Imperiul Bizantin în secolele IX și XI
Imperiul fără egal în Europa
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2016
În secolele X și XI, Imperiul Bizantin a fost de departe cea mai puternică forță militară și economică dintre statele Europei. Capitala, Constantinopol, cel mai mare oraș al creștinătății.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Sub această dinastie, Imperiul Bizantin a cunoscut ceea ce istoriografia a numit „Renaşterea Macedoneană”. Cultural, monarhia bizantină a atins culmi ce au fost dublate şi de reuşitele militare impresionante. Traseul fondatorului acestei dinastii a pornit la condiţia modestă a unui ţăran, ajungând până la ocuparea tronului basileilor, tronul împăraţilor bizantini.

Fondatorul dinastiei macedonene Vasile I Macedoneanul s-a născut în thema - provincia Macedonia. Ajuns captiv al hanului bulgar Krum într-unul dintre raidurile acestuia în Imperiul Bizantin, Vasile I şi-a croit ulterior drum spre capitala imperiului, Constantinopol. Om de condiţie modestă, el şi-a valorificat atuurile: forţa fizică, măiestria călăritului, precum şi şimţul pentru combinaţiile politice. Acestea l-au propulsat prin demnităţi succesive până la cea de co-împărat a lui Mihail al III-lea.

Flota dezvoltată de bizantini sub împăratul Vasile I a fost capabilă să atace posesiunile mediteraneene arabe. Insula Cipru a fost recucerită în anul 875 şi tranformat în themă - provincie. Tot cu ajutorul flotei, Vasile I î-a alungat pe arabi din oraşul italian Bari. Acesta a fost inclus în thema Kephalonia. Flota nu a putut însă, să împiedice căderea cetăţii Siracuza din Sicilia în faţa arabilor. Cetatea n-a primit ajutor, deoarece flota era ocupată cu transportul de marmură pentru biserica ordonată de împărat.

Vasile I Macedoneanul l-a asasinat brutal pe împăratul bizantin Mihail al III-lea în anul 867 d.Hr şi, în virtutea titlului deţinut de co-împărat, el a devenit natural, noul împărat. În acest mod, dinastia macedoneană a fost instaurată pe tronul imperial bizantin. În acest moment, monarhia bizantină pierduse controlul asupra părţii nord a Peninsulei Balcanice. Aceasta era ocupată tot mai mult de către armatele bulgarilor. În plus, rezervele monetare lăsate de fostul împărat risipitor erau foarte mici.

Basileul bizantin, împăratul Vasile I, s-a confruntat cu armatele arabe la frontiera orientală din Asia Mică. A condus expediţii împotriva acestora invadând Emiratul de Tars. A obţinut victorii la Adana, Germaniceea şi Melitene. A fost forţat de arabi pe mare şi cedează acestora jumătate din insula Cipru. Între timp, flota imperială condusă de Nasar, droungarios - comandat al flotei- a distrus flota arabă la Methone. Nasar a debarcat apoi în Calabria şi î-a alungat pe arabi din posesiunile bizantine.

La începutul domniei împăratului bizantin Vasile I Macedoneanul arabii au cucerit insula Malta. Prin urmare, împăratul a decis înfiinţarea unei flote navale puternice care să poată face faţă unor lupte purtate simultan. Se avea în vedere protejarea posesiunilor din vest, din Italia, cât şi poziţia imperiului în estul Mediteranei. În ambele situaţii rivalii erau arabii. În acest timp, spiritual, imperiul şi-a lărgit influenţa. O delegaţie de sârbi a cerut episcopi misionari de la Constantinopol pentru creştinare.

Una dintre calităţile împăratului Vasile I, recunoscută în epocă, a fost talentul militar. A organizat o faimoasă retragere şi repliere ordonată în faţa arabilor la Melitene, cu pierderi minime. A reuşit să-i contracareze pe aceştia, aliindu-se cu regele Armeniei Ashot I. În acelaşi timp, flota imperială condusă de generalul Nikephoros Phokas a recucerit câteva oraşe din Calabria, ocupate de arabi. La moartea împăratului, în anul 886 d.Hr, monarhia bizantină era mai solidă decât la încoronarea sa.

Fiul natural al împăratului Vasile Macedoneanul, Constantin, a murit în anul 879 d.Hr. Astfel, problema succesiunii a rămas deschisă. Leon, fiul fostului împărat Mihail al III-lea, fusese adoptat între timp de către Vasile I pentru a avea mai multă legitimitate la tron. Relaţia dintre cei doi era încordată, deoarece Leon era bănuit că ar dori să răzbune moartea tatălui său natural. Acesta fusese ucis de către actualul împărat, Vasile I. Împăratul a murit după un acceident de vânătoare şi Leon a fost proclamat împărat.

Leon al VI-lea Filozoful, numit uneori Înţeleptul, a condus Imperiului Bizantin în segmentul de timp aflat la graniţa dintre secolele IX şi X. Al doilea reprezentant al dinastiei macedonene, Leon al VI-lea a trebuit să facă faţă unor provocări militare uriaşe. Bulgarii dinspre Tracia şi arabii dinspre Asia Mică presau puternic frontierele imperiului.

Leon al VI-lea Înţeleptul a fost încoronat împărat al Imperiului Bizantin la vârsta de douăzeci de ani, în anul 886 d.Hr. Educat, dar cu o înclinaţie pentru timp liber şi femei, el şi-a început domnia clarificând dubiile asupra originii sale. Înfiat de împăratul Vasile, Leon a fost fiul natural al împăratului Mihail al III-lea, cel care fusese ucis în mod brutal de către tatăl său adoptiv. Leon a ordonat reînhumarea cu onoruri imperiale ale rămăşiţelor lui Mihail al III-lea în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol.

Poziţia de împărat a lui Leon al VI-lea Filozoful nu a fost stabilă. Partizanii fostului împărat Vasile I îl acuzau de moartea acestuia. Leon a încercat o scăpare din mariajul nefericit pe care îl avea cu Theophano Martiniake, mult prea spirituală şi evlavioasă pentru gustul lui. Cea care a intrat în graţiile împăratului a fost Zoe Zaoutzaina. Ca reflex al acestui fapt, Leon al VI-lea a încredinţat guvernarea efectivă în mâinile a doi oameni: eunucul Samonas şi tatăl amantei sale, Stylianos Zaoutzes.

