Funcționarul în Imperiul Bizantin
Mandatarul voinței imperiale în teritoriu
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2017
Funcționarul bizantin a reprezentat persoana care purta pe întinsul imperiului voința imperială. Diferiți în funcție și rang, funcționarii erau încadrați într-un strict protocol și ceremonial imperial. Integritatea acestora era o preocupare constantă a împăraților.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Cu toate că suprafața Imperiului Bizantin în multe secole ale existenței sale a fost enormă ca întindere, totuși, numărul funcționarilor imperiali nu a fost atât de mare pe cât ne-am aștepta. Voința basileului era purtată până în extremitățile teritoriale ale monarhiei prin intermediul funcționarilor imperiali care reprezentau „prelungirea” directă a prezenței împăratului. Profesionalismul funcționarilor- cu toate sincopele lor- a favorizat reușita controlului unei populații extrem, etnic vorbind, de diversă.

Până la cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de către armata Cruciadei a IV-a- Constantinopol- și retragerea elitei imperiale în Asia Mică, monarhia bizantină a reprezentat singurul stat european cu o administrație centralizată. Funcționarii acestuia erau capabili de a transmite până în extremitățile monarhiei- în mijlocul unei populații foarte diverse- directivele basileului și autoritatea administrației imperiale. Sub o formă mai diluată agenții statelor musulmane se ghidau după aceleași principii.

Pentru istoriografie a suprins numărul mic de funcționari imperiali având în vedere suprafața teritorială a monarhiei bizantine. Nesupunerea față de ordinele basileului însemna insubordonare care era aspru pedepsită. Funcționarii imperiali erau trimiși cu misiuni precise în teritoriu. De exemplu, într-un document din anul 1079 d.Hr un anume Ioan Kataphloron a fost trimis din partea „divinului împărat” în Macedonia cu scopul de a verifica arhiva de plăți a impozitelor datorate de către o fundație religioasă.

Actele elaborate de administrația imperială trebuiau executate întocmai, mai ales dacă erau emise de împărat cu titlul de chrysoboullos logos- document imperial sigilat cu pecetea de aur- și nu exista posibilitate de sustragere de la îndeplinirea cerințelor acestuia. Refuzul ducea automat la depunerea din autoritatea funcției pe motiv de insubordonare, indiferent de calitatea sau rangul demnității funcționarului: guvernator, agent imperial, agent fiscal, etc.

Funcționarii imperiali erau denumiți sub sintagma ten douleian koinou metacheirizomenoi. În sensul modern al termenului, o administrație locală nu a existat în Imperiul Bizantin dar acesta era calibrată pe puterea statului reprezentată în teritoriu de înalții funcționari. Guvernatorii civili ai provinciilor, strategii militari sau înalții reprezentanți ai Bisericii întrețineau legăturile directe cu capitala Constantinopol prin proprii lor agenți, care se înscriau în ideea mai largă a unei „administrații locale”.

Funcționarii statului în teritoriu- guvernatorii civili și militari, episcopii și mitropoliții- își delegau anumiți „agenți” care reprezentau statutul în problemele ivite in provinciile respective. Astfel, se practica delegarea sarcinii publice către „privați” și în diverse cazuri. Spre exemplu, impozitul pe care îl datora o comunitate- denumită choria- era colectat în numele împăratului din circumscripțiile respective în acord cu legile în vigoare ale statului iar operațiunea era supravegheată de un „privat”.

Scara rangurilor funcționarilor imperiului, cel puțin până la sfârșitul secolului al XII-lea, a fost în direct acord cu poziția acestora de la Palatul imperial. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că reședința basileului se confunda cu „sediul guvernului” și în mod natural, funcționarii de la palatul imperial dețineau o influență și putere mai mare decât guvernatorii provinciilor din teritoriu, spre exemplu. Titlul pe care aceștia îl primeau de la împărat îi plasa deasupra altor demnități și ranguri administrative.

După cum bine se știe împăratul reprezenta imaginea vie, palpabilă, a teocrației bizantine. Fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ, locul în care acesta își avea reședința recepționa aerul sacru: Marele Palat. În același sens, „guvernul” se confunda cu Marele Palat și prin urmare, funcționarii din palat aveau întâietate decizională în fața tuturor funcționarilor din teritoriu. Mai mult, diferențierea acestora se făcea pe baza proximității față de persoana împăratului, în cadrul ceremoniilor palatine.

Până în ajunul cuceririi Constantinopolului de către armata Cruciadei a IV-a din anul 1204 d.Hr, în linii mari, orice misiune a unui funcționar imperial era indisolubil legată de Palatul Imperial. Cum acesta era reședința basileului și implicit a „guvernului”, funcționarii aflați în proximitatea împăratului se bucurau de influență, prestigiu și putere în fața celorlalți demnitari din teritoriu. Puterea funcționarilor palatini era dată de titlul pe care împăratul îl acorda acestora și care surclasa orice demnitate din teritoriu.

Un anume Philoteos consemna la granița dintre secolele IX-X d.Hr despre importanța proximității funcționarilor față de basileul bizantin drept sursă a puterii și prestigiului acestora. În relatarea lui Andre Guillou: „toată faima în viață, care depinde de glorioasa valoare a titlurilor, nu se manifestă pentru spectatori altfel decât prin chemarea, potrivit ordinii impuse a rangurilor, la splendida masă și la râvnitul banchet al preaînțelepților noștri împărați”.

Ordinea în Imperiul Bizantin- taxis- era direct legat de construcția teocratică a monarhiei în care împăratul era alesul lui Dumnezeu pe pământ și era responsabil cu menținerea acesteia și a unității statului. Imaginea predominantă a unității era cea a unui corp bine legat în care capul era împăratul iar membrele erau reprezentate de funcționari și întreg corpul politic al statului. Asigurarea ordinii era una dintre cheile organizării monarhiei și, totodată, conceptul pe care se sprijinea gloria basileului.

Procesul de „selecție” a funcționarilor imperiali a fost unul care a suferit modificări de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. În faza inițială, imediat după fondarea Constantinopolului de către Constantin cel Mare în secolul al IV-lea d.Hr, recrutarea funcționarului era de dorit să țină seama de recomandările primite de împărat de cei din anturajul său. Accesul în funcție era coroborat și cu plata unei sume de bani care a produs un fenomen de trafic al funcțiilor din administrație greu de stopat.

În secolele IV-V d.Hr criteriul de selecție al funcționarilor după cum reiese din informațiile de epocă era centrat pe ideea de probitate, integritate morală. Împăratul Marcianus, la jumătatea secolului al V-lea d.Hr, se orienta- în procesul de selecție a funcționarilor- după capacitatea intelectuală a acestora: „[...]toate chestiunile private ale Coroanei și cele ale statului să fie gestionate în mod legitim de oameni demni de stimă și înțelepți pentru că știe prea bine că statul nu va fi fericit până când nu va fi condus de oameni care nu au asemenea ambiții și care îndeobște disprețuiesc funcțiile publice”.

Postul de funcționar în administrația imperială bizantină era unul extrem de căutat iar candidații ofereau, de multe ori, în schimbul numirii lor în funcție o sumă care depășea plata anuală pentru exercitarea postului respectiv. Inevitabil, sumele de bani luate cu împrumut de către un candidat pentru a putea participa la „licitația” posturilor din administrație urmau să fie recuperate de la populația provinciei- sub formă de taxe- ulterior numirii acestuia în funcție.

S-a încetățenit moda cumpărării accesului în funcție- suffragium- unde cei declarați admiși în urma recomandării pentru ocuparea unei funcții li se cerea plata unei sume de 50 de solidus, monedă imperială de aur. Pentru avansarea în funcție pe scara ierarhică în baza vechimii suma cerută era cuprinsă între 5 și 10 solidus. Inevitabil, administrația imperială centrală a pierdut controlul asupra acestei practici care a dat naștere unui „concurs” al corupției pentru vânzarea și ocuparea funcțiilor.

Spre finalul primului mileniu creștin împărații bizantini au schimbat optica și criteriul de selecție a candidaților pentru funcțiile administrative, fie ele centrale sau provinciale. Basileii au renunțat la a încerca să blocheze fenomenul de vânzare-cumpărare a posturilor din administrație și corupția din acest segment public. Ei au încercat, mai degrabă, să profite în sens personal de pe urma „competiției” tot mai acerbe între candidații unui post administrativ. Iar aceștia erau dispuși să liciteze tot mai mult.

Amploarea fenomenului de cumpărare a funcțiilor și implicit a gradului de corupție care atinsese accesul în funcțiile administrației l-a determinat pe Iustinian I să încerce blocarea sau măcar diminuarea fenomenului. Acesta le-a impus guvernatorilor de provincii un jurământ pe care trebuiau să-l rostească: „Jur că nu am dat și că nu voi da nimic nimănui pentru funcția care mi-a fost încredințată...nici pentru recomandări către împărat, nici pentru recomandări către eparhi sau alți demnitari sau persoane apropiate lor”.

Candidații care doreau să ocupe un post în administrație- în special în proximitatea împăratului- erau dispuși „să liciteze” iar împărații profitau. Andre Guillou- cunoscutul istoric francez- menționează un cantor al Marii Biserici din Constantinopol- Ktenas- care dorea să devină protospatharios- prim comis- și era dispus să plătească 40 de livre de aur pentru obținerea acestui post. Retribuția urma să fie de doar o livră pe an iar „costul” de acces în funcție era situat între 12 și 18 livre de aur. Participarea- din noua funcție- la întregul ceremonial din proximitatea basileului l-a determinat pe Ktenas să mărească oferta. Când a oferit 40 de livre de aur împăratul l-a refuzat menționând că un membru al sacerdoțiului nu poate ocupa această funcție. Ktenas a plusat pe lângă cele 40 de livre oferind și bijuterii în cuantum de încă 20 de livre. În final, Ktenas a obținut postul, și datorită intervenției favoritului basileului, eunucul Samonas, plătind de aproape 4 ori mai mult valoarea acelui post. „Atunci Leon al VI-lea a cedat. Ktenas a murit doi ani mai târziu”.

Criteriile după care candidații pentru ocuparea unor posturi în administrația imperială deveneau eligibili erau direct legate de prestația acestora intelectuală. Ei trebuiau să dețină, inevitabil, cunoștințe de drept, solide argumente juridice din corpul de legi bizantine precum și extinse cunoștințe generale. Desigur, candidații „licitau” accesul în posturi plătind sume considerabile pentru obținerea acestora dar condiția ideală a funcționarului imperial trebuia să conțină și criteriile enunțate mai sus.

Candidații aspiranți la un post în administrația imperială trebuiau să îndeplinească anumite criterii pentru a putea accede în funcția respectivă. Pe lângă solide cunoștințe juridice, aceștia trebuiau să dețină și importante noțiuni de cultură generală și accente naturale de retorică.

Accesul în Colegiul celor 24 de notari imperiali era unul care presupunea deținerea de certe calități intelectuale, aspecte care sunt descrise in Cartea Eparhului din secolul al X-lea d.Hr: „Un notar nu poate fi promovat fără o deliberare și un vot din partea primicerului [șeful] și al altor membrii ai colegiului de notari. De asemenea, trebuie să cunoască la perfecție legile, să aibă o grafie excelentă, să nu fie vorbăreț, nici arogant, să fie bine crescut, caracterul său să impună respect, judecata lui să fie dreaptă, să îmbine educația cu inteligența, să se exprime cu eleganță și să fie un stilist perfect; în absența unor asemenea calități ar putea fi foarte ușor pus în încurcătură de erorile care pot denatura modul de exprimare sau punctuația unui text”.

Calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un notar imperial erau trasate foarte clar în Cartea Eparhului: „Candidatul trebuie să știe pe de rost cele patruzeci de titluri din cuprinsul manualului [e vorba de Procheiron, Codicele abreviat al lui Vasile I] și să cunoască cele șaizeci de cărți ale Basilice-lor [tot ale lui Vasile I]. De asemenea, trebuie să facă dovada culturii sale generale, fără de care ar putea comite greșeli în redactarea actelor sau erori de stil. I se va acorda timpul necesar pentru a putea susține proba în deplinătatea facultăților sale fizice și intelectuale”.

În cazul funcționarilor din Colegiul celor 24 de notari imperiali măsluirea concursului și eventuala prestație precară ulterioară a acestora în oficiu, atrăgea sancțiuni în solidar: candidatul alături de comisia care l-a evaluat și numit: „Dacă un notar va fi găsit vreodată vinovat de a fi contravenit sub acest aspect legii sau instrucțiunilor scrise emise de autorități, răspunderea o vor purta cei care au depus mărturie în favoarea sa [în momentul candidaturii].

Asupra examenului propriu-zis de ocupare a unui post în Colegiul celor 24 de notari imperiali exista o procedură standard: „Va concepe un act stând în fața membrilor, astfel încât să prezinte garanția că nu vor exista surprize neplăcute din partea sa. Dacă, în pofida acestor precauții, va cădea totuși în greșeală, va fi înlăturat din funcție”.

Foarte bine exemplificată- în documente- este procedura de învestire a notarilor imperiali din Colegiul celor 24 de notari din capitala monarhiei, Constantinopol. Întregul protocol era conceput în câțiva pași care închideau în ei întreaga construcție și delegare de putere pe care aceștia o recepționau în numele administrației imperiale.

Primul pas al învestirii notarilor din Colegiul celor 24 de notari imperiali prevedea depunerea jurământului candidatului în solidar cu membrii comisiei de „examinare”: „[...]După depoziția martorilor și examenul candidatului, acesta va îmbrăca mantia pentru a se prezenta în fața ilustrului eparh al orașului [Constantinopol], împreună cu corpul notarilor și cu primicerul lor, care vor jura, invocând numele lui Dumnezeu și sănătatea împăraților, că nici favorurile, nici intriga și nici vreo legătură de rudenie sau de prietenie nu au facilitat în vreun fel accesul candidatului la ocuparea acestui post, ci numai virtutea, educația, inteligența și capacitățile sale de orice natură”.

După depunerea jurământului de către candidatul pentru postul de notar imperial- alături de colegiul examinator care garanta pentru acesta- urma etapa numirii în funcție de către eparhul capitalei Constantinopol: „[...]O dată îndeplinită formalitatea jurământului, eparhul urban în exercițiu va confirma la tribunalul eparhial alegerea candidatului, care, cu începere din acel moment, va face parte din colegiul notarilor și va fi considerat unul de-al lor”.

A treia treaptă a învestirii candidatului admis pentru postul de notar imperial- după jurământ și numire în funcție- era reprezentată de „învestirea” religioasă a acestuia, având în vedere că el urma să administreze în numele lui Dumnezeu și al împăratului: „[...]Ieșind din tribunal, candidatul va intra în lăcașul bisericesc cel mai aproape de locuința sa, și acolo, în fața tuturor notarilor îmbrăcați în mantiile lor, și-o va scoate pe a sa, va îmbrăca o tunică și va fi consfințit printr-o rugăciune a preotului. Toți notarii înveșmântați în mantiile lor, vor forma atunci un cortegiu; primicerul în persoană va cădelnița spre noul ales, care va ține Biblia în mâini. Calea dreaptă pe care va trebui să o urmeze în viață va fi simbolizată de această cădelnițare, arătând că totul este cum se cuvine în ochii Domnului. Cu acest ritual, care însoțește preluarea postului, cu toată această pompă, noul ales se va întoarce acasă pentru a sărbători și a împărtăși bucuria sa cu toți cei prezenți”.

Recomandările împăraților constantinopolitani pentru cei care doreau să obțină un post de funcționar în administrația imperială cuprindeau necesitatea studierii dreptului de către aspiranți. Acest trend stabilit încă din secolul al VI-lea d.Hr va fi menținut pe durata existenței monarhiei bizantine. Spre exemplu, în secolul al XI-lea d.Hr, împăratul Konstantinos Monomachos a legat calitatea obținerii unui post în administrație de obținerea- anterior-a unei diplome care să ateste solide cunoștințe juridice.

Una dintre cerințele necesare unui candidat aspirant la postul de funcționar al administrației imperiale era necesitatea ca acesta să stăpânească- pe lângă oratorie și eleganța scrisului- puternice cunoștințe juridice. Începând din secolul al VI-lea d.Hr atenția împăraților bizantini s-a îndreptat spre acest aspect impunând candidaților pentru posturile din administrație- ca o cerință obligatorie de examinare- cunoașterea corpului de legi ale Imperiului Bizantin.

În secolul al XI-lea d.Hr împăratul Konstantinos al IX-lea Monomachos a instituit obligativitatea candidaților posturilor din administrație de a cunoaște corpul de legi ale monarhiei bizantine: „Vechile dispoziții legale relative la notari și la avocați, căzute în uitare, trebuie să reintre în vigoare. Nu numai că ei se vor instrui sub îndrumarea unui nomophylax [„păzitor al legilor”, funcție creată în 1045] dar nici măcar nu vor fi acceptați în colegii dacă acestea nu atestă că ei au o bună formație juridică și o bună capacitate de exprimare orală și scrisă[...]”.

Condiționarea accesului în administrație a viitorilor funcționari era în directă legătură cu obținerea unei certificări din partea nomophylax-ului- „apărătorul legilor”- iar calitatea precară a prestației funcționarului legitima înlăturarea acestuia din post: „[...]Cine va încălca această regulă va fi numaidecât îndepărtat, ca să se știe că în afacerile publice domnește nu neglijența din zilele noastre, ci vechea precizie a legilor”.

Sub aspectul accesului în posturile administrației imperiale trebuie menționat faptul că acesta era liber și permis pentru toți locuitorii Imperiului Bizantin. Diferența era dată de posibilitatea practică a candidaților de a fi învestiți în funcție, deoarece, dacă selecția nu era împiedicată de niciun obstacol, examenul de admitere era unul dificil. Acest lucru este dovedit de faptul că, în afara câtorva excepții, cei care au devenit funcționari imperiali erau oameni înzestrați intelectuali, literați.

Admiterea efectivă a unui candidat în administrația imperială era dificilă din cauza faptului că examenul în sine era unul care presupunea un bagaj solid de cunoștințe și capacitate intelectuală. Au existat și excepții - în care unele funcții au fost ocupate de persoane neînzestrate- dar acestea au fost fenomene izolate. Ele au ținut mai degrabă de forțarea liniilor și satisfacerea unor lobbyuri personale împinse de anumite persoane decât conduita oficială a promovării în funcții susținută de monarhia bizantină.

Funcționarii administrației imperiale trebuiau să fie niște persoane recunoscute pentru capacitatea lor. Acești literați erau promovați natural în funcții, după cum se poate observa din istoria Imperiului Bizantin. Câteva exemple: patriarhul Photios a marcat elita imperială a secolului al IX-lea, enciclopedistul Mihail Psellos s-a menținut la nivelul înalt al puterii pe parcursul domniei câtorva împărați iar Theodoros Metochites a fost „mare logothet” pentru împăratul Andronikos al II-lea.

La nivel teoretic accesul în funcțiile administrației imperiale era liber pentru toți locuitorii monarhiei bizantine. Oricine sosea în Constantinopol putea avansa treaptă cu treaptă în funcții, în timp, indiferent de condiția lui modestă. Spre exemplu, cariera lui Ioan din Cappadocia a debutat în provincie atingând postul de ministru în serviciul împăratului Iustinian în secolul al VI-lea d.Hr.

Numele persoanelor care au urcat în funcții bazându-se pe calitatea și ambiția proprie- înfrângându-și condiția socială modestă- au stat mărturie asupra faptului că accesul în funcții în monarhia bizantină era liber. În secolul al XI-lea d.Hr câteva nume- Xiphilinos, Machudes, Mauropodes- au urcat treptele ierarhiei administrative în ciuda condiției lor sociale modeste, datorită calității lor intelectuale. În același timp, e adevărat, că marile familii aristocratice își exercitau preempțiunea în obținerea funcțiilor.

Alexios Apokaukos a fost un „accident” din secolul al XIV-lea de personaj de condiție modestă propulsat până în cercurile înalte ale Imperiului Bizantin, dar fără pregătire adecvată. Inițial a fost un scrib al unui domestikos- comandant- al unei provincii din estul monarhiei, apoi el și-a eliminat șeful, și a devenit parakoimomenos- administrator al camerei imperiale. Apoi a preluat administrarea impozitelor imperiale, postul de comandant al flotei- megadoux- și pe cel de prefect al Constantinopolului.

După Restaurația Comneniană de la sfârșitul secolului al XI-lea d.Hr și promovarea unei noi politici imperiale de implicare a familiei extinse a basileului în guvernarea monarhiei bizantine s-a modificat și procesul de acces în posturile administrației imperiale. S-a creat un corp închis de funcționari bazat pe relații de rudenie în care s-au intercalat și o serie de aristocrați străini, în special în urma contactului monarhiei bizantine cu lumea occidentală în secolele cruciadelor.

Au existat și membrii ai clerului bizantin care au ocupat funcții. În secolul al VII-lea d.Hr un anume Theodotos- monah- a ocupat funcția de „ministru al finanțelor”. În secolul următor este amintit un diacon al catedralei Sfânta Sofia care a primit comanda flotei. În epoca dinastiei Palaiologos (secolele XIII-XV d.Hr) au fost frecvente cazurile în care membrilor clerului le erau oferite posturi importante în administrația imperială.

În momentul accederii în funcție prin protocolul de învestire, funcționarul urma să respecte un protocol care, e adevărat, a evoluat de-a lungul timpului dar care în esență a cuprins aceeași idee: jurământul de fidelitate față de împărat. Acestă practică în modul existențial al funcționarilor administrației imperiale a evoluat până în punctul în care- în secolul al XIV-lea d.Hr- aceștia își depuneau mandatul odată cu moartea basileului iar reînvestirea acestora era la latitudinea noului împărat.

Anterior preluării efective a postului din administrația imperială funcționarul trebuia să respecte un protocol care era legat de persoana împăratului: depunerea jurământului față de acesta. Pornit din secolul al V-lea d.Hr și consolidat de Biserică, jurământul- prin aerul lui religios- avea rolul și de sublinia caracterul divin al puterii imperiale și, prin urmare, orice revoltă nejustificată față de persoana împăratului însemna încălcarea jurământului și revoltă contra lui Dumnezeu.

Prestarea jurământului de fidelitate față de împăratul bizantin înaintea preluării efective a postului din administrație de către un funcționar era necesară pentru învestirea acestuia. De menționat faptul că, la încoronarea unui nou împărat, funcționarii își reînoiau jurământul de fidelitate. În timpul dinastiei Palaiologos (secolele XII-XV) funcționarii demisionau în bloc la moartea împăratului. Către noul împărat prestau jurământul de fidelitate iar reînvestirea acestora rămânea la latitudinea noului basileu.

Jurământul de fidelitate față de împărat era redactat în scris de către funcționar iar această întreagă arhivă era înregistrată într-o secțiunea specială de registre în Palatul imperial. Cunoscutul istoric francez- Andre Guillou- menționează un tip de jurământ pronunțat de prefectul de Illirycum în secolul al VI-lea față de împăratul Iustinian în care se dezvăluie întreaga forță a jurământului prestat față de împărat:„ Jur pe Dumnezeu Atotputernicul, pe Fiul Său Unul Născut Iisus Hristos Domnul nostru, pe Sfântul Duh, pe Maria, Sfânta și Binecuvântata și de-a pururi Fecioară Maică a lui Dumnezeu, pe cele patru Evanghelii pe care le am în mână, pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, că îmi voi păstra neîntinată conștiința față de dumnezeieștii și preavlavioșii noștrii suverani, Iustinian și Theodora, soția sa; că-i voi sluji cu cinste în toate îndatoririle pe care mi le-au încredințat din mare mila lor; că voi primi fără crâcnire orice trudă și orice osteneală venind din sarcina care mi-a fost dată în interesul imperiului și statului. Trăiesc în comuniunea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, una sfântă, sobornicească și apostolicească; sub nici o formă și niciodată nu mă voi opune ei

Transmiterea jurământului de fidelitate față de împărat însemna angajarea înaltului funcționar în respectarea acestuia, în solidar cu întregul corp de funcționari aflat în subordinea sa. Nerespectarea normelor morale „contractate” în cuprinsul jurământului atrăgeau conștientizarea pedepsei de care înaltul funcționar era pasibil, pasaj care era inclus în jurământ: „Dacă nu mă voi comporta întotdeauna așa, să am parte în această lume și în cealaltă de cumplita judecată a Domnului Dumnezeului nostru și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, soarta lui Iuda, lepra lui Gihezi [escrocul de care vorbește Biblia], groaza lui Cain; să îndur pedepsele prevăzute de lege, din mila lor”.

Depunerea jurământului de fidelitate a înalților funcționari față de împăratul bizantin, cu mici modificări, s-a menținut pe întreaga durată a existenței Imperiului Bizantin. Istoricul Andre Guillou amintește de formularea unui jurământ din secolul al XIV-lea d.Hr: „Jur pe Dumnezeu și pe sfintele Lui Evanghelii, pe preacinstita și de viață dătătoarea Lui Cruce, pe preasfânta Fecioară Hodegetria Născătoare de Dumnezeu, pe toți sfinții că voi fi pentru al nostru principe și împărat, sfânt și puternic…[numele împăratului], un slujitor credincios până în ultima zi a vieții mele, credincios nu numai cu vorba, ci în toate acele fapte pe care slujitorii cei buni le săvârșesc pentru stăpânii lor. Voi fi astfel nu numai cu persoana sa, dar și cu maiestatea pe care o are și o va avea; sunt prieten cu prietenii săi și dușman cu dușmanii săi; împotriva prietenilor săi, împotriva maiestății sale nu voi urzi niciodată comploturi, nu mă voi ridica niciodată împotriva lor și nu voi da nimănui consimțământul meu în acest sens; nu voi fi perfid și nu voi săvârși ticăloșii; îi voi dezvălui împăratului orice mișelie s-ar pune la cale și-i voi da numele uneltitorilor. Voi fi într-adevăr un slujitor cre

Patriarhul ecumenic al Marii Biserici din Constantinopol împreună cu aparatul administrativ atașat Patriarhiei Ecumenice erau asimilați înalților funcționari ai Imperiului Bizantin. Prin urmare începând din secolul al VIII-lea d.Hr aceștia depuneau jurământ de fidelitate față de împărat și monarhie.

Procesul de promovare în funcție în administrația imperială bizantină era asociat cu ritualul de cod vestimentar aferent fiecărei trepte administrative. Grija pentru gradarea eleganței broderiilor și veșmintelor pe care trebuia să le poarte un înalt funcționar în acord cu noul post în care era promovat a fost caracteristică pentru monarhia bizantină pe întreaga ei existență.

Protocolul de promovare în funcție în administrația imperială bizantină era asociată cu preluarea unui anume cod vestimentar cu veșminte diferențiate asociate fiecărei funcții înalte sau rang. Diferențierea lor era semnalată și în cazul unor festivități de paradă și ceremonie.

Demnitatea retorului palatin era asociată vestimentar cu haine albe, mantie brodată cu aur, văl purpuriu cu inserții, de asemenea, din aur. Un despot- despotes- avea ca simbol distinctiv o pălărie cu perle al căruii nume îi era brodat pe interior, în aur. Un comandant suprem al armatei- megas domestikos- purta o bonetă aurie și o mantie pe care era reprezentat chipul împăratului încadrat de perle și doi îngeri, care de cele mai multe ori îi reprezentau pe cei doi Arhangheli sfinți-militari: Mihail și Gavril.

Diferențierea pentru diversele trepte ale funcționarilor și demnităților bizantine s-a păstrat prin gustul pentru rafinamentul vestimentar de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. Acest proces care a inovat permanent a standardizat pentru fiecare funcție înaltă în parte veșminte de exercitare a funcției pe de-o parte, cât și cele de paradă sau ceremonie pe de altă parte. De asemenea, pălăriile- care aveau diferite forme și culori- reprezentau un alt semn distinctiv al funcției ocupate în cadrul administrației imperiale.

Stabilirea unui număr exact al funcționarilor din administrația imperială bizantină nu poate fi cuprinsă exact. Cu toate că s-a considerat- datorită întinderii teritoriale a monarhiei bizantine- că administrația trebuie să fi avut un număr mare de funcționari, documentele recenzate de istoricul Andre Guillou au demonstrat lucrurile au fost sensibil diferite. Din contră, în niciun caz, numărul acestora nu a fost mare, dar funcționarea monarhiei s-a bazat pe mecanismele de conlucrare și treptele ierarhice dintre aceștia.

Andrei Guillou, inventariind sursele documentare bizantine, a constatat că numărul funcționarilor din administrația imperială nu a fost atât de mare pe cât s-a crezut iar încercarea de a avansa un număr s-ar dovedi hazardată. Modelul pe care s-a bazat istoricul francez în a crea o schiță generală simulativă la nivelul monarhiei bizantine s-a întemeiat pe informațiile documentare legate de administrația Africii de Nord, recucerită în timpul campaniei lansate de împăratul Iustinian I.

La nivelul provinciei Africii de Nord recreată în secolul al VI-lea d.Hr prin recucerirea acestei foste provincii romane de către împăratul Iustinian I, documentele au consemnat existența unui prefect al pretoriului- Archelaos- cu sediul la Cartagena. În echipa acestuia de funcționari se aflau jurisconsulți, atașați economici, consilieri și alți funcționari.

În probleme legate de actul de justiție prefectul pretoriului provinciei Africa de Nord era ajutat de cancelari. Funcționarii din subordinea acestuia erau grupați în două categorii: zece servicii de funcționari (în număr de 118 persoane) și un corp auxiliar constituit în nouă colegii care cuprindea un număr de 278 de funcționari.

Personalul administrativ aflat cu o treaptă sub prefectul pretoriului Africii de Nord depindea în întregime de acesta și era numit de acesta. În ierarhia provinciei sub prefect se situau 7 guvernatori care se ocupau de conducerea administrativă - pe zone- a provinciei. În satisfacerea acestor responsabilități acești 7 guvernatori se foloseau de serviciul a aproximativ 50 de funcționari.

Statutul înalților funcționari imperiali a cunoscut o inovație permanentă. Trebuie amintit faptul că, într-un anumit punct al istoriei monarhiei bizantine, a existat dublura de comandă a provinciilor, militară și civilă. Alteori s-a manifestat exclusiv cea militară iar ulterior s-a produs separarea acestora. În același timp, în interiorul unui oficiu administrativ s-a produs segmentarea acestuia pe diferite „departamente” autonome unul de celălalt.

Împăratul Constantin cel Mare în secolul al IV-lea d.Hr a luat decizia de a demilitariza funcțiile înalte, fenomen care fusese dezvoltat anterior de împăratul roman Dicolețian. În fapt, ceea ce a realizat Constantin cel Mare a fost să creeze o dublă ierarhie în serie, cea militară funcționând în paralel cu cea civilă. Singura demnitate care rămânea exclusiv militară era cea a prefectului pretoriului de Orient. Ceilalți prefecți ai provinciilor au devenit funcționari civili, fără atribuții militare.

Res privatae a reprezentat un „serviciu” independent al administrației financiare a monahiei bizantine condus de către un comes și care se îngrijea de domeniile și veniturile private ale împăratului, complet distincte de trezoreria statului, sacrae largitiones. În subordinea acestui comes al casei private imperiale se aflau alți comites care administrau proprietățile private ale împăratului din Cappadocia. Existau și comites- funcționari- care administrau darurile pe care basileul le oferea bisericilor.

Un post extrem de important în ierarhia înaltă a administrației imperiale era cea de praepositus sacri cubiculi care era ocupată de un eunuc și care se ocupa de apartamentele imperiale. Acesta era secondat de parakoimomenos care efectiv dormea în vecinătatea camerei- considerate sacre- a împăratului. Acesta era însoțit de un grup de șambelani care se asigurau că noaptea dormitoarele imperiale sunt încuiate. Parakoimomenos-ul avea un rol important și în ceremonia de încoronare a împăratului.

În perioada de debut a Imperiului Bizantin, consiliul consistoriului imperial- cei mai intimi sfătuitori ai împăratului- erau 5 șefi de „departamente”: magister officiorum, comes sacrarum largitionum, comes res privatae, praepositus sacri cubiculi și parakoimomenos. În cadrul mai larg- a ceea ce astăzi numim Consiliul de Miniștri- alături de cei 5 se mai aflau și câțiva funcționari permanenți ai consistoriului precum și notarii imperiali.

Funcția de magister officiorum presupunea administrarea Palatului imperial, „poliția” statului și subordonarea cabinetelor care își aveau sediul în incinta complexului Marelui Palat imperial. Tot acest funcționar era cel care conducea gărzile palatului. În imediata sa subordine se afla quaestor sacri palati care reprezenta puterea juridică a împăratului, fiind cel care făcea cunoscute legile imperiale. El întruchipa vocea basileului și prin urmare se considera că argumentele lui trebuiau să fie irefutabile.

Un înalt funcționar al monarhiei bizantine în perioada ei de început a fost comes sacrarum largitionum. Acesta se îngrijea de sacrae largitiones, fondul de trezorerie din care împăratul oferea cadouri militarilor, aristocraților, ambasadorilor străini, etc. Sumele destinate acestui fond erau colectate prin intermediul altor comites mai mici în rang și proveneau din manufacturi, taxele de vamă și minerit.

Modelul impus de împăratul Constantin cel Mare care a creat o linie paralelă de administrație civilă a provinciilor pe lângă cea militară a suferit schimbări odată cu reformele încercate de Iustinian I. În timpul acestui împărat administrația centrală s-a transformat ireversibil iar legătura dintre înalții funcționari și împărat a devenit cel mai important aspect al desemnării funcțiilor. Astfel, într-un mod care ținea de opțiunea sa personală, împăratul numea în posturi pe marii funcționari ai monarhiei.

Evoluția și reorganizarea administrației imperiale a fost un proces, inevitabil, care a inovat în timp. La sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr existau în Imperiul Roman 4 mari prefecturi: Orient, Italia, Galia și Illyricum. În fiecare dintre aceste teritorii, prefectul era un „mic” împărat, el având putere deplină: plătea funcționarii și soldații, recruta armata, dispunea actele de justiție, legifera, avea în subordine serviciul imperial al poștei și se îngrijea de lucrările publice.

Din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare s-a stabilit o dublă linie de funcționari imperiali ai provinciilor: pe de-o parte linia militară și pe cealaltă parte linia civilă. Sarcinile militare din mâinile prefecților de provincii au fost luate și trecute în dreptul unor magistri militum. Aceștia avea în subordine comandanții din provincia respectivă, se ocupau de recrutarea și plata soldaților. Acești magistri militum erau propuși și numiți în funcție din rândul soldaților de carieră.

Împăratul Iustinian I a încercat reorganizarea administrației imperiale care se găsea în momentul unor transformări determinate și de modificările teritoriale ale monarhiei. Sistemul central al administrației s-a fărâmițat iar o serie de funcții au devenit „cabinete” de sine stătătoare. Comes-ul care se ocupa de domeniile private și darurile împăratului a fost substituit de doi dintre subordonații lui: logothetes ton agelon- responsabil al domeniilor basileului- și komes tou staulou- responsabil cu grajdurile imperiale.

Funcțiile a căror principală sarcină era administrarea „lucrurilor” private ale împăratului au dobândit un accent din ce în ce mai puternic, o importanță din ce în ce mai mare față de funcționarii acontați de „cabinetele” statului. Împăratul a început din secolul al VI-lea d.Hr să acorde și numească în funcții după pura orientare personală, trecând peste recomandări.

Începând din secolul al VI-lea d.Hr, odată cu recucerirea unei mari părți din teritoriile occidentale foste romane de către Imperiul Roman de Răsărit prin împăratul Iustinian, s-au operat modificări în administrația imperială. Prefectul pretoriului Orientului care conducea civil și militar regiunea a fost numit de-acum înainte dintre membrii aristocrației de palat. Guvernatorii provinciilor răsăritene au devenit funcționari de rang inferior în fața acestui prefect care provenea din cercul capitalei imperiale.

Reorganizarea administrației imperiale din secolul al VI-lea d.Hr a fost necesară și datorită recuceririi de către Imperiul Roman de Răsărit a unei bune părți din fostele teritorii occidentale și africane romane. În Italia și Africa sunt organizate două exarhate conduse de către un exarh. Acestea erau prin definiție comandamente militare și aveau rolul de a apăra aceste teritorii de atacurile berberilor din Africa și ale longobarzilor din Italia.

Exarhii celor două provincii militare, exarhatele Italiei și Africii - cu sediile la Ravenna și Cartagina- aveau putere deplină în teritoriile lor în toate aspectele vieții publice: militară, fiscală, juridică, socială. Ei reprezentau practic extensia voinței împăratului în teritoriu și nu raportau decât acestuia, ceea ce îi făcea pe aceștia cei mai importanți demnitari ai imperiului. Erau concurați în autonomia lor largă în organigrama administrativă a monarhiei doar de către patriciul Siciliei.

Schimbările și transformările teritoriale ale monarhiei bizantine de-a lungul existenței sale s-au repercutat și în modificările din structura administrației imperiale. După cum extensia teritorială a imperiului din secolul al VI-lea d.Hr a însemnat și crearea unor noi funcții, la fel, strangularea acestuia din secolele VII-VIII prin invaziile slavilor și avarilor s-a tradus în reorganizarea administrației imperiale. Unele posturi și funcții au fost comasate iar alte noi funcții și demnități au fost create.

Transformările teritoriale ale Imperiului Bizantin- în sensul extinderii sau restrangerii lui teritoriale- dintr-un anume moment al existenței sale s-au reflectat și în modificările survenite în structura administrației monarhiei. Recucerirea teritoriile africane sau occidentale au însemnat și crearea unor noi funcții pentru controlul acestora. De asemenea, invaziile slavilor și avarilor din secolele VII-VIII d.Hr și restrângerea teritorială a monarhiei a forțat reorganizarea aparatului funcționarilor imperiali.

Transformările din structura administrației imperiale survenite în secolul al VIII-lea au însemnat descentralizarea acesteia, timp în care, o parte dintre „departamentele” din cadrul unor oficii au fost ridicate și așezate în poziție de sine stătătoare. Teritoriul Imperiului Bizantin- aflat deja în impact militar cu califatul arab- a fost retrasat din punct de vedere al organizării acestuia. Noile unități administrative s-au numit theme.

Funcționarul responsabil cu administrarea domeniului și fondurilor private ale împăratului- comes-ul- a fost înlocuit în aceste secole cu sakellarios-ul, cel care urma să administreze „casa” împăratului, sakellion. Sarcinile financiare ale monarhiei împărțite anterior între trezozerie, armată și „casa privată” a împăratului au fost reorganizate acum și plasate sub conducerea autonomă a 3 logotheti. Acestora li s-a adăugat cel de-al 4-lea logothetes care era responsabil cu serviciul poștei imperiale.

Inițial, thema desemna un corp de oaste înregistrat la înregimentare în actele imperiale. Din secolul al VIII-lea d.Hr acest nume s-a extins asupra armatei cantonate într-o provincie sau alta iar pasul următor a fost extinderea acestui nume pentru întreaga provincie. Numele acestor trupe theme a fost transferat numelor provinciilor: Opsikion, Boukellarion, Armeniakon, Anatolikon, etc. Referințele erau legate de gloria și istoria trupelor- ca în cazul primelor- sau de originea acestora, ca în cazul ultimelor două.

Magister officiorum- înaltul funcționar care anterior deținea o serie de atribuții- este redus acum la sarcinile exclusiv palatine și cele care deserveau protocolul și ceremonialul imperial. O parte dintre sarcinile lui extinse au fost transferate către nou-creata, în secolul al VIII-lea, poziție de logothetes al poștei imperiale. Alte sarcini au post preluate de domestikos ton skholon- comandantul gărzilor palatului- și un quaestor-care prelua atribuțiile magister-ului în ceea ce privește aspectele juridice.

Descentralizarea administrației imperiale începută în secolul al VII-lea d.Hr a fost determinată de impactul asaltului armatelor arabe asupra monarhiei bizantine. Privită retrospectiv, dintr-o scriere a împăratului Konstantinos al VII-lea Porfirogenetul din secolul al X-lea și relatată de istoricul Andre Guillou- transferul unei părți din autoritatea absolută a basileului către comandanții militari din provincii a avut rațiuni strategice: „Cu Imperiul Bizantin restrans și mutilat atât la est, cât și la vest, împărații care i-au urmat lui Heraclius (610-641) nu mai știu unde și nici cum să-și exercite puterea; și-au fărâmițat așadar domeniul și marile corpuri de trupe, abandonând latina părinților pentru a adopta limba greacă”.

Schimbările din organigrama administrației imperiale survenite în secolele VII-VIII d.Hr au modificat și abordarea și raportul dintre demnitate și funcție administrativă. Cele două componente care anterior erau înțelese drept diferite vor evolua până în punctul în care va fi imposibilă deosebirea lor. Demnitatea funcționarului palatin- ceea ce îl lega intim de persoana împăratului- va deveni mult mai importantă decât funcția acestuia în administrație, mai importantă și decât originea acestuia.

Modificările de substanță produse de împărați în administrația imperială bizantină au dus și la alterări profunde în raportul dintre demnitate și funcție. Rolul delegărilor imperiale- prin demnități- au devenit mult mai importante decât funcția ocupată de o persoană în organigrama administrației. Acest lucru a fost determinat de creșterea puterii demnităților palatine- datorită proximității față de împărat- în raport cu ansamblul mai larg al funcțiilor înaltei administrației.

Demnitățile palatine au devenit mai importante decât funcția administrativă- semnificând prevalența mediului aulic în detrimentul oficiilor înaltei adminitrații- iar acest raport a mers până în punctul în care cele două direcții s-au contopit. Demnitatea palatină nu s-a mai putut deosebi de funcția administrativă și rolul ei practic ce trebuia îndeplinit.

Faptul că după secolele VII-VIII d.Hr demnitățile palatine au ajuns mai importante decât funcția pe care aceeași persoană o deținea a fost dedusă de către istorici prin analizarea documentelor disponibile. Practic, acești funcționari semnau inițial cu titlul demnităților palatine, apoi urma funcția administrativă iar la final numele familiei din care acesta provenea. Andre Guillou oferă un exemplu:„Andronic, protoproedru, protovestiarios și domestic al scholelor din Răsărit, Ducas”.

După revirimentul militar al Imperiului Bizantin și extensia teritorială a acestuia sub ultimii împărați ai secolului al X-lea, s-au produs modificări importante și în fibra administrativă a monarhiei. Posturi noi de funcționari au fost create iar altele mai vechi au fost redimensionate în raport cu noua situație a monarhiei. De asemenea, pasul înapoi efectuat de imperiu, în cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea s-a tradus prin noi modificări ale structurii funcționarilor produse de dinastia Komnenos.

Regimul theme-lor- modul de organizare a provinciilor monarhiei bizantine și care a rezistat vreme de 400 de ani- a fost modificat substanțial în ce-a de-a doua jumătate a secolului al XI-lea. Motivele au ținut de reculul militar al monarhiei și pierderea controluli asupra celei mai mari părți din teritoriul asiatic al acesteia. Au fost create două mari comandamente militare- Occident și Orient- trupele imperiului- scholae- fiind conduse de către doi comandanți: domestikoi.

Corpurile de armată din provincii - tagmata- aflate anterior sub comanda unui strategos- sunt plasate acum în subordinea unui katepanos și doukos. Aceștia au urcat în ierarhia militară iar strategul a fost coborât în rang. Optica privind recrutarea s-a modificat fiind preferați soldați autohtoni ai provinciilor, dublați de mercenari angajați. Fostele trupe profesioniste ale provinciilor, tagmata și comandantul acestora- strategos- din lipsă de încredere- au fost relocate din comandamentelor lor din provincii.

Strategul, comandantul militar aflat în fruntea armatelor provinciilor și care a reprezentat vârful ierarhiei militare din teritoriu între secolele VIII-XI a fost plasat începând cu dinastia Komnenos sub comanda unor duci și katepani. Acesta împreună cu trupele lui au fost relocați din comandamentul unei provincii spre anumite castre cu rol de apărare, aflate la marginile frontierelor monarhiei. Altădată cu enorme puteri, strategos devine acum un subaltern cu confuze atribuții administrative.

Retrasarea administrativă a Imperiului Bizantin din cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea prin coborârea în rang a strategului și a întregului complex de puteri pe care acesta le deținuse pentru câteva sute de ani- militară și civilă- a însemnat și separarea celor două direcții. Strategul rămâne un secundar comandant militar iar administrația civilă a provinciei a fost preluată de pretor cu atribuții de judecător. Acest punct a marcat redesprinderea administrației provinciale în două coordonate: militară și civilă.

Începută de împăratul Alexios I Komenos la sfârșitul secolului al XI-lea, reorganizarea administrației militare a fost continuată și desăvârșită în timpul lui Manuel I Komnenos. Intrat în contact cu tabieturile occidentale- în contextul aparițiilor deja a armatelor cruciate- și din necesitatea respingerii trupelor turcilor selgiucizi, Imperiul Bizantin și-a modificat comanda militară. În acest context a apărut marele duce- megas doux- sub a cărui comandă a fost plasată armata provinciei.

Imperiul Bizantin a intrat în contact cu tabieturile occidentale- mai intens decât în epocile anterioare- din momentul apariției pe teritoriul monarhiei a armatelor Primei Cruciade. În acel moment monarhia bizantină sub conducerea lui Alexios I Komnenos urmărea să recucerească marea parte a teritoriilor asiatice pe care le pierduse în deceniile anterioare în detrimentul turcilor selgiucizi. Din necesitate și în contact cu influența occidentală, basileii vor crea noua funcție- latinizată- de megas doux- mare duce.

Demarată de Alexios I Komnenos, acțiunea de reorganizare administrativă a monarhiei a fost desăvârșită de Manuel I Komnenos. Comanda provinciilor asiatice rămase sub autoritatea bizantină din acest moment au fost plasate sub comanda unui mare duce- megas doux. Acesta devine ofițerul cel mai înalt în grad din teritoriu, iar strategul- predecesorul său- dispare din atestarea documentară. Marelui duce basileii i-au trasat și sarcini civile, beneficiind de suportul unui aparat de funcționari.

Reformele instaurate de dinastia Komnenos în țesătura administrativă a monarhiei bizantine au rămas valide până în preajma cuceririi Constantinopoluli de către armatele Cruciadei a Patra. Marele duce- megas doux- a fost personajul care a cumulat comanda civilă și militară a unei provincii imperiale, cu o singură excepție- thema Pelopones-Hellada- care a avut o comandă dublă: pe linie militară, marele duce, iar pe latură civilă, un guvernator- pretorul.

Prin dimensiunea ei și conexiunea intimă cu împăratul Biserica în Imperiul Bizantin poate fi considerată- și era percepută- drept un imens aparat administrativ. Cei doi piloni pe care se sprijinea și, de fapt, era elevată întreaga construcție bizantină erau Biserica și împăratul. Prin urmare, percepția contemporanilor nu putea fi alta decât a recepționa instituția Bisericii drept un imens organism administrativ, viu, funcțional iar pe servanții acesteia drept funcționari ai statului.

Servanții Bisericii erau percepuți drept funcționari ai statului datorită legăturii intime dintre Biserică și împărat în întreaga construcție existențială bizantină. Administrația Bisericii se confunda cu administrația Patriarhiei Ecumenice din catedrala Sfânta Sofia iar sediul acesteia era situat în complexul de clădiri ale Palatului Sacru imperial. Comunicarea dintre reședința basileului, cea a patriarhului ecumenic și Sfânta Sofia se realiza prin Augustaion.

Personalul clerical din administrația palatină a reprezentat un procent important. Iustinian a încercat să limiteze numărul acestora la cifra de 525, apoi la 600 dar ulterior numărul a crescut. Nici nu putea să fie altfel, deoarece, fiecare înalt funcționar avea nevoie în oficiile subordonate lui de persoane literate, iar clerul reprezenta opțiunea cea mai la îndemână, numeric vorbind. Diaconi, preoți se aflau în serviciul înalților funcționari, ei ocupând de asemenea demnități importante în organigram administrației.

Demnitatea patriarhală, inițial, se supunea acelorași rigori ca și cea a episcopului: patriarhii erau aleși de către popor și clerul capitalei. Ulterior, împărații au trecut această practică sub controlul civil, patriarhul- după alegere- urma să fie ratificat de o autoritate civilă iar un episcop avea sarcina de a-l confirma. Împăratul Iustinian a intervenit în această practică prin faptul că a restrâns numărul celor în drept „sa voteze” patriarhul, dar, în linii mari, nu a schimbat procedura de alegere a patriahului.

După secolul al IX-lea în procesul de alegere a patriarhului ecumenic al Constantinopolului au intervenit modificări. Mitropoliții au devenit cei care alegeau persoana pentru scaunul patriarhal, baza „electorală” fiind în acest fel restrânsă. Împăratului i s-a menținut dreptul legal de a interveni în acest proces. Mitropoliții obișnuiau să îi prezinte basileului o listă „scurtă” de 3 candidați dintre care împăratul alegea sau încerca să-și exprime preferința pentru una dintre cele trei persoane de pe listă.

Demnitatea de patriarh ecumenic, dată fiind importanța Bisericii în imperiu, era asociată uneia dintre cele mai înalte funcții din monarhie. Basileii au încercat să-și impună candidații deoarece în relația dintre aceste două personaje- patriarh și împărat- se găsea esența societății bizantine. Vasile al II-lea Bulgarochtonul a numit pur și simplu patriahul, pe Alexios. La fel, Ioan al VI-lea Kantakouzenos a trecut peste alegerea mitropoliților și a numit 3 patriarhi: Ioan Kalekas, Isidor și Kallistos.

Protocolul de ridicare în treapta patriarhală avea un conținut asemănător cu cel al înalților demnitari laici, dat fiind faptul că patriarhul ecumenic al Constantinopolului- conducătorul Bisericii- era asimiliat celei de-a doua poziții în imperiu, după împărat. În cadrul ceremoniei de întronizare a patriarhului, acesta primea simbolul demnității sale din mâinile împăratului- cârja episcopală- apoi călare, străbătea orașul până la biserica Vlacherne iar de acolo se îndrepta spre catedrala patriarhală, Sfânta Sofia, unde arhiepiscopul de Heracleea îl aștepta. Istoricul Andre Guillou ne transmite formula de ceremonial: „Sfânta Treime, prin puterea pe care ți-o dăruiește, te înalță la rangul de arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, și de patriarh ecumenic”.

Demnitatea patriarhală în taxis-ul- ordinea bizantină- era asociată celei de-a doua trepte ierahice din monarhie, imediat după împărat. Având în vedere acestă realitate, administrația patriarhală a Marii Biserici era dimensionată în consecință. Sub autoritatea și în subordinea patriarhului se găseau funcționarii din reședința patriarhului- aflată în proximitatea basileului- precum și personalul clerical din catedrala capitalei, Sfânta Sofia.

Dată fiind substanța ordinii bizantine, împăratul și patriarhul reprezentau pilonii pe care se susținea această întreagă construcție. Prin urmare, de-a lungul timpului s-au produs o serie de „contaminări” în ceea ce privește transferul sau imitări ale unor titluri și posturi de funcționari dinspre administrația palatină spre cea patriarhală. Manglabitai- garda personală a împăratului- a dispărut ca importanță din organigrama palatină dar a fost preluată și creată ca funcție în schema administrativă patriarhală.

Funcțiile arondate administrației patriarhale au cunoscut un proces natural de inovare, asemenea celor din administrația civilă imperială. Synkellos-ul- mâna dreaptă a patriarhului- a cunoscut mărirea și decăderea prin răspândirea acestui titlu în verticala administrației patriarhale, bagatelizarea importanței acestei și- implicit- extincția ei. Arhidiaconatul, al cărei deținător se afla în proximitatea patriarhului la oficierea liturghiei, a cunoscut același traseu, vârf de sarcină iar apoi dispariția funcției.

Patriarhul ecumenic al Marii Biserici din Constantinopol, în imediata apropiere, beneficia de prezența unui synkellos. Acest colaborator apropiat al patriarhului era extrem de puternic, influent și făcea legătura dintre patriarh si împărat. Asimilat grupului de magiștrii- magistroi- de la curte, incepând din secolul al X-lea acest înalt funcționar era numit de către împărat, de unde și puternica lui influență. Delegarea acestui synkellos depășea în importanță, uneori, și pe cea a mitropoliților.

Marele iconom- megas oikonomos- era unul dintre înalții funcționari ai administrației Patriarhiei Ecumenice. Până în timpul patriarhului Mihail Keroularios acesta era numit direct de către împărat. În sarcina acestuia intra supravegherea și administrarea patrimoniului mobil și imobil al Bisericii. Funcțiile din cadrul Patriarhiei constantinopolitane erau replicate la scara episcopatelor din provincii. Cei care activau în capitala imperiului primeau înaintea funcției apelativul de „mare”- megas.

În ierarhia administrației Patriarhiei Ecumenice din Constantinopolul se găsea și cel numit sakellarios. Acesta era ajutat de arhontele mănăstirilor și în atribuțiile sale intra controlul asupra tuturor mănăstirilor arondate Marii Biserici din punctul de vedere al respectării rigorilor disciplinei monastice. Marele skeuophylax era un alt înalt funcționar al administrației patriarhale în a cărui sarcină se găseau veșmintele, vasele liturgice și tezaurul din catedrala constantinopolitană, Sfânta Sofia.

