Strategie, tehnică militară și soldați profesioniști în Imperiul Bizantin
Soldatul sau coloana vertebrală a imperiului
autor Alexandru Cristian Enescu, martie 2017
Soldatul a reprezentat personajul care s-a aflat permanent în prima linie de război a Imperiului Bizantin. Între aceștia și împărați s-a creat în timp o legătură foarte puternică. Respectați de civili și Biserică, soldații au reprezentat forța de rezistență a imperiului.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Orice analiză a monarhiei bizantine- oricât de sumară ar fi- nu poate ignora două dintre tușele fundamentale: armata și soldatul. Fiind vorba de continuatorul Imperiului Roman- cel convențional numit Bizantin- el nu putea moșteni decât ideea romană de universalitate asupra spațiului locuit de oameni. S-a adăugat creștinarea imperiului și, cum Dumnezeu era doar unul, imaginea lui pe pământ- împăratul și imperiul- nu puteau fi decât unul. Orice altă formă de putere era contestată de bizantini.

Ideea de război în Imperiul Bizantin trebuie înțeleasă prin prisma a două mari idei și moduri de a exista ale acestuia. Fiind continuatorul direct al Imperiului Roman, el a preluat ideea de stăpânire universală asupra întregului spațiu cunoscut și locuit de oameni. Al doilea mare motiv al raportării bizantinilor la ideea de război vine din însăși rațiunea acestuia de a exista: era un imperiu creștin iar Dumnezeu era unul singur. Nu mai putea exista un alt imperiu creștin, ci doar state în subordonare față de acesta.

Asupra pregătirii de război pentru a avea pace bizantinii au preluat o mai veche idee romană. Thomas Magistros se exprima în acest fel în secolul al XIV-lea în Oglinda principelui- expresii aduse la cunoștință nouă de istoricul Peter Schreiner: „Dacă vrei să te bucuri de roadele păcii, trebuie mai întâi să înarmezi pentru război; numai așa te vei putea bucura de pace. Cine stă cu mâinile în sân nu poate păstra nimic, cum spun înțelepții; nu! trebuie să acționezi din proprie inițiativă. Repet: poți să te bucuri de pace numai dacă ești înarmat pentru război. Cine nu e pregătit pentru război, nu va avea niciodată parte de pace”.

Deoarece Imperiul Bizantin era construit în jurul ideii teocratice de imperiu unversal și creștin, el încerca în permanență să replice cât se poate de fidel- pe pământ- imperiul celest. Așa cum există un singur Dumnezeu și un singur imperiu, la fel, nu poate exista un alt împărat decât basileul constantinopolitan care este alesul lui Dumnezeu pe pământ. Împăratul trebuia să fie bun- asemenea lui Dumnezeu- și trebuia să apere dreapta credință, unitatea credinței și unitatea imperiului.

Multe dintre războaiele purtate de Imperiul Bizantin au avut ca motiv, dacă nu principal cel puțin secundar, imposibilitatea reconcilierii dintre existența unui singur imperiu creștin și singur împărat și pretențiile altor state existente. Întreaga construcție bizantină de-a lungul secolelor s-a sprijinit permanent pe această idee- de unde și enorma tensiune si sursă de conflict - că toate statele sunt în relație de subordonare față de monarhia bizantină și nu de egalitate.

Ne putem da seama asupra permanenței războiului în istoria Imperiului Bizantin prin faptul că marile figuri imperiale au fost împărați-soldați: Iustinian I, Heraklios, Konstantinos al V-lea, Vasile ale II-lea Bulgarochtonul, Alexios I Komnenos. Împăratul conștientiza singularitatea persoanei sale de unde și adresarea lui către alți regi cu sintagma „fiule”. Orice rege străin își aroga titlul imperial intra în conflict cu ordinea înțeleasă de basileul bizantin iar această aroganță se cerea pedepsită chiar militar.

Una dintre îndatoririle împăratului era de apărător al creației lui Dumnezeu pe pământ, Biserica. Datoria lui era de a apăra și a ajuta la extinderea misiunii universale de creștinare a acesteia iar oricine s-ar fi împotrivi- în interiorul monarhiei, acesteia- se împotrivea, de fapt, basileului. De-a lungul întregii istorii bizantine acest tandem- împăratul și patriarhul- nu putea fi înțeles decât împreună iar orice reacție la adresa religiei ducea la contrareacția politică a împăratului.

Sursa conflictuală, în felul în care o înțelegeau bizantini, deriva din existenția monarhiei bizantine. Alain Ducellier a exprimat extrem de precis tensiunea din această construcție simbolică bizantină: „Căci a nu accepta dominația imperială, expresie a divinității și purtătoare a adevărului, însemna a te opune binelui, fapt ce reprezenta o adevărată apostazie. Cu asemenea cuvinte era calificată adesea atitudinea împăraților străini și uneori a celor necreștini, care luptau împotriva firii, refuzând să accepte ordinea pe care Dumnezeu a hărăzit-o în lume. Lupta pe care basileul o ducea împotriva acestora avea ca scop ceea ce se numea, cu un cuvânt semnificativ, «pedepsirea» lor”.

Istoricii au constat dificultatea caracterizării soldatului tipic „bizantin” deoarece, la fel ca ideea imperială romană care a fost continuată natural în Imperiul Bizantin, și soldatul „bizantin” a fost depozitarul- pentru multe secole- a tehnicii de luptă și strategiei patentate în lumea romană antică. În acest mod nu se poate trasa precis frontiera dintre soldatul roman și cel bizantin. Ceea ce s-a modificat au fost, după multe secole, armamentul soldatului bizantin și titlurile utilizate în armată.

Soldatul era unul dintre reperele universului bizantin având în vedere faptul că războaie sau conflicte mai mici sau mai mari aveau loc aproape în fiecare an. În primele secole ale monarhiei bizantine strategia, armamentul și tactica de luptă erau prin esență de factură romană. În secolele următoare contactele cu noi popoare, apariția pe scena istoriei a arabilor și secolele de războaie dintre bizantini și aceștia au operat modificări în strategia, tactica și tehnica de luptă a armatei bizantine.

Condițiile de viață, recompensele soldaților bizantini au fost modificate de-a lungul existenței Imperiului Bizantin. În primele secole ale monarhiei bizantine titlurile din structurile armatei erau cele utilizate în armata romană. După câteva secole, titlurile utilizate în armata bizantină s-au grecizat și s-au diversificat iar, după contactul cu stilul occidental din secolele cruciadelor, au fost adaptate tot mai mult titluri folosite în armatele provenite din Occident, transliterate în greacă.

Ca un aspect general al armatei bizantine, după ce inițial s-a perpetuat sistemul obligatoriu al înrolării la care nu s-a renunțat niciodată- tipic roman- în armată, din secolul al V-lea d.Hr deja existau destul de mulți voluntari. În timp, aceștia vor constitui grosul numeric al armatei- ceea ce îi va transforma în soldați profesioniști- iar alături de ei, la început într-un număr mai mic apoi din secolul al XI-lea din ce în ce mai mulți, vor fi înrolați și mercenari.

Având în vedere întreaga construcție teocratică a Imperiului Bizantin, împăratul- ca ales al lui Dumnezeu pe pământ- reprezenta comandantul suprem. El își putea exercita această datorie direct pe câmpul de luptă, cum mulți împărați de-a lungul istoriei au facut-o, sau puteau să conducă prin delegare numind un comandant pentru campanii punctuale sau de lungă durată. Armata era elementul pe care împăratul se sprijinea efectiv și din rândul căreia își extrăgea cota imensă de simpatie.

Unul dintre pilonii Imperiului Bizantin a fost legătura puternică dintre împărat și armata. Respectul de care acesta se bucura în rândul ei- să nu uităm ca unul dintre etapele încoronării imperiale presupunea aclamarea basileului de către trupele capitalei- depășea orice autoritate sau comandament special care dorea să fie impus armatei de către conducerea politică a Imperiului Bizantin. Soldații imperiului identificau în persoana împăratului legitimitatea absolută a monarhiei bizantine.

Datoria militară a basileului bizantin era prin excelență aceea de a-și conduce armata în luptă Acest lucru este demonstrat de numărul destul de mare de împărați-soldați pe care toate dinastiile (Heraclidă, Isauriană, Macedoneană, Laskaridă, Palaiologos) le-au oferit. Deloc lipsit de simbolistică a fost lupta cot la cot până la sacrificiul suprem al ultimului basileu atunci când turcii cucereau Constantinopolul: Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragasis în 1453 d.Hr.

Exista concepția potrivit căreia împăratul putea aduce victoria, pentru că victoria depindea de Dumnezeu iar alesul lui Dumnezeu pe pământ- basileul bizantin- se afla printre soldați în campanii. Până în secolul al XIII-lea d.Hr comanda armatei era extrem de unitară- reflex al teocrației politice. Legătura dintre victoria adusă de Dumