Imperiul Bizantin înainte de Restauraţia Comneniană
Un imperiu în marșarier
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2016
A doua jumătate a secolului al XI-lea, din neglijența basileilor, a adus imperiului degradarea statutului de primă putere a Europei. Aceasta a favorizat implicarea turcilor selgiucizi în Asia Mică. Finalul secolului i-a găsit pe turci stăpâni pe aproape întreaga peninsulă.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Domnia împăratului Isaac al II-lea Komnenos a reprezentat o încercare de restabilire şi securizare a frontierelor imperiale contestate în egală măsură în Vest cât şi în Est. A fost o domnie scurtă, a unui împărat bine intenţionat. Acesta a încercat să elimine din corupţia generalizată ce începea să pună stapânire pe funcţiile imperiale.

Împăratul Isaac I Komnenos a ajuns pe tronul basileilor constantinopolitani prin înlăturarea de la putere a împăratului Mihail al VI-lea Stratiotikos Bringas. Domnia lui, deşi de doar doi ani, a reprezentat o victorie a „partidei militarilor” pe care acesta a simbolizat-o. Comandant al trupelor din Est, Isaac I Komnenos avea vârsta de 50 de ani în momentul în care a fost încoronat împărat. În linii mari, imperiul avea încă întinderea teritorială cuprinsă de împăratul Vasile al II-lea Bulgarochtonul.

Una dintre măsurile luate de împăratul Isaac I Komnenos a fost să plafoneze plăţile către armată. Majoritatea soldaţilor, după anii de devalorizare a monedei şi implicit a scăderii veniturilor, se aşteptau la măsura exact contrară. Împăratul a intrat în coliziune cu reprezentanţii Bisericii şi cu patriarhul Mihail Keroularios, pe care l-a exilat în insulele Prokonessos. El a anulat actele împăraţilor predecesori de punere în posesie a Bisericii cu proprietăţi funciare extinse şi le-a confiscat.

Împăratul Isaac I Komnenos a reprezentat primul caz de uzurpare reuşită a tronului imperial din ultimele două secole. Monedele emise de acesta, în care este înfăţişat ţinând în mână o sabie, simbolizează acest fapt. Accesul la tron s-a produs prin dreptul cuceritorului. Însă, deoarece dinastia Macedoneană s-a stins, noul împărat era conştient de instabilitatea puterii lui. El n-a putut fi în poziţia de a desfăşura o alianţă matrimonială pentru a-şi legitima conducerea imperiului.

Împăratul Isaac I Komnenos a încercat să facă faţă provocărilor militare de la frontierele imperiului. Normanzii, conduşi de Robert Guiscard în alianţă cu papalitatea, au cucerit mare parte din Italia bizantină. În Est, într-o incursiune in imperiu, turcii selgiucizi au jefuit şi cucerit cetatea Sebastea. Conflictul cu regele Ungariei, Andrei I, din Peninsula Balcanică s-a încheiat printr-o pace. Ungurii păstrau cetatea Sirmium, Sremska Mitrovica de azi, din Serbia.

Basileul Isaac I Komnenos a încercat să pună ordine în administraţia imperială, deopotrivă militară şi civilă. Corupţia generalizată, ulterioară domniei lui Vasile al II-lea a fost dublată şi de promovarea extinsă în funcţii a unor persoane slab calificate. Principala lui grijă a fost reorganizarea armatei precum şi creşterea veniturilor tezaurului imperial. În acest sens a micşorat cuantumul plăţilor către funcţionarii civili şi a standardizat emiterea monedei cu formă concavă, histamenon.

Planurile împăratului Isaac I Komnenos au prevăzut creşterea veniturilor vistieriei imperiale şi apoi dezvoltarea şi reorganizarea armatei. El şi-a îndepărtat conducerea acesteia prin faptul că a confiscat o mare parte dintre proprietăţile dobândite de generali, sub împăraţii predecesori. În thema- provincia-Traciei, basileul bizantin s-a confruntat cu pătrunderea masivă a pecenegilor. Acest popor era originar din stepele nord-pontice, din nordul Mării Negre.

Împăratul Isaac I Komnenos şi-a dat seama de rezistenţa înalţilor funcţionari imperiali, militari şi civili, contra măsurilor administrative pe care le-a adoptat. El a observat că poziţia sa de împărat a fost tot mai instabilă. Sfătuit, se pare, de Mihail Psellos, a abdicat şi s-a retras la Mănăstirea Studion din capitala imperială, Constantinopol. Cel în favoarea căruia a abdicat, a fost unul dintre susţinătorii săi în momentul în care el a uzurpat tronul, Constantin Doukas.

Domnia basileului Constantin al X-lea Doukas a reprezentat segmentul de timp în care armata imperială a fost neglijată tot mai mult. Fondurile i-au fost tăiate masiv iar cheltuielile au fost îndreptate mai mult spre Constantinopol decât spre apărarea frontierelor. Din cauza acestor fenomene, interesul pentru apărare - în rândul soldaţilor - a scăzut. În Est, turcii selgiucizi au devenit tot mai ofensivi.

Originar dintr-o familie aristocratică din Paflagonia, Constantin al X-lea Doukas a fost parte din conspiraţia celor nemulţumiţi de reformele impuse de fostul împărat, Isaac I Komnenos. În vârstă de 53 de ani în momentul încoronării, Constantin a fost prea puţin interesat de armată şi de chestiunile militare. El a fost concentrat mai mult pe aspecte financiare, filozofice şi retorice. S-a căsătorit cu Evdochia Makrembolitissa şi, la scurt timp după încoronare, a scăpat cu viaţă dintr-un complot.

Împăratul Constantin al X-lea Doukas a împărtăşit temerile financiare ale subţirimii tezarului imperial, exprimate şi de antecesorul său, Isaac I Komnenos. A încercat sa crească nivelul de colectare a taxelor. În acelaşi timp, a devalorizat moneda şi a recurs la stimulări masive financiare pentru clientela funcţionarilor imperiali. Unii istorici au considerat că această domnie a fost o reacţie a capitalei împotriva provinciilor. Majoritatea resurselor erau strânse şi redistribuite în jurul Constantinopolului.

Perioada domniei basileului Constantin al X-lea Doukas a însemnat neglijarea capacității militare și de răspuns a armatei monarhiei. Împăratul era fidel principiilor sale de a orienta resursele mai mult către capitală și mai puțin către armatele greu încercate de la frontierele imperiale. Drept urmare, acestea au făcut față tot mai greu atacurile constante ale rivalilor monarhiei.

Politica împăratului Constantin al X-lea Doukas în privinţa raportului de distribuţie a resurselor între capitală versus armatele de la frontierele imperiului s-a dovedit dezastruoasă. „Partida civililor” a câştigat lupta împotriva „partidei militare”. În cuvintele istoricului Heinrich Gelzer, această domnie a fost: „vremea nefericită de dominaţie a birocraţilor, retorilor şi erudiţilor”. Caracterul pacificist al conducerii s-a dovedit total nepotrivit în contextul în care, turcii selgiucizi atacau constant imperiul.

Neglijarea forţelor armate de către împăratul Constantin al X-lea Doukas s-a manifestat, în primul rând, prin scăderea finanţării acordate acestora. Moralul trupelor era extrem de scăzut iar dezinteresul acestora foarte accentuat. Administraţia imperială şi-a manifestat preferinţa tot mai accentuată pentru soldaţi mercenari în detrimentul soldaţilor locali. Armata a decăzut: în Italia, normanzii au redus posesiunile bizantine a ceea ce a fost cândva, katepanatul Italiei.

Situaţia politică a împăratului Constatin al X-lea Doukas s-a înrăutăţit. În anul 1064 d.Hr, turcii selgiucizi conduşi de Arp Aslan au invadat Armenia, Karsul şi au cucerit cetatea Ani. Normanzii au avansat tot mai mult în posesiunile bizantine, din Italia. Ca situaţia dezastruoasă să fie completă, împăratul a condus o armată împotriva tribului uzilor care pătrunseseră din nordul Dunării, dar a făcut figuraţie. Uzii s-au retras din cauza bolilor şi foametei, nu datorită atacurilor împăratului.

Împăratul Constantin al X-lea Doukas a murit în anul 1067 d.Hr, ceea ce a fost o uşurare pentru mulţi dintre generalii săi. Neglijarea armatei de către acesta, chiar şi pentru un pacifist ca Mihail Psellos, a reprezentat un pericol. Psellos obişnuia să spună: „Armata este coloana vertebrală a statului roman”. În orice caz, o conspiraţie era pe cale să se producă în ajunul morţii împăratului şi era dirijată de ducele Serdicăi, Sofia de astăzi, Romanos Diogenes.

Membru al unei vechi familii cu tradiţie militară din Cappadocia, Romanos al IV-lea Diogenes şi-a îndreptat privirea şi interesul, în mod natural, către sporirea capacităţii militare de reacţie ale trupelor imperiale. A încercat să rezolve definitiv problema turcilor selgiucizi de la frontierele orientale, dar campania a sfârşit prin capturarea sa de către turcii lui Arp Aslan.

Constantin al X-lea Doukas a dorit să păstreze tronul în cadrul familiei. Fiul său, Mihail era minor iar regenţa urma să fie condusă de soţia împăratului, Evdochia Makrembolitissa. Pentru a o împiedica să se recăsătorească şi, în felul acesta, să cedeze preogativele imperiale către viitorul ei soţ, a forţat-o sub jurământ să admită că nu se va recăsători. Patriarhul Ioan Xiphilinos a dezlegat-o de jurământ şi au consimţit împreună asupra persoanei potrivite pentru căsătorie: generalul Romanos Diogenes.

Aflat în mijlocul vârstei de treizeci de ani, energic şi înzestrat fizic, împăratul Romanos al IV-lea Diogenes se bucura de sprijinul armatei şi de cel al soţiei, Evdochia Makrembolitissa. Proclamându-se protector al împăratului legitim minor, Mihail al VII-lea, Romanos a fost primul împărat după Vasile al II-lea ce şi-a îndreptat atenţia către armată. S-a consultat cu generalii săi şi a mutat trupe şi mercenari din Balcani către partea orientală a Asiei Mici pentru a opri raidurile turcilor selgiucizi.

Anii în care trupele imperiale orientale au fost subfinanţate şi neantrenate au fost observate de împăratul Romanos al IV-lea Diogenes în campania din Asia Mică, din anul 1068 d.Hr. Trupele bizantine au eşuat în a intercepta şi anihila raidurile tucilor selgiucizi asupra Armeniei şi Anatoliei. Mercenarii din armata imperială - spre exemplu aventurierul normand Robert Crispin - s-au răsculat şi au jefuit teritoriile pe care trebuiu să le apere. Ei erau nemulţumiţi de cuantumul plăţii militare.

Împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a încercat să împingă războiul din Est în teritoriul turcilor selgiucizi. A condus împreună cu generalul Philaretos Brachamios expediţia peste Eufrat împotriva acestora. L-a lăsat pe acesta cu o armată să apere linia Mesopotamiei, iar trupele lui au început să asedieze cetatea Chliat de pe frontieră. Philaretos a fost înfrânt iar turcii au jefuit Ikonion. Împăratul a fost forţat să se retragă şi s-a întors la Constantinopol, lasând problema orientală nerezolvată.

Cetatea imperială din Italia, Bari, a fost asediată de normanzii conduşi de Robert Guiscard. Împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a trimis o flotă în ajutor, dar aceasta a fost interceptată şi distrusă de de fiul lui Robert, Roger. Resemnându-se cu pierderea oraşului Bari, împăratul s-a decis pentru o ofensivă definitivă in Est împotriva selgiucizilor lui Arp Aslan. În acest sens, a micşorat cheltuielie inutile din ceremonialul şi fastul curţii, precum şi cele pentru petrecerile organizate în Hipodromul capitalei.

Lupta pierdută de împăratul Romanos al IV-lea Diogenes la Mantzikert, în anul 1071 d.Hr, împotriva turcilor selgiucizi conduși de Arp Aslan a consemnat penetrarea frontierei orientale de către rivalii orientali. Cu toate că, numeric și tehnic, înfrângerea nu a fost dezastruoasă pentru imperiu, ceea ce s-a dovedit dezastruos, au fost urmările acesteia. Generalii și-au părăsit posturile din Asia Mică și alături de soldații de sub comanda lor s-au întrecut în a fi primii care ajung la Constantinopol și preiau tronul imperial. Astfel, turcii selgiucizi au fost practic ,,invitați” să pătrundă în Asia Mică, aproape lipsită de vreo protecție și apărare militară importantă.

Turcii selgiucizi conduşi de Arp Aslan au ocupat cetatea Mantzikert de la frontiera orientală a imperiului. Împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a adunat o forţă de 100.000 de soldaţi pentru a-i întâmpina pe aceştia. La Mantzikert, în anul 1071 d.Hr, după câteva zile de luptă, acesta a fost trădat. Andronikos Doukas, vărul primar al împăratului minor Mihail, a răspândit vestea că împăratul a părăsit câmpul de luptă. Armata bizantină a părăsit lupta iar împăratul a fost capturat de Arp Aslan.

Împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a fost eliberat din captivitate de către sultanul Arp Aslan cu obligaţia unor cedări teritoriale şi a plăţii unui tribut către sultan. Cu ajutorul acestuia, împăratul a sperat să îşi reia tronul imperial. Unchiul împăratului minor Mihail, cezarul Ioan Doukas, l-a depus între timp pe Romanos şi l-a proclamat împărat pe Mihail. Împărăteasa Evdochia Makrembolitissa a fost izolată la mănăstire. În final, Romanos a fost prins şi orbit. A murit în urma infecţiei cauzate.

Domnia împăratului Mihail al VII-lea Parapinakis a însemnat o întoarcere către stilul aplecat spre litere, retorică şi filozofie, stil apreciat de tatăl său, fostul împărat Constantin al X-lea Doukas. Condiţiile militare de la frontierele imperiului erau însă mai grele decât în timpul domniei acestuia. Stilul de conducere potrivit în asemenea momente ar fi fost unul activ şi nu unul contemplativo-meditativ. Prin urmare, domnia lui a fost scurtă, fiind înlăturat de facţiunea militară.

Mihail al VII-lea Doukas a fost orientat spre retorică şi filozofie şi înţelegea foarte puţin din nevoile militare urgente ale imperiului. După bătălia pierdută de la Mantzikert, turcii selgiucizi au pătruns în bazinul anatolian bizantin şi au înfiinţat Sultanatul de Rum cu capitala la Ikonion. Porecla de „Parapinakis” - ce însemna „minus un sfert” - a provenit de la reforma pe care a încercat să o instituie. A micşorat greutatea de măsură a grâului, modios, cu noua pinakion care era un sfert dintr-un modios.

Situaţia imperiului sub Mihail al VII-lea Doukas s-a agravat ca urmare a pătrunderii masive a armatelor turcilor selgiucizi în teritoriul anatolian. Împotriva lor a fost trimis Isaac Komnenos, nepotul fostului împărat cu acelaşi nume. Alături de el au fost trimişi şi mercenari normanzi conduşi de Roussel de Bailleul numit Phrangopoulos, „fiu al francilor”. Isaac Komnenos a fost înfrânt, iar Ruossel a trădat, ocupând pentru sine thema- provincia Armeniakon. Situaţia financiară a imperiului era dificilă.

Rousell de Bailleul a ocupat pentru sine provinciile imperiale bizantine Armeniakon, Boukellarion şi Optimatoi. El a respins o armată trimisă de la Constantinpol şi condusă de unchiul împăratului Mihail al VII-lea, Ioan Doukas. L-a capturat pe acesta şi l-a proclamat împărat, sperând într-o combinaţie care să îl plaseze în apropierea noului împărat. Prin urmare, eunucul Nikephoritzes a apelat la turcii selgiucizi pentru a opri acest „spectacol” intern. Prudent, Ioan Doukas s-a retras şi s-a călugărit.

Conducerea efectivă a imperiului în timpul domniei împăratului Mihail al VII-lea a fost exercitată de unchiul său, cezarul Ioan Doukas alături de unul dintre eunucii palatul, Nikephoritzes. Problemele au fost serioase pentru administraţia imperială. În Peninsula Balcanică pecenegii au jefuit Tracia iar boierii bulgari s-au răzvrătit şi au ales un nou împărat al bulgarilor: Konstantin Bodin. Acesta era un rege sârb al regatului Doclei, din Muntenegrul de astăzi. Rebeliunea bulgarilor a fost înfrântă.

În linii mari, puține lucruri au fost realizate sub ultimii împărați în vederea înzestrării sau menținerii nivelului profesionist de pregătire al armatei. Devalorizarea monedei monarhiei operată de unii împărați, a dus la scăderea veniturilor soldaților. Acest lucru a condus la pierderea interesului în rândul acestora pentru apărarea frontierelor statului. Turcii selgiucizi au profitat de acest fapt și au pătruns spre vestul Asiei Mici, ajungând până în preajma capitalei Constantinopol.

Împăratul Mihail al VII-lea Doukas şi sfătuitorul său de încredere, eunucul Nikephoritzes au căutat cu disperare soluţii pentru recrutarea de noi soldaţi. Ei au dorit recompunerea trupelor de elită, aşa-numiţii „Nemuritori”. Efectivul pe care îl mai aveau la îndemână în Anatolia nu era mai mare de câteva mii. Numărul era insuficient pentru a-i oprii pe turcii selgiucizi care ajungeau până la Bosfor. Singurele succese notabile bizantine s-au consemnat în victoriile ducelui Chaldiei, Theodoros Gabras.

În finalul domniei împăratului Mihail al VII-lea Doukas, situaţia imperiului în Asia Mică era complicată. Avansul turcilor spre vest a provocat migrarea masivă a populaţiei spre Constantinopol şi prin urmare, o mare foamete s-a declanşat. În căutare de lichidităţi, împăratul a confiscat proprietăţile Bisericii, generând alte nemulţumiri. Pecenegii alături de ducele Paradunavonului, Nestor, au pornit o rebeliune, iar trupele imperiale din Vest au refuzat să mai lupte datorită plăţii considerate insuficientă.

Turcii selgiucizi au câştigat o mare parte din teritoriul imperial al Asiei Mici. Acest aspect a fost dovedit de faptul că ai eu fost solicitaţi să se implice în lupta pentru succesiune la tronul imperial. Ei s-au implicat de partea candidatului din partea trupelor din Est, Nikephoros Botaneiates, în dauna celui susţinut de trupele din Balcani, Nikephoros Bryennios. Rămas singur, în primăvara anului 1078 d.Hr, împăratul Mihail al VII-lea Doukas a abdicat şi s-a retras la mănăstirea Stoudion din Constantinopol.

Scurta perioadă de conducere efectivă a acestui împărat, fost general, nu a reuşit să îndeplinească aşteptările celor mai mulţi dintre contemporanii săi. Aceştia sperau în respingerea turcilor selgiucizi până dincolo de frontiera naturală din Est, şi anume, Munţii Taurus. A fost o domnie de tranziţie către dinastia Komnenos, cea care a reprezentat ultima renaştere viguroasă a Imperiului Bizantin.

Împăratul Nikephoros al III-lea Botaneiates s-a înrudit cu marea familie de tradiţie militară Phokas. Debutul carierei sale militare a fost consemnat în timpul domniei împăratului Constantin al IX-lea Monomachos. Cu toate că era considerat un general capabil, a înregistrat câteva înfrângeri umilitoare. Spre exemplu, în războiul împotriva uzilor din Balcani, a fost luat prizonier. Retras de la comanda armatei de împăratul Romanos al IV-lea Diogenes, el a fost reactivat sub Mihail al VII-lea Doukas.

Comandantul Nikephoros Bryennios, fostul rival al împăratului din Vest, n-a dat semne că renunţă la pretenţiile asupra tronului. Împăratul Nikephoros al III-lea Botaneiatas a creat o armată şi l-a desemnat pe Alexios Komnenos să restabilească ordinea în Tracia. Acesta l-a înfrânt pe Bryennios în bătălia de la Kalavrye. Rebelul Bryennios împreună cu fratele său au fost prinşi şi orbiţi.

Printre măsurile luate de împăratul Nikephoros al III-lea Botaneiates a fost să devalorizeze şi mai mult moneda ca să-şi poată permite să fie darnic cu susţinătorii săi. În vârstă de 76 de ani în momentul în care a acces la tronul imperial, el a ordonat torturarea fostului eunuc Nikephoritzes. Apoi a încercat să şi-l apropie pe fostul rival din Vest, Nikephoros Bryennios, oferindu-i titlul de Cezar şi controlul asupra Traciei. În Est, împăratul a pus comanda în mâinile generalului Philaretos Brachamios.

Situaţia rebelilor Nikephoros Bryennios şi Nikephoros Basilakis din Tracia a fost rezolvată în favoarea împăratului Nikephoros al III-lea Botaneiates. Ulterior, un alt Nikephoros - Melissenos - din Asia Mică, s-a revoltat împotriva împăratului şi a ocupat cetăţile Niceea şi Dorylaeum. Rebelul era cumnatul celui mai bun general al împăratului, Alexios Komnenos. Solicitat de către împărat, Alexios a refuzat să lupte împotriva cumnatului său.

În timpul domniei împăratului Nikephoros al III-lea Botaneiates, Constantinopolul a fost separat de restul posesiunilor orientale. Turcii selgiucizi s-au instalat în marea parte a Asiei Mici, bizantinilor rămânându-le posesiunile de pe coasta de vest şi zona Trebizondei din nordul peninsulei. Generalul Philaretos Brachamios a condus, aproape autonom, fiind rupt de capitala imperială, teritoriile peste care fusese numit de către împărat.

Împăratul Nikephoros al III-lea Botaneiates a abdicat în anul 1081 d.Hr. Conspiraţia care l-a determinat să renunţe la tron a fost formată din soţia sa, Maria de Alania, fostul general fidel Alexios Komnenos şi cumnatul acestuia, Nikephoros Melissenos. Împăratul Vasile al II-lea a lăsat imperiul extrem de puternic. După 60 de ani de lupte interne, nepotism şi - pe alocuri - amatorism, pierduse jumătate din suprafaţa sa. Dinastia următoare, Komnenos, a reuşit să-i redea strălucirea şi forţa.