Unul dintre funcționarii administrației patriarhale al cărui prestigiu, putere și influență au crescut exponențial a fost chartophylax-ul- „apărătorul actelor”. Acesta se ocupa de arhiva Patriarhiei Ecumenice, de biblioteca acesteia și tot el era cel care autentifica actele patriarhului. Rolul lui ajunge atât de important încât este desemnat să îl reprezinte pe patriarh în teritoriu. Teologul Theodoros Balsamon se referă la acesta ca la prelungirea naturală a mâinii și glasului patriarhului ecumenic.

Prin păstrarea călimării și a actelor patriarhului chartophylax-ul controla accesul către acesta, autentifica actele oficiale și verifica veridicitatea și legalitatea traducerii acestora. În timp, acest înalt demnitar a ajuns să controleze practic toate „cabinetele”- sekreton- și personalul administrației patriarhale.

În linii mari, după demnitatea patriarhală și aproximativ cinci înalți funcționari, administrația Patriarhiei Ecumenice își dezvăluia pe verticală în jos cea de-a doua treaptă a funcționarilor. Marea Biserică- așa cum era numit ansamblul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopolul împreună cu reședința patriarhului și personalul clerical aferent- era deservită de un întreg evantai de juriști, personal de ceremonie, protocol și personal auxiliar.

Sakellarios-ul ajutat de unul sau doi arhonți era un funcționar al administrației patriarhale care se ocupa de buna funcționare a bisericilor parohiale. El își exercita controlul asupra acestora precum și a credincioșilor din respectivele parohii. Un alt funcționar patriarhal era cel numit protediktos la care se adăuga colegiul jurisconsulților- ekdikoi- în ale căror atribuții intrau cererile de apărare ale acuzaților, implicarea în eliberarea sclavilor, precum și instruirea noilor convertiți la creștinism.

În ordinea administrației Patriarhiei Ecumenice se mai aflau un protonotar- un fel de secretar al patriarhului- precum și un logothet a cărui sarcină ținea de simbolismul pronunțării discursurilor ceremoniale. Kanistrios-ul înmâna basileului cererile patriarhului, hypomnematographos-ul acționa ca interpret și grefier al actelor sinodale, hieromnemon-ul transmitea ordonanțele patriarhului iar hypomimneskon- era un secretar privat al patriarhului.

Ansamblul de funcționari ai administrației patriarhale din eșalonul doi cuprindea: notari, maeștrii de protocol și ceremonii, personal auxiliar juridic, responsabili cu „interpretarea” Evangheliilor. Exista și un arhonte al antiminsion-ului care trebuia să supravegheze corecta administrare a Sfintei Împărtașanii, un arhonte care avea grijă de cei proaspăt inițiați cât și doi clopotari și un retor în a cărui sarcină intra practicarea oratoriei înalte și a învățământului.

Printre funcționarii inferiori ai administrației patriarhale din Constantinopol se aflau și primicerul- șeful- notarilor precum și cel numit noumodotes. Acesta era responsabil cu îngrijirea săracilor, din fondurile Marii Bisericii trebuind să le ofere acestora sume de bani.

În replică, la nivel provincial, administrația ecleziastică se modela pe același tipar ca și cel al administrației Marii Biserici din Constantinopol. Conducătorii din teritoriu ai Bisericii și implicit ai administrației din serviciul acestora erau episcopii și, o treaptă mai sus, mitropoliții. Arhiepiscopiile ieșeau de sub jurisdicția mitropolitană și erau plasate direct sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.

La nivelul provinciilor aflate sub autoritatea Bisericii jurisdicția efectivă era exercitată de către episcopi și superiorii acestora pe linie ierarhică, mitropoliții. Arhiepiscopiile nu se raliau autorității scaunelor mitropolitane, ci se aflau sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice. Prin urmare, administrația ecleziastică provincială urma același tipar de subordonare. Mitropoliții și episcopii puteau fi aleși dintre egumenii unor mănăstiri sau dintre demnitarii Patriarhiei sau cei ai mitropoliilor.

Învestirea în funcțiile administrative ecleziastice se realiza prin semnarea unui acord de către cei numiți în funcții că vor respecta întocmai angajamentele care urmau să le revină. Actul respectiv conținea și o clauză de reacție în caz contrar: oficialii urmau să fie expulzați. În cazul promovării în funcțiile administrative patriarhale se stipulau aceleași clauze.

Personalul administrativ din subordinea mitropoliților și a episcopilor se ocupa de administrarea bunurilor Bisericii din diecezele respective. Diaconii și ceilalți membrii ai administrației mitropolitane sau episcopale erau numiți în funcții și urmau un tipar identic cu modelul administrației patriarhale de la Constantinopol. Astfel că întâlnim aici: arhidiaconul- locțiitorul mitropolitului sau al episcopului, synkellos, apokrisiarios, dioiketai, ekdikos, skeuophylakes, notari și întreaga gamă de personal auxiliar aproape identic cu cel al administrației patriarhale.

Asupra remunerației efective a funcționarilor administrației ecleziastice patriarhale sau provinciale nu se cunosc date exacte. Ceea ce se cunoaște, însă, ca o caracteristică a mediului bizantin este continua influență dintre laic și monastic și, în același timp, imobilitatea raportului dintre demnitate și funcție. Hirotonirea unei persoane ca preot, diacon sau episcop constituia baza percepției exterioare a demnității acestuia de către contemporanii bizantini.

Remunerarea funcționarilor administrației civile imperiale a cunoscut un traseu care a inclus plată în natură- prin produse de larg consum- și apoi s-a modificat în plata- în principal- în monedă. Inevitabil, guvernatorii provinciilor imperiale, chiar și după dispunerea remunerării acestora în monedă și cu toate măririle „salariale” efectuate de împărați, au avut propriile metode de a obține foloase- astăzi le-am numi „necuvenite”- prin extorcarea populației locale și abuz de putere.

În perioada de debut a Imperiului Roman de Răsărit- acceptând ca dată de pornire fondarea Constantinopolului în secolul al IV-lea- înalții funcționari ai administrației imperiale erau remunerați în natură. Plata „salarială” consta în produse pentru aceștia cât și pentru cei aflați în subordinea lor. Documentele indică faptul că aceasta practică a continuat și spre debutul secolului al V-lea d.Hr.

Salariile oferite înalților funcționari ai administrației nu erau impresionante astfel că în teritoriu era binecunoscută apetența acestora de a-și rotunji veniturile prin extorcarea bunurilor publice. Iustinian I a încercat să diminueze fenomenul prin creșterea plafonului de salarii, dar fără urmări. Împăratul le-a interzis guvernatorilor și familiilor acestora să achiziționeze bunuri aflate în provinciile guvernate sau să intre în alianțe matrimoniale cu moștenitoare înstărite din provinciile de sub autoritatea lor.

Începând din a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr plata înalților funcționari imperiali a început să fie efectuată în monedă de aur iar cuantumul pentru fiecare guvernator al unei provincii în parte era stabilit de către prefectul pretoriului regiunii respective. Aceste sume au fost majorate ulterior de către împăratul Iustinian I în încercarea de a stopa abuzul acestora de a-și rotunji veniturile prin extorcarea bunurilor provinciilor.

Una dintre metodele prin care înalții funcționari imperiali își rotunjeau veniturile dincolo de limitele legii erau exemplul unui guvernator din Sardinia- din secolul al VI-lea- care permitea unor magnați locali să-și practice în continuare riturile pagâne în schimbul unor sume de bani. Acest aspect era ilegal, deoarece de mai bine de 2 secole deja, creștinismul erau singura religie acceptată oficial pe cuprinsul Imperiului Roman.

Andre Guillou ne-a lăsat informații despre cuantumul plăților efectuate de Imperiul Roman de Răsărit în timpul lui Iustinian I către guvernatorii provinciilor. Aflăm astfel că prefectul pretoriului Africii era plătit cu suma de 7200 solizi de aur, prefectul de Egipt cu 2880 solizi de aur iar proconsului de Palestina cu 1584 de solizi de aur. Îndreptându-ne spre Occident, în aceeași perioadă, pretorul de Tracia obținea 800 de solizi de aur, ducele de Sardinia primea 1582 de solizi iar cel de Mauritania aceeași sumă.

Dincolo de abuzurile pe care le comiteau guvernatorii de provincii au existat desigur și cazuri de înalți funcționari ai administrației imperiale extrem de respectați. În secolul al V-lea, episcopul de Cyr, Theodoret, scria unui fost prefect- în relatarea istoricului Andre Guillou pe care o vom reda integral-: „Sigur în multe alte chipuri putem vedea că judecata voastră e dreaptă, dar ceea ce, mai mult decât oricare alt lucru, o arată felul în care alegeți magistrații cărora le încredințați guvernarea comunităților și a orașelor; purtând aceeași grijă tuturor supușilor și alegând oamenii cei mai incoruptibili- cei care sunt mai presus decât banii; cei care folosesc cu dreptate balanța justiției; cei care, pentru a spune totul, sunt cei mai buni-, îi puneți în fruntea orașelor ca părinți, medici sau cârmaci. În orice caz, dacă mulți dintre oamenii aceștia virtuoși pe care i-am întâlnit au ajuns la putere grație votului vostru, cel care dintre toți ne apare drept cel mai vrednic de iubire și de respect e magnificul Neon. Noi l-am cunoscut mai bine, într-adevăr, pentru că lui i-a fost atribuită misiunea de a sta la cârma regiunii noastre. Și el, pe întreaga durată a misiunii primite,

Statutul funcționarului bizantin s-a modificat începând cu secolele IX-X d.Hr. Plata efectuată de monarhie pentru serviciile acestuia în cadrul administrației au căpătat aura mai mult a unui onorariu care avea mai mare legătură cu prestigiul demnității respective decât cu îndatoririle precise pe care aceasta le presupunea. Indiferent de gradul de responsabilitate sau însărcinări precise, de-acum înainte se va extinde remunerația serviciilor pentru întreaga categorie de funcționari din administrație.

Începând cu secolul al IX-lea reorganizarea administrației imperiale a adus cu sine și o modificare a raportului de plată față de serviciile prestate de funcționari. Această plată a dobândit un sens de onorariu, comision pentru serviciile aduse statului. Ea era în directă legătură cu anvergura demnității ocupate- mai degrabă- decât în directă proporție cu responsabilitățile sau sarcinile pe care funcția respectivă le presupunea. Astfel, indiferent de gradul de importanță fiecare demnitate era remunerată.

Deja în secolul al XI-lea, în timpul lui Alexios I Komnenos, se instituise practica de a atribui prin acte remunerația aferentă fiecărei demnități în parte. Este cunoscut un document prin care- în contextul discuțiilor pentru alianță dintre basileu și omologul său german, Henric al IV-lea- Komnenos oferă demnități membrilor familiei sale împreună cu plata aferentă fiecărei demnități în parte.

Procesul de primire efectivă a retribuției de către înalții funcționari bizantini la patul imperial din Constantinopol era parte a unui protocol și ceremonial extrem de bine pus la punct și întins pe durata a câteva zile, de regulă, în săptămâna dinaintea Duminicii Floriilor. Dincolo de simbolistica religioasă întregul protocol reflecta legătura de subordonare directă a înalților funcționari față de cel care le oferă plata și, mai ales, locul unde era aceasta efectuată: basileul în Marele Palat.

Ambasadorul împăratului german Otto I la Constantinopol- Liutprand de Cremona- a notat impresia pe care i-a produs-o ceromonia de remunerare a înalților funcționari bizantini de către împăratul Konstantinos al VII-lea Porfirogenetul, defășurată la Marele Palat. Relatarea a fost preluată de istoricul Andre Guillou:„Pe o masă lungă se zece coți și lată de patru erau înșirate pungi doldora de monede de aur; pe fiecare pungă erau cusute însemnele destinatarului. Persoanele în cauză primeau permisiunea de a defila prin fața împăratului în cea mai mare ordine cu putință; erau chemate rând pe rând, potrivit rangului și funcțiilor lor. Cel dintâi chemat avea să fie retorul Palatului, căruia pungile cu monedele de aur nu i-au fost puse în brațe, ci pe umăr, împreună cu patru mantii de ceremonie[se numeau skamarangia]. I-au urmat domestikos-ul scholelor și drungarul flotei: primul e comandantul soldaților, al doilea cel al marinarilor. Aceștia, fiind de ranguri egale, aveau să primească un număr egal de monede de aur și de skamarangia. Atât de grele erau însă lucrurile primite, încât nu le puteau purta în spate, astfel că le târau în urma lor nu fără osteneală, ajutați de cei din propria esc

Protocolul receptării retribuției aferente demnității ocupate de către un înalt funcționar bizantin din mâinile basileului a continuat de-a lungul secolelor. În veacul al XI-lea este atestat un moment al plății unui nomophylax- „paznic al legilor”- care recepționa din partea împăratului 4 livre de aur, o mantie de purpură precum și concedarea unor drepturi „salariale” în natură.

Funcționarii capitalei imperiale recepționau plata pentru serviciile administrative prestate din mâinile împăratului. Funcționarii din provincii, în schimb, erau plătiți „pe loc”. Mai precis, guvernatorului provinciei i se permitea să deducă din impozitul fiscal colectat din teritoriul respectiv plata aferentă pentru funcționarii din subordinea sa. Proporția covârșitoare a impozitului încasat era trimis apoi spre capitala imperiului, Constantinopol.

Istoriografia a constatat faptul că avansarea, promovarea ierarhică în cadrul administrației imperiale bizantine era, de cele mai multe ori, în directă legătură cu vechimea anilor petrecuți în structura administrației. Existau, inevitabil, și numeroase excepții, cele mai cunoscute fiind legate de intervenția directă a basileului în favoarea unui candidat.

Procesul de promovare sau avansare în funcție în cadrul ierarhiei administrației imperiale a beneficiat de-a lungul istoriei Imperiului constantinopolitan de linia directoare a „vechimii” în muncă. Acest criteriu a fost principalul argument pentru avansarea unui funcționar dar, de multe ori, interveneau și alte variabile iar acest principiu era ocolit. În special împăratul, prin natura puterii sale în ordinea bizantină, putea eluda acest criteriu.

În secolul al V-lea d.Hr existau 3 trepte de avansare în cadrul administrației imperiale, numite: forma prima, secunda, tertia- prima, a doua, a treia. În procesul de avansare se traversa dintr-o treaptă în cealaltă. Anumiți funcționari încercau să blocheze posturile vacante pentru sine depunându-și candidatura pentru postul respectiv, deși nu se aflau în treapta vecină, si prin urmare, nu ar fi fost îndrituiți să candideze.

S-a încercat reglementarea avansării administrative dintr-o treaptă într-alta și interzicerea obiceiului pe care unii funcționari îl practicau prin blocarea unor posturi prin depunerea candidaturii lor deși nu aveau dreptul că o facă. Avansarea dinspre treapta a treia spre prima treaptă se putea doar accesând ordinea logică. Cel care era prins că încerca să eludeze sistemul sau era deja depistat după ce avansase pe nedrept direct pe prima treaptă era retrogradat pe ultima poziție din treapta a treia administrativă.

În ceea ce privește avansarea în cadrul administrației palatine- prin prisma vechimii unui funcționar- cea mai avansată treaptă era cea de proximus.În secolul al V-lea, termenul pe care un funcționar trebuia să îl petreacă într-o treaptă intermediară înaintea de a avansa în clasa superioară era de 3 ani. Apoi, termenul a fost redus la doi si apoi la un an. În aceste secole practica răspândită era cea de cumpărare a funcțiilor și prin urmare, candidații puteau aștepta mult peste cei trei ani înainte de a avansa ierarhic.

Proximus- funcționarul cu cei mai mulți de muncă din organigrama administrației palatului imperial- se putea retrage din funcție după 1 an de zile în această funcție. El putea alege să-și vândă postul unuia dintre subalterni contra sumei de 250 de solizi de aur, suma fiind cea percepută în secolul al V-lea. Ceilalți „șefi” de cancelarii puteau proceda identic. Dacă cel ofertat refuza să plătească suma cerută și implicit rata avansarea, propunerea îi putea fi făcută următorului funcționar în descendență ierarhică.

Atunci când un funcționar titular al unei demnități înceta din viață postul acestuia inevitabil devenea vacant. Ordinea bizantină stipula însă faptul că descendenții acestui funcționar, moștenitorii săi, își puteau manifesta preempțiunea- înaintea statului- de a vinde acest post. Aceștia puteau propune postul defunctului lor tată fostului subaltern al acestuia pentru suma de 250 de solizi de aur.

În funcție de domeniul de activitate, sarcinile și activitățile prestate în slujba statului funcționarii se puteau retrage după un număr diferențiat de ani din cadrul administrației. De asemenea, sistemul de promovare bazat pe anii de vechime în cadrul administrației funcționa diferit pentru fiecare ramură a acesteia. În general, după 20-25 de ani de administrație un funcționar se putea retrage la fel cum, pentru parcurgerea tuturor treptelor ierarhice era necesar un număr de 12 ani.

În ordinea bizantină, în principiu, vechimea într-o funcție constituia criteriul cel mai uzitat de avansare în cazul unui candidat. Pe lângă acest principiu, pentru cazuri excepționale de merite deosebite- atunci când persoana respectivă nu îndeplinea încă numărul de ani necesari promovării- împăratul intervenea și se eludau treptele iererhice. În acest sens, pentru cazuri extraordinare și merite excepționale basileii au introdus o linie paralelă de promovare pe care, atunci când considerau necesar, o activau.

Pentru funcționarii din serviciul financiar al monarhiei bizantine- oficiul responsabil cu darurile, largitiones- promovarea se realiza pe baza anilor de vechime. După satisfacerea sarcinii de șef de „cabinet”- sekreton- funcționarul-șef se putea retrage din administrație și putea reveni la viața lui privată. De asemenea, el nu putea fi transferat la un alt birou din cadrul aceluiași oficiu. Altfel, procesul de promovare a fost accelerat, durata funcției de „șef de birou” fiind redusă sistematic de la 3 la 1 an.

În funcție de obligațiile, sarcinile precum și de specificul diferit al fiecărui „cabinet” al administrației, numărul de ani necesari pentru promovare în treaptă ierarhică erau diferiți. Spre exemplu, pentru cele mai multe dintre birourile administrative 12 ani erau suficienți pentru a parcurge întreaga scară ierarhică administrativă. Însă pentru cei care lucrau cu metale și pietre prețioase erau necesari și 40 de ani de vechime pentru avansarea ierarhică datorită dificultății practice a acumulării cunoștințelor.

Unui funcționar imperial bizantin i se cerea în primul rând fidelitate față de basileul universal, ocupantul tronului constantinopolitan. Orice revoltă neîntemeiată împotriva acestuia reprezenta o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Funcționarului i se mai cerea să fie drept, să aibă grijă de locuitorii din provincia sa, să colecteze și să trimită la timp impozitele și taxele din teritoriu către Constantinopol și să fie un aplicant fidel al legilor statului.

Într-o novella- lege- din secolul al VI-lea împăratul Tiberios a trasat așteptările statului de la un funcționar: „Ordonăm ca orice comandă să fie făcută de persoane care se bucură de un bun renume și care dovedesc un viu interes pentru justiție; de asemenea, ordonăm ca funcționarii să aibă acces la posturile publice fără să fi oferit în prealabil daruri sau altele de acest fel. Guvernatorii trebuie să procedeze în așa fel încât să nu pricinuiască neajunsuri nici unuia dintre cei administrați de ei; trebuie totodată să se ocupe cu sârguință de strângerea impozitelor. Guvernatorii și adjuncții lor, cancelari sau locțiitori, prieteni sau rude, nu trebuie să primească nimic din partea contribuabililor; în caz contrar, vor fi obligați să le restituie împătrit valoarea încasată. Trebuie să se mulțumească cu salariile care le sunt virate din casele publice conform legilor în vigoare”.

Din secolul al VI-lea, un înalt funcționar după eliberarea din funcție sau încetarea mandatului, trebuia să rămână timp de 50 de zile în provincia respectivă. Motivul era legat de relația acestuia cu locuitorii din provincia pe care a condus-o- aceștia, în interiorul acestor 50 de zile- putându-i intenta proces fostului guvernator. Dacă se înregistra o plângere civilă, funcționarul putea părăsi reședința și un procurator urma să investigheze cazul. Dacă plângerea era penală funcționarul era obligat să rămână pe loc la dispoziția anchetei.

Conduita unui funcționar din administrația imperială a reprezentat o constantă preocupare pentru mulți dintre împărații constantinopolitani. Iustinian I cerea funcționarilor, imediat după ce erau numiți în posturi, să fie informați asupra ordonanțelor recente și să depună un jurământ pe Evanghelie cum că nu va produce suferință celor guvernați și nu va provoca fraude statului. Împăratul le interzice acestora să primească donații pe durata îndeplinirii funcțiilor sau să construiască fără acordul împăratului.

Împăratul Iustin al II-lea- în secolul al VI-lea d.Hr- s-a bazat pe opiniile episcopilor și a magnaților locali în numirea guvernatorilor și a funcționarilor din administrație. Împăratul i-a forțat pe funcționari să colecteze impozitul conștiincios, obligându-i anticipat să depună în nume personal o garanție. În concurs cu acest gaj, funcționarii se angajau să colecteze cu cinste și dreptate impozitul de la populație, impozit din care urmau să își recupereze garanția vărsată în vistieria imperială.

Reglementările privind conduita funcționarilor imperiali în litera verticală adoptată de Iustinian I au fost reafirmate permanent. Însă ele erau neîncetat încălcate încât realitatea „din teren” a înfrânt norma legală iar împărații au fost nevoiți să se adapteze în consecință. Legile din secolele IX-X d.Hr au urmărit să reașeze conduita funcționarului într-o notă tolerabilă dar fără „exigențele” de tip antic care- cu toate că erau elegante- se dovedeau ideatice și nerealizabile.

Norme noi regulatorii privind conduita funcționarilor au fost- după cele lansate de Iustinian în secolul al VI-lea- adoptate în secolul al IX-lea prin dispoziții ale împăraților Vasile I Macedoneanul și Leon al VI-lea Filozoful. Textele cuprinse în corpul de legi al Basilicale-lor se refereau la conduita funcționarilor din administrație ca la o problemă stringentă deoarece guvernarea era în sarcina împăratului. Și cum acesta era prin definiție bun și înțelegător, funcționarii imperiali nu puteau fi decât la fel.

Împărații au intervenit în secolele IX-X d.Hr cu măsuri de reglare a conduitei funcționarilor imperiali. Pentru a preveni închegarea de legături între guvernatorul unei provincii și magnații locali care ar fi dus la paralizia și parazitarea administrației locale, împărații au interzis stabilirea de relații matrimoniale între familia guvernatorului și membrii ai familiilor magnaților locali. Mai mult, locuitorii imperiului erau îndemnați să depună plângeri împotriva eventualelor abuzuri săvârșite de funcționarii imperiali.

Basileii constantinopolitani au încercat să se asigure de buna conduită a funcționarilor imperiali prin legi permanente care interziceau acestora achizițiile de bunuri în timpul exercitării mandatului. Guvernatorilor- din capitală sau din provincii- li se interziceau acceptarea donațiilor, cumpărarea de proprietăți la preț redus și recepții de moșteniri în timpul pe care îl petreceau sub mandat imperial și în provincia pe care o administrau.

De-a lungul secolelor, realitatea din teren a înfrânt norma legală și încălcarea repetată și flagrantă a dispozițiilor imperiale privind conduita funcționarului i-a determinat pe basileii din secolul al IX-lea d.Hr să relaxeze „jocul” și să scoată de sub incidența legii anumite abateri. Interdictul era menținut doar în cazul guvernatorului. În relatarea lui Andre Guillou, iată ce stabilea basileul Leon al VI-lea Filozoful: „Ordonăm deci ca, în conformitate cu starea de lucruri actuală, funcționarii să poată achiziționa și construi, să nu fie incriminați pentru ceea ce primesc ca donație voluntară, întrucât toți cei care ar suporta din partea lor vreo agresiune nu ar fi lipsiți- ori de câte ori ar fi cazul- de posibilitatea de a i se sustrage, apelând la împărat. În privința funcționarilor provinciali am dorit să decidem astfel: strategul [guvernatorul themei-provinciei]nu va putea nici să achiziționeze și nici să construiască nimic spre propriul folos pe durata mandatului său și nici să accepte donații. Cât despre ceilalți funcționari, subalternii săi, dacă un asemenea caz va fi raportat strategului, aceștia vor fi îndepărtați sau menținuți în funcție, după cum va vrea el să decidă

Îndulcirea tonului imperial în ceea ce privește conduita funcționarilor- în secolele IX-XI- a avut la bază constatarea unei realități din teren pe care norma legală nu a avut altă variantă decât să o accepte. Guvernatorii provinciilor și înalții funcționari deveniseră mari proprietari de pământ cu o putere și influență reală. Practic, încălcarea generală și permanentă a regulilor privind conduita se pare că i-a determinat pe împărați să scoată anumite abateri ale funcționarilor de sub regimul sancțiunilor.

Relaxarea legilor privind conduita funcționarilor imperiali, demarată în secolul al IX-lea pe fondul încălcărilor generalizate ale acestor norme, s-a tradus și în relaxarea unor anumite sancțiuni prevăzute pentru abaterile acestor funcționari. Astfel, dacă în secolele anterioare furtul din avutul public sau înstrăinarea bunurilor statului puteau atrage pedeapsa capitală asupra funcționarului, acum se instituie demiterea funcționarului vinovat si achitarea sumei duble sau cvadruple de către acesta a bunului furat.

În timp, forța administrației imperiale provinciale a devenit din ce în ce mai mare iar împărații au ținut cont de acest aspect care s-a manifestat și în privința sancțiunilor penale aplicate acestora, acestea devenind mai blânde. Începând cu secolul al IX-lea prin legiferările lui Vasile I Macedoneanul și Leon al VI-lea Înțeleptul, pedepsele pentru abuzurile funcționarilor au devenit mai umane. Frauda produsă în finanțele statului, de exemplu, nu mai era pedepsită cu moartea, ca în secolele precedente.

Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea ordinelor și dispozițiilor imperiale de către un funcționar, începând cu legislația propusă de Leon al VI-lea Înțeleptul, nu mai atrăgea sancțiunile severe din secolele precedente. Dacă pentru furt sau înstrăinarea bunului public de către un funcționar- în secolele anterioare- se putea chiar emite pedeapsa capitală, de-acum înainte funcționarul va fi destituit și i se va cere să platească dublul sau cvadruplul- în funcție de context- al valorii bunului furat.

