Episcopul în Imperiul Bizantin
Episcopul și Biserica în teritoriu
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2016
Episcopul reprezenta Biserica creștină a Constantinopolului pe teritoriul și uneori în afara Imperiului Bizantin. În dieceza sa, episcopul acționa și în sensul unui înalt funcționar al împăratului, având chiar obligația de a-i raporta acestuia derapajele funcționarilor laici.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
De-a lungul istoriei Imperiului Bizantin figura episcopului a fost una dintre cele mai importante în angrenajul religios, social și politic al monarhiei. Rolul lui de „păstor” al „turmei” creștine și păstrător al purității dogmei creștine a Bisericii pe întinsul Imperiului Bizantin a fost primordial pentru pacea socială din interiorul acestuia.

Pentru contemporanii bizantini imaginea ideală a unui episcop, „păstor” peste dieceza lui, presupunea parcurgerea unor etape în devenirea acestuia ierarhică. Episcopul ideal pentru bizantini trebuia să aibă experiență monahală și să cunoască complexitatea dogmei creștine pe care trebuia să o apere și să o protejeze de erezie în calitate de conducător al Bisericii în eparhia în care a fost ales.

Implicarea episcopului în menținerea păcii sociale din monarhie era una dintre calitățile episcopului ideal privit de către contemporanii bizantini. Fie că ne referim la Vasile din Cezareea Cappadociei- secolul al IV-lea d.Hr- sau la Visarion de Niceea din secolul al XV-lea, episcopul era responsabil de prezervarea păcii sociale în eparhia pe care acesta o conducea.

Etimologia termenului „episcop” provine din limba greacă- episkopos- și el dezvăluie dubla sarcină și obligație pe care le are un episcop pentru locuitorii eparhiei sale: „supraveghetor” și „inspector”. Prin urmare episcopul era chemat să răspândească creștinismul dar, mai important, să apere „dreapta credință” și să verifice comportamentul în acord cu dogmele Bisericii ale enoriașilor săi.

Imaginea episcopului bizantin în rândul enoriașilor săi putea fi și cea a unui episcop- martir. Sinaxarul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol a inclus de-a lungul istoriei o serie de nume de episcopi persecutați în timpul persecuțiilor anticreștine. În același timp, ca și conducător al Bisericii în teritoriu și lider al comunității creștine din eparhia sa, episcopul avea sarcina de a reprezenta comunitatea în raport cu ale comunități de creștini.

Începând cu primul conciliu ecumenic al Bisericii creștine de la Niceea din anul 325 d.Hr statutul episcopilor în angrenajul Bisericii a început să fie conturat din ce în ce mai clar. Rolul lor de conducători ai comunităților de creștini pe care le păstoreau a devenit incontestabil. La nivel politic- ca o regulă generală- transformările teritoriale ale Imperiului Roman au dus la tendința Bisericii de a de reorganiza în acord cu schimbările care apăreau într-un anumit moment al istoriei imperiului.

Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii creștine din anul 325 d.Hr de la Niceea condus de împăratul Constantin cel Mare, urmat de cel de la Sardica din anii 342-343 d.Hr, au definit traiectoria organizatorică a Bisericii pentru următoarele secole. Sub raport administrativ, la Sardica, canonul al VI-lea a stabilit faptul că locul de reședință al episcopului trebuia să fie prin excelență orașul. Ideea din jurul acestei viziuni avea legătură cu prestigiul pe care trebuie să îl aibă instituția episcopală.

În primele secole ale creștinismului Biserica a amplifica tendința de a copia modelul organizațional al Imperiului Roman. Replicarea acestor forme însemna faptul că structura Bisericii era plasată pe modelul structurii politice. Prin urmare, episcopii erau așezați în orașele iar în capitalele provinciilor era numiți mitropoliții. Arhiepiscopii aveau și ei statut diferit față de episcopi și dețineau scaunul arhiepiscopal în orașe importante ale imperiului, diferite față de cele ale mitropoliților și episcopilor.

Structura de conducere a Bisericii replica modelul politic roman și includea în vârful piramidei episcopii marilor orașe, cei ai metropolelor imperiului și care- ușor- au dobândit titlul de patriarh și influență în fața tuturor celorlalți episcopi. Pentarhia- cele 5 scaune patriarhele- s-a numit „colegiul” celor mai importante scaune episcopale, devenite patriarhale, din primul mileniu creștin. Pentarhia cuprindea episcopii-patriahi ai Romei, Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului.

Ordinea „influenței” și a statutului episcopilor-patriarhi din cadrul Pentarhiei creștine ținea de ordinea politică din Imperiul Roman. Episcopul Romei deținea primatul- întâietatea- datorită rezidenței din capitala Imperiului Roman. Acest episcop-patriah era secondat de cel al Constantinopolului, ridicat în această demnitat la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr. Ierusalimul a fost singurul scaun patriarhal a cărui influență era de natură simbolică și nu politică: atașarea lui Isus Hristos de orașul „mântuirii”.

Biserica a urmărit îndeaproape fluctuațiile de statut ale marilor orașe imperiale și a adaptat scaunele episcopale în consecință. Conciliul de la Constantinopol l-a plasat ca importanță pe episcopul „Noii Rome”- datorită dezvoltării rapide a viitoarei capitale a Imperiului Bizantin- imediat sub episcopul Romei. Apoi, conciliul de la Calcedon din anul 451 d.Hr a dus la paritate raportul dintre episcopatele Romei și Constantinopolului deoarece „Noua Romă” devenise orașul de rezidență a împăratului roman.

Transformări în structura Bisericii și rearanjarea scaunelor episcopale au avut la bază decizii ale împăraților. Iustinian I a ridicat episcopatul locului său de naștere din Illyricum la rangul de scaun mitropolitan și i-a oferit mitropolitului statutul simbolic de vicar papal. Numită Iustiniana Prima, această mitropolie creată a decăzut în rang în secolele următoare dar, ca și cea de la Ravenna din Italia, vorbesc despre implicarea împăratului în trasarea geografiei episcopale a imperiului.

Organizarea reședinței episcopale, de regulă în capitalele provinciilor, dubla autoritatea politică a acestora. De multe ori, eforturile demnitarilor erau cuplate cu cele ale episcopilor în administrarea unei provincii a imperiului iar această reușită se datora tocmai plasării celor două instituții în orașele reședință ale provinciilor Imperiului Roman.

Constanta reglementare canonică a organizării Bisericii creștine de-a lungul timpul a inclus și măsuri regulatorii privind alegerea și ungerea episcopilor precum și jurisdicția acestor asupra diecezelor peste care erau numiți. Raporturile juridice dintre episcopi, mitropoliți, patriarhul Constantinopolului și autoritatea politică centrală sau locală a Imperiului Bizantin au fost cuprinse în seturi succesive de reglementări de-a lungul timpului.

În acord cu canoanele Bisericii episcopul era ales de clerul din eparhia sa și de către notabilitățile locale. Urma apoi confirmarea acestuia de către mitropolitul în care episcopia era arondată iar hirotonisirea episcopului era înfăptuită de către alți 2 episcopi din aceeași zonă mitropolitană. În teorie- nu întotdeauna și în realitate- simonia și nepotismul erau interzise și invalidau calitatea de candidat pentru scaunul episcopal, însă uneori, aceste principii au fost fie „curbate”, fie ocolite.

Sub raportul conduitei episcopul nu trebuia să fie căsătorit și să nu aibă copii. Asupra acestei interdicții funcționau două resorturi: necesitatea castității și temerea că moștenirea filială ar putea duce la transferul demnității episcopale și la nașterea unor „dinastii” episcopale. Sub raport juridic, episcopul deținea în dieceza sa autoritatea asupra clerului, călugărilor și exercita chiar și o bună parte din jurisdicția în problemele seculare. Episcopului îi era interzis amestecul în intimitatea altei dieceze.

În ceea ce privește alegerea mitropoliților, această misiune pica în sarcina patriarhului Constantinopolului, la propunerea sinodului Bisericii. În sens invers, patriarhul era ales de cler, populația capitalei imperiale, mitropoliți și sinod, dar cu mențiunea că- în special în cazul Constantinopolului și Antiohiei- împăratul bizantin se implica în confirmarea finală a candidatului. Basileul putea repudia întregul proces și să numească propriul candidat în demnitatea patriarhală.

Obligațiile episcopului față de enoriașii săi presupunea vizite constante asupra parohiilor din dieceza sa și construcția de noi bisericii în eparhia pe care o conducea. Reședința episcopală trebuia să fie stabilită în eparhia care îi fusese desemnată. În realitate, de-a lungul timpului au existat cazuri de episcopi care, deși fuseseră desemnați în anumite dieceze, își petreceau timpul mai mult în capitala imperiului, Constantinopol. Episcopul trebuia să administreze cu grijă patrimoniul Bisericii din eparhia sa.

După procesul de hirotonisire episcopul putea fi avansat urmând traseul mitropolitan sau pe cel patriarhal sau i se aroga o dieceză proprie. Constatarea încălcării grave a normelor morale și juridice ale Bisericii sau cele seculare ale statului puteau duce la înlăturarea sa din scaunul episcopal. Episcopul era pus apoi la dispoziția curților de judecată- chiar și seculare- deoarece acestea erau percepute ca acționând în această situație ca organ complementar al Bisericii.

În sarcina episcopului intra și oferirea ajutorului Bisericii pentru cei nevoiași din dieceza sa: femei văduve, copii orfani, bolnavi și săraci. Episcopul nu era plătit ci din administrarea bunurilor Bisericii el se autoîntreținea și se îngrijea de plata clerului din eparhia sa. Episcopului- urmând firul exemplului apostolic- i se cereau solide cunoștine dogmatice și de cultură generală pentru a putea aduce la îndeplinire menirea lui de duhovnic pentru enoriașii din dieceza sa.

Cheia de boltă a construcției canonice a Bisericii în raport cu autoritatea laică era reprezentată de imposibilitatea ocupării unor demnități seculare- în slujba imperiului- de către episcopi. Aceștia trebuiau să fie total angajați în misiunea- și doar în misiunea- Bisericii pe pământ asupra enoriașilor săi. În practică, odată cu legislația iustiniană episcopii sunt încurajați să ajute administrația imperială provincială în exercitarea executivă a ordinelor venite dinspre curtea imperială.

În principiu episcopului îi erau interzise activitățile laice- cele aflate în administrația statului- mai ales cele legate de sarcini militare, fiscale și alte obligații civile. Conducătorului diecezei- episcopul- i se cerea să se dedice integral misiunii Bisericii pe pământ pentru enoriașii săi. Sintagma după care era construită interdicția implicării în afacerile laice ale statului era definită în forma: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”.

În teorie interzis- în practică necesar- aportul episcopilor la administrarea provinciilor Imperiului Bizantin a fost decis odată cu legislația iustiniană din secolul al VI-lea d.Hr. Episcopul colabora cu notabilii orașelor- primates și possesores- și, cum episcopul deținea în numele Bisericii și o parte din fondul funciar local- numea avocatul orașului și pe cei numiți sitones, responsabili cu aprovizionarea orașului. Episcopului îi era permisă verificarea activității acestora- cu toate că acestea erau oficii laice.

Episcopului i se permitea să se implice în administrația laică locală prin verificările pe care acesta le făcea alături de guvernatorul provinciilor imperiale sau demnitarii locali în ceea ce privește situația contabilă a oficiilor administrative. Sugestiile episcopilor erau ascultate atunci când se punea în discuție de către administrația laică construcția de poduri, fortificații militare necesare, repararea apeductelor sau a termelor din orașe.

Implicarea episcopilor din diecezele lor în conducerea executivă a administrației laice a provinciilor imperiale a condus la recunoașterea acestei stări de fapt. În această cheie se interpretează documentele sau monumentele civile, non-ecleziastice, unde numele episcopilor este consemnat alături de cel al împăratului sau înalților demnitari. Mai mult, legislația iustiniană cerea episcopului să semnaleze împăratului posibilele cazuri de guvernare defectuoasă sau corupție a autorității civile din dieceza sa.

Scaunul episcopal și administrația Bisericii în general a funcționa ca o linie paralelă de administrație în teritoriul imperiului, în cuplaj cu administrația civilă, dar fără a face parte din ea. Acest model a reflectat imitația de către Biserica primară creștină a modelului administrativ imperial. Acest fapt a permis ca, atunci când administrația civilă nu a funcționat, temporar oficiul episcopal să preia sarcina conducerii executive în teritoriu a provinciilor monarhiei.

După pierderea Egiptului, Siriei și a Palestinei în secolul al VII-lea d.Hr de către Imperiul Bizantin în dauna arabilor s-a manifestat tendința de centralism a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol față de autonomia scaunelor episcopale din teritoriu. Cu toate că influența imperială- prin Patriarhia Ecumenică- a radiat în episcopatele din teritoriu, în linii generale, episcopul și-a menținut poziția de autonomie decizională și de conducere în scaunul său episcopal.

Una dintre calitățile pe care trebuia să le aibă un episcop aflat în structura ecleziastică a Bisericii Constantinopolului era cea de curaj personal. Prestanța lui, dincolo de însușirea cunoștințelor dogmatice și culturale, trebuia să se manifeste și în direcția protecției enoriașilor din dieceza sa în fața eventualelor abuzuri ale autorității civile locale, ale administrației și ale potentaților din provinciile Imperiului Bizantin.

Modelul ideal al unui episcop „bizantin” avea la bază idei clare după care cel care ocupa scaunul episcopal trebuia să se ghideze. Celibatul, cunoștințele solide dogmatice și implicarea socială ale episcopului erau de la sine înțelese și cerute. Ceea ce i se mai cerea episcopului erau curajul și prestanța personală a acestuia. El era „păstor” în dieceza sa și trebuia să se opună abuzurilor administrației imperiale și a magnaților locali asupra enoriașilor din eparhia sa.

Conștiința socială a episcopului care trebuia să își protejeze enoriașii din dieceza sa în fața abuzurilor administrației laice și a potentaților locali era o condiție ideală în teorie, însă în practică ea nu putea fi activată permanent. În secolul al X-lea sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice se aflau 51 de scaune mitropolitane, 51 de arhiepiscopii și 531 de episcopate dintre care unele nu se mai aflau între frontierele Imperiului Bizantin. Era dificil să obții probitate și integritate din partea tuturor înalților ierarhi.

Reprezentarea și ipostazele episcopului bizantin erau în directă legătură cu una dintre cerințele de bază ale demnității episcopale. Acesta era chemat să prezerve, să apere și să răspândească dreapta credință în interiorul și în afara Imperiului Bizantin. Imaginea episcopului era aceea de învățător, magistru, iar reprezentările acestuia din biserici din primele secole ale creștinismului vin să întărească această idee. Episcopul apare „cu fața către lume”, reprezentat cu Biblia în mână sau scriind așezat la o masă.

Ipostaza în care era „repertorizat” și surprins un episcop era cea de învățător, magistru pentru enoriașii săi. Aceasta era o reflexie directă a îndatoririi sale de a cunoaște canoanele, textele dogmatice ale Bisericii precum marile narațiuni ale culturii clasice. Rolul primordial al episcopului în dieceza sa era de a apăra, prezerva și extinde dreapta credință, uneori și în afara granițelor fluctuante ale imperiului creștin și înțeles drept universal, Imperiul Bizantin.

În primele secole ale creștinismului, și nu numai, tradiția clasicismului antic reverbera direct în scrierile patristice, în textele și imaginile exprimate de creștinismul primar. Episcopii erau portretizați pe manuscrisele care le aparțineau fiind reprezentați stând la masă în timp ce scriau, acest ultim detaliu fiind în directă legătură cu tradiția evanghelică.

Imaginea episcopului magistru printre enoriașii săi se înscria în grila politică a unității structurii de conducere a Bisericii iar efectul ei se dorea a fi civilizator printre barbarii de la granițele mereu fluctuante ale Imperiului Bizantin. În acest fel se explică reprezentările episcopilor de pe pereții bisericilor, mesajul fiind spiritual și în același timp politic. Episcopul era portretizat în veșmintele liturgice - omophorion- având în mână Biblia iar poziția era „cu fața către lume”.

Episcopii apar reprezentați ca izvor al înțelepciunii, una dintre cele mai cunoscute imagini fiind cea a lui Ioan Hrisostomos- Ioan Gură de Aur. În secolele IV-V d.Hr figura imaginativă utilizată în reprezentarea acestuia este cea a apei care curge dintr-un manuscris de pe masa la care este așezat Ioan Hrisostomos iar cei de lângă el „sorb” acest „izvor al înțelepciunii”.

Figurile reprezentative ale episcopilor din iconografia bisericilor au menținut de-a lungul timpului numele „clasice”: Ioan Hrisostomos, Vasile din Cezareea Cappadociei, Grigore din Nazianz, Eusebiu din Cezareea Palestinei, Athanasios din Alexandria și Synesios din Cyrene. Contactul lor direct cu literatura clasică- păgână din unghiul creștin al Bisericii- le-a facilitat acestora înțelegerea și manevrarea argumentelor filosofice în disputele din jurul diverselor curente ale creștinimului primelor secole.

Pentru a-și putea îndeplini misiunea de supraveghere a purității ortodoxiei practicate de enoriașii din diecezele lor în fața ereziilor și a curentelor de deviație de la dogma Bisericii, episcopii trebuiau să fie capabili de a combate aceste curente. Ei trebuiau să persuadeze și să jongleze cu argumentele culturale și filosofice în scopul protecției ortodoxiei din teritoriul monarhiei bizantine. Nivelul de pregătire al episcopilor trebuia să fie cel puțin egal combatanților lor, „adversarii credinței”.

Episcopul trebuia să fie capabil de speculații filosofice, apel la complexitatea canoanelor Bisericii și a culturii clasice pentru a se putea opune curentelor eretice care apăreau în diecezele lor. Distrugerea argumentelor adversarilor ortodoxiei cădea în sarcina episcopului iar arsenalul acestuia provenea din sfera speculațiilor teologice. Expunerea episcopului asupra ereziei combătute erau concretizate printr-un sinod organizat, care de multe ori însă, nu avea prea multă legătură cu toleranța creștină.

Din perspectiva oficială a Bisericii cultura greacă clasică era filtrată prin prisma originii ei: societate păgână. Însă impactul acestei culturi asupra Imperiului Roman devenit creștin și continuat prin Imperiul „Bizantin” a fost imens. Conducătorii Bisericii pe întregul tronson temporal al monarhiei bizantine au utilizat armele antice ale retoricii și construcției discursului atunci când trebuiau să manevreze filosofic-argumentativ sau să combată speculativ curentele eretice ivite la orizont.

Episcopii creștini ai primelor secole erau direct legați de cultura clasică greacă. Cu toate că din perspectiva oficială a Bisericii această influență era cea a unei societăți păgâne, conducătorii Bisericii nu puteau face abstracție de puternica influență pe care o manifesta cultura și literatura clasică asupra acestora. Practic, episcopii primelor secole aveau parte de o pregătire în tradiție clasică- mai exact, profană- asemenea omologilor lor din administrația civilă.

Cu toate că era produsul unei societăți păgâne din punctul de vedere al Bisericii, cultura clasică greacă a reprezentat o atracție irezistibilă pentru episcopii bizantini. Arta retoricii argumentative și filosofice cu care aceștia operau scrierile teologice era integral preluată din tradiția clasică greacă. Cu toate că erau în serviciul Bisericii, din punct de vedere cultural unii episcopi erau „păgâni”. În secolele IX-X d.Hr Alexandros din Niceea comenta cu aceeași plăcere texte teologice și literatură clasică greacă.

Apetența episcopilor bizantini și a conducătorilor Bisericii pentru literatura și tradiția antică profană s-a manifestat pe întregul tronson temporal al monarhiei bizantine. Instruirea nefiind apanajul exclusiv al clericilor, pătrunderea elementelor clasice grecești profane în cultura bizantină, în paralel cu literatura creștină, a fost percepută drept un fapt natural. În acest fel se explică romanul de dragoste sau cronica semnată de mitropolitul de Naupaktos, Konstantinos Manasses.

