în mănăstire. În acest timp, otomanii sosiţi ca aliaţi ai lui Kantakouzenos şi conduşi de moştenitorul emirului otoman- Suleyman- se retrăgeau tot mai greu spre Asia Mică. Împăratul nu avea forţa militară de a le întrerupe „sejurul” acestora din Tracia imperială.

Patriarhul Ecumenic Callistus a refuzat să oficieze încoronarea lui Matei Kantakouzenos ca şi co-împărat pentru regentul Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Acest act ar fi uzurpat drepturile legitime ale împăratului minor Ioan al V-lea Palaiologos. După câteva luni de tergiversări, Ioan Kantakouzenos l-a depus pe patriarh, în locul acestuia fiind numit călugărul Philoteos. Patriarhul Callistus, cu ajutorul genovezilor, s-a refugiat la împăratul legitim Ioan al V-lea în insula Tenedos unde a primit recunoaşterea ca patriarh.

Atunci când împăratul legitim Ioan al V-lea Palaiologos a pătruns în capitala Constantinopol populaţia a trecut de partea sa. Proprietăţile suporterilor lui Kantakouzenos din capitală au fost jefuite. După două zile de agitaţii şi mişcări în Constantinopol, regentul Ioan al VI-lea Kantakouzenos a fost de acord să-l repună în drepturi pe împăratul-minor Ioan al V-lea. După alte zece zile, Kantakouzenos a abdicat şi s-a retras la mănăstire lăsând monarhia în mâinile împăratului legitim, Ioan al V-lea Palaiologos.

Patriarhul Philoteos l-a încoronat la începutul anului 1354 d.Hr pe Matei Kantakouzenos- fiul regentului Ioan al VI-lea Kantakouzenos- drept co-împărat. În acest punct existau doi împăraţi şi doi patriarhi. Philoteos se afla la Constantinopol alături de regentul Ioan al VI-lea Kantakouzenos iar în insula Tenedos se găsea împăratul legitim- Ioan al V- Palaiologos alături de patriarhul depus, Callistus.

Refuzul otomanilor de a părăsi Callipolisul pe care l-au ocupat printr-o conjunctură favorabilă a dovedit contemporanilor că apelul repetat al ultimilor basilei la ajutorul otomanilor împotriva rivalilor interni se întorsese împotriva lor. Acum, împăratul legitim Ioan al V-lea Palaiologos şi-a pregătit mutările. A navigat spre Constantinopol, a debarcat şi s-a strecurat în capitală unde a făcut apel la suporterii lui. Legitimitatea sa la tronul imperial s-a dovedit decisivă: majoritatea populaţiei s-a pronunţat de partea sa.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos şi-a dat seama că aliaţii otomani, sosiţi la chemarea sa în Balcani, erau dispuşi tot mai greu să efectueze drumul în sens retur spre Asia Mică. Aceştia forţau nota fiind conştienţi de impotenţa împăratului de a-i constrânge militar să se retragă. Practic, otomanii îşi plăteau singuri serviciile militare pe care le ofereau lui Ioan Kantakouzenos prin jefuirea provinciilor monarhiei unde erau cantonaţi. Apoi, aşteptau să fie opriţi de către administraţia imperială.

În martie 1354 d.Hr un cutremur a distrus zidurile oraşului Callipolis din apropierea taberei otomanilor. Aceştia erau campaţi în teritoriul monarhiei iar conducătorul lor, moştenitorul emiratului otoman- Suleyman- a început reconstruirea zidurilor oraşului, în nume propriu. Kantakouzenos a protestat în faţa emirului Orhan faţă de decizia fiului său- Suleyman- de a viola teritorialitatea monarhiei. Turcii cereau, în compensaţie, suma de 10.000 de hyperpyra pentru a părăsi teritoriul Imperiului Bizantin.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos a protestat faţă de ocuparea Callipolisului bizantin de către otomanii conduşi de Suleyman. Aceştia sosiseră în calitate de aliaţi ai lui Kantakouzenos iar acum au profitat de impotenţa acestuia militară şi au ocupat oraşul. Regentul Kantakouzenos le-a oferit acestora 40.000 de hyperpyra pentru a se întoarce în emiratul otoman din Asia Mică. Aceştia au acceptat oferta dar nu apărut la Constantinopol pentru a li se face plata. Intenţia lor era de a rămâne cât mai mult la Callipolis.

În momentul abdicării lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos Imperiul Bizantin nu se mai găsea într-o poziţie care să-i permită recuperarea teritoriilor pierdute. Panta de declin accelerat pe care alunecase îi oferea doar şansa păstrării frontierelor din acel moment ale monarhiei bizantine, fără şanse de reluare în posesie a fostelor teritorii. Însă chiar şi păstrarea teritoriilor din acest moment era posibilă doar prin acţiuni decisive luate de împăraţi hotărâţi. Şi, mai important, monarhia avea nevoie de aliaţi stabili.

Dacă la debutul regenţei lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos monarhia bizantină era încă o forţă redutabilă, acum- la abdicarea acestuia- problema se punea în termenii supravieţuirii ei. E adevărat, nu în totalitate, vina decăderii accelerate a monarhiei îi aparţinea acestuia. Decizia de a conduce în tandem cu împăratul minor Ioan al V-lea, apoi prin sistemul de apanaj în care i-a implicat şi pe fii săi, a fost una ciudată şi care a lipsit monarhia de o conducere ferm centralizată atunci când era imperios necesar.

Regenţa lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos ar fi putut asigura viabilitatea puterii Imperiului Bizantin dacă nu ar fi beneficiat şi de un context extrem de nefavorabil. Construirea unei flote imperiale a fost demarată şi, cu armata călită în conflicte- probabil- Kantakouzenos ar fi reuşit să recucerească teritoriile ocupate de sârbii lui Ştefan Duşan. Turcii, de asemenea, ar fi putut fi ţinuţi sub control. Distrugerile în vieţi umane produse de epidemia de ciumă au dat peste cap, demografic şi financiar însă, monarhia.

Ioan al VI-lea Kantakouzenos a folosit resursele financiare ale monarhiei ca să amelioreze efectele devastatoare produse de epidemia de ciumă. În acest fel construirea unei armate puternice şi a unei flote performante au fost stagnate. Din cauza acestei epidemii, Kantakouzens a fost nevoit să apeleze tot mai mult la mercenarii otomani iar acest fenomen s-a întors împotriva sa. În urma cutremurului care a distrus Callipolisul, aceştia şi-au construit primul avanpost din partea europeană a Imperiului Bizantin.

Încercarea de revitalizare a monarhiei bizantine s-a dovedit o sarcină prea dificilă şi care depăşea capacitățile lui Ioan al V-lea Palaiologos. Acesta a dat impresia că era interesat în a-şi păstra calitatea de împărat senior decât de a îndeplini munca titanică a reconstruirii unui imperiu care se îndrepta rapid spre colaps. Printre primele măsuri luate de Ioan al V-lea Palaiologos au fost şi încercările de a-şi apropia rudele fostului regent Ioan al VI-lea Kantakouzenos, oferindu-le acestora demnităţi imperiale.

Ioan al V-lea Palaiologos avea vârsta de 23 de ani atunci când a urcat pe tronul imperial în decembrie 1354 d.Hr. Linia lui de abordare încă din debutul domniei s-a dovedit a fi apelul constant- vecin cu implorarea- la ajutorul occidentalilor în încercarea de a rezista rivalilor imperiului. Cu toate că nu-i lipseau calităţile militare, împăratul Ioan al V-lea Palaiologos nu părea să fie animat de speranţa că putea revitaliza monarhia. Practic, basileul a fost resemnat şi uriaşa sarcină a refacerii monarhiei l-a copleşit.

În debutul domniei, împăratul Ioan al V-lea s-a consultat uneori în privinţa deciziilor ce trebuiau luate cu fostul regent Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Acesta se retrăsese la o mănăstire din capitala imperială sub numele de Ioasaf. În primăvara anului 1355 d.Hr, împăratul a ajuns la o înţelegere şi cu cei doi fii ai lui Kantakouzenos. Matei a primit titlul de co-împărat şi ca posesie, apanajul Peloponesului. Manuel a recepţionat titlul de despot şi a primit insula Lemnos alături de alte câteva teritorii.

Cu toate că ajunsese la o înţelegere cu fii fostului regent Kantakouzenos, împăratul Ioan al V-lea Palaiologos nu s-a grăbit să îşi ducă la îndeplinire promisiunile. Se pare că basileul a plănuit chiar asasinarea unuia dintre fii fostului regent, Matei Kantakouzenos. În acelaşi timp Ioan al V-lea, probabil influenţat de mama sa de origine italiană- Ana de Savoya- s-a arătat mai mult decât entuziast faţă de puterile occidentale. El avea o slăbiciune faţă de republicile italiene prezente în comerţul din imperiu.

Având în vedere apetitul său pentru puterile occidentale- fenomen nu prea familiar împăraților bizantini- împăratul Ioan al V-lea Palaiologos şi-a îndreptat atenţia spre Scaunul Apostolic al Romei. A oferit adeziunea sa la Biserica Romană şi şi-a manifestat dorinţa de unificare a Bisericii Creştine. Ajutorul pe care spera să îl primească de la papalitate, însă, basileul nu intenţiona să-l folosească împotriva rivalilor imperiului ci pentru răfuielile interne avute cu descendenţii regentului Kantakouzenos.

Împăratul Ioan al V-lea Palaiologos a permis genovezilor să păstreze posesia asupra insulei Chios nu doar pentru următorii 4 ani- conform acordului de pace semnat în timpul lui Ioan Kantakouzenos- ci cu titlu permanent. Simpatia lui pentru republicile italiene l-au adus în poziţia în care a micşorat chiria comercianţilor genovezi până la suma derizorie de 500 de hyperpyra. De asemenea împăratul a promis mâna surorii sale precum şi insula Lesbos aventurierului genovez Francesco Gattilusio.

Până în anul 1355 d.Hr Imperiul Bizantin a pierdut unul dintre puţinele teritorii pe care le mai stăpânea în Asia Mică, Phocaea. În decembrie acelaşi an basileul Ioan al V-lea i-a trimis papei Inocenţiu al VI-lea o scrisoare în care îi cerea ajutorul. Îşi oferea adeziunea la Biserica Romană, intenţia pentru reunificarea Bisericii Creştine şi îşi trimitea fiul- pe Manuel- ca ostatic. Cerea în schimb de la Sfântul Scaun 20 de vase de luptă, 500 de cavaleri şi 1000 de infanterişti pentru a lupta împotriva rivalilor.

Imperiul Bizantin a primit o oportunitate nesperată la sfârşitul anului 1355 d.Hr, moment în care regele sârbilor Ştefan Duşan a decedat. Monarhia ar fi putut recupera teritoriile care i-au aparţinut în Balcani iar prin extinderea veniturilor colectate şi-ar fi permis crearea unei armate prin care să poate bloca pătrunderea otomanilor în Europa. Avanpostul acestora din Tracia- de la Callipolis- ar fi putut fi cucerit de bizantini. Toate aceste lucruri ar fi fost posibile, dar nu cu un împărat indecis precum Ioan al V-lea.

La sfârşitul anului 1355 d.Hr regele sârbilor Ştefan Duşan a murit subit. Fiul acestuia nu a putut opri destrămarea puterii centrale şi ruperea statului creat de Duşan în mai multe principate. În acest punct şi cu forţa de care mai dispunea Imperiul Bizantin putea interveni şi recupera cea mai mare parte- dacă nu chiar în întregime- teritoriile pierdute în faţa sârbilor. Basileul Ioan al V-lea nu a sesizat oportunitatea el fiind mai ocupat de a lupta contra lui Matei Kantakouzenos care primise de la împărat vestul Traciei.

Basileul Ioan al V-lea Palaiologos încă aștepta un răspuns din partea papalității în ceea ce privește cererea lui de ajutor militar. Cum aceasta întârzia să apară, oportunități importante au fost ratate. Împăratul nu și-a manifestat dorința de a lua parte la campaniile Ligii Sfinte, cu toate că, beneficiind de ajutorul acesteia, el ar fi putut menține un cap de pod în Asia Mică. Liga Sfântă ducea lupte intense cu turcii pentru portul Smyrna din sud-estul peninsulei asiatice.

Matei Kantakouzenos s-a îndreptat spre Constantinopol încercând să-l înlăture de pe tron pe Ioan al V-lea Palaiologos. Apoi s-a întors în Tracia unde, în tentativa de a prelua Serres-ul de la trupele sârbe, a fost capturat și predat basileului Ioan al V-lea. Cum împăratul bizatin nu profita de slăbiciunea regatului sârbilor, Nikephoros- fostul despot al Epirului- a sosit în fostele lui domenii din Tesalia și Epir și le-a ocupat. Un împărat mai decis decât Ioan al V-lea ar fi înglobat aceste teritorii în monarhia bizantină.

În 1357 d.Hr Ioan al V-lea Palaiologos a încheiat o alianță cu Republica Venețiană și, în încercarea de a face rost de lichidități, a vândut ultimul port al monarhiei din Anatolia- Heracleea Pontică- genovezilor. Basileul nu a încheiat alianță nici cu sârbii și nici cu bulgarii, cu toate că monarhia bizantină avea nevoie de prieteni și aliați, fie ei și de ocazie. Altfel, achizițiile teritoriale ale lui Nikephoros, fostul despot al Epirului s-au dovedit efemere. Acesta a murit în anul 1359 d.Hr într-o confruntare cu rebelii albanezi.

În anul 1360 d.Hr Liga Sfântă, cea cu cu ajutorul căreia basileii bizantini- antecesori ai lui Ioan al V-lea Palaiologos- reușiseră să-și păstreze câteva teritorii în Asia Mică a fost desființată. Cavalerii Ospitalieri, încă, reușeau să mențină portul Smyrna din sud-estul peninsulei. De pasivitatea împăratului Ioan al V-lea și de lipsa lui de fler pentru alianțe avantajoase pentru imperiu au profitat turcii. Aceștia dețineau deja orașul Callipolis din Tracia iar acum, în 1361 d.Hr, s-au extins preluând de la imperiu și Didymotichus.

Avansul turcilor în Tracia imperială și pasivitatea basileului Ioan al V-lea Palaiologos față de acest fenomen a stârnit atenția venețienilor. Aceștia i-au propus împăratului încheierea unei alianțe prin care turcii să fie respinși din partea europeană a monarhiei cât încă era posibil. Acest lucru era viabil deoarece otomanii dețineau doar Callipolisul în Tracia precum și un mic teritoriu din jurul lui. Doar că alianța nu a fost materializată, Ioan al V-lea Palaiologos ratând importanța acestui demers pentru viitorul monarhiei.

În anul 1362 d.Hr turcii otomani care își stabiliseră un avanpost în Tracia- la Callipolis- au încetinit procesul de extindere a cuceririi asupra teritoriilor din jurul orașului, aparținătoare monarhiei bizantine. Un val de ciumă, căreia i-a căzut victimă și emirul acestora Orhan, a provocat încetinirea procesului de extindere teritorială. De asemenea otomanii erau ocupați acum cu lupta pentru succesiune, fiul lui Orhan- Murad- eliminându-și frații în luptele interne.

Republica Venețiană care avea interese comerciale intim legate de Imperiul Bizatin și de comerțul în Marea Mediterană, sesizând pasivitatea împăratului Ioan al V-lea Palaiologos, a înaintat acestuia o propunere de alianță. Aceasta urma să fie alcătuită din venețieni, genovezi și monarhia bizantină și îndreptată spre respingerea turcilor din partea europeană a Imperiului Bizantin.

Moartea emirului otoman Orhan a provocat lupte interne pentru succesiunea, aspect de care împăratul Ioan al V-lea Palaiologos nu a profitat. Ca multe alte oportunități, el a ratat-o și pe aceasta. În scurt timp, alte trupe otomane au trecut din Asia Mică în teritoriul european din Tracia ocupat și au continuat raidurile de jaf în posesiunile aparținând monarhiei bizantine. Puțin câte puțin turcii își consolidau poziția din Europa. Cu toate acestea o campanie decisivă i-ar fi putut respinge încă spre Asia Mică.

Veneția a înaintat basileului Ioan al V-lea propunerea de alianță împotriva turcilor otomani din Tracia. O respingere a acestora spre Asia Mică, în acest moment, ar fi fost încă posibilă. Genovezii ar fi urmat să fie cooptați de asemenea în alianță. Venețienii ar fi șters datoria de 100.000 de hyperpyra a împăratului și cereau în schimba predarea insulei Tenedos drept cartier general al acestora. Insula s-a dovedit loială basileului în anii războiului civil, prin urmare, împăratul a refuzat iar proiectul de alianță a fost îngropat.

În momentul în care proiectul de alianță propus de venețieni împotriva turcilor otomani nu a fost materializat împăratul Ioan al V-lea Palaiologos s-a îndreptat spre țaratul bulgarilor. A încercat recuperarea unor teritorii pe care monarhia bizantină le-a pierdut în anii precedenți. Acțiunea a fost cu atât mai curioasă cu cât primordială ar fi fost încercarea de distrugere a avanspostului pe care turcii otomani îl stabiliseră în Tracia imperială decât o campanie în Balcani împotriva bulgarilor.