Mostră de îmblânzire a legislației privind furtul sau înstrăinarea bunului public de către un funcționar se găsește în legislația emisă de împăratul Leon al VI-lea Filozoful- în relatarea istoricului Andre Guillou: „Puterea noastră hotărăște ca legea [se referă la legea lui Iustinian I] care prevede pedeapsa cu moartea pentru funcționarul vinovat de a fi furat bunuri din Tezaurul public- și nu numai pentru el, ci și pentru eventualii săi complici- să nu mai figureze printre hotărârile cu valoare legală, dat fiind că ea are un caracter inuman și neconform cu ceea ce e specific unei legi, și ca ea să nu mai intre niciodată în vigoare, dimpotrivă, și să fie respinsă ca fiind contrară intereselor statului și inutilă; de acum înainte, sancționarea acestor funcționari incriminați pentru furt de bunuri din Tezaurul public va fi pierderea funcției și rambursarea dublului valorii sustrase; cât despre complicii lor, dacă sunt bogați, vor fi supuși aceleiași pedepse, iar dacă sunt săraci, vor suporta supliciul biciuirii, rușinea tonsurii și deportarea”.

Împăratul Leon al VI-lea Filozoful a „îndulcit” pedepsele medicilor care efectuau operația de castrare, a complicilor precum și a pacienților. Anterior, împăratul Iustinian I a stabilit pedeapse aspre pentru medicii care efectuau această manevră deoarece mortalitatea era de 97% a celor care erau supuși castrării, ceea ce era contrar intereselor statului. Ca pedeapsă, chirurgii și complicii lor erau înșiși castrați iar pacienții care supraviețuiau erau trimiși la muncă în mină iar bunurile le erau confiscate.

Împăratul Leon al VI-lea Înțeleptul stabilea pedepse mai blânde pentru chirurgii care efectuau castrarea, după cum ne informează Andre Guillou: „[...]cel care va aduce un chirurg priceput într-o asemenea practică vinovată [castrarea], pentru a-și exercita profesia, dacă figurează pe lista celor aflați în servicul împăratului, să fie imediat șters de pe listă, să plătească drept pedeapsă o amendă de zece livre de aur (3.600 solizi de aur), care va fi depusă la fisc, și să fie condamnat la domiciliu forțat pentru zece ani”.

Castrarea era interzisă prin legislația imperială iar pedepsele- cu toate că s-au îmblânzit de-a lungul timpului- au rămas în vigoare. A exista însă un segment al funcționarilor palatini și nu numai care erau exceptați de la această regulă: eunucii. Castrați încă din copilărie- de cele mai multe ori- aceștia au intrat din secolul al V-lea în administrația palatină, devenind în timp, datorită percepției exterioare a purității lor, extrem de respectați, apreciați și preferați de basilei pentru ocuparea funcțiilor importante.

Începând cu secolul al V-lea d.Hr familia imperială constantinopolitană va introduce în administrația imperială palatină în posturile înalte- de cele mai multe ori, cele mai importante posturi- pe eunuci. Castrați încă din copilărie, aceștia inițial proveneau din zona populațiilor caucaziene. Percepția exterioară despre eunuci era una a purității, de multe ori fiind asimiliați îngerilor printre oameni. Până în epoca Palaiologos eunucii au furnizat constant personalul administrativ palatin al basileului.

Preempțiunea eunucilor la funcțiile palatine a continuat în cursul secolului al XI-lea, o serie de împărați conducând înconjurați fiind de eunuci plasați în funcții: Mihail al IV-lea- care avea trei frați eunuci-, Mihail al VI-lea și Mihail al VII-lea sau Alexios al III-lea Angelos. La cumpăna dintre secolele XII-XIII d.Hr eunucii preluau și comanda gărzilor palatului imperial: cazul sakellarios-ului Konstantinos. Sub ultima dinastie bizantină, Palaiologos, influența eunucilor în administrația palatină s-a dispersat.

Funcționarului eunuc îi erau aprobate și rezervate cele mai multe dintre funcțiile administrației Marelui Palat din Constantinopol și în multe cazuri acesta era de găsit și în funcții publice sau liturgice. În ceremoniile imperiale, eunucii dețin cel mai important rol după cum de-a lungul istoriei monarhiei îi putem găsi și în funcții de comandă militară. Însă în aceste situații, soldații profesioniști din provincii tindeau să ignore un eunuc- chiar trimis de basileu- și se grupau în spatele comandantului de provincie.

Eunucii au ocupat, de-a lungul istoriei monarhiei bizantine funcții importante în Biserică, unii dintre ei ajungând chiar la demnitatea de patriarh ecumenic al Constantinopolului: Germanos I (în secolul al VIII-lea), Methodios I (secolul al IX-lea), Ștefan al II-lea (secolul al X-lea) sau Eustratios Garidas în secolul al XI-lea. În capitală, de asemenea, eunucul Narsetes a construit în secolul al VI-lea mănăstirea celor „Curați” (Katharoi) iar alți eunuci au fost primiți în respectata mănăstire a capitalei, Stoudion.

Au existat în istoria imperiului și eunuci care au îndeplinit înalte funcții militare. Staurakios a servit sub împărăteasa Irina iar un anume Eustathios a fost strateg de Calabria. Eunucul comandant Niketas a fost luat prizonier de arabi dar împăratul Nikephoros al II-lea Phokas l-a răscumpărat. Patricianul Nikolaes- eunuc și el- a condus trupele bizantine care au eliberat Alepul și Antiohia de sub arabi. La fel, împăratul Konstantinos al IX-lea Monomachos a plasat comanda militară în mâinile eunucilor.

În cadrul funcțiilor palatine eunucii au deținut de-a lunul timpului constant posturi înalte, de exemplu, acel praepositus sacri cubiculi, care practic guverna efectiv în numele împăratului. Cât de mare era puterea acestuia? În secolul al VII-lea eunucul Ștefan Persanul a dispus biciuirea mamei împăratului Iustinian al II-lea, Anastasia. Un alt eunuc, Baanes, a condus efectiv afacerile monarhiei atunci când împăratul Vasile I era în război.

Eunucul Samonas, șambelan în timpul lui Leon al VI-lea l-a depus din treapta patriarhală pe influentul Nikolaos. Un alt eunuc, Vasile, fiul împăratului Romanos Lekapenos născut dintr-o relație clandestină a acestuia cu o sclavă, a atins culmi impresionante. După o înfrângere severă administrată arabilor, i s-a acordat onoarea triumfului în Hipodrom, apoi a ajuns ministru sub Romanos al II-lea. Mai mult, cariera si prestigiul lui au urcat permanent, sub Ioan I Tzimiskes devenind un mare proprietar de pământ.

Împăratul constantinopolitan și administrația centrală exercitau control asupra administrației provinciale sub formă de- modern numit- „audit” financiar precum și de a sesiza eventualele derapaje ale guvernatorilor. Plângerile locuitorilor- în cazurile grave de abuz ale funcționarilor- erau transmise de acești trimiși către împărat la returul loc spre Constantinopol. Cei numiți de basileu să exercite control asupra administrației civile erau episcopii locali și comisarii imperiali trimiși din capitală.

Controlul exercitat de episcopii din diecezele lor asupra administrației civile provinciale și a guvernatorului din teritoriul respectiv merge în timp în revers până în secolul al VI-lea. Împăratul Iustinian I a dispus ca episcopii să se opună guvernatorului în cazul în care acesta abuza de puterea oferită de decretele imperiale sau dacă interpreta în folos propriu aceste dispoziții. De asemenea, episcopului îi era plasat în subordine segmentul financiar al administrației civile provinciale.

Constituția emisă de împăratul Iustinian I nu doar că le dădea dreptul, dar le și impunea episcopilor din teritoriu să controleze activitatea guvernatorilor civili și a administrației din subordinea acestora. Periodic, sub formă de rapoarte, episcopul era chemat să-l informeze pe împărat asupra situației din provincie și asupra abuzurilor funcționarilor.

Iustinian I a mers mai departe cu implicarea episcopului din teritoriu în controlul asupra guvernatorilor civili din provincie. Le-a permis episcopilor ca, în cazul unui proces de abuz intentat unui guvernator, episcopul să joace rol de judecător. El i-a plasat sub autoritatea episcopului- deoarece încercau să se sustragă și să fugă- și pe guvernatorii care își încetaseră mandatul dar trebuiau să rămână pe loc pe o durată de 50 de zile, timp în care ei puteau fi judecați pentru eventuale plângeri depuse de populație.

În domeniul colectării taxelor și impozitelor de către administrația provincială, împăratul constantinopolitan a apelat la controlul întregului proces din partea unor comisari imperiali trimiși în provinciile monarhiei. Numiți logothetoi sau discussores aceștia verificau și legalitatea construcțiilor din provincii.

Comisarul imperial trimis în controlul administrației provinciale primea puteri sporite din partea împăratului fiind o persoană în care basileul avea mare încredere. Spre exemplu, Iustinian l-a trimis în Italia pe Alexandros Psalidios. Acesta a trecut prin Grecia unde a pus la punct sistemul de apărare de la Termopile, iar în Italia, apelând la aceleași metode pe care le practicase în Orient a recuperat pentru împărat toate impozitele restante, inclusiv de la funcționarii locali ce le folosiseră în interes propriu.

Leontios a fost un exemplu de comisar imperial însărcinat cu misiune specială- de împăratul Mauricius- în secolul al VI-lea și care a uzat de extinsele puteri de control asupra administrației atribuite de către împărat. Trimis în Sicilia, acesta s-a stabilit la Siracuza și prin autoritatea conferită de împărat, de lege și în tandem cu episcopul local acesta a acționat în interesul statului convocând pentru control contabil întreaga paletă administrativă locală: funcționarii laici și notabilitățile ecleziastice din Sicilia și Italia.

În funcție de treapta ierahică pe care o ocupa un funcționar bizantin, condițiile de lucru, angajamentul acestuia precum și renumerația lui oscilau. Cu cât avansul vertical se producea, cu atât condițiile și mediul de lucru era unul mai favorabil. În segmentele inferioare ale administrației însă, existau timpi „morți” în care funcționarul nu îndeplinea nicio activitate în mod special.

Mediul de lucru al unui funcționar de rang inferior presupunea, de multe ori, remunerație extrem de precară și perioade destul de lungi în care acesta nu îndeplinea în mod real sarcini precise. Confuzia, în treptele inferioare ale administrației, uneori, era „la ea acasa”.

O mărturie a mediului de lucru din poziția de funcționar modest al administrației aparține unui personaj- Mihail Psellos- care va atinge ulterior cele mai înalte trepte ale acesteia și este prezentată de Andre Guillou: „Am nenorocul să aparțin serviciului de asekretis...Munca e atât de obositoare, tensiunea scrisului în registratură e atât de mare, încât nu e posibil, zic, nici să-ți scarpini o ureche, nici să-ți ridici capul, nici să mănânci când ți-e foame, nici să bei când ți-e sete și nici măcar să mergi să te speli, decât dacă ești silit de sudoarea care-ți inundă fruntea și fața. Care e marea recompensă pentru tot acest efort? Accese de furie, reprosuri pentru orice abatere și așa mai departe. Aici nu ai scăpare; în fiecare zi același lucru...Închiși într-un spațiu înăbușitor, fără loc de trecere, strânși unii într-alții, aproape îngrămădiți unii peste ceilalți…, fiecare încearcă să-și escaladeze vecinul...Care se laudă cu propria rapiditate în scris, care trage nădejde că se va impune prin cultură și lasă să planeze dubii asupra culturii superiorilor, care-și etalează forța fizică și abilitatea de luptător, care cursivitatea în exprimare, care trivialitatea sau vulgaritatea,

Atunci când un funcționar imperial și-a petrecut deja un număr considerabil de ani în serviciul public iar calificativele îl recomandau pentru avansare, acesta primea responsabilități mai mari și, în mod automat, mediul de lucru și recompensele erau mai generoase. De asemenea, de regulă în ultimul an de activitate, funcționarul primea o recompensă financiară și i se permitea achiziționarea unei sume de bani din vânzarea postului. Aceste venituri reprezentau ceea ce pensia semnifică în prezent.

Dacă un funcționar care a activat un număr semnificativ de ani în administrația imperială deceda înainte ca să poată fructifica vânzarea postului pe care urma să îl lase vacant, soția acestuia sau copiii săi primeau dreptul de a vinde acest post împreună cu indemnizația de „pensionare” a defunctului.

Un exemplu de carieră desfășurată pe întreaga verticală a treptelor ierarhice este cea a patriarhului ecumenic Photios din secolul al IX-lea. Acesta a fost un exemplu clasic de reușită administrativă până la cel mai înalt nivel, succes realizat din combinația plină de atuuri ale lui Photios: origine aristocratică, bună educație, inteligență și resurse financiare importante.

Photios a fost patriarh ecumenic în secolul al IX-lea- în două mandate- și a făcut parte și din regența imperială. Acesta a reprezentat cazul unei persoane care a traversat ierarhia administrației bizantine atingând cel mai înalt nivel și având toate atuurile: origine aristocratică și resurse financiare serioase. El era înrudit pe linie matrimonială cu familia imperială, ceea ce a constituit un puternic start pentru. Dar, acest start lansat a fost îmbunătățit de calitățile lui native:inteligență, educație și ambiție.

Atunci când patriarhul ecumenic Ignatios a fost depus Photios a fost ridicat în demnitatea patriarhală de conducător al Bisericii constantinopolitane. El a sesizat momentul favorabil- ca nimeni altul- de extindere a influenței Bisericii dincolo de granițele Imperiului Bizantin, punând bazele prestigiului internațional al Bisericii constantinopolitane. Creștinarea bulgarilor a fost un proiect la care patriarhul Photios l-a anturat și pe împărat convingându-l de justețea acestei misiuni de creștinare.

Erudiția lui Photios pe latura teologică, cunoștințele sale lingvistice, retorice și juridice l-au transformat pe acesta într-un personaj respectat de către adversarii lui. Ascensiunea sa datorată și inteligenței native și talentului cu care acesta stăpânea arta argumentației, conversației și a cunoștințelor profane a dat naștere în epocă unei butade potrivit căreia Photios și-ar fi vândut sufletul diavolului. Numai așa își puteau explica cei contemporani patriarhului vastitatea cunoștințelor sale.