Împăratul bizantin Leon al VI-lea a ordonat exilarea celor pe care îi considera responsabili de cei trei ani de închisoare pe care i-a executat sub domnia lui Vasile I, tatăl său adoptiv. Patriarhul Photios a fost printre cei vizaţi de această măsură. Responsabilul pentru această operaţiune era Stylianos Zaoutzes, tatăl amantei sale. Pentru acesta, împăratul a creat un titlu special: basileopator - „tatăl împăratului”. Termenul nu făcea referire la calitatea de tată natural al posesorului şi a fost rareori folosit.

Împăratul bizantin Leon al VI-lea s-a confruntat militar cu statul bulgarilor condus de Simeon. Acesta, crescut la Constantinopol a fost fiul hanului Boris, rebotezat Mihail în urma creştinării acestuia. Bulgarii doreau comerţ liber în imperiu, dar administraţia imperială a crescut taxele. Simeon, drept răspuns, s- proclamat tsar, etimologia locală pentru termenul bizantino-roman kaisar/caesar. El a atacat imperiul. Bizantinii conduşi de Leo Katakalon au fost înfrânţi de Simeon I la Boulgarophygon, în anul 896 d.Hr.

Leon al VI-lea Filozoful a reorganizat armata bizantină în unităţi mici mărind procentul cavaleriei din fiecare unitate de luptă. A anexat principatul Armeniei împingând spre est frontiera imperiului. Oleg din Novgorod, prinţul ruşilor a apărut cu o flotă numeroasă sub zidurile Constantinopolului, în anul 907 d.Hr. Atacul a fost respins. Ulterior, între cele două părţi s-a încheiat un acord. Rusia Kieveană va lua locul khazarilor ca primă putere din nordul Mării Negre şi îi va înlocui pe aceştia în relaţiile cu imperiul.

Împăratul Leon al VI-lea a fost implicat în „disputa tetragamică”, cele patru căsătorii. Canoanele Bisericii admiteau doar două căsătorii. Leon îşi dorea un moştenitor. Soţiile lui, Theophano Martiniake, Zoe Zaoutzaina şi Evdokia Vaiana nu i-au putut oferi unul. Cea de-a patra soţie, Zoe Karbonopsina „cea cu ochii de cărbuni”, i-a născut un fiu, dar regulile fuseseră încălcate. Şantajat, patriarhul Nikolaos Mystikos l-a botezat pe moştenitor. El conspirase alături de Andronikos Doukas împotriva împăratului.

Flota arabă condusă de Leo de Tripoli a cucerit Tesalonicul, al doilea oraş al Imperiului Bizantin, în anul 904 d.Hr. Arabii au măcelărit şi luat prizonieri jumătate din populaţia acestuia. Ca răspuns, împăratul Leon al VI-lea l-a trimis pe Himerios să recucerească insula Creta. Flota imperială a fost înfrântă. La scurt timp, bolnav, împăratul a murit. El a rămas cunoscut prin emiterea codului de legi - Basilika - reunit în 6 cărţi, Hexabiblos. Acesta rescria, practic, în limba greacă, Codul de legi iustinian.

Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul avea vârsta de 7 ani în anul morţii tatăl său, Leon al VI-lea Filozoful. Regenţa imperiului în timpul minoratului său a fost asigurată de patriarhul Constantinopolului, Nikolaos Mystikos, apoi de mama sa, Zoe Karbonopsina. După aceste două perioade scurte, regenţa a fost asigurată de către un general extrem de capabil. El a condus mai bine de două decenii imperiul în numele lui Constantin al VII-lea. Acest personaj se numea Romanos I Lekapenos.

Moartea împăratului Leon al VI-lea i-a oferit succesiunea tronului fratelui său vitreg, Alexandru. Acesta era fiul împăratului Vasile Macedoneanul. A condus imperiul doar un singur an, până în anul 913 d.Hr. „Realizările” lui au fost exilarea comandantului flotei Himerios şi izolarea în mănăstire a împărătesei Zoe Karbonopsina. Pe patul de moarte, care se pare că ar fi survenit în urma extenuării, a desemnat o regenţă pentru nepotul său minor Constantin. Condusă de patriarh, regenţa a exclus-o pe împărăteasă.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul a fost aclamat împărat în anul 913 d.Hr la vârsta de 8 ani dar nu a condus efectiv imperiul decât 30 de ani mai târziu. Regenţa, condusă iniţial de patriahul Nikolaos Mystikos a fost înlocuită de cea condusă de mama împăratului, Zoe Karbonopsina. Rebeliunea condusă de comandantul Constantin Doukas este înfrântă. Acesta împreună cu fiul său sunt ucişi chiar când încercau să ocupe palatul. Altfel, o flotă imperială trimisă în Italia curăţă Calabria bizantină de arabi.

Ţarul bulgarilor, Simeon, a atacat Imperiul Bizantin obţinând multiple victorii împotriva trupelor imperiului. El dorea să i se confere titlul de împărat iar fiica lui să devină soţia împăratului Constantin al VII-lea. Cererea de căsătorie i-a fost refuzată iar titlul de împărat l-a primit, dar pe cel de împărat al bulgarilor. Pentru bizantini, împărat roman era unul singur, cel de la Constantinopol. Războiul a continuat şi generalul Leo Phokas a suferit o înfrângere zdrobitoare la Anchialos, în anul 917 d.Hr.

Comandantul flotei bizantine, Romanos Lekapenos era văzut drept singurul ce putea restabili situaţia în imperiu. Originar din Armenia, el avea 50 de ani în acest moment. A fost numit tutorele împăratului Constantin al VII-lea şi a primit titlul de basileopator-tată al împăratului. Ulterior, a fost încoronat co-împărat. Fiica lui, Helena Lekapena, a devenit soţia împăratului Constantin al VII-lea. Energic, Romanos s-a opus bulgarilor lui Simeon, arabilor, şi a înfrânt rebeliunea generalului Leo Phokas.

Ceea ce anturajul curții imperiale constantinopolitane a crezut despre acest general, și anume faptul că era capabil să redreseze situația militară a imperiului, s-a adeverit. Acesta s-a opus cu succes arabilor la frontiera orientală a monarhiei iar lombarzii au fost izgoniți din posesiunile imperiale italiene. În final, ceea ce este surprinzător este faptul că regența acestui împărat a fost întreruptă nu de rezultatul vreunui complot din ambianța palatului, ci de o conspirație organizată de către fii săi.

Împăratul Romanos I Lekapenos a reuşit printr-un balans de acţiuni militare şi diplomatice să limiteze proporţiile pagubelor provocate de rivalii imperiului. I-a convins pe pecenegi şi sârbi să atace ţaratul bulgar al lui Simeon. A înfrânt o rebeliune în posesiunile imperiale italiene. Împotriva arabilor, el se baza pe generali de încredere: Ioan Kourkouas, Theophilos şi Melias. Rebeliunea unui anume Vasile din provincia Opsikion a fost anihilată. Ruşii au atacat imperiul dar au fost dispersaţi în anul 941 d.Hr.

Succesele împăratului Romanos I Lekapenos au întărit monarhia bizantină. Lombarzii au evacuat Capua sub ameninţarea unei flote imperiale trimis în Italia. În Est, frontiera a fost împinsă în interiorul califatului arab. Cetăţile Samosata şi Melitene au fost cucerite de bizantini. Un grup de arabi, clanul Banu-Habib au acceptat creştinismul şi s-au aşezat la frontiera orientală a imperiului. Aportul lor în armată era semnificativ: 12.000 de călăreţi.

Finalul domniei împăratului Romanos I Lekapenos a adus şi un succes în plan spiritual. Generalul Ioan Kourkouas a cucerit Edessa şi a a dus în triumf la Constantinopol, Mandylionul. Legenda spune că pe această pânză era imprimat chipul lui Isus. Romanos I şi-a încheiat domnia în anul 944 d.Hr, fiind exilat la mănăstire de către fii săi. După anii de regenţă, la îndemnul soţiei, Constantin al VII-lea era pregătit pentru a fi împărat.

Împăratul Constantin al VII-lea a fost unul dintre cele mai interesante figuri imperiale bizantine. Numele de Porfirogenetul în limba greacă - Porphyrogennetos - înseamnă „cel născut în purpură”. În Marele Palat din Constantinopol exista o încăpere decorată şi îmbrăcată în purpură. Cu o tradiţie imperială romană, această culoare a devenit ataşată membrilor familiei imperiale bizantine. Doar cei născuţi în această camera, „născuţi în purpură”, puteau avea pretenţii legitime la tronul bizantin.

Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul a protejat micile proprietăţi ale ţăranilor. „Marea Foamete” a făcut ravagii în Imperiul Bizantin între anii 929-930 d.Hr. Micii proprietari îşi păstrau cu greul pământurile, din lipsa lichidităţilor. Ei erau deposedaţi prin constrângere de pământul lor de către aristocraţie, numiţi dynatoi „cei puternici”. Împăratul a declarat ilegale aceste practici şi a cerut returnarea terenurilor. Măsura a provocat o rebeliune a familiei Lekapenos, dar împăratul a înfrânt-o.

Nikephoros Phokas a fost numit de împăratul Constantin al VII-lea comandant suprem al armatei. În anul 957 d.Hr a cucerit şi devastat cetatea Adata. Iniţiativa aparţinea imperiului acum în războaiele cu arabii. Un alt general strălucit, Ioan Tzimiskes a reuşit victorii succesive împotriva arabilor. O armată de 10.000 de soldaţi a fost distrusă de acesta, jumătate ucişi, jumătate trimişi în lanţuri la Constantinopol. Cetatea Samosata a fost cucerită în numele imperiului tot de către generalul Ioan Tzimiskes.

Imperiul Bizantin s-a confruntat sub domnia împăratului Constantin al VII-lea cu arabii. Generalul Theophilos Kourkouas a cucerit Theodosiopolis-ul, transformat imediat in themă-provincie. Emirul Sayf-al-Dawlah a pierdut 8000 de oameni şi a scăpat cu greu dintr-o ambuscadă între Lycandus şi Germaniceea organizată de generalul Leo Phokas, în anul 951 d.Hr. Altfel, o expediţie de recucerire a Cretei din mâinile arabilor condusă de Constantin Gongylius a eşuat dramatic.

În timpul războaielor bizantino-arabe, prizonierii au fost fie pedepsiţi - în funcţie de alegerea generalului- fie trimişi la Constantinopol. Aceştia erau folosiţi ca monedă de schimb, ulterior, între cele două părţi. Una dintre calităţile împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul a constat în faptul că a lăsat războiul în mâinile generalilor pricepuţi de care nu ducea lipsă Imperiul Bizantin. A conduce personal armata pe câmpul de luptă nu era una dintre calităţile sale.

La zece ani de la preluarea puterii imperiale, împăratul Constantin al VII-lea a operat schimbări în conducerea armatei. Au apărut acum două nume ce au marcat în bine traiectoria militară ulterioară a Imperiului Bizantin: generalii Nikephoros Phokas şi Ioan Tzimiskes. Domestikos tou scholae - comandantul general al armatei -, Bardas Phocas, îşi arătase limitele după anii de succes pe care î-a avut. Împăratul ţinea la familia acestuia şi, prin urmare, funcţia i-a fost oferită fiului său, Nikephoros.

Imperiul Bizantin şi-a extins influenţa prin creştinarea prinţesei Olga a Rusiei Kievene. Ea şi-a luat drept nume de botez pe cel al împărătesei, Helena. Împăratul Constantin al VII-lea a murit în anul 959 d.Hr. El a fost o fire cultivată, pasionat printre altele şi de pictură. Operele intitulate Despre administrarea Imperiului şi Despre ceremonii în care este descris ceremonialul de la curte precum şi modul de a conduce monarhia îi sunt atribuite. El este autorul şi operei dedicate bunicului său, Vasile I.

Domnia împăratului constantinopolitan Romanos al II-lea, din dinastia Macedoneană, a fost unul din puţinele momente în care succesiunea la tron s-a consumat natural, fără opoziţie din partea nimănui. A fost o domnie scurtă, dar în această perioadă s-au făcut pregătirile pentru pentru ceea ce a urmat în istoria Imperiului Bizantin: marea extindere teritorială.

Împăratul Romanos al II-lea a preluat puterea şi tronul imperial la moartea tatălui său, Constantin al VII-lea Porfirogenetul. El avea vârsta de 21 de ani şi era căsătorit cu o anume Anastasia, fiica unui patron de tavernă. Aceasta şi-a luat numele de Theophano, aluzie la sfânta Theophano, prima soţie a lui Leon al VI-lea Filozoful. Aici, nu era vorba de nicio sfinţenie. Existau zvonuri potrivit cărora nu ar fi fost străina de moartea socrului său, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

Împăratul Romanos al II-lea a continuat să se folosească de serviciile generalilor capabili ai Imperiului Bizantin cu care lucrase şi tatăl său, Constantin al VII-lea. Marele protovestiarios-marele şambelan- Iosif Bringas, a fost o persoană de încredere a tatălui său. Această funcţie era una importantă. Împăratul Romanos al II-lea a operat o modificare în structura armatei. A împărţit armatele themelor în două: Est şi Vest şi le-a pus sub comanda celor doi generali fraţi : Nikephoros şi Leo Phokas.

Cunoscuți încă din perioada domniei împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cei doi frați generali vor cunoaște ascensiunea fulminantă până în poziția de comandanți supremi ai armatelor imperiale sub domnia lui Romanos al II-lea. Leo Phokas a fost desemnat să conducă armatele din posesiunile occidentale ale monarhiei iar Nikephoros a avut sub comandă trupele orientale. Capacitatea și talentul lor militar a făcut ca Imperiul Bizantin să poată purta simultan războaie cu rivalii săi ,cu șanse foarte mari de a le câștiga. Ascensiunea lui Nikephoros, în special, a devenit atât de evidentă și respectată de contemporanii lui încât a urcat , ulterior, pe tronul imperial.

Marea realizare a domniei împăratului Romanos al II a fost recucerirea insulei Creta din mâinile arabilor, în anul 962 d.Hr. După două tentative nereuşite anterior, campania a fost pregătită temeinic. Comandantul ei era excelentul Nikephoros Phokas iar forţa de expediţie una imensă: 307 nave de luptă şi tranport şi 77.000 de soldaţi. După un asediu de câteva luni în care 40.000 de arabi au fost măcelăriţi, emirul Cretei a fost luat prizonier iar tezaurul acestuia, capturat şi trimis în Constantinopol.

În timp ce generalul Nikephoros Phokas se afla în Creta, emirul din Alep, Sayf-al-Dawlah a atacat Imperiul Bizantin. Împăratul Romanos II l-a lăsat pe Nikephoros să continue asediul în Creta şi i-a cerut comandantului trupelor imperiale din Vest, Leo Phokas, să traverseze Asia Mică şi să-l înfrunte pe emir. Într-o trecătoare din munţii Taurus, emirul arab a fost prins în ambuscadă şi armata sa anihiliată complet. Generalul Leo Phokas a fost primit în triumf în Constantinopol.

În timpul domniei împăratului Romanos al II-lea, triburile ungurilor care apăruseră în Panonia venind din stepele Asiei, au atacat Tracia. Două armate ale acestora au fost anihilate de către generalul Leo Phokas. După recucerirea Cretei generalul Nikephoros Phokas a fost primit în triumf la Constantinopol. Odată cucerită capitala emiratului, Chandax, insula Creta a fost organizată în themă- provincie.

În anul 962 d.Hr, generalul Nikephoros Phokas s-a îndreptat împotriva arabilor. Cu o forţă copleşitoare, el a cucerit cetatea Anazarbus şi a anihilat emiratul de Tars. Apoi generalul a cucerit, Sisium, Hieropolis şi s-a îndreptat spre capitala celui de-al doilea emirat, Alep. După manevre militare strălucite, Nikephoros Phokas a zdrobit armata emirului. Capitala sa, Alep a fost devastată de bizantini. Imperiul şi-a securizat frontiera orientală şi, după mult timp, arabii erau depăşiţi la capitolul militar.

Împăratul Romanos al II-lea a murit subit în urma unei partide de vânătoare. El avea 26 de ani şi domnise doar puţin peste 4 ani. Realizările lui militare s-au datorat excelenţilor generali pe care îi avea. Cel mai înzestrat, de departe, a fost Nikephoros Phokas. Numit „moartea palidă a sarazinilor”, se spune că arabii se retrăgeau atunci când auzeau ca el conducea armata imperială pe care aceştia urmau să o înfrunte. Reuşind ocuparea insulei Creta, Imperiul Bizantin a fost capabil să controleze Mediterana.

Extrem de cunoscut ca general, Nikephoros al II-lea Phokas a devenit împărat la moartea lui Romanos al II-lea. A fost o domnie scurtă, dar intensă şi plină de ofensive militare. Teritoriile pierdute în faţa arabilor în urmă cu două secole au fost reintegrate imperiului. Pentru prima dată în istoria acestuia, un reprezentant al aristocraţiei militare anatoliene urca pe tronul basileilor, tronul împăraţilor bizantini.

Surprinzătoarea moarte a împăratului Romanos al II-lea l-a găsit pe fiul acestuia, Vasile al II-lea la vârsta de doar 5 ani. Disputele au apărut în privinţa persoanei care să conducă regenţa şi implicit imperiul. Marele şambelan, Iosif Bringas, dorea să fie el acea persoană şi a încercat să îl atragă de partea sa pe Ioan Tzimiskes. Acesta era nepotul lui Nikephoros Phokas şi al doilea cel mai important general al imperiului. A intervenit împărăteasa şi î-a solicitat lui Nikephoros Phokas să preia controlul situaţiei.

Împărăteasa Theophano l-a reconfirmat în funcţia de comandant armatelor din Est pe generalul Nikephoros Phokas. Având un imens capital militar şi respect în rândul trupelor, acesta a fost aclamat împărat în Anatolia. El a înaintat alături de un alt general faimos, Ioan Tzimiskes, către Constantinopol. Fratele lui Phokas, Leo, s-a alăturat misiunii. În urma unei rebeliuni izbucnite în capitală, trupele opozantului său, Iosif Bringas au fost înfrânte. Nikephoros Phokas a intrat în Constantinopol.

Nikephoros al II-lea Phokas a fost numit protector al împăratului bizantin minor, Vasile al II-lea şi încoronat împărat în anul 963 d.Hr. Pentru a-şi legitima domnia s-a căsătorit cu împărăteasa văduvă, Theophano, devenind tată vitreg al împăratului Vasile al II-lea. El l-a numit pe fratele său Leo, comandant suprem al trupelor imperiale din Vest, iar pe nepotul său, generalul Ioan Tzimiskes, comandant al trupelor din Est. Împăratul Nikephoros pregătea o campanie militară împotriva arabilor.

Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a fost o fire evlavioasă. Pentru susţinerea războaielor însă, dorea taxarea pământurilor Bisericii şi restrângerea donaţiilor acordate acesteia. Din acest motiv a intrat în conflict cu patriarhul Constantinopolului, Polyeuktos. În contrapartidă, Nikephoros l-a sprijinit pe sfătuitorul său spiritual, călugărul devenit sfânt Atanasie, să întemeieze Marea Lavră. Aceasta a fost prima mănăstire de pe Muntele Athos şi era scoasă de sub jurisdicţia patriarhului Constantinpolului.

Nikephoros al II-lea Phokas a făcut parte din rândul împăraților sosiți, la propriu, de pe front. Ajutat de contextul regenței basileului minor și devenit împărat Nikephoros a continuat din poziția de împărat să își conducă personal armata pe front. Împăratul deținea comanda supremă a armatei, dar în plan practic, de cele mai multe ori acestă putere era delegată unor generali. Nikephoros Phokas a făcut parte dintre basileii care și-au asumat această putere și din acest motiv îl putem numi împăratul-soldat. Respectul și prestigiul de care s-a bucurat în epocă, în rândul soldaților, a fost imens.

Reflex al formaţiei sale de general, împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a condus personal armatele pe câmpul de luptă. A creat ca forţă de şoc, trupe mici şi mobile de cavalerie grea. Cu ajutorul regelui Sviatoslav I al Rusiei Kievene, imperiul a atacat ţaratul bulgarilor. În Est, cu o armată de 40.000 de soldaţi, împăratul a invada Cilicia şi a cucerit Antiohia. În urma campaniei a creat noi theme: Cilicia, Tars, Mopsuetia. În Italia, atacurile împăratul german Otto asupra Calabriei bizantine au fost respinse.

Succesul militar al Imperiului Bizantin sub împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a fost datorat determinării şi talentului militar al acestuia. Emiratele arabe de la frontiera orientală au fost anihilate, arabii nemaifiind o ameninţare reală. Măsurile sociale necesare războiului l-au făcut, însă, nepopular pe împărat. O conspiraţie a fost pusă la cale. În ea era implicată soţia sa Theophano, neîncântată de stilul auster al împăratului. Parte din complot a fost şi amantul acesteia, nepotul împăratului, Ioan Tzimiskes.

Cu origini armene şi membru al familiei cu tradiţie militară Kourkouas, Ioan I Tzimiskes a reuşit să ajungă până în postura de al doilea cel mai important general al imperiului. Era depăşit în glorie şi faimă, doar de unchiul său - şi el fost general - împăratul Nikephoros al II-lea Phokas. În scurta sa domnie, el a reuşit să extindă frontierele imperiului, propulsându-l spre statutul de putere principală a Europei.

Generalul Ioan Tzimiskes a fost încoronat împărat în anul 969 d.Hr. A făcut parte dintr-o conspiraţie împotriva unchiului său, împăratul Nikephoros Phokas. Împărăteasa Theophano, parte din complot, era amanta lui Tzimiskes. Cu „grija împărătesei”, conspiratorii au pătruns în Marele Palat, dar Nikephoros nu se afla în apartamentul imperial. După un moment de panică şi confuzie, l-au găsit şi l-au omorât. Acesta, în stilul lui ascet, dormea întins pe jos pe o blană de urs în faţa unor icoane la care se ruga.

Faptul că Ioan Tzimiskes l-a omorât pe împăratul bizantin legitim l-a făcut pe patriarhul Polyeuktos să refuze încoronarea lui. Penitenţa pe care trebuia să o săvârşească uzurpatorul Tzimiskes spre a fi încoronat, la cererea patriarhului, cuprindea mai multe doleanţe. El trebuia să îşi împartă averea săracilor, să o exileze la mănăstire pe împărăteasa precum şi să execute o parte dintre conspiratori. După realizarea acestor cereri, el a fost absolvit de păcate şi proclamat împărat.

Energic, pios, generos şi având în spate o strălucită carieră militară, împăratul Ioan I Tzimiskes a beneficiat de respectul trupelor themelor, provinciilor. S-a căsătorit, dobândind legitimitate, cu Teodora fiica lui Constantin al VII-lea. În acelaşi timp, el l-a încoronat şi recunoscut succesor pe Vasile al II-lea, încă minor. În Italia, împăratul a reuşit să oprească pretenţiile teritoriale ale împăratului german Otto I .

Ascensiunea acestui general capabil - devenit împărat - s-a produs în timpul domniei lui Nikephoros al II-lea Phokas, pe care l-a succedat pe tronul imperial. Asemănarea izbitoare cu acesta derivă din apetitul pentru comanda personală a trupelor pe front. Din acest motiv, Ioan I Tzimiskes s-a înscris în categoria împăraților - soldați. Campaniile lui militare, dintre care cea împotriva rușilor kieveni a atins teritoriul Dobrogei de astăzi, stau mărturie în acest sens.

Împăratul Ioan I Tzimikes a desfăşurat un război împotriva prinţului Rusiei Kievene, Sviatoslav I. Acesta atacase ţaratul bulgar şi Tracia. Ruşii au fost înfrânţi la Arcadiopolis. Apoi, Tzimiskes a condus expediţia în fruntea soldaţilor de elită, numiţi „Nemuritorii”. Sviatoslav a pierdut 85.000 de oameni în bătălia de la Preslav. A fost asediat 3 luni de împărat în cetatea Durostolon din Dobrogrea. Umilit, prinţul Sviatoslav a fost lăsat să plece spre Kiev doar cu o mică rezervă de mâncare pentru drum.

Moartea împăratului Ioan I Tzimiskes la Constantinopol în anul 976 d.Hr a însemnat stoparea pentru moment a avansului bizantinilor în teritoriile arabe. Se pare că a fost otrăvit de marele şambelan, Vasile Lekapenos. Împăratul suspecta că acesta exploata în scop personal, teritoriile noii provincii cucerite, Cilicia, în detrimentul statului. Pentru a împiedica o eventuală demascare a adevărului, Vasile Lekapenos l-a otrăvit pe împărat. Tzimiskes a fost considerat unul dintre cei mai străluciţi generali ai imperiului.

În urma războaielor purtate cu ruşii ce invadaseră ţaratul bulgar, împăratul Ioan I Tzimiskes a reuşit o dublă lovitură. I-a înfrânt pe ruşi, iar bulgarilor le-a slăbit statul extinzând monarhia bizantină până la Dunăre, pe frontiera existentă în urmă cu două secole. El a cucerit de la Califatului Fatimid, Damascul, Beirut şi Cezareea, oprindu-se la mică distanţă de zidurile Ierusalimului. Intenţiile împăratului, exprimate într-o scrisoare către regele Ashhot al III-lea, erau de a reintegra Ierusalimul în imperiu.

Domnia împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul s-a desfăşurat pe durata a aproape 50 de ani. Imperiul Bizantin din timpul său a fost extins până la graniţele dinaintea cuceririlor arabe, din secolele VII-VIII. Supranumele de Bulgarochtonul înseamnă „Umorâtorul de bulgari”. Acest renume l-a primit în urma unui război desfăşurat între Imperiul Bizantin şi ţaratul bulgar. La sfârşitul domniei lui Vasile al II-lea, Imperiul Bizantin era puterea de necontestat a Europei.

Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul a împlinit vârsta de 18 ani în anul morţii împăratului Ioan I Tzimiskes. Fizic înzestrat, excelent călăreţ şi ataşat de comanda militară, el se găsea în punctul de a prelua puterea efectivă a Imperiului Bizantin în anul 976 d.Hr. Pentru moment, el s-a plasat în expectativă alături de fratele său, Constantin al VIII-lea. A lăsat comanda efectivă în mâinile marelui şambelan, Vasile Lekapenos.

Sora împăratului Vasile al II-lea, Ana, a fost căsătorită cu prinţul Vladimir al Kievului. Acest lucru a însemnat debutul creştinării ruşilor. Partea înţelegerii includea şi stăpânirea bizantină asupra Chersoness-ului Crimeii. Vladimir i-a oferit ajutor militar împăratului într-un moment crucial: rebelul Bardas Skleros revenea din teritoriile arabe şi îşi unise forţele cu dezertorul Bardas Phokas. Însă în anul 989 d.Hr, tânărul împărat a înfrânt rebeliunea, s-a răzbunat pe organizatorii ei şi a preluat puterea.

Împăratul Vasile al II-lea şi-a asigurat frontiera orientală a imperiului încheind o pace pe 10 ani cu Califatul Fatimid. A pus armata din Est în mâinile unui general capabil, Nikephoros Uranus. Împăratul se baza şi pe un alt general strălucit, Nikephoros Xiphias. Datorită faptului că prinţul Vladimir al Kievului devenise cumnat al împăratului, el a trimis soldaţi în ajutor spre Constantinopol. Extrem de devotaţi, ei au format de-acum grosul Gărzii Imperiale. Au fost cunoscuţi sub numele de „garda varegă”.

Basileul- împăratul- Vasile al II-lea Macedoneaul s-a confruntat în debutul domniei lui cu o puternică rebeliune declanşată în themele - provinciile - Asiei Mici. Ea a fost condusă de către Bardas Skleros, cumnatul fostului împărat, Ioan Tzimiskes. Familia Skleros deţinea imense posesiuni teritoriale în Imperiul Bizantin. Şambelanul imperial, Vasile Lekapenos, i-a retras lui Skleros comanda armatelor imperiale din Est. Acesta s-a revoltat şi armatele de sub comanda sa l-au proclamat împărat.

Singurul general bizantin, considerat capabil să înfrângă rebeliunea lui Bardas Skleros îndreptată împotriva împăratului Vasile al II-lea, era Bardas Phokas. Nepot al împăratului Nikephoros Phokas, acesta se revoltase în timpul domniei lui Ioan Tzimiskes. El a fost chemat din exil şi pus în fruntea armatelor din Est. După 3 ani de lupte rebeliunea lui Bardas Skleros ia sfârşit, fiind înfrânt de trupele lui Bardas Phokas, în anul 979 d.Hr la Aquae Saravanae. Skleros şi familia lui s-au refugiat în califatul arab.

Împăratul Vasile al II-lea a reuşit după 400 de ani să readucă frontierele Imperiului Bizantin la Dunăre. Simeon, ţarul bulgarilor a fost înfrânt decisiv în bătălia de la Kleidion din anul 1014 d.Hr. Ţaratul bulgarilor a fost desfiinţat. Peninsula Balcanică a intrat sub stăpânire bizantină. În Italia, posesiunile imperiale au fost menţinute. Se spune că la moartea sa, împăratul a dorit să fie înmormântat pe terenul de antrenament al Gărzii Imperiale pentru a asculta glasul soldaţilor ce luptau pentru gloria imperiului.

Supranumele de Bulgarochtonul „Umorâtorul de bulgari” a fost atribuit împăratului Vasile al II-lea, ulterior morţii sale survenite în anul 1025.d Hr. După înfrângerea bulgarilor la Kleidion, împăratul a comandat orbirea a peste 8000 de prizonieri. La fiecare 99 de prizonieri orbiţi a lăsat unul care să îi conducă spre curtea ţarului Simeon. La vederea acestora, Simeon a suferit un atac de cord iar peste două zile a murit. Imperiul se întindea din Italia până în Mesopotamia şi din Sirmium până în Laodiceea.

Imperiul Bizantin a devenit la moartea împăratului Vasile al II-lea, în anul 1025 d.Hr, o putere de necontestat în Europa. Împăraţii germani au atacat posesiunile imperiului din Italia dar fără a le ameninţa în mod real. Se raportau cu respect la împăraţii constantinopolitani şi căutau împlinirea unor relaţii matrimoniale cu aceştia. În Est, arabii au fost slăbiţi în luptele cu bizantinii şi nu mai reprezentau o ameninţare serioasă. Atât de solidă era baza imperiului încât o vreme a funcţionat din inerţie.

Constantin al VIII-lea a ajuns împărat al Imperiului Bizantin succedându-l pe fratele său, Vasile al II-lea. Era deja în vârstă de 69 de ani în acest moment şi nu a apucat să conducă monarhia bizantină decât trei ani. A rezistat presiunilor făcute de latifundiarii din Biserică pentru a abroga măsurile de limitare a extinderii proprietăţii acesteia luate de fratele său, fostul împărat Vasile al II-lea. Acesta, în lipsă de urmaşi pe linie masculină, a transferat succesiunea nepoatei sale, Zoe Porfirogeneta.

Mediocru, tânărul amant al împărătesei bizantine Zoe Porfirogeneta a urcat pe tron sub numele de Mihail al IV-lea Paflagonianul. Patriarhul, cu ajutorul unei „donaţii” imperiale, a acceptat căsătoria împărătesei cu acesta. Conducerea reală a imperiului a fost în mâinile fratelui împăratului, un anume Ioan Orphanotropos. Bolnav de epilepsie, Mihail Paflagonianul provenea dintr-o familie obscură ale cărei preocupări cuprindeau tranzacţiile financiare şi specula.

Poziţia slabă a împăraţilor bizantini, Romanos al III-lea Argyros şi Mihail al IV-lea Paflagonianul s-a datorat faptului că ei conduceau imperiul în urma a aceea ce reprezentase acesta în vremea lui Vasile al II-lea. Inevitabil, în mintea contemporanilor se făceau comparaţii. Pe cât de mult a fost iubit împăratul Vasile al II-lea de armată, pe atât de puţin erau stimaţi actualii împăraţi. Ducele Antiohiei, Constantin Dalassenos şi o parte a generalilor, au complotat împotriva împăratului. Au fost descoperiţi şi exilaţi.

În Imperiul Bizantin, tradiţia împărăteselor care conduceau efectiv monarhia a fost însemnată. Uneori, era preferată căsătoria cu un bărbat din elita aristocratică şi desemnarea acestuia drept împărat. Legitimitatea lui deriva tocmai din această alianţă matrimonială cu împărăteasa. Zoe Porfirogeneta s-a căsătorit cu prefectul Constantinopolului, acesta devenind împărat sub numele de Romanos al III-lea Argyros. Acesta a fost, însă, de o mediocritate cunoscută în epocă iar Zoe nu mai puţin frivolă decât el.

Împăratul Romanos al III-lea Argyros şi-a pierdut repede sprijinul popular. A eşuat militar în faţa arabilor din Italia. A plănuit prost, în ciuda sfaturilor generalilor săi, o campanie terminată şi mai prost împotriva arabilor din Est. De asemenea, pecenegii încercau să pătrundă în Imperiu dinspre nord. Soţia lui, Zoe Porfirogeneta a devenit amanta mult mai tânărului Mihail, din anturajul palatului. L-au otrăvit pe împărat şi, cum moartea acestuia survenea lent, l-au înnecat într-o baie în anul 1034 d.Hr.

Într-o scurtă perioadă de timp, din cauza incompetenţei fratelui împăratului Mihail al IV-lea Paflagonianul, Ioan Orphanotropos, Imperiul Bizantin s-a văzut atacat din toate părţile. O rebeliune bulgară s-a sfârşit mai degrabă din cauza neînţelegerilor dintre armatele acestora decât a intervenţiei bizantine. O expediţie de succes a fost recucerirea unei părţi din Sicilia arabă de către capabilul general, Giorgios Maniakis. Datorită meritelor militare, acesta a fost numit katepanos, comandant al Italiei.

Împăratul bizantin Mihail al IV-lea Paflagonianul nu a avut niciun moştenitor. Epilepsia de care suferea s-a agravat şi acesta a murit în anul 1041 d.Hr. Domnia a revenit nepotului acestuia, Mihail al V-lea Kalaphates. A fost o domnie de doar un an de zile. Populaţia Constantinopolului aflând că acesta intenţiona să o izoleze în mănăstire pe nepoata marelui Vasile al II-lea, împărăteasa Zoe Porfirogeneta, s-a răsculat. A pătruns în palatul imperial, iar Mihail al V-lea Kalaphates a fost detronat şi orbit.

Domnia împăratului bizantin Constantin al IX-lea Monomachos a fost de „lungă” durată comparativ cu cele anterioare. Treisprezece ani s-a aflat pe tronul basileilor, tronul împăraţilor bizantini. Imperiul funcţiona din inerţie şi se afla pe poziţia de putere principală a Europei, în ciuda modului defectuos de conducere al ultimilor împăraţi. Standardul ridicat de marele împărat Vasile al II-lea a fost greu de menţinut de către aceştia.

Împăratul Mihail al V-lea Kalaphates a fost depus de către mulţimea din Constantinopol. La sugestia patriarhului Alexios, Theodora Porfirogeneta a fost adusă de la mănăstire în capitala imperială. Ea era o fire complet diferită faţă de sora sa, împărăteasa Zoe. Energică, frumoasă şi inteligentă nu se regăsea în frivolitatea surorii sale. Preţ de câteva luni a condus singură Imperiul Bizantin. Dar Zoe Porfirogeneta, ca moştenitoare principală a tronului s-a recăsătorit şi astfel a revenit în prim-plan.

Împăratul Constantin al IX-lea Monomachos s-a căsătorit cu împărăteasa Zoe Porfirogeneta de convenienţă, pentru a avea legitimitate la tronul imperial. Altfel, încă din anii exilului la care a fost supus, el se bucura de dragostea Mariei Skleraina, membră a unei familii aristocratice originară din zona Sebastea. Constantin a adus-o pe aceasta la palatul imperial. Împărăteasa Zoe Porfirogeneta nu a fost deranjată de acest aspect, ceea ce a dat naştere unor zvonuri trainice despre trio-ul erotic imperial.

Împărăteasa Zoe Porfirogeneta, rămasă văduvă pentru a doua oară după moartea împăratului Mihail al IV-lea Paflagonianul, a decis să se recăsătorească. Iniţial, fiind vorba de a treia căsătorie, patriarhul Constantinopolului Alexios a refuzat oficierea ei. Se încălcau flagrant canoanele Bisericii în acest mod. Dar până la urmă ea s-a definitivat. Ironia face ca alesul Zoei să fie un fost membru al conspiraţiei împotriva împăratului Mihail. Noul împărat şi-a luat numele de Constantin al IX-lea Monomachos.

Basileul-împăratul Constantin al IX-lea Monomachos s-a confruntat cu o rebeliune organizată de generalul Giorgios Maniakis. Constantin l-a demis pe acesta din poziţia de catepan al Italiei. Simţindu-se neapreciat de către împărat- având în vedere că el recucerise cetăţile arabe din Sicilia - s-a răsculat. Acesta a debarcat la Dyrrachium şi s-a îndreptat spre Constantinopol. O armată imperială trimisă să-l intercepteze s-a ciocnit cu acesta la Ostrovo. Maniakis a căzut în luptă iar rebeliunea a fost înfrântă.

Vasile al II-lea Macedoneanul a reușit să ridice monarhia bizantină la statutul de putere incontestabilă a Europei. Sub urmașii acestuia și-au făcut apariția pe scena istoriei însă, turcii selgiucizi. La frontiera orientală a monarhiei aceștia au contestat puterea militară a imperiului. În Peninsula Balcanică și-au făcut apariția pecenegii. Ei au constituit de-acum înainte, pentru aproape un secol, un motiv constant de rebeliune și insubordonare în partea occidentală a Imperiului.

O flotă rusă trimisă de Prinţul Iaroslav cel Înţelept sub zidurile Constantinopolului a fost dispersată de flota bizantină cu ajutorul celebrului „foc grecesc”. În Est, împăratul Constantin al IX-lea Monomachos s-a confruntat cu un popor nou apărut: turcii selgiucizi. Pecenegii au pătruns dinspre nord în imperiu. Împăratul i-a învins, dezarmat, dar nu i-a expulzat. I-a botezat creştini şi i-a aşezat în zona depopulată a Serdicăi, astăzi Sofia. Măsura a fost considerată periculoasă de către elita militară.

Împăratul Constantin al IX-lea a avut de înfruntat rebeliunea generalului Leon Tornikios. În anul 1047 d.Hr acesta a atacat Constantinopolul dar fără succes. Apoi, el s-a retras la Adrianopol. Ascuns într-o mănăstire, a fost prins şi trimis la Constantinopol, unde a fost orbit. În anul 1054 d.Hr, între papalitate şi patriarhul de la Constantinopol a apărut ceea ce s-a numit ulterior, greşit „Marea Schismă”. Spunem greşit, deoarece cei doi lideri spirituali îşi demarcaseră de mult timp abordarea teologică diferită.

Împăratul Constantin al IX-lea se pare că a curtat Regatul Ungariei ca aliat în lupta contra pecenegilor care pătrundeau în Tracia. În acest context şi-a făcut apariţia celebra „coroană a lui Monomachos”. Coroana regilor Ungariei dăruită de către papă fusese acontată de împăratul german Henric al III-lea în urma unei bătălii. Considerată de unii specialişti drept un fals târziu iar de alţii autentică, „coroana monomahică” bizantină a fost destinată substituirii celei pierdute. Ea se găseşte astăzi la Budapesta.

Sfârşitul acestei dinastii a însemnat şi începutul unui declin militar şi economic al Imperiului Bizantin. Acesta proces, desigur, va fi lent. Imperiul Bizantin va rămâne una dintre forţele principale ale Europei, dar nu va mai atinge niciodată vârful de maximă desăvârşire teritorială din timpul domniei lui Vasile al II-lea Bulgarochtonul.

Moartea împăratului Constantin al IX-lea Monomachos fără moştenitori lăsa problema succesiunii tronului imperial în cumpănă. Împărăteasa Zoe Porfirogeneta murise în anul 1050 d.Hr. Se pare că împăratul s-ar fi orientat către un posibil succesor, în persoana lui Nikephoros Proteuon, duce al Bulgariei. Însă ultima reprezentantă a dinastiei Macedonene, Theodora, sora Zoei Porfirogeneta, a fost adusă în capitală şi proclamată împărăteasă. Ea a beneficiat şi de un puternic sprijin popular.

Succesorul pentru tronul bizantin desemnat de către împărăteasa Theodora cu puţin timp înainte de moartea acesteia era un comandant militar de la curtea constantinopolitană. Mihail pe numele său, acesta a fost încoronat împărat în anul 1056 d.Hr. El a fost cunoscut sub numele de Mihail al VI-lea Stratiotikos Bringas. Termenul stratiotikos în limba greacă însemna „războinicul”. I s-a mai spus, colocvial, şi „Bătrânul” din cauza vârstei înaintate pe care o avea în momentul încoronării.

A doua domnie a împărăteasei Theodora asupra Imperiului Bizantin a durat ceva mai mult de un an. Spre deosebire de primul episod de putere, acum s-a dovedit mult mai dură şi austeră. Cu ajutorul sfătuitorului ei de încredere, Leon Paraspondylos, ea i-a îndepărtat din funcţii pe posibilii conspiratori. Unul dintre ei a fost Nikephoros Bryennios, favoritul armatei din Vest pentru postura de împărat. Celălalt, era un alt iscusit general, Isaac Komnenos. Ambii au fost exilaţi din ordinul împărătesei Theodora.

Domnia împăratului Mihail al VI-lea Bringas a fost extrem de scurtă. Acesta a reuşit să înfrângă o rebeliune condusă de nepotul fostului împărat, Constantin al IX-lea, Theodosius Monomachos. Prins, acesta a fost exilat la Pergamon. Poziţia împăratului era însă ingrată. Veniturile soldaţilor şi ale generalilor scăzuseră iar aceştia erau nemulţumiţi. Scăderea acestora a fost cauzată de devalorizarea intenţionată a monedei imperiale, nomisma, ordonată de fostul împărat, Constantin al IX-lea.

Împărăteasa Theodora, deşi aflată la o vârstă înaintată, s-a implicat activ în conducerea Imperiului Bizantin. Patriarhul Mihail Keroularios a insistat pentru o căsătorie a acesteia cu unul dintre reprezentanţii aristocraţie pentru a-şi securiza poziţia de împărăteasă. La scurt timp, în anul 1056 d.Hr, Theodora a murit. Astfel, dinastia Macedoneană şi-a încheiat perioada de 189 de ani de conducere a Basileia Ton Rhomaion - Imperiul Romanilor.

Împăratul Mihail al VI-lea Bringas a refuzat avansarea unor generali ai armatei bizantine din Est. Deoarece şi veniturile le scăzuseră, nemulţumiţi, ei l-au proclamat împărat pe comandantul Isaac Komnenos. Ei au înfrânt armata lui Mihail al VI-lea Bringas la Petroe, în anul 1057 d.Hr. Sfătuit de către învăţatul Mihail Psellos, împăratul a abdicat şi s-a călugărit. Următorele decenii pentru imperiu au însemnat o perioadă de instabilitate, domnii scurte, tentative de uzurpare şi depunere a împăraţilor.