În anul 1364 d.Hr împăratul Ioan al V-lea Palaiologos s-a îndreptat împotriva țaratului bulgarilor, deși de stringentă nevoie ar fi fost o campanie împotriva otomanilor care se stabiliseră în Tracia imperială. Basileul a cucerit de la bulgari Anchialos. Apoi, în același an, împăratul a întreprins o călătorie în Regatul Ungariei unde s-a întâlnit cu regele Ludovic cel Mare. Acesta declanșase un război împotriva bulgarilor și susținea o cruciadă împotriva turcilor. Nu se cunosc exact așteptările basileului de la această întâlnire.

Cu toate că vizita lui Ioan al V-lea în Regatul Ungariei inaugura o premieră- prima vizită a unui împărat bizantin în exercițiu într-un regat străin- nu s-a putut consemna nimic notabil în dreptul activelor. Țarul bulgarilor, Alexandru, bănuind că la mijloc ar fi vorba de o alianță îndreptată împotriva lui a refuzat să-i permită trecerea basileului pe teritoriul țaratului în returul acestuia spre Constantinopol. Pentru scurt timp, împăratul a fost reținut la Vidin lângă Dunăre, cu umilința ce a decurs din acest episod.

În vara anului 1365 d.Hr situația Imperiului Bizantin a beneficiat de o ușoară ameliorare. Contele Amadeo al VI-lea de Savoya, înrudit cu împăratul Ioan al V-lea Palaiologos- din partea mamei sale Ana de Savoya- a organizat o campanie de proporții mici dar cu cîteva realizări favorabile pentru monarhia bizantină. Această oportunitate nu a fost exploatată la maxim din cauza unor neînțelegeri între împăratul bizantin și unul dintre fii săi, Andronikos.

Contele Amadeo al VI-lea de Savoya a sosit în vara anului 1365 d.Hr în fruntea unei mici armate în Imperiul Bizantin. Văr al împăratului Ioan al V-lea Palaiologos- din partea mamei sale- acesta a desfășurat o mică și utilă cruciadă pătrunzând în strâmtorile Bosfor și Dardanele de unde a cucerit Callipolisul din mâinile turcilor otomani. Apoi, a trecut pe lângă Cosntantinopol și s-a îndreptat spre Messembria pe care a cucerit-o de la bulgari.

Campania ducelui Amadeo de Savoya a adus în contul Imperiului Bizantin recuperarea Messembriei și alungarea turcilor din Callipolis, lipsindu-i pe moment pe aceștia de un port important, loc de desant al trupelor otomane dinspre Asia Mică. Situația s-a reîntors curând în favoarea otomanilor din moment ce nu era nimeni în stare să le oprească trecerea Hellespontului dinspre Asia Mică spre Tracia. Aceștia și-au reluat avansul în Tracia imperială și în anul 1369 d.Hr au cucerit Adrianopolul, al 3-lea oraș al imperiului.

Contele Amadeo al VI-lea de Savoya a asediat Varna în 1367 d.Hr obligându-l pe țarul bulgarilor Ivan Alexandru să-l elibereze pe împăratul Ioan al V-lea Palaiologos, vărul său. Eliberat din captivitatea umilitoare de mai bine de un an de zile, basileul a trebuit să-i plătească 42.500 de hyperpyra drept cheltuieli contelui Amadeo de Savoya. Înțelegerea stipula faptul că Ioan al V-lea urma să-și recupereze această sumă atunci când va întreprinde călătoria de la Roma unde urma să se supună Sfântului Scaun.

În urma cuceririi Adrianopolului de către turcii otomani în vara anului 1369 d.Hr împăratul Ioan al V-lea Palaiologos și-a compromis și autosabotat poziția. În locul unei lupte împotriva turcilor el s-a îndreptat spre Roma pentru a căuta ajutor. A lăsat Constantinopolul în sarcina fiului său mai mare Andronikos iar Thesalonicul celui de-al doilea său fiu, Manuel. În toamna aceluiași an, basileul a sosit la Roma unde s-a supus Sfântului Scaun și și-a depus adeziunea la Biserica Romană.

Primind banii datorați de contele Amadeo al VI-lea de Savoya împăratul bizantin Ioan al V-lea Palaiologos a părăsit Roma și s-a îndreptat spre Veneția. Aici se pare că acesta a acceptat oferta de alianță propusă anterior de venețieni în lupta contra turcilor care deopotrivă amenințau existența monarhiei bizantine precum și comerțul Republicii Venețiene din Marea Mediterană.

Aflat în călătoria occidentală în încercarea de a obține ajutor pentru salvarea monarhiei a cărei existență devenea tot mai contestată de otomani, împăratul Ioan al V-lea Palaiologos a ajuns la o înțelegere cu Veneția. Basileul le oferea acestora insula Tenedos drept cartier general al operațiunilor comune viitoare împotriva turcilor. În schimb venețienii îi lichidau basileului debitul datorat, îi ofereau în plus 50.000 de hyperpyra și returnau imperiului bijuteriile Coroanei amanetate anterior de împărăteasa Ana de Savoya.

Vestea încheierii alianței cu Veneția de către împăratul Ioan al V-lea Palaiologos personal- aflat în călătorie occidentală- a fost întâmpinată în capitala Constantinopol de către fiul cel mare al împăratului, Andronikos. Acesta, nici mai mult nici mai puțin, a refuzat predarea insulei Tenedos către venețieni- parte a acordului- aruncând în aer înțelegerea. Basileul a fost reținut de venețieni și eliberat de-abia în anul 1371 d.Hr, răscumpărat fiind de celălat fiul al său, Manuel.