Arethas din Cezareea se preocupa cu același sârg de textele patristice și de scrierile literare originate în clasicismul antic grecesc. Un alt om al Bisericii- Leon, mitropolitul de Synnada- scria în secolul al X-lea d.Hr că s-a preocupat mai mult de literatura greacă clasică, profană, în detrimentul celei religioase creștine. Nu trebuie uitat, de asemenea, faptul că predica în Biserica constantinopolitană a împrumutat foarte mult din stilul retoric al clasicismului antic cu trimiteri directe în acest stil.

Faptul că în Imperiul Bizantin instruirea nu a fost apanajul clerului a construit o interesantă conviețuire între preceptele creștine și tradiția clasică antică de factură profană. Cunoștințele erau accesate în aceeași măsură și de elita laică și de conducătorii Bisericii. Reflexul acestei tendințe a fost implicarea elitei laice în disputele teologice și, cu toate că nu beneficiau de pregătire teologică în amănunt, apelul la cultura clasică îi transforma pe unii dintre episcopii înscăunați dintre laici în niște foarte buni „păstori”.

Ușurința cu care unii dintre membrii elitei laice a Imperiului Bizantin au schimbat „oficiile” din diferite rațiuni a provenit din reflexul universal practicat- deopotrivă de laici și de cler- de apel la cultura clasică profană. Cu toate că nu beneficiau de o pregătire teologică adecvată, unii dintre laicii numiți în scaune episcopale sau mitropolitane erau capabili să își îndeplinească misiunea tocmai datorită bagajului cultural al retoricii clasice grecești dobândite.

Istoria Imperiului Bizantin a consemnat numeroase situații de numire în scaunul episcopal a unor laici- fără pregătire teologică- dar care s-au achitat competent de sarcină datorită cunoștințelor pe care le dețineau, provenite din cultura antică profană. Patriarhul de Antiohia- Efrem- anterior ocupase funcție în administrație: cea de comes Orientis. Patriarhii Constantinopolului Nectarios, Tarasios, Photios și Konstantinos Lichudes erau fără pregătire teologică superioară, dar extrem de înzestrați cultural.

Numirea unui laic fără pregătire teologică în scaunul episcopal nu provoca conflicte în rândul conducerii Bisericii dacă acel candidat numit de împărat era un fin cunoscător al culturii antice clasice. Împăratul Theophilos l-a numit ca mitropolit al Thesalonicului, în secolul al IX-lea d.Hr., pe matematicianul Leon Filosoful. Era general acceptată ideea- inclusiv de membrii Bisericii- de a oferi unei persoane ilustre statutul cuvenit iar scaunului diecezan al Bisericii prestigiul acelei persoane.

Împărații bizantini au valorizat și conștientizat importanța culturală de care puteau beneficia din partea membrilor înzestrați intelectual ai Bisericii. Patriarhii Constantinopolului Nikephoros I și Nikolaos Mystikos inițial au avut un traseu laic apoi s-au retras în mănăstire, de unde basileii i-au „recuperat” pentru societate. În aceste secole (IX-X d.Hr) funcționa ideea, în sens invers, a inutilității monahismului în sens practic social, împărații nedorind pierderea persoanelor „titrate” ale societății.

Un detaliu din secolul al X-lea d.Hr ne demonstrează faptul că pregătirea și instruirea instituțională pentru elita laică și pentru corpul înaltului cler era extrem de asemănătoare. Împăratul Konstantinos al VII-lea, nemulțumit de situația științei și a educației din imperiu, a organizat la Constantinopol un corp de 4 membrii a cărui sarcină era de a preda tinerilor cunoștințe de geometrie, retorică, filosofie și astronomie. Acest corp de profesori era format din 3 înalți funcționari imperiali și un mitropolit.

Scopul instruirii tinerilor bizantini de către cei 4 profesori din Constantinopol desemnați de împăratul Konstantinos al VII-lea și în care era inclus și un mitropolit era acela de a pregăti următorii judecători, profesori și mitropoliți din structura administativă civilă și ecleziastică a monarhiei bizantine. Participarea mitropolitului în acest corp profesoral arată faptul că instruirea nu era privită ca exclusiv apanajul clerului, iar ideile creștine religioase conlucrau cu cunoștințele culturale antice profane.

Episcopii, mitropoliții, judecătorii și profesorii instruiți la Constantinopol din dispozițiile basileilor și apoi desemnați în funcții în provinciile monarhiei aveau parte de același tip de instruire. Corespondențele ulterioare dintre aceștia au demonstrat conectarea lor la un anumit tip de solidaritate de grup identitar al elitelor dezvoltat pe perioada instruirii lor la Constantinopol.

Probitatea, integritatea dimensiunea culturală și capacitatea intelectuală erau condiții de la sine înțelese cerute unui episcop bizantin. Însă, inevitabil, au existat și numiri în scaune episcopale, mitropolitane sau patriarhale ale unor candidați care nu aveau nimic de-a face cu acest criterii și din contră, unii dintre ei aveau imaginea unor veritabile antimodele ale episcopului. Triphonos și Theophylaktos, patriarhi ecumenici ai Constantinopolului, sunt doar două dintre aceste exemple.

Imaginea episcopului ideal- cultivat, distins, evlavios - a cunoscut de-a lungul istoriei monarhiei și imaginea antimodelului care nu avea deloc sau avea foarte puțin de-a face cu îndeplinirea criteriilor de mai sus. Au existat cazuri de conducători ai Bisericii inculți, spre exemplu, mitropolitul de Nicomedia din secolul al XI-lea d.Hr a fost un anume eunuc Antonios Pachis. Acesta era nepotul împăratului Mihail al IV-lea Paflagonianul și se spunea despre el că „purta pe limbă stigmatul muțeniei”.

În timpul împăratului Mihail al IV-lea Paflagonianul din secolul al XI-lea d.Hr o serie de rude ale acestuia de condiție modestă, întocmai ca și basileul, au fost numite în poziții importante ale administrației, cu toate că erau slab calificate. Această tendință a fost afișată și în ceea ce privește demnitățile ecleziastice, incultura acestor personaje șocând elita contemporană evenimentelor.

Un antimodel episcopal a fost Triphonos, patriarhul Constantinopolului care, deși evlavios, era analfabet. Împăratul Romanos I dorea să-l înlocuiască cu propriul fiu și prin urmare i-a adus la cunoștință acuzele mitropoliților la adresa sa cum că ar fi analfabet. În naivitatea lui, patriarhul a fost îndemnat să scrie o adresă de respingere a acuzațiilor ce i se aduc și să o semneze. Numai că acesta a căzut în „fenta” administrativă: pe hârtie, oficiul imperial plasase actul de abdicare iar patriarhul și-a semnat propria abdicare.

Un antimodel de conducere a Bisericii din Imperiul Bizantin a fost și patriarhul ecumenic al Constantinopolului Theophylaktos. Membru al familiei imperiale, acesta a devenit „faimos” prin faptul că a întrerupt liturghia din Joia Mare oficiată în catedrala Sfânta Sofia și a părăsit catedrala pentru a fi aproape de iapa lui favorită care tocmai făta. Evident, aceste figuri nu sunt reprezentative pentru alura episcopală bizantină, dar constituie prototipul antimodelului fără morală și pregătire intelectuală.

Canoanele Bisericii stipulau faptul că episcopul trebuia să aibă reședința în dieceza sa. El trebuia să locuiască printre enoriașii săi deoarece, la nivel simbolic, el reprezenta Biserica printre oameni așa cum Isus Hristos era înconjurat de apostoli. Li se permitea acestora efectuarea călătoriilor atunci când erau convocați la sinodul general al Bisericii. Pentru episcopii angrenați în aerul cultural al capitalei imperiale, întoarcerea în diecezele lor- comparate cu atracția capitalei - părea un adevărat „exil”.

În general calitatea intelectuală a episcopului bizantin era în acord cu misiunea încredințată acestuia de conducerea Bisericii. Semnăturile episcopilor participanți la conciliile ecumenice au fost autografe și reflectau compoziția multietnică a imperiului. Au fost consemnate semnături în latină, greacă, siriacă etc.

Leon din Synnada, un rafinat intelectual, a fost un exemplu de înalt conducător al Bisericii- aici mitropolit în dieceza Pisidiei- care privea demnitatea sa drept „exil” într-o lume dificilă și „barbară. Acesta îi scria împăratului în secolul al IX-lea d.Hr: „Nu producem ulei, și ca noi pătimesc toți ceilalți locuitori ai Anatoliei. Pământul nostru nu e prielnic culturii viței-de-vie: e situat la prea mare înălțime și timpul de maturare a fructelor e prea scurt. În loc de lemn folosim zarzakon, bălegar tratat, materie infectă și rău mirositoare: toate cele de trebuință pentru oamenii sănătoși, ca și pentru cei bonavi le cerem din thema Thrakesion, din Attalia și chiar de la Constantinopol”.

Actul de hirotonisire a episcopului, a arhiepiscopului sau a mitropolitului era urmat de desemnarea diecezei pe care acesta urma să o conducă, urmată de preluarea fizică a scaunelor ecleziastice respective. Pentru înalții conducători ai Bisericii angrenați în dezbaterile intelectuale ale Constantinopolului repartizarea într-o dieceză departe de aerul înalt cultural al capitalei era percepută ca un adevărat „exil”. Acestora provincia li se părea o „barbarie insuportabilă”.

Pentru Ioan Mavropodes, un strălucit profesor și cărturar din Constantinopolul secolului al XI-lea d.Hr, preluarea scaunului mitropolitan Euchaita din Pont a fost un teribil „exil” fără nicio urmă de bucurie. El și-a descris dieceza sub forma unui loc „ fără locuitori, fără frumusețe, fără pomi, fără verdeață, fără păduri, fără umbră, totul zace în barbarie și indolență, în locul cel mai lipsit de strălucire și glorie din câte sunt”.

Pentru un rafinat intelectual din secolul IV d.Hr precum episcopul Grigore din Nazianz dieceza sa din Sasima Cappadociei avea aerul unei teribile încercări peste care trebuia să treacă: „E un canton la jumătatea drumului Cappadociei, din care se desfac alte trei drumuri: e lipsit de apă, de iarbă, de orice semn distinctiv; un sat fără orizont, îngrozitor, oribil! Peste tot e colb, vacarm și un neîncetat du-te-vino de care: văicăreli și gemete, perceptori fiscali, chin și prostie, iar cei care se aciuează aici sunt numai străinii și vagabonzii”.

Pentru un rafinat precum Mihail Khoniates „exilul” în demnitatea mitropolitană era greu de îndurat. Acesta le transmitea prietenilor din capitala imperială despre starea deplorabilă a Atenei, lipsa savanților, chiar și a meșteșugarilor. Sediul scaunului mitropolitan era pe Acropole iar Khoniates, făcând trimitere la prestigiul antic intelectual al Atenei, nota amar: „epoca pasiunii pentru știință și a tumultului înțelepciunii a trecut, pentru a face loc unui timp neprielnic Muzelor”.

Reflex al faptului că viața în diecezele lor în comparație cu aerul capitalei imperiale Constantinopol era de nedescris, i-a determinat pe anumiți episcopi și mitropoliți să profite de orice oportunitate de deplasare în capitală de unde evitau întoarcerea în eparhiile lor. Canoanele Bisericii stipulau că episcopul trebuie să fie alături de enoriașii săi iar Iustinian a încercat prin legislație să-i oblige pe episcopi să locuiască în diecezele lor, dar fenomentul refugiului spre Constantinopol a continuat.

Episcopii titulari ai diecezelor sărace încercau pe cât posibil să evite reședința în scaunele episcopale, cu toate că normele canonice ale Bisericii îi obligau să locuiască printre enoriașii din diecezele desemnate lor. Orice ocazie de călătorie spre Constantinopol, în special cu prilejul convocării unui sinod general al Bisericii, era văzută de aceștia drept un bun prilej de a încerca rămânerea permanentă în aerul cultural și luxuriant al capitalei imperiale.

Unii dintre episcopi nemulțumiți de viața pe care o aveau în diecezele ce le fuseseră desemnate, sub pretextul rezolvării raporturilor dintre dieceza lor și Patriarhia Ecumenică, soseau în Constantinopol unde rămâneau cu anii, evitând întoarcerea în eparhiile lor. Împăratul Iustinian I a încercat să-i oblige prin legislație pe episcopii titulari să locuiască în diecezele lor și să limiteze abandonul scaunelor episcopale sărace de către aceștia în favoarea refugiului în capitala imperială.

Timpul de ședere a episcopilor în Constantinopol înainte de a se întoarce în eparhiile lor a fost inițial normat la 6 luni. Sub pretextul timpului de călătorie și condițiilor din epoca respectivă- Evul Mediu- s-a permis prelungirea șederii în capitală, după care episcopilor li se cerea să se întoarcă în diecezele unde fuseseră numiți. Legislația nu a reușit să controleze în final acest „refuz” al simpatiei dintre episcopi și diecezele desemnate pentru ei, prea sărace sau prea „barbare” pentru gusturile acestora.

Din secolul al XIII-lea d.Hr fenomenul autorefugiului spre Constantinopol al episcopilor din diecezele asiatice ale Imperiului Bizantin s-a generalizat. Sub pretextul stării de război dintre monarhie și turcii selgiuzici, apoi otomani, episcopii clamau faptul că nu pot să își ocupe scaunele episcopale ce le-au fost desemnate. Prin urmare își stabileau sediul episcopiei din teritoriu, la Constantinopol, unde liniștea capitalei le permitea angajarea în disputele teologice și filosofice ale epocii.

Una dintre imaginile atașate episcopului model bizantin de către contemporanii săi era atitudinea sa de binefăcător și de protector al celor nevoiași, săraci și nefericiți ai soartei. Dincolo de fluctuațiile politice ale Imperiului Bizantin sau de flexiunile dogmatice ale Bisericii de-a lungul timpului, această caracteristică cerută episcopului bizantin a rămas neschimbată și a fost definitorie pentru perceperea misiunii acestuia.

Din exteriorul clerului bizantin imaginea episcopului, a mitropolitului sau a patriarhului ecumenic erau în directă legătură cu ideea de smerenie, milostenie, grija pentru săraci și inapetența pentru averea materială. Kekaumenos- un general bizantin din secolul al XI-lea d.Hr în eleganta sa operă, Strategikon, lăsa câteva sfaturi pentru fiul său: „ Dacă vei fi admis în ierarhia ecleziastică pentru a deveni măcar mitropolit sau episcop, nu accepta să fii ales până când prin post și priveghere, nu vei primi revelația Înaltului și nu vei dobândi deplina încredințare că la mijloc e voia Domnului. Dacă revelația divină va întârzia să ți se arate, nu te pierde cu firea, fi tare și cu smerenie înaintea lui Dumnezeu și vei vedea. Atâta doar, viața ta să fie fără pată și mai presus decât toate ispitele care te încearcă la tot pasul. Dar oare de ce vorbesc de o mitropolie numai? Dacă va fi să urci în scaunul patriarhal, fără să fi primit în prealabil semn divin, să nu care cumva să îndrăznești să iei în mâini cârma sfintei Biserici a lui Dumnezeu. Dar, în sfârșit, dacă vei fi hirotonisit ca patriarh, să nu te umfli în pene, înconjurându-te cu lăncieri, și să nu strângi averi: să nu îți umble

Asistența oferită săracilor de către episcopul binefăcător a fost preluată ca misiune de către Biserică odată cu dizolvarea lentă a administrației imperiale romane din primele secole ale creștinismului. Secolele III-IV d.Hr au cunoscut o contracție a finanțelor administrației romane și prin urmare serviciul asistenței sociale acordate săracilor a fost periclitat. Centrată pe compasiunea creștină, misiunea de îngrijire a săracilor a fost preluată de Biserică și executată de episcopul binefăcător în dieceza sa.

Ioan Hrisostomos, patriarhul Constantinopolului la granița secolelor IV-V d.Hr, a fost un exemplu al episcopului binefăcător pentru enoriașii săi. Acesta a redus cheltuielile patriarhale și din economiile rezultate a înființat un spital în capitala imperiului. Prin prediciile sale susținea necondiționat ajutorul care trebuie oferit celor săraci și iubirii aproapelui, atât de specifice creștinismului. Ioan Hrisostomos cerea renunțarea la luxul inutil și ajutorarea nefericiților soartei, orfanilor, văduvelor și săracilor.

Istoria Bisericii constantinopolitane este populată de exemple de înalți demnitari ai Bisericii- episcopi, mitropoliți, patriarhi- care și-a luat în serios rolul de binefăcători pentru enoriașii din diecezele lor. Episcopul Theleptos din Philadelphia (Asia Mică) era stimat de contemporanii lui pentru implicarea socială. Despre Ioan, numit cel Milostiv- patriarh al Alexandriei din secolul al VII-lea d.Hr- s-a notat faptul că oferea hrană zilnic pentru 7500 de nefericiți ai soartei din orașul său.

Pentru contemporanii bizantini de rang înalt- spre exemplul generalul Kekaumenos din secolul al XI-lea- episcopul, mitropolitul sau patriarhul trebuiau să fie în primul rând „păstori de suflete”. Pentru acesta era irelevantă perorația pe marginea argumentelor teologice și disputelor canonice din Biserică, el plasând misiunea unui episcop în directă relație cu serviciul social acordat enoriașilor din dieceza sa pentru care episcopul trebuia să se dedice trup și suflet.

La granița dintre secolele XIII-XIV d.Hr Athanasios a fost numit patriarh al Constantinopolului. Deși nu la fel de înzestrat cu aceeași anvergură retorică precum Ioan Hrisostomos, acesta a fost denumit „noul Hrisostomos” pentru atitudinea sa de episcop binefăcător. A rămas cunoscut pentru implicarea în distribuirea alimentelor pentru săracii și fugarii din capitală pentru care hrană și adăpost. Refugiații soseau spre Constantinopol din calea turcilor care ocupaseră teritoriile asiatice ale Imperiului Bizantin.

Episcopul Theophylaktos din Nicomedia primei jumătăți de secol IX d.Hr și-a câștigat respectul și aprecierea contemporanilor săi pentru dedicarea fiecărei zile de sâmbătă spălării bolnavilor din spitalul pe care tot el l-a construit în amintitul oraș.

Una dintre imaginile atașate episcopului în dieceza sa era cea de protector al abuzurilor săvârșite de administrația imperială sau de magnații locali asupra enoriașilor săi. Recuzita de măsuri a episcopului era eficientă atunci când prestigiul acestuia îi permitea accesul direct la împăratul constantinopolitan. În același timp, episcopul avea datoria ca în timp de război să-i apere pe locuitorii din eparhia sa și să încerce eliberarea prizonierilor de război.

Una dintre obligațiile episcopului de „bun păstor” era cea privitoare la protecția pe care trebuia să o ofere enoriașilor săi în situații de abuz al administrației civile sau a potentaților locali. În mod similar, el trebuia să protejeze locuitorii diecezei în caz de război. Cum canoanele Bisericii constantinopolitane interziceau participarea episcopului în război- spre deosebire de episcopul-războinic din Evul Mediu occidental- „armele” acestuia erau retorica și cuvântul împotriva puternicilor vremii: parrhesia.

Reușita diligențelor întreprinse de către un episcop în relație cu autoritatea imperială pentru repararea unor abuzuri comise în dieceza sa avea legătură și cu apartenența lui sau nu la elita socială bizantină. În afara acestor aspecte, pentru succesul acțiunii era preferabilă și reluarea contactului cu personaje din anturajul capitalei imperiale, Constantinopol: foști colegi de studiu ai episcopilor, prieteni din aristocrația orașului, rude etc.

Dacă un episcop beneficia de avantajul unor „cunoștințe” angrenate în cercul curții din Constantinopol, acesta își putea permite luxul de a sări peste treptele procedurale în rezolvarea problemelor din dieceza lui. În plus, accesul direct la împărat îi putea oferi protecție în fața magnaților locali ale căror abuzuri, episcopul le denunțase către basileu.

Cei cărora episcopul trebuia să li se opună pentru a-și îndeplini obligația de protecție a enoriașilor din dieceza sa puteau fi lideri militari rivali ai monahiri bizantine care invadaseră teritorii din imperiu, agenții fiscali ai administrației, judecători corupți sau chiar împăratul. Au existat situații, asemenea episcopului Eustathios din Thesalonic, care a rămas alături de populația din dieceza sa- după retragerea armatelor bizantine înfrânte- pentru a depăși împreună dificultățile și ororile războiului.

În apărarea locuitorilor din diecezele lor în fața diverselor abuzuri istoriografia a consemna faptul că episcopii întreprindea o paletă diversă de acțiuni și măsuri. Aceasta mergeau de la scrisori trimis curții imperiale despre situația din diecezele lor, intervenția pe lângă magistrații care condamnaseră pe nedrept indivizi și ajungeau până la depasarea fizică a episcopului la Constantinopol în încercarea de a rezolva o situație sau alta.

Synesios din Cyrene, devenit episcop de Ptolemais în secolul al V-lea d.Hr și-a permis luxul să înfrunte deschis și să excomunice un guvernator corupt, Andronikos. Contactele lui din lumea constantinopolitană- episcopul fiind membru al unei familii aristocratice din teritoriu- i-au permis acestuia să primească ajutorul unor trupe regulate dinspre capitala imperială. Cu ajutorul acestora, Synesios a respins atacurile aliaților guvernatorului corupt, acum în afara legii, care încerca răzbunarea.

Episcopul Athenei Mihail Khoniates a încercat să rezolve abuzurile săvârșite de administrația civilă asupra locuitorilor diecezei sale. Cu toate că nu mulți episcopi se puteau lăuda cu această „trambulină” peste treptele procedurale în cazul petițiilor- direct către basileu- nici pentru Khoniates succesul nu a fost de mare însemnătate. Autoritatea centrală- momentul este în preajma cuceririi capitalei de către cruciați în anul 1204 d.Hr- slăbise exercitarea controlului asupra extremităților Imperiului Bizantin .

Episcopul bizantin nu era în măsură de a se opune prin forță abuzurilor autorității civile. Spre deosebire de Evul Mediu occidental, Imperiul Bizantin nu a cunoscut imaginea episcopului-cavaler războinic. Prin urmare, tehnica lui de protecție și apărare a enoriașilor din dieceza sa era legată de practica discursului, a retoricii argumentative, a tehnicii parrehsiei. Riscurile la care se expunea acesta erau pe măsură: exil sau chiar linșaj din partea unui grup aparținând magnaților locali denunțați de către episcop.

Istoriografia a consemnat riscurile la care se expuneau unii episcopi atunci când denunțau abuzurile administrației civile sau a magnaților locali asupra populației din diecezele lor. Nikolaos, mitropolitul Corintului- contemporan și corespondent al omologului său din Atena, Mihail Khoniates- a fost ucis de către un magnat local din cauza denunțurilor pe care episcopul le-a făcut la adresa acestuia.

Patriarhul Arsenios l-a excomunicat pe Mihail al VIII-lea Palaiologos care ordonase orbirea împăratului minor legitim asociat la domnie- Ioan al IV-lea Doukas Laskaris- și preluase tronul. Deși patriarhul a acționat în limitele canoanelor Bisericii, basileul l-a depus din treapta ecleziastică și l-a exilat. Un alt exemplu: mitropolitul Siracuzei- Theodoros Krithinos- a fost exilat de împăratul Theophilos deorece i-a amintit acestuia că nu și-a respectat jurămintele sacre de a nu-și pedepsi uzurpatorii.

În replica adresată abuzurilor laicilor asupra locuitorilor de către episcopi, mitropoliți sau patriarhi era necesară o doză importantă de curaj din partea acestora. Unele personaje precum mitropoliții din Chalkedon, Heracleea și Kolonia nu au reacționat față de orbirea împăratului Romanos al IV-lea Diogenes asupra cărui integritate în închisoare ei garantaseră. Riscurile episcopilor care se opuneau abuzurilor autorității civile sau nerespectării canoanelor Bisericii erau destul de mari.

Au existat clerici înalți care au suferit în urma acțiunilor de răzbunare întreprinse împotriva lor. Ioan Hrisostomos, Arsenios și Athanasios I au fost destituiți iar Theophylaktos din Nicomedia și Mihail Khoniates ajung în exil. Nikolaos, episcop de Corint, a fost orbit și aruncat de pe o stâncă din Nauplios iar Eustathios de Thesalonic a fost capturat de normanzi și răscumpărat contra unei sume considerabile. A fi „bun păstor” presupunea un grad mare de risc asumat de către episcopi.

Biserica constantinopolitană a dezvoltat în acord cu virtuțile pe care trebuia să le dețină un episcop și imaginea episcopului sfânt. Cultul cel mai răspândit în Imperiul Bizantin a fost cel al Sfântului Nikolaos din Myra. Acesta a devenit prototipul episcopului sfânt care a înglobat toate calitățile pe care trebuie să le dețină acesta: conștiință socială, smerenie, milostenie, implicare în eliberare celor condamnați pe nedrept și parcurgerea riguroasă a treptelor ierarhiei ecleziastice.

În practica Bisericii constantinopolitane cultul Sfântului episcop Nikolaos din Myra a reprezentat prototipul imaginii episcopului sfânt care a cumulat întreaga paletă de virtuți necesare sanctificării. Cultul lui Nikolas din Myra era idealizat în secolul al XI-lea d.Hr așa cum se exprima generalul Kekaumenos în opera contemporană secolului amintit, Strategikon.

Reprezentările cultului lui Nikolaos din Myra traduc imaginea episcopului sfânt: elev înzestrat, el va parcurge toate treptele ierarhice ecleziastice și se va implica în respingerea și combaterea ereziei. Apoi, Nikolaos din Myra a fost prezentat drept episcopul sfânt care a luptat pentru cauza săracilor și celor nefericiți. Minunile sale au consemnat renta pe care episcopul sfânt a acordat-o fiicelor unui tată care le obligase să se prostitueze. Episcopul s-a implicat și le-a salvat pe cele 3 surori.

Una dintre minunile episcopului sfânt Nikolaos din Myra a fost salvarea orașului său de la înfometare prin acostarea în portul orașului - la îndrumarea episcopului- a unor nave cu cereale de pe traseul Alexandria-Constantinopol. Imaginea episcopului sfânt este consolidată de implicarea lui în salvarea a 3 locuitori din Myra de la pedeapsa capitală. De asemenea, minunile episcopuluivmenționează și implicareavpe lângă împărat în eliberarea unor generali acuzați pe nedrept de trădare.

Prototipul episcopului sfânt promovat de Biserica constantinopolitană- cultul Sfântului Nikolaos din Myra- a cuprins întreaga paletă de motive cerute în acord cu sanctificarea acestuia. Acesta oferise protecție săracilor, recuperase pentru comunitatea creștină trei fete forțate să se prostitueze, se opusese persecuțiilor celor nefericiți, salvase comunitatea de la foamete, eliberase oameni întemnițați pe nedrept și se opusese cu succes unei invazii arabe.

Deși canoanele Bisericii interziceau ocuparea oficiilor administrației civile de către episcopi, în practică aceștia erau asimilați celor „puternici” și prin urmare tangența lor cu autoritatea laică administrativă nu putea fi negată. Din contră, în realitate era de dorit implicarea acestora alături de autoritatea civilă în tratarea executivă a anumitor probleme din provinciile Imperiului Bizantin.

Ca un principiu general episcopii bizantini au respectat canoanele Bisericii care interziceau ocuparea demnităților civile sau de comandă militară de către conducătorii Bisericii. În practică, au existat de-a lungul timpului încălcări ale acestor reguli, de vreme ce documentele confirmă lupta unor episcopi cu arma în mână împotriva arabilor care atacaseră Imperiul Bizantin. E adevărat că aceștia au fost depuși din treapta ecleziastică pentru nerespectarea canoanelor Bisericii.

Datorită bogăției unor dieceze episcopii erau asimiliați celor puternici, dynatoi. Contactul dintre episcop și funcționarii înalți ai unei provincii a monarhiei era necesar și datorită condițiilor sub care funcționau cele două linii ierarhice. Episcopul conducea pe termen aproape nelimitat- în sensul că era greu revocabil- dieceza sa, în timp ce demnitarii administrației erau numiți pe câțiva ani. Experiența episcopului era importantă pentru cei proaspăt numiți demnitari într-o provinciei a monarhiei.

Au existat excepții de la regula neimplicării episcopilor în preluarea de funcții în administrația civilă bizantină, spre exemplu, mitropolitul Ioan din Side și în secolul al XIII-lea d.Hr Phokas al Philadelphiei. Acesta din urmă a ocupat funcția de paradynasteuontes- un fel de președinte de consiliu- în timpul împăratului Ioan al III-lea Doukas Vatatzes. Însă, în genere, acestea au fost excepții iar tendința generală a episcopilor a fost cea de evitare a ocupării unor funcții în administrația laică.

Percepția și cunoștințele episcopului despre dieceza pe care o conducea erau elemente importante pentru funcționarii proaspăt numiți într-o anumită provincie a Imperiului Bizantin. Astfel, nu în mod oficial, dar în mod practic, episcopii erau parte din sistemul politic al unei provincii bizantine. De asemenea, rolul episcopului era cel de mediator între puterea politică a provinciei și populația acesteia.

Delimitarea dintre treptele ierarhiei laice și cele ecleziastice erau bine conturată în teorie în Imperiul Bizantin iar din acest punct de vedere episcopilor le era interzis accesul oficial în funcții civile. Însă, având în vedere că episcopul în dieceza sa era conducătorul Bisericii el păstra un strâns contact cu reprezentanții împăratului în provincia în care era circumscrisă dieceza sa. Mai ales, în timp de război, episcopii erau implicați în disputele politice care se iveau în diecezele lor.

Intervenția episcopului în a media un conflict dintre populația diecezei sale și autoritatea laică a provinciei respective avea costurile ei. Starea de neutralitate a episcopului era greu de îndeplinit, iar celelalte două căi erau extrem de periculoase. Plasarea de partea autorității civile putea atrage lapidarea episcopului de către populația furioasă și, în sens invers, trecerea de partea răsculaților însemna ofensă adusă împăratului. Așa se explică numărul de episcopi mutilați, orbiți sau uciși de-a lungul timpului.

Controlul asupra populației din provinciile Imperiului Bizantin putea fi realizat de autoritatea imperială prin funcționarii înalți care acționau în numele basileului. Acest control mai putea fi exercitat însă și pe linie ecleziastică, episcopul din dieceza lui fiind conducătorul Bisericii în teritoriu. Acesta colabora cu autoritatea laică a provinciei și era un personaj respectat de locuitorii săi. Astfel se explică interesul basileului în numirea unor episcopi loiali politicii imperiale în provinciile monarhiei.

Controlul împăratului în mod eficient asupra provinciilor Imperiului Bizantin putea fi reușit dacă la conducerea civilă se aflau persoane loiale basileului și dacă episcopiul diecezei respective colabora strâns cu autoritatea laică a provinciei. Acest lucru însemna că episcopul trebuia să fie și el loial politicii împăratului, și din această optică, tendința generală a fost cea de implicare a împăratului în procesul de alegere și numire a candidaților pentru scaunul episcopal al unei dieceze sau alta.

Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a emis o lege în secolul al X-lea d.Hr prin care basileul avea controlul asupra numirii episcopilor în dieceze. Opoziția patriarhului ecumenic a fost în zadar, și, cu toate că a fost abrogată de următorul împărat - Ioan I Tzimiskes- aceasta dispoziție și-a produs efectele în practica ulterioară a procesului de alegere a episcopilor. Pe langă împărat, însă, un rol important în numirea episcopilor îl avea mitropolitul în a cărui jurisdicție intrau scaunele episcopale sufragane.

În procesul de numire a unui episcop într-o dieceză vacantă concurau intervenția împăratului- într-un anumit grad- dar existau și condiții particulare specifice fiecărei provincii. În extremitățile monarhiei, din rațiuni practice lingvistice- populația nu cunoștea suficient limba greacă- se prefera un episcop originar din locul respectiv. Un exemplu din secolul al V-lea d.Hr amintește că patriarhul Ierusalimului a numit ca episcop pentru nomazii sarazini din zona Palestinei istorice pe unul dintre șeicii acestora.

Spre deosebire se scaunele episcopale unde alegerea episcopilor era influențată de condițiile particulare ale diecezelor din provinciile bizantine influența împăratului fiind mai redusă, în alegere mitropoliților basileul deținea puterea în a-i numi pe aceștia. Acest sistem a favorizat, practic, dezvoltarea în anumite scaune mitropolitane a unor adevărate „dinastii” mitropolitane din moment ce ierarhul din treapta mitropolitană nu era ales, ci nu numit direct de la Constantinopol de către împărat.

Dacă pentru numirea unui episcop, în final, cuvântul cel mai important îl aveau mitropolitul din zona în care se găsea episcopia vacantă sufragană și autoritatea laică a provinciei, pentru mitropolit ultimul cuvânt era cel al basileului. Procesul prin care acesta desemna mitropoliții pentru diferite scaune vacante era similar cu cel al numirii în demnitățile provinciilor a conducătorilor civili: permutarea acestor fără a se ținea seama de simpatiile locale și mai ales de interese.

Numirea mitropoliților în scaunele vacante era efectuată de împărat și nu ținea cont de sensibilitățile locale din provincii, ci avea legătură cu modul basileului de a controla provinciile. Înalții funcționari civili erau numiți și permutați dintr-o provincie în alta după aceleași principii. Așa se explică de ce mitropolitul de Niceea era originar din Argos, cel de Ochrida originar din Asia Mică, Arethas din Cezareea provenea din Patras iar Mihail Khoniates- mitropolitul Atenei- era originar din Asia Mică.

Numirea în scaunele mitropolitane a candidaților direct de către împărat a dus cu timpul la transformarea unora dintre acestea în adevărate „dinastii mitropolitane” a căror influență s-a extins dincolo de scaunul mitropolitan originar. De exemplu, în secolul al X-lea d.Hr doi frați- Alexandru și Iacob- erau mitropoliți de Niceea și Larissa. În același secol alți doi frați sunt consemnați drept mitropoliți de Ankara și Side.

În „dinastiile” mitropoliților nepoții acestora urmau aceeași carieră ca și unchii lor, sub a căror educație se aflau. Imaginea „nepotului de episcop” a fost una extrem de puternică în universul monarhiei bizantine. Spre exemplu, mitropolitul de Euchaita- Ioan Mavropodes- era nepotul episcopului de Claudiopolis, iar un mitropolit de Patras din secolul al X-lea era unchiul mitropolitului din Khonai. Identic, Nikephoros Krisoberges a „moștenit” scaunul mitropolitan de Sardes de la unchiul său.

În cazul numirii mitropoliților ideea după care se poziționa întregul proces al selecției candidaților care ajungeau să fie prezentați basileului pentru numire avea de-a face cu contactele pe care aceștia reușiseră să și le întemeieze în anii studiilor de la Constantinopol. Conta foarte mult și dacă respectivul candidat fusese remarcat de administrația patriarhală de la Sfânta Sofia. Chiar dacă canoanele interziceau expres această practică, simonia era utilizată în distribuirea scaunelor mitropolitane.

La nivelul teoretic al canoanelor Bisericii mitropolitul nu putea ocupa funcții în administrația laică dar practica, asemenea episcopului, a consemnat angrenarea mitropolitului în arcul exercitării autorității executive de către administrația laică. Uneori, mitropoliților le erau destinate misiuni diplomatice, ei făcând parte din corpul diplomatic bizantin tocmai datorită prestigiului de care se bucurau unii dintre ei coroborat cu faptul că erau mai bine instruiți, de multe ori, decât înalții funcționari laici.

Îndeplinirea nesatisfăcătoare a obligațiilor ce-i reveneau mitropolitului în scaunul mitropolitan pe care îl conducea putea duce la înlăturarea acestuia. Schimbarea acestuia era mai dificil de realizat decât în cazul destituirii unui înalt funcționar imperial, dar mitropolitul putea fi înlăturat din funcție. În schimb, dacă aceștia se dovedeau capabili le erau acordate misiuni dincolo de aria lor episcopală, mai exact, erau atașați misiunilor diplomatice imperiale datorită prestigiului de care se bucurau.

Motivul pentru care mitropoliții mai mult decât capabili erau angrenați în corpul diplomatic imperial deplasat în misiuni în afara granițelor monarhiei bizantine ținea de prestigiul de care aceștia se bucurau, în special în Occident. De asemenea, mitropoliții erau, de multe ori, mai bine instruiți decât omologii lor egali în rang din administrația laică. În ordinea ceremonială bizantină trebuie reținut faptul că mitropoliții erau plasați imediat după guvernatorii provinciilor imperiului.

În cazul în care se desfășurau misiuni diplomatice în teritoriile unor popoare necreștine, întotdeauna era angrenat în misiune și un mitropolit. În cazul unei discuții teologice sau a manifestării interesului de către liderii teritoriilor necreștine vizitate pentru informații privind esența dogmei creștine, mitropoliții erau cei în măsură să ofere asistență și răspunsuri.

În circumstanțe particulare, un mitropolit lua parte voluntar și la mișcări politice în teritoriul unde se desfășura misiunea diplomatică bizantină. Leon de Synnada, aflat într-o misiunea bizantină la Roma pentru o discuție privind căsătoria împăratului german Otto al III-lea cu o prințesă bizantină, a „găsit” timp să se implice din proprie inițiativă la depunerea papei Grigore al V-lea și alegerea antipapei grec Ioan Philagatos de Rossano. În cele din urmă antipapa Philagatos a fost înlăturat și a sfârșit în chinuri.

Spre deosebire de alegerea episcopilor sau numirea mitropoliților unde influența împăratului- mai ales în diecezele aflate la periferia teritorială a Imperiului Bizantin- putea fi combătută de către notabilitățile locale, în alegerea patriarhului ecumenic al Constantinopolului basileul decidea aproape discreționar. Motivul ținea de proximitatea scaunului patriarhal de curtea imperială: conducătorul Bisericii constantinopolitane, patriarhul ecumenic, locuia practic „ușă în ușă” cu împăratul bizantin.

Patriarhul Ecumenic al cărui sediu se afla la Constantinopol- „ușă în ușă” cu palatul imperial- se afla sub influența decizională a împăratului care numea patriarhul, de multe ori, în mod discreționar. Această proximitate a conducătorului Bisericii constantinopolitane față de împărat îi putea aduce depunerea din treaptă, dacă neînțelegerile în relația cu basileul persistau în timp. Aproximativ ⅓ dintre patriarhii ecumenici au fost depuși sau au abdicat, mai mult sau mai puțin voluntar.

Abdicările patriarhilor Constantinopolului- de bună voie sau siliți de împărați- au fost „distribuite” oarecum uniform de-a lungul istoriei monarhiei bizatine. Altfel spus, nicio dinastie imperială nu avea o predilecție în a depune patriarhii din treaptă, dar în funcție de comportamentul sau interesele fiecărui împărat în parte au existat destituiri multiple ale patriahilor. Iustian I a depus 2 patriarhi, Alexios I Komenos tot 2 dar „recordul” l-a stabilit Andronikos al II-lea Palaiologos: 4 patriarhi.

În numirea patriarhului ecumenic împăratul, de regulă, se baza pe unele principii elementare. Primordial, trebuia să îl cunoască personal pe candidat, din moment ce în sarcina acestuia ca „episcop de curte” intra ceremonialul încoronării basileului. Pentru împărat, profilul patriarhului ideal trebuia să includă loialitatea și supunerea față de el, deoarece patriarhul- în calitate de conducător al Bisericii- se putea dovedi decisiv în calmarea unor revolte care puteau izbucni în capitală împotriva împăratului.

Opțiunea împăratului pentru numirea patriarhului ecumenic dintre candidații pe care îi cunoștea limita aria de selecție la clerul din catedrala Sfânta Sofia, la duhovnicii acestuia precum și la monahii care exercitau o puternică impresie asupra acestuia. Basileul mai putea numi patriarhul și dintre dascălii săi sau, chiar și dintre frații sau fii săi. Două au fost astfel de cazuri ale patriarhilor-frați sau fii ai împăratului: Stephanos al II-lea, fratele împăratului Leon al VI-lea și Thephylakt, fiul lui Romanos I.

Numirea de persoane pe care le cunoșteau în demnitatea de patriarh ecumenic coroborată cu proximitatea acestora față de împărat îi permitea basileului să exerseze și să antreneze constant docilitatea acestora. Prototipul patriarhului supus complet împăratului a fost Vasile al II-lea Kamateros care a fost de acord să semneze aprobarea completă și fără echivoc a actelor împăratului, chiar dacă acestea ar fi contravenit legilor în vigoare.

În momentele delicate ale Imperiului Bizantin atunci când marile discuții teologice transformate în conflicte civile amenințau unitatea monarhiei, împăratul numea în demnitatea patriarhală candidați care erau dispuși să servească scopului politic. Nu conta nici dacă numirea sau candidaturile erau neconforme cu canoanele Bisericii, important era rolul patriarhului ca „levier” politic în dezamorsarea situației conflictuale din Imperiul Bizantin.

Uneori, discuțiile teologice se transformau în adevărate conflicte civile care amenințau unitatea monarhiei bizantine, ca în cazul Iconoclasmului. Împărații treceau peste legalitatea numirii unui candidat în scaunul patriarhal daca respectivul putea fi folosit în scopul politic al dezamorsării conflictului. Tarasios avea să servească acestui scop, de exemplu, în disputa din epoca iconoclastă. El nu îndeplinea criteriile canonice find adus „direct din cancelaria imperială” dar îndeplinea scopul politic.

Nikephoros și Methodios, patriarhi din secolul al IX-lea d.Hr, au manevrat politic în disputa privind rolul icoanelor din epoca iconoclastă. În secolul al XI-lea, după ce patriarhul Mihail Keroularios alterase raportul Patriarhiei cu împăratul- acesta uzurpase chiar însemnele imperiale- a fost numit patriarh un anume Konstantinos Lichudes. Cu o experiență laică de funcționar al administrației el a fost numit acum în scop politic tocmai pentru a reface legătura dintre tron și patriarh.

Neînțelegerile pe termen mediu și lung dintre împărat și patriarhul Constantinopolului duceau de cele mai multe ori la depunerea patriarhului din demnitate sau abdicarea, voluntară sau silită, a acestuia. Motivele țineau, de multe ori, de interpretarea eronată a unor aspecte ale credinței de către împărat și implicit opoziția patriarhului față de poziția împăratului. Forțarea parantezelor dogmatice de către împărat determina contrasensul efectuat de același patriarh.

Divergențele pe termen mediu și lung dintre împărat și patriarhul constantinopolitau duceau la depunerea patriarhului sau abdicarea acestuia, forțată sau voluntară. În unele cazuri cei doi intrau pe contrasens în probleme ce țineau de interpretarea credinței. Astfel Iustinian și-a destituit patriarhii- pe Anthemios și Eutychios- iar Germanos I și Nikephoros I au intrat în coliziune cu viziunea împăraților iconoclaști.

Diferențele de doctrină și interpretare dintre împărat și patriarhul ecumenic, care erau folosite de basileu în motivarea depunerii patriarhului, criptau de multe ori motive politice. Uneori patriahii erau destituiți la moartea unui împărat sau la debutul unei noi dinastii imperiale, deoarece numirea patriahului fusese cea a unui candidat care beneficia de încrederea și cunoașterea personală a basileului.

În momentul în care o dinastie o înlătura pe cea de pe tron prin violență, împărații preferau să manevreze politic și- mai ales dacă în scaunul patriahal se afla o persoană respectată- alegeau să conlucreze cu aceasta. Astfel, Ioan I Tzismikes a preluat tronul prin asasinarea în dormitorul imperial a binefăcătorului său, Nikephoros al II-lea Phokas. Tzimiskes, conștient de ilegalitatea uzurpării tronului a acceptat îndeplinirea tuturor penitențelor pe care respectatul patriarh Polyeuctos i le-a prescris.

Spațiul de manevră a patriarhilor ecumenici ai Constantinopolului era limitat, având în vedere că împăratul hotăra în mare parte „ ce anume era ortodoxia la Constantinopol”. Au fost însă patriarhi care au putut naviga în acest cerc prin talentul loc politic, diplomatic și organizatoric. De exemplu, atunci când Heraklios era plecat în campania împotriva perșilor, în secolul VI d.Hr, locțiitorul său efectiv din Constatantinopol a fost patriarhul Sergios I.

Un patriarh precum Nikolaos Mystikos a condus efectiv Imperiul Bizantin în timpul minoratului lui Konstantinos al VII-lea. Însă atunci când patriarhul încerca să răstoarne ordinea „jocului” politic acesta era destituit. Patriarhul Photios a perorat pe marginea relației patriah-Hristos- unde patriarhul în opinia acestuia era Chipul lui Hristos-, punând astfel sub semnul întrebării ordinea bizantină: Hristos-Împărat-Patriarh. Basileul Leon al VI-lea nu a stat pe gânduri și l-a depus pe Photios.

Mihail Keroularios a fost un exemplu singular în istoria Imperiului Bizantin de patriarh ale cărui accente au fost mai degrabă de „basileu” decât de patriarh tipic. Implicarea acestuia în jocul politic al monarhiei bizantine l-a făcut să ridice miza statutului ierarhului din scaunului patriarhal la cote înalte, preluând inclusiv elemente de simbolistică imperială. Au rămas cunoscute episoadele în care acesta a uzurpat kampagia- încălțările de purpură imperială- sau implicarea lui în detronarea împăraților.

Mihail Keroularios a deținut demnitatea de patriarh ecumenic al Constantinopolului în secolul al XI-lea, mai precis, între anii 1043-1058 d.Hr. Intențiile politice ale acestuia au devenit clare atunci când a depășit sfera de autoritate ca lider al Bisericii asumându-și încălțările basileilor, kampagia. Traseul acestuia insituțional a înregistrat participarea la o conspirație împotriva lui Mihail al IV-lea Paflagonianul ceea ce i-a atras retragerea forțată într-o mănăstire.

Patriarhul Mihail Keroularios a trecut peste recomandările basileului în momentul în care trebuia să negocieze cu delegația pontificală consolidarea relațiilor dintre Constantinopol și Roma (1053-1054 d.Hr), tot mai reci în ultimele secole. Contrar voinței imperiale, Keroularios a contribuit la ceea ce istoriografia a consemnat drept Marea Schismă, scindarea Bisericii creștine. În realitate, fenomenul de evoluție diferită sub raport doctrinar a Romei și Constantinopolului se conturaseră anterior.

Atunci când Konstantinos al IX-lea Monomachos a devenit împărat i-a oferit ca măsură reparatorie lui Mihail Keroularios numirea în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Împăratul fusese membru al conspirației descoperite împotriva basileului Mihail al IV-lea Paflagonianul în urma căreia Keroularios fusese „exilat” în mănăstire. Având acum sprijinul fostului conspirator devenit împărat, patriarhul Keroularios va dezvolta un ambițios program politic ceea ce îl va transforma într-un patriarh „împărat”.

Patriarhul cu accente de basileu, Mihail Keroularios, s-a implicat și în conjurația generalilor împotriva împăratului Mihail al VI-lea Bringas Stratiotikos. S-a poziționat ulterior în postura de arbitru al monarhiei și s-a arătat de-a dreptul nervos atunci când noul împărat- la a cărui ascensiune contribuise, Isaac I Komnenos- nu i-a răsplătit cum „se cuvenea” meritele. Manevrele politice al patriarhului Keroularios l-au obligat, în cele din urmă, pe împărat să-l destituie pe vocalul patriarh.

În ultimele secole ale monarhiei bizantine episcopul a fost atașat de ideea apartenenței și participării sale la „sinoadele permanente” desfășurate la Constantinopol sub președinția patriarhului ecumenic. Acest „grup” putea controla deciziile privind măsurile canonice și atribuirea posturilor clericale vacante din imperiu și putea exercita o anumită influență în deciziile politice care se luau în capitală.

În ultima perioadă a existenței Imperiului Bizantin episcopii s-au constituit într-un „grup”, într-un corp participant în Constantinopol la „sinodul permanent”- synodos endemousa. Prezidat de către patriarhul ecumenic acest sinod permanent se reunea de mai multe ori pe săptămână. Acesta era cercul în care se discuta relația Bisericii cu împăratul, cu autoritatea laică din provinciile monarhiei, numirea și destituirea episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților, precum și probleme de ordin dogmatic.

Mitropoliții și episcopii bizantini ale căror dieceze au fost ocupate de turcii selgiucizi din cauza înfrângerii armatelor imperiale s-au deplasat spre Constantinopol. Aici s-au implicat- nemaiputându-și exercita misiunea asupra teritoriilor ocupate- tot mai mult în deciziile sinodului permanent al Bisericii. Ei s-au constituit într-un grup consistent și compact în Constantinopol care a influențat structura de decizie politică a monarhiei bizantine.

Membrii cu drept de vot în „sinodul permanent”- synodos endemous- al Bisericii constantinopolitane erau episcopii, arhiepiscopii, mitropoliții și demnitarii înalți ai administrației patriarhiei ecumenice prezenți în Constantinopol în momentul desfășurării sinodului. În cadrul acestui sinod permanent se vota distribuția posturilor în diecezele vacante ceea ce îi determina pe înalții funcționari ai Bisericii să își prelungească pe cât posibil șederea în Constantinopol pentru a putea participa la votarea deciziilor.

În revolta împotriva împăratului Mihail al VII-lea Doukas Parapinakis grupul mitropoliților și episcopilor din capitală constituiți în sinod a jucat un rol important. Aceștia apar menționați ca grup bine determinat care l-a aclamat pe succesorul basileului, Nikephoros al III-lea Botaneiates, alături de armată, Senat și poporul capitalei. Mișcarea aceasta sinodală era compusă din înalții ierarahi refugiați prezenți în capitală ale căror dieceze din imperiu fuseseră ocupate prin avansul turcilor selgiucizi.

Rolul mitropoliților și al episcopilor în lucrările sinodului permanent din capitala Imperiului Bizantin a fost determinat și de condițiile militare ale monarhiei începând cu finalul secolului al XI-lea d.Hr. Din cauza pătrunderii turcilor selgiucizi în Asia Mică mulți dintre episcopii și mitropoliții bizantini nu mai puteau să-și îndeplinească misiunea pastorală. Se deplasau la Constantinopol unde rămâneau cu anii refuzând se să întoarcă în diecezele lor a căror jurisdicție- bizantină sau turcă- alterna.

Constituirea sinodului permanent din Constantinopol format din mitropoliții și episcopii refugiați din diecezele ocupate de turcii selgiucizi a determinat și un reflex iconografic. Imaginea sfântului episcop a devenit, de la sfârșitul secolului al XI-lea d.Hr, proiecția standard din absidele bisericilor. Reprezentările procesiunii de episcopi din arta bizantină- din acest secol înainte- este transpunerea în imaginar a unei realități ecleziastice contemporane: apariția sinodului permanent din Constantinopol.

Traseul ideal al devenirii unui episcop presupunea petrecerea unei părți din existența acestuia în mănăstire. Relația dintre episcop și călugări a fost definitorie pentru tradiția bizantină. Având în vedere faptul că urcarea în treapta episcopală presupunea celibatul- monahii, care se supuneau aceleiași stări de celibat- reprezentau izvorul ideal al candidaților pentru scaunul episcopal.

Proveniența episcopilor din rândul monahilor nu era o măsură regulatorie impusă de canoanele Bisericii dar această tendință s-a impus în universul bizantin devenind o adevărata tradiție. Imaginea episcopului provenind din rândurile călugărilor sau care și-a petrecut o parte din existență în mănăstire avea la bază ideea celibatului. Atât ocuparea scaunului episcopal cât și tunderea în monahism presupuneau acceptarea și îmbrățișarea celibatului, de unde și simpatia pentru episcopul-monah.

Universul creștin al Imperiului Bizantin a statuat ideea potrivit căreia episcopul își poate îndeplini misiunea pastorală mai bine daca beneficia de experiență monastică anterioară, tocmai datorită interpretării vieții monastice drept forma cea mai pură a apropierii de Dumnezeu. Însă, unii monahi au refuzat numirea în treapta episcopală deoarece nu doreau să renunțe la viața liniștită dedicată rugăciunilor sau din teama de a nu se contamina prin contactul cu cele „lumești” din funcția episcopală.

A existat permanent tensiunea în paradoxul dintre monahism văzut ca traseul ideal- prin puritatea lui- al urcării în treapta episcopală și fuga monahilor de „promovare” în scaunul episcopal. Slujirea aproapelui- ceea ce era una dintre esențele teologice creștine- se putea realiza din interiorul „turmei” de credincioși, din poziția de episcop. Pentru un monah însă, structura rigidă a Bisericii i-ar fi răpit libertatea iar teama de pierdere a purității prin contactul cu cele lumești pentru ei era palpabil.

Autoritatea juridică asupra chinoviilor construite de călugări sau de diverși magnați pe proprietățile lor pentru o viață în contemplație a fost privită diferit din cele două perspective: cea a episcopului și cea a călugărilor. Deși canoanele plasau juridic chinoviile sub autoritatea episcopului din dieceza respectivă realitatea era mult mai diversă. Episcopii puteau abuza și spoliau material mănăstirea iar în alte cazuri monahii- cu apetitul lor „tradițional” pentru nesupunere- nu recunoșteau autoritatea episcopului.

În disputa dintre episcop și mănăstirile, chinoviile și schiturile prezente în dieceza sa fiecare parte încerca fie să abuzeze de canoanele Bisericii fi să le eludeze. Din punct de vedere juridic stabilimentele monahale se aflau sub autoritatea episcopului diecezan. Acesta era responsabil și de corectarea eventualelor abateri și deviații de la disciplina monastică. În practică, unii episcopi abuzau de autoritatea lor pentru a se îmbogăți din venitul mănăstirilor care se aflau în diecezele lor.

De multe ori monahii refuzau exercitarea autorității episcopului asupra mănăstirii lor, nerecunoscându-l pe acesta. Dincolo de antipatia- deja „tradițională”- a monahilor bizantini față de orice formă de autoritate, refuzul acestora de a se supune autorității episcopului din dieceza respectivă avea la origini considerente de ordin moral. Călugării se considerau moral superiori episcopilor care abandonaseră viața pură de creștin și se refugiaseră în luxul orașelor reședințe ale scaunelor episcopale.

Au existat opinii de-a lungul timpului din partea unor autorități teologice ale Bisericii- precum Ioan Hrisostomos- care, cu toate că fusese călugăr, vedea nepotrivită numirea unui călugăr în scaunul episcopal. Acesta considera ca nepotrivirea vine tocmai din faptul că monahii- prin simplul fapt că viețuiseră anterior numirii ca episcopi în singurătate, retrași de lume- nu puteau îndeplini obligațiile care trebuie înfăptuite de către un episcop.

Theodoros Sykeotul un arhimandrit respectat al secolului al VI-lea d.Hr a fost un exemplu de monah nepotrivit pentru a exercita misiunea episcopală. Numit episcop de Anastasiopolis acesta a eșuat în a media conflictul din dieceza sa care s-a terminat prin vărsare de sânge. Între timp, disciplina și rigoarea monahilor din stabilimentul pe care el îl fondase slăbise în timp ce acesta își exercita autoritatea ca episcop. Inevitabil, Theodoros Sykeotul a abdicat din scaunul episcopal și s-a întors în mănăstire.

Anumiți călugări deveniți episcopi sau patriarhi au încercat să stopeze fenomenul secundar și paralel monahismului, cel al pseudoascetismului, însă măsura nu a reușit. Atunci când, de exemplu, călugărul Athanasios- devenit episcop- a încercat să imprime o reformă în cadrul monahismului prin stoparea migrației monahilor, aceștia au schimbat partea „in corpore” și s-au coalizat împotriva episcopului. Athanasios, deja cu mulți dușmani la activ, a fost nevoit să abdice.

În „topul” preferințelor bizantinilor călugărul se situa întotdeauna pe primul loc. Respectul, uneori vecin cu adorația, de care se bucura acesta pentru exemplul de viață pură creștină pe care îl oferea era mai mare decât cel acordat episcopilor care se ocupau de administrarea vieții creștine de zi cu zi din diecezele lor. Dovada acestei trepte de valori este oferită de numărul infinit mai mare de călugări sfinți decât de cel al episcopilor sfinți.

În ordinea bizantină călugărul era mult mai bine privit decât episcopul și, prin urmare, orice luare de partizanat era favorabilă monahului. Respectul acordat acestuia era vecin cu adorația iar uneori cu fanatismul și era în relație cu ideea potrivit căreia viața monahilor reprezenta puritatea existenței creștine. Acesta era iubit pentru renunțarea la toate plăcerile lumești și retragerea în singurătate, spre deosebire de episcop care, deși se afla printre oameni pentru a-i sluji, era „atins” de cele lumești.

Faptul că monahul era mult mai bine privit decât episcopul în universul bizantin rezultă din numărul de sfinți călugări în comparație cu cel al sfinților episcopi. De asemenea, stilul extrem de existență pe care îl practicau călugării asceți și stiliții producea o impresie mult mai puternică în rândul contemporanilor decât viața episcopilor. Satirele adresate călugărilor care au trădat idealurile înalte ale monahismului și lipsa lor din dreptul episcopilor demonstrau tocmai primatul statutului călugărilor în ordinea bizantină.

Contracția Imperiului Bizantin din timpul atacurilor arabe din secolul al VII-lea d.Hr și retragerea autorității laice din Asia Mică spre vest a consemnat în persoana episcopului drept singura autoritate rămasă în teritoriile ocupate. Acesta a încercat să se îngrijească de viața locuitorilor bizantini din provinciile ocupate. În secolele XIV-XV, odată cu strangularea teritorială a monarhiei de către otomani urmată de retragerea militară, episcopul va rămâne singura autoritate bizantină prezentă în teritoriu.

Declinul militar al Imperiului Bizantin din ultimele secole ale existenței sale (XIV-XV d.Hr) a însemnat retragerea administrației din fostele provincii spre Constantinopol. Contracția teritorială a monarhiei bizantine a lăsat diecezele cu episcopii lor și pe locuitorii acestora fără protecție militară. Practic, episcopul a rămas singura autoritate bizantină care trebuia să se opună turcilor otomani ce ocupau rând pe rând provinciile Imperiului Bizantin și să protejeze populație de noua autoritate instalată.

În multe dintre diecezele ocupate de turcii otomani de sub autoritatea bizantină în ultimele secole ale existenței imperiului, episcopii au dovedit mult curaj în a-și asuma rolul singular de autoritate bizantină rămasă. Aceștia încercau să protejeze populația creștină din fostele provincii imperiale în fața abuzurilor noii autorități a turcilor otomani care le ocupaseră. În acest sens ei încercau să păstreze contactul cu capitala imperială Constantinopol iar riscurile la care se expuneau erau mari.

Un exemplu de înalt ierarh care și-a condus dieceza ocupată de otomani încercând să își apere și protejeze „turma” creștină a fost mitropolitul Matei din Efes. Acesta a fost constrâns de autoritatea turcă islamică să-și cedeze biserica- transformată în moschee- și să predea reședința episcopală. Lovit cu pietre și umilit ca prizonier de către turcii otomani, mitropolitul nu și-a părăsit dieceza, ci a rămas în misiune până când sinodul Bisericii l-a destituit pe motivul- uluitor- de aplecări eretice.