Sub păstorirea patriarhului ecumenic Photios prestigiul și influența Bisericii constantinopolitane au crescut foarte mult prin trimiterea celor doi misionari- Chiril și Methodios- cu mesaj de creștinare a slavilor din Moravia Mare, astăzi Cehia. Asasinarea cezarului Bardas- unchiul împăratului Mihail al III-lea și protectorul lui Photios- i-au adus decăderea acestuia temporară. Noul împărat, Vasile I Macedoneanul l-a depus pe Photios din demnitatea patriarhală și l-a izolat în mănăstire.

Patriarhul Photios, dincolo de calitățile sale indiscutabile a ajuns în poziția de a guverna monarhia bizantină în numele împăratului și datorită originii sale aristocratice și legăturilor cu familia imperială bizantină. Prietenia acestuia cu Bardas, unchiul împăratului, îl plasează pe Photios în poziția de consilier personal al acestuia după momentul în care Bardas a preluat guvernarea monarhiei în anul 856 d.Hr.

După câțiva ani de exil impus, Photios este reabilitate de împăratul Vasile I care i-a încredințat educația propriilor copii iar atunci când bătrânul patriarh Ignatios a murit, basileul l-a numit pe Photios în cel de-al 2-lea mandat de patriarh. Noul împărat, Leon al VI-lea Filozoful l-a depus însă pe Photios din demnitatea patriarhală și l-a înlocuit cu fratele său mai mic, Ștefan. În acest fel ieșea din scenă- avea să moară în exil în Armenia- unul dintre cei mai străluciți înalți „funcționari” ai Imperiului Bizantin.

Au existat funcționari care se puteau baza pe originea lor aristocratică- cu tot bagajul de resurse avut la dispoziție- precum și pe educația lor pentru a accede la posturile înalte ale administrației imperiale. Mai existau și cazuri de ascensiune în funcțiile cele mai înalte și ale unor persoane nu la fel de înzestrate, needucate, uneori brutale, dar extrem de ambițioase și cu simț pentru încrengăturile jocurilor politice care le-au permis să ajungă la guvernarea Imperiului Bizantin. Ioan de Cappadocia a fost unul dintre ei.

Ioan de Cappadocia, ministrul de încredere al împăratului Iustinian I în secolul al VI-lea d.Hr, era de origine dintr-o familie săracă. Cunoștințele lui de limba greacă erau extrem de precare și se pare că nu era capabil să își scrie numele. Cel mai probabil cele de latină erau la fel de vagi. Împăratul l-a cunoscut pe acest Ioan de Cappadocia în momentul în care acesta își efectua „stagiatura” de asistent al magister militum- comandantul al gărzii palatine. Se pare că era însărcinat cu contabilitatea acestui comandant.

Împăratul Iustinian I, care l-a cunoscut pe Ioan de Cappadocia în timp ce acesta tranșa problemele contabile ale comandantului garnizoanei Constantinopolului, a rămas impresionat de ideile privind reformare finanțelor publice. Din acest moment, împăratul l-a preluat sub protecția sa și Ioan de Cappadocia- dincolo de modesta lui origine- a ajuns șef al unui serviciu financiar al unei Prefecturi, apoi avansat în postul de illustri iar apoi însuși prefect.

Lipsa educației lui Ioan de Cappadocia s-a dezvăluit în momentul în care acesta a accesat funcțiile importante, beneficiind de protecția extraordinară a împăratului Iustinian. Conduita lui era scandaloasă: beții susținute, desfrâu, obrăznicie și lipsă de respect în privat la adresa membrilor familiei imperiale. Brutalitatea, lipsa de scrupule, și lăcomia l-au adus în punctul în care era capabil de a întreține o armată de 1000 de soldați din averea obținută prin metode ilegale.

Se spunea în epocă despre ministrul Ioan de Cappadocia, că acumulase o avere care-i permitea să ridice o armată de 1000 de oameni, la fel ca generalul Belisarius, ceea ce pentru un funcționar civil era neobișnuit. Neobrăzarea lui Ioan de Cappadocia față de împărăteasa Theodora l-a adus în poziția de a deveni inamic. Impertinența lui Ioan de Cappadocia l-a adus în conflict cu eunucul Narses- faimosul general și favoritul împărătesei- fapt ce a grăbit căderea lui Ioan din grațiile împăratului Iustinian.

Cu toate că împăratul Iustinian I îi oferise protecție favoritului său, Ioan de Cappadocia, condiția acestuia de educație precară l-a transformat în impertinent atunci când a devenit ministrul împăratului. Ioan de Cappadocia nu l-a apreciat pe împărat și se pare că își permitea față de acesta- cum spune Andre Guillou- „libertăți de expresie egalate numai de Narses- iar Narses, adăugăm noi, în acel moment era „pe cai mari”, fiind generalul care purta campaniile de cucerire din Occident în numele împăratului.

Ieșit din grațiile împăratului Iustinian I și intrat în conflict cu împărăteasa Theodora, Ioan de Cappadocia a fost înlăturat. De origine modestă și lipsit de educație- el era antimodelul- dar prin intuiție și apetență pentru calcul politic și protecția împăratului, el a ajuns în cele mai înalte funcții palatine. Lacom, obraznic, bețiv- și lista poate continua de anticalități ale acestuia- contemporanii i-au apreciat energia și sinceritatea autentică în dorința de a rezolva problemele fiscale ale Imperiului Bizantin.

Începând cu secolul al XI-lea d.Hr în Imperiul Bizantin s-a manifestat tendința de constituire a unor „dinastii” familiale de înalți funcționari. Acest trend s-a accentuat ulterior, în timpul dinastiei Palaiologos, ajungându-se la situația consemnată în secolele XIV-XV d.Hr când membrii înstăriți ai aristocrației considerau natural că funcțiile importante din înalta administrație li se cuveneau de drept. Reflexul natural era de a preda ștafeta moștenitorilor în această practică de ocupare a funcțiilor publice.

Din secolul al XI-lea în Imperiul Bizantin s-a instituit trendul ocupării înaltelor funcții de către membrii de vază ai societății bizantine- membrii care presupuneau natural că acestea le sunt sortite de drept- iar acest trend s-a accentat în timpul dinastiei Palaiologos. Această practică era predată natural moștenitorilor acestora, constituindu-se adevărate dinastii familiale de înalți funcționari.

Un exemplu de „dinastie familială” în înalta administrație bizantină a fost Tarchaniotes Glavas. Mihail Tarchaniotes Glavas s-a născut în jurul anului 1240 d.Hr și a parcurs succesiv treptele funcțiilor palatine: primicer, mare papias, pincerna, mare conetabil iar odată cu funcția de mare primicer se găsea pe a 11-a treaptă a administrației.

Mihail Tarchaniotes Glavas a parcurs treptele funcțiilor palatine de la primicer- a 33-a treaptă- ajungând în jurul anilor 1282 d.Hr în funcția de mare primicer, cea de-a 11-a treaptă. Împăratul Mihail al VIII-lea Palaiologos l-a numit înaintea morții în poziția de protovestiarios- cea de-a 4-a treaptă a administrației, în imediata apropiere a basileului. Împăratul l-a promovat pe Glavas, înainte de termen, avansând practic cu totul funcția de protovestiarios în ierarhia aulică până pe cea de-a 4-a poziție.

Ascensiunea lui Mihail Tarchaniotes Glavas a jalonat în ultimul deceniu al secolului al XIII-lea funcția de protostrator, a refuzat din eleganță titlul de „cezar”- considerând că nu era îndrituit să primească o asemenea onoare- dar l-a recepționat pe cel de megadoux. I-au trebuit 40 de ani să ajungă în vârful ierarhiei administrative parcurgând toate etapele. Avansarea lui regulamentară a avut de-a face cu serviciile lui și cu loialitatea sa față de stat.

În contrapondere față de Mihail Tarchaniotes Glavas- care după 40 de ani de activitate și parcurgând toate treptele ierarhiei a ajuns pe cele mai înalte trepte ale funcțiilor palatine- socrul acestuia, Alexios Philantropenos, a avut parte de o ascensiune mult mai lentă. A fost numit protostrator și, într-un final, după o lungă perioadă, megadoux- mare duce, cu toată că succesele lui militar l-ar fi recomandat pentru o avansare mai rapidă.

Membrilor marilor familii aristocratice le erau rezervate, în general, în ultimele secole ale monarhiei ori înalte funcții administrative, ori funcții palatine, în armată sau în Biserică. Numărul celor angrenați la cel mai înalt nivel al administrației nu era mare, tocmai, datorită principiului unitar al conducerii bizantine: exista un singur imperiu, un singur împărat și prin urmare nu putea exista decât un singur domestikos -comandant suprem al trupelor de uscat sau un megadoux- comandant suprem al flotei.

Anumiți înalți funcționari, după retragerea din cadrul administrației obișnuiau să lase mărturie- scrieri, memorii, îndrumări- pentru fii acestora care doreau să îmbrățișeze cariera administrativă. Beneficiind de experiența unor zeci de ani în cele mai înalte funcții, aceștia aveau cea mai bună perspectivă asupra a ceea ce trebuia să se aștepte un debutant în această carieră. Aceste mărturii care au supraviețuit până în zilele noastre ne fac cunoscute o parte din ansamblul social, politic și mental al epocii respective.

Una dintre cele mai importante mărturii ale unui înalt funcționar- în acest caz și comandant bizantin retras, despre anii petrecuți în administrație- este cel al lui Kekaumenos. Despre acesta cunoaștem că a participat la o campanie militară din ținuturile locuite de bulgari în primele decenii ale secolului al XI-lea iar ulterior a fost strateg al provinciei Hellada. Kekaumenos recomandă în scrierile lui două căi pentru cei care doresc să-și satisfacă aspirațiile: cariera administrativă sau treptele militare.

Mărturia unui înalt funcționar bizantin din secolul al XI-lea d.Hr- aflat în retragere- și sfaturile sale provenind din experiența de zeci de ani în serviciul monarhiei- Kekaumenos- pentru cel care era tentat de cariera de înalt funcționar sunt o frescă de epocă în toată splendoarea ei. Pentru Kekaumenos, pe lângă toate calitățile pe care un funcționar ideal trebuie să le aibă- loialitate, prudență, spirit de cinste și dreptate- a citi este cheia de boltă a întregii construcții a reușitei. În relatarea lui Andre Guillou, Kekaumenos se exprimă astfel: „Citește mult, că multe vei cunoaște; chiar dacă nu înțelegi, perseverează în lectură: Dumnezeu va sfârși prin a te lămuri pe deplin. Nu te sfii să ceri cunoscătorilor ceea ce tu nu înțelegi”.

Kekaumenos în reflecțiile lui despre administrația imperială îi sfătuia pe cei bogați să îmbrățișeze cariera militară sau administrativă iar pe cei săraci, preferabil, să nu se complice și să „meargă” negreșit pe cultivarea pământului și în special a viței-de-vie. În relatarea lui Andre Guillou: „Dacă nu ești bogat, nu te apuca să construiești, mai bine plantează viță-de-vie, lucrează pământul...Dacă nu ești în serviciul activ, nu există pentru tine câștiguri mai bune decât cele de pe urma pământului”.

Pentru Kekaumenos, având în vedere anii lui mulți de experiență administrativă la cel mai înalt, sfatul pe care îl oferă în scrierile lui unui aspirant la posturile administrative este prudența, atenția și frica față de Dumnezeu și împărat. Aceștia sunt în concepția acestuia și a oricărui bizantin reflexia dreptății și a loialității. Kekaumenos exprimă în memoriile sale opinia, larg răspândită în epocă, potrivit căreia indiferent de poziția sau statultul social- împărat sau lucrător- toți sunt „fiii lui Adam”.

Kekaumenos- general și strateg retras din administrație- sfătuia pe cel care dorea să aibă o carieră administrativă să fie evlavios. Să citească Sfânta Scriptură, dar să nu pună multe întrebări pe „marginea textului”, să participe la Sfânta Liturghie și să viziteze mănăstirile și pe sfinții călugări, dar toate aceste lucruri cu măsură: într-un cuvânt, fără habotnicie. Cel mai interesant, Kekaumenos îl sfătuia pe tânărul candidat să se roage noaptea, pentru că în liniștea nopții se putea cel mai bine întreține cu Dumnezeu.

Pentru tânărul funcționar care ajungea în cercurile palatine, Kekaumenos- înaltul funcționar în retragere- în scrierile lui, îl afătuia să îi fie loial împăratului dar să se țină departe de orice bârfă sau clevetiri despre basileu sau soția acestuia. Banchetele de la palat- prilej pentru aceste bârfe- erau și prilej de avansuri făcute de doamnele din anturajul palatului. Pentru reușita tânărului funcționar, Kekaumenos îl îndeamnă să reziste acestor tentații de bârfe și avansuri, să fie drept, loial și cinstit.

În privința relațiilor cu superiorii, Kekaumenos îl sfătuiește pe aspirantul la înaltele funcții să se țină departe de complicități, să fie distant și prudent. Dacă este promovat în funcție, să fie permanent informat- de spionii săi- deoarece subordonații sunt clevetitori, corupți și lacomi. Unui asipirant la postul de general, Kekaumenos îi recomandă în clasicul stil să apeleze la stratageme, negocieri, capcane și doar inevitabil la confruntări militare. El trebuie să găsească echilibrul între inteligență și lașitate.