Atitudinea defetistă a împăratului constantinopolitan s-a dovedit complet nepotrivită față de provocările militare și de politică externă ale momentului. Avansul turcilor în partea europeană și, poate, respingerea lor spre Asia Mică ar fi fost posibilă doar cu determinare, inteligență și fler pentru realizarea de alianțe favorabile monarhiei. Toate aceste calități, însă, lipseau din bagajul împăratului Ioan al V-lea Palaiologos. Calea aleasă de acesta a fost supunerea față de emiratul turcilor otomani.

În anii călătoriilor basileului Ioan al V-lea Palaiologos în Occident soldate cu eșecuri diplomatice turcii otomani au profitat și și-au continuat avansul în Peninsula Balcanică în teritoriile monarhiei bizantine. Puțin înainte de întoarcerea împăratului la Constantinopol turcii i-au înfrânt categoric pe sârbi pe valea Mariței forțând o parte dintre principii sârbi să se declare vasali ai emiratului otoman. Manuel, fiul împăratului, a profitat de înfrângerea sârbilor și a adăugat Serres-ul, Thesalonicului pe care îl deținea.

Manuel, fiul împăratului Ioan al V-lea Palaiologos, deținea apanajul Thesalonicului încercând să facă față tot mai dificilei sarcini de a împiedica cucerirea vestului Traciei de către turcii otomani. Manuel a reușit să respingă raidurile otomanilor apelând la oferirea de noi granturi pronoia- granturi funciare- soldaților săi. A realizat acest lucru prin anularea unor scutiri de taxe acordate anterior proprietăților monastice din apanajul Thesalonicului. Aceste venituri suplimentare le-a acordat soldaților noi pe care i-a recrutat.

Momentul în care împăratul Ioan al V-lea Palaiologos s-a declarat vasal emirului otoman, convins de faptul că și principii sârbi au făcut același lucru, a fost considerat prea mult de către fii săi. Aceștia erau mult mai determinați decât tatăl lor, împăratul. Cel mai mare dintre aceștia, Andronikos, a declanșat o rebeliune prin care a încercat uzurparea tronului imperial precum și o tentativă de revitalizare, cât încă mai era posibil, a monarhiei bizantine.

Supunerea împăratului Ioan al V-lea Palaiologos față de emirul otoman Murad I și obligația plății unui tribut acestuia a fost considerată vârful umilinței de către fiul cel mare al basileului, Andronikos. În anul 1373 d.Hr Andronikos s-a alăturat unuia dintre fii lui Murad I într-o tentativă comună de a le uzurpa tronul celor doi lideri: Ioan al V-lea Palaiologos și Murad I. Murad a reacționat imediat și a înfrânt rebeliunea. Fiul său rebel a fost prins și orbit, răni în urma cărora a decedat.

Emirul otoman Murad I a înfrânt rebeliunea lansată de fiul său, care acționase în tandem cu fiul basileului Ioan al V-lea- Andronikos- care urmărea și el uzurparea tronului imperial. Murad și-a capturat fiul și l-a orbit cerând același lucru și de la împăratul constantinopolitan. Acesta a fost mai „blând” cu propriul fiu, Andronikos fiind „lipsit” doar de un ochi. Dar, basileul și-a numit imediat cel de-al doilea fiu, Manuel, la succesiunea imediată a tronului imperial.

Cu ajutorul genovezilor din capitala imperială Constantinopol fiul cel mare al împăratului Ioan al V-lea Palaiologos a evadat din închisoare și a preluat tronul basileilor sub numele de Andronikos al IV-lea. Mai capabil decât tatăl său, dar cu un imperiu mai slab decât preluase acesta la încoronare, spațiul lui „de manevră” a fost mult mai mic. Oprirea dezintegrării tot mai accelerate a monarhiei bizantine s-a dovedit a fi o misiune aproape imposibilă.

În jurul anului 1376 d.Hr Imperiul Bizantin intrase pe o pantă a decăderii de pe care nu se mai întrevedeau șanse reale de revitalizare. Împăratul intrase în faza în care era vasal emirului otoman Murad I. Situații în care, contextual, basileii bizantini au plătit sume de bani rivalilor săi- pentru a-i liniști temporar- au existat de-a lungul istoriei monarhiei. Dar această stare de fapt era imediat înlăturată militar de către împărat. Acum basileul s-a declarat, ca niciodată, vasal unui alt lider- emirului otoman.

În anul 1376 d.Hr împăratul Ioan al V-lea Palaiologos a fost de acord să repună în discuție acordul cu Republica Venețiană, care fusese respins în urmă cu 6 ani de fiul acestuia, Andronikos. Basileul a fost de acord să le cedeze venețienilor insula Tenedos ca bază de operațiuni în campania comună împotriva turcilor. Actul de vânzare a stârnit reacția genovezilor din colonia comercială a Galatei- suburbia capitalei Constantinopol. Aceștia au decis să acționeze pentru a-și proteja interesele comerciale.

Andronikos, fiul cel mare al împăratului Ioan al V-lea Palaiologos a reușit să evadeze din închisoare cu ajutorul genovezilor. A înrolat soldați turci în armata sa și a atacat Constantinopolul. A reușit să cucerească cetatea basileilor și și-a detronat tatăl. Fratele acestuia, Manuel, cel care fusese desemnat la succesiunea imperială în anii anteriori, a fost de asemenea trimis la închisoare.

Atunci când basileul Ioan al V-lea Palaiologos a decis încheierea unei alianțe cu venețienii ce prevedea și achiziționarea în uzufruct a insulei Tenedos de către aceștia, genovezii- rivalii venețienilor- au reacționat. Au reușit eliberarea prizonierului Andronikos din închisoare. Acesta era fiul cel mare al împăratului și fuses orbit și închis în urma unei rebeliuni împotriva basileului în anii anteriori. Andronikos a înrolat soldați turci din emiratul otoman și s-a pregătit de asediul capitalei Constantinopol.

Ocuparea tronului de către Andronikos al IV-lea prin uzurparea tronului tatălui său Ioan al V-lea a însemnat debutul unui conflict. Asemenea ultimelor decenii, a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu a făcut notă discordantă. Ea a consemnat răsturnări și încoronări imperiale- toate cu implicarea otomanilor- ceea ce au destabilizat și mai mult monarhia . Timpul petrecut de membrii familiei imperiale pentru a se întrece în preluarea tronului era folosit de otomani pentru ocuparea teritoriilor imperiului.

Fiul cel mare al basileului Ioan al V-lea și-a detronat tatăl și a preluat tronul imperial sub numele de Andronikos al IV-lea Palaiologos. Unul dintre primele lucruri înfăptuite a fost răsplătirea aliaților care au făcut posibilă preluarea puterii la Constantinopol. Genovezilor le-a oferit insula Tenedos- cea oferită anterior de tatăl său venețienilor- și Callipolisul emirului Murad I. Otomanii au preluat orașul, dar garnizoana bizantină din insula Tenedos a refuzat ordinele imperiale de a preda insula genovezilor.

Cu toată că era mult mai energic decât tatăl său- împăratul Ioan al V-lea- Andronikos al IV-lea nu avea atât spațiu de manevră pe cât ar fi fost nevoie pentru revitalizarea monarhiei. Andronikos avea 28 de ani în momentul încoronării ca împărat dar contextul politic îi era nefavorabil. Dacă la încoronarea lui Ioan al V-lea în urmă cu mai bine de un deceniu otomanii dețineau cel mult avanpostul Callipolis din Tracia, între timp puterea lor se instalase adânc în Peninsula Balcanică. Respingerea lor era aproape imposibilă.

Înainte de a putea trece sub autoritatea sa teritoriile care mai aparțineau Imperiului Bizantin, împăratul Andronikos al IV-lea Palaiologos s-a trezit implicat într-un război cu Veneția. În paralel, fratele lui Andronikos- Manuel- precum și tatăl acestuia, împăratul detronat Ioan al V-lea au evadat găsindu-și refugiu la curtea emirului otoman Murad I. Acesta s-a oferit să-i ajute în tentativa de a reocupa tronul bizantin primind din partea lui Ioan al V-lea Philadelphia, o enclavă bizantină din Asia Mică.

În iulie 1379 d.Hr venețienii în tandem cu turcii otomani l-au ajutat pe fostul împărat Ioan al V-lea să își recapete tronul imperial. Flota venețiană a traversat Bosforul cu trupe otomane care au atacat Constantinopolul și l-au repus în drepturi pe Ioan al V-lea. Împăratul uzurpator Andronikos al IV-lea a fugit din oraș în colonia genoveză a Galatei- suburbia capitalei Constantinopol. Andronikos și-a luat cu el mama drept ostatic- pe Elena Kantakouzena- și pe bunicul lui, călugărul Ioasaf- fostul Ioan al VI-lea.

Rebeliunea lui Andronikos, fiul împăratului lui Ioan al V-lea, reconcilierea temporară a acestora urmată de o nouă rebeliunea nu lăsa Imperiului Bizantin spațiul și timpul necesar pentru a-și canaliza efortul în tentativa de a salva monarhia de la extincție. Puțini erau cei care mai credeau ca imperiul putea fi salvat printr-o mână fermă, conducere hotărâtă și capacitate militară adecvată situației. Unul dintre cei care au încercat să se opună avansului otomanilor din Balcani a fost celălalt fiu al basileului, Manuel Palaiologos.

După doi ani de disensiuni între basileul Ioan al V-lea și fiul acestuia refugiat în Galata genovezilor un acord de încetare a ostilităților a fost semnat între cei doi în anul 1381 d.Hr. Ca primul născut al basileului, Andronikos a fost repoziționat în statutul de moștenitor al coroanei imperiale și a primit ca domeniu apanajul Selymbriei. Cel de-al doilea fiu al împăratului, Manuel a devenit guvernatorul Thesalonicului iar un alt frate ale celor doi- Theodoros- a primit apanajul Peloponesului.

După încheierea conflictului- temporar- dintre împăratul Ioan al V-lea și fiul acestuia Andronikos venețienii și genovezii care se implicaseră de ambele părți în conflict au convenit la încheierea unui armistițiu. Ambele părți au renunțat la mărul discordiei: insula bizantină Tenedos. În acest timp, cei care au profitat de anii de război între membrii familiei imperiale au fost otomanii. Aceștia au avansat în Balcani transformând statele sârbilor și bulgarilor în state vasale sultanatului otoman.

Singurul care a încercat să reziste otomanilor care își construiau tot mai mult loc prin teritoriile monarhiei din Peninsula Balcanică a fost cel de-al doilea fiu al basileului Ioan al V-lea, Manuel. Înzestrat militar acesta fusese numit co-împărat și își luase sarcina de a apăra Thesalonicul, cel de-al doilea oraș al monarhiei după capitala Constantinopol. În 1382 Hr a reușit să preia teritorii deținute de comandanți descendenți ai despoților de Epir și Tesalia transformându-i pe aceștia în vasali cu titlu de despoți.

Manuel Palaiologos co-împărat și guvernator al Thesalonicului a încercat să construiască o armată de voluntari în încercarea de a rezista avansului turcilor otomani din Peninsula Balcanică. Talentat militar, se părea că acesta avea o șansă de a închega o armată capabilă să-i respingă pe otomani. Turcii au reacționat și au cucerit cetatea Serres în anul 1383 d.Hr. Apoi s-au pregătit de asediul Thesalonicului.

În anul 1383 d.Hr Manuel Palaiologos s-a retras cu armata de care dispunea în interiorul zidurilor Thesalonicului. Otomanii au lansat asediul asupra orașului. Speranțele lui Manuel nu se puteau lega de tatăl său- împăratul Ioan al V-lea- a cărui pasivitate în momentele importante de-a lungul domniei era deja „legendară”. Manuel nu putea spera la ajutor nici din partea fratelui mai mare, Andronikos, care înaintea de moartea lui- în 1385 d.Hr s-a răsculat pentru a 3-a oară împotriva împăratului Ioan al V-lea.

Co-împăratul Manuel Palaiologos, care a încercat în zona Thesalonicului să organizeze rezistența împotriva avansului turcilor în Balcani era asediat de aceștia în cetatea amintită. Împăratul Ioan al V-lea și fratele său Andronikos au fost incapabili să-l ajute, iar Theodoros- un alt frate- era prins împotriva lorzilor navarezi din Pelopones. Veneția a declinat cererea lui Manuel de ajutor și după 3 ani și jumătate de asediu, în primăvara anului 1387 d.Hr Manuel a abandonat Thesalonicul în mâinile otomanilor.

Ulterior preluării Thesalonicului de către otomanii lui Murad I după 3 ani și jumătate de asediu aceștia au devenit de neclintit din partea europeană a monarhiei bizantine. Toate șansele anterioare de respingere a acestora spre Asia Mică au fost ratate. Cele mai multe dintre ele au fost ratate în timpul ultimilor doi împărați: Ioan al VI-lea Kantakouzenos și Ioan al V-lea Palaiologos. În Balcani, singurii care s-au opus serios otomanilor, în acest moment, au fost sârbii în bătălia de la Kosovo Polje.

După cucerirea Thesalonicului în anul 1387 d.Hr turcii otomani s-au deplasat către sud, efectuând raiduri în Peloponesul încă sub administrație bizantină. Apoi, în următorii 2 ani întregul țarat bulgar a fost supus otomanilor lui Murad I. O armată a sârbilor condusă de cneazul Lazăr a încercat să reziste avansului spre nord al turcilor otomani.

În primăvara anului 1389 d.Hr avansul turcilor otomani i-a adus față în față cu sârbii conduși de cneazul Lazăr. Bătălia de la Kosovo Polje a intrat ulterior în folclor. Deși ea a însemnat înfrângerea sârbilor, pierderile au fost mari și de partea turcilor datorită rezistenței aprige a soldaților sârbi. În contextul bătăliei un luptător sârb- autodeclarat dezertor- l-a înjunghiat mortal pe sultanul Murad I în tabăra acestuia. Fiul acestuia, Baiazid, s-a grăbit spre Brusa pentru a-și securiza tronul sultanatului.

Reflex al neînțelegerilor din familia imperială bizantină asupra deținerii puterii efective, în anul 1390 d.Hr s-a desfășurat încă o uzurpare a tronului imperial. Includerea familiei imperiale lărgite în legitimitatea accederii la tronul bizantin are un istoric care merge în timp în secolul al XI-lea fiind inaugurată de politicile lui Alexios I Komnenos. Acum a fost rândul nepotului lui Ioan a V-lea Palaiologos- fiul rebelului Andronikos- să preia pentru câteva luni tronul basileilor.

Urmașul sultanului otoman Murad I- Baiazid- a preluat puterea în sultanatul turcilor după decesul lui Murad Î în bătălia de la Kosovo Polje din anul precedent. În primăvara anului 1390 d.Hr acesta a consimțit să-l ajute pe nepotul împăratului Ioan al V-lea- fiul rebelului Andronikos, pe numele lui Ioan- să uzurpe tronul constantinopolitan. Nepotul împăratului Ioan era situat în Selymbria, apanajul pe care l-a moștenit de la Andronikos în urma decesului acestuia survenit în anul 1385 d.Hr.

Suținut de trupe otomane trimise de sultanul Baiazid și ajutat de flota genoveză, Ioan, nepotul împăratului Ioan al V-lea a pătruns în Constantinopol în primăvara anului 1390 d.Hr detronându-și bunicul. Ioan al V-lea s-a refugiat într-o fortăreață aflată în apropierea Cornului de Aur de lângă zidurile Constantinopolului. Ioan a devenit împărat sub numele de Ioan al VII-lea Palaiologos și avea puțin peste 20 de ani. Abilitățile lui era însă complet inadecvate pentru situația militară a monarhiei.

Ioan al VII-lea Palaiologos în momentul în care și-a depus bunicul de pe tronul imperial- pe Ioan al V-lea Palaiologos- nutrea pentru acesta puternice resentimente. Ca urmare a rebeliunii lansate de tatăl său și fiul împăratului, Andronikos, mai bine de un deceniu în urmă, tânărul Ioan avusese extrem de mult de suferit. Rebeliunea lui Andronikos a fost înfrântă atunci iar împăratul Ioan al V-lea l-a orbit pe acesta iar fiului acestuia- uzurpatorul Ioan al VII-lea de acum- i-a provocat o eternă stare de strabism.

Uzurpatorul Ioan al VII-lea Palaiologos a preluat tronul imperial în primăvara anului 1390 dar nu a reușit să-și izgonească bunicul- împăratul depus Ioan al V-lea- din proximitatea capitalei Constantinopol. De asemenea, Ioan al VII-lea nu a reușit să-și aroge controlul asupra insulelor care mai erau sub administrație bizantină. În aceste teritorii, Manuel Palaiologos, totodată unchi al tânărului uzurpator și-a adunat trupele cu intenția de a prelua Constantinopolul și a-l repune pe Ioan al V-lea în drepturi.

Cu ajutorul fiului său Manuel, împăratul Ioan al V-lea Palaiologos a recâștigat tronul imperial din mâinile nepotului său uzurpator, Ioan al VII-lea. Scurtele luni pe care le-a mai petrecut pe tronul imperial au însemnat predarea Philadelphiei din Asia Mică- o enclavă bizantină care încă rezista- în mâinile otomanilor. Umilitor îndeajuns, Manuel Palaiologos a fost obligat de forța evenimentelor să participe la campania otomană de cucerire a ganizoanei bizantine a orașului care refuza să se predea turcilor.

După 5 luni de domnie a uzurpatorului Ioan al VII-lea, unchiul acestuia și fiul basileului Ioan al V-lea a adunat trupe și a pătruns în Constantinopol și și-a repus tatăl în drepturi. Uzurpatorul Ioan al VII-lea a fugit la curtea sultanului Baiazid. În alte epoci basileul ar fi cerut returnarea unui uzurpator iar refuzul găzduitorului ar fi dus la reacția militară a împăratului. Acum însă, monarhia era atât de slăbită încât Ioan al V-lea nu a îndrăznit să protesteze la azilul oferit uzurpatorului Ioan al VII-lea de sultanul Baiazid.

Sultanul turcilor otomani Baiazid i-a permis uzurpatorului tronului bizantin Ioan al VII-lea să se întoarcă la Selymbria, sub protecția sa. Acesta era apanajul moștenit de Ioan al VII-lea de la tatăl său Andronikos. Apoi, sultanul a accentuat starea de vasalitate a basileului față de sultanatul turcilor. I-a cerut lui Manuel, fiul împăratului Ioan al V-lea, participarea la campania militară pe care o plănuia în vederea cuceririi Philadelphiei din Asia Mică- încă bizantină- care refuza să se predea.

După cucerirea Philadelphiei din Asia Mică, ultima enclavă bizantină din zonă, sultanul Baiazid i-a cerut împăratului Ioan al V-lea să dărâme zidurile fortăreței din Cornul de Aur, aflată în proximitatea Constantinopolului. La eventualul refuz al acestuia urma să-l orbească pe Manuel, fiul basileului care se afla la curtea sultanului în calitate de ostatic ca parte a acordului de vasalitate a împăratului față de sultan. Împăratul Ioan al V-lea s-a supus dorinței lui Baiazid iar în februarie 1391 d.Hr a murit.

Cetatea Philadelphiei- o enclavă bizantină din Asia Mică- fusese cedată în anii anteriori otomanilor de împărați în contextul unui acord între părți. Garnizoana cetății refuza să se supună ordinelor și să predea cetatea turcilor. Umilința lui Manuel Palaiologos- fiul împăratului Ioan al V-lea- de a participa în calitate de vasal al sultanului la asediul Philadelphiei bizantine care refuza să se predea a fost copleșitoare. Acest eveniment demonstra în ochii contemporanilor cât de palpabilă era prăbușirea imperiului.

Moartea împăratului Ioan al V-lea Palaiologos din anul 1391 d.Hr consfințea două evenimente nefericite și fatale pentru monarhia bizantină. Basileul bizantin devenise vasal al sultanului turcilor otomani iar extincția monarhiei bizantine era, pentru ochii contemporanilor, o problemă de câteva decenii. Pentru istoriografie instalarea pe tronul imperial a fiului lui Ioan al V-lea, Manuel, cel care fusese ostatic la curtea sultanului a fost sinonimă cu sfârșitul independenței reale a monarhiei pentru restul existenței ei.

Retrospectiv privind evenimentele, zbaterea regentului Ioan al VI-lea Kantakouzenos care luptase împotriva împărătesei Ana de Savoya, apoi împotriva lui Ioan al V-lea pentru a preveni accederea acestuia pe tronul imperial ar fi putut salva monarhia. Grija principală a împăratului Ioan al V-lea însă a fost cum să-și păstreze calitatea de împărat senior decât să revitalizeze imperiul. E adevărat că la accederea lui pe tron monarhia nu mai avea puterea din generațiile anterioare, dar era încă o forță redutabilă.

Împăratul Ioan al V-lea Palaiologos a luptat, în special, pe perioada domniei lui cu sârbii și turcii. Comandanții care au apărut în peisajul imperial au demonstrat că monarhia putea opri avansul rivalilor imperiului utilizând resurse extrem de puține. Nikephoros al II-lea, contele Amadeo al VI-lea de Savoya sau Manuel Palaiologos, fiul basileului, au demonstrat că ambiția și calitățile militare nu lipseau din imperiu iar problema reală era dată de pasivitatea și letargia- ambele fatale- ale împăratului Ioan al V-lea.

Tronsonul temporal al domniei lui Ioan al V-lea Palaiologos a consemnat decăderea definitivă a armatei imperiale și a flotei sale- altădată fără rival în Europa- și aruncarea în eter a faimosului prestigiu imperial bizantin. Călătoria occidentală a basileului Ioan al V-lea a consemnat rateuri gigantice iar în dreptul „succesului” și-a trecut autoumilirea la curțile papală, a Regatului Ungariei sau a Republicii Venețiene. Încă un „record” pentru Ioan al V-lea: dubla captivitate a unui împărat pentru neplata datoriilor.

Declinul monarhiei bizantine la sfârșitul domniei lui Ioan al V-lea Palaiologos din anul 1391 d.Hr era atât de accentuat încât în ochii contemporanilor era o problemă de câteva generații până la distrugerea ei totală. Practic, în 1391 d.Hr din Imperiul Bizantin mai existau capitala Constantinopol, câteva insule din Marea Egee, câteva porturi în Tracia și o suprafață din sudul Peloponesului. Cam atât din ceea ce fusese vreme de 1000 de ani Imperiul Roman de Est sau, în forma lui de convenție în istorie, Bizantin.