Imaginea ideală a episcopului în universul bizantin

De-a lungul istoriei Imperiului Bizantin figura episcopului a fost una dintre cele mai importante în angrenajul religios, social și politic al monarhiei. Rolul lui de „păstor” al „turmei” creștine și păstrător al purității dogmei creștine a Bisericii pe întinsul Imperiului Bizantin a fost primordial pentru pacea socială din interiorul acestuia.

Text

1 din 4

Pentru contemporanii bizantini imaginea ideală a unui episcop, „păstor” peste dieceza lui, presupunea parcurgerea unor etape în devenirea acestuia ierarhică. Episcopul ideal pentru bizantini trebuia să aibă experiență monahală și să cunoască complexitatea dogmei creștine pe care trebuia să o apere și să o protejeze de erezie în calitate de conducător al Bisericii în eparhia în care a fost ales.

Imagine

Text

2 din 4

Implicarea episcopului în menținerea păcii sociale din monarhie era una dintre calitățile episcopului ideal privit de către contemporanii bizantini. Fie că ne referim la Vasile din Cezareea Cappadociei- secolul al IV-lea d.Hr- sau la Visarion de Niceea din secolul al XV-lea, episcopul era responsabil de prezervarea păcii sociale în eparhia pe care acesta o conducea.

Imagine

Text

3 din 4

Etimologia termenului „episcop” provine din limba greacă- episkopos- și el dezvăluie dubla sarcină și obligație pe care le are un episcop pentru locuitorii eparhiei sale: „supraveghetor” și „inspector”. Prin urmare episcopul era chemat să răspândească creștinismul dar, mai important, să apere „dreapta credință” și să verifice comportamentul în acord cu dogmele Bisericii ale enoriașilor săi.

Imagine

Text

4 din 4

Imaginea episcopului bizantin în rândul enoriașilor săi putea fi și cea a unui episcop- martir. Sinaxarul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol a inclus de-a lungul istoriei o serie de nume de episcopi persecutați în timpul persecuțiilor anticreștine. În același timp, ca și conducător al Bisericii în teritoriu și lider al comunității creștine din eparhia sa, episcopul avea sarcina de a reprezenta comunitatea în raport cu ale comunități de creștini.

Imagine

Statutul ecleziastic și politic al episcopului

Începând cu primul conciliu ecumenic al Bisericii creștine de la Niceea din anul 325 d.Hr statutul episcopilor în angrenajul Bisericii a început să fie conturat din ce în ce mai clar. Rolul lor de conducători ai comunităților de creștini pe care le păstoreau a devenit incontestabil. La nivel politic- ca o regulă generală- transformările teritoriale ale Imperiului Roman au dus la tendința Bisericii de a de reorganiza în acord cu schimbările care apăreau într-un anumit moment al istoriei imperiului.

Text

1 din 7

Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii creștine din anul 325 d.Hr de la Niceea condus de împăratul Constantin cel Mare, urmat de cel de la Sardica din anii 342-343 d.Hr, au definit traiectoria organizatorică a Bisericii pentru următoarele secole. Sub raport administrativ, la Sardica, canonul al VI-lea a stabilit faptul că locul de reședință al episcopului trebuia să fie prin excelență orașul. Ideea din jurul acestei viziuni avea legătură cu prestigiul pe care trebuie să îl aibă instituția episcopală.

Imagine

Text

2 din 7

În primele secole ale creștinismului Biserica a amplifica tendința de a copia modelul organizațional al Imperiului Roman. Replicarea acestor forme însemna faptul că structura Bisericii era plasată pe modelul structurii politice. Prin urmare, episcopii erau așezați în orașele iar în capitalele provinciilor era numiți mitropoliții. Arhiepiscopii aveau și ei statut diferit față de episcopi și dețineau scaunul arhiepiscopal în orașe importante ale imperiului, diferite față de cele ale mitropoliților și episcopilor.

Imagine

Text

3 din 7

Structura de conducere a Bisericii replica modelul politic roman și includea în vârful piramidei episcopii marilor orașe, cei ai metropolelor imperiului și care- ușor- au dobândit titlul de patriarh și influență în fața tuturor celorlalți episcopi. Pentarhia- cele 5 scaune patriarhele- s-a numit „colegiul” celor mai importante scaune episcopale, devenite patriarhale, din primul mileniu creștin. Pentarhia cuprindea episcopii-patriahi ai Romei, Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei și Ierusalimului.

Imagine

Text

4 din 7

Ordinea „influenței” și a statutului episcopilor-patriarhi din cadrul Pentarhiei creștine ținea de ordinea politică din Imperiul Roman. Episcopul Romei deținea primatul- întâietatea- datorită rezidenței din capitala Imperiului Roman. Acest episcop-patriah era secondat de cel al Constantinopolului, ridicat în această demnitat la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr. Ierusalimul a fost singurul scaun patriarhal a cărui influență era de natură simbolică și nu politică: atașarea lui Isus Hristos de orașul „mântuirii”.

Imagine

Text

5 din 7

Biserica a urmărit îndeaproape fluctuațiile de statut ale marilor orașe imperiale și a adaptat scaunele episcopale în consecință. Conciliul de la Constantinopol l-a plasat ca importanță pe episcopul „Noii Rome”- datorită dezvoltării rapide a viitoarei capitale a Imperiului Bizantin- imediat sub episcopul Romei. Apoi, conciliul de la Calcedon din anul 451 d.Hr a dus la paritate raportul dintre episcopatele Romei și Constantinopolului deoarece „Noua Romă” devenise orașul de rezidență a împăratului roman.

Imagine

Text

6 din 7

Transformări în structura Bisericii și rearanjarea scaunelor episcopale au avut la bază decizii ale împăraților. Iustinian I a ridicat episcopatul locului său de naștere din Illyricum la rangul de scaun mitropolitan și i-a oferit mitropolitului statutul simbolic de vicar papal. Numită Iustiniana Prima, această mitropolie creată a decăzut în rang în secolele următoare dar, ca și cea de la Ravenna din Italia, vorbesc despre implicarea împăratului în trasarea geografiei episcopale a imperiului.

Imagine

Text

7 din 7

Organizarea reședinței episcopale, de regulă în capitalele provinciilor, dubla autoritatea politică a acestora. De multe ori, eforturile demnitarilor erau cuplate cu cele ale episcopilor în administrarea unei provincii a imperiului iar această reușită se datora tocmai plasării celor două instituții în orașele reședință ale provinciilor Imperiului Roman.

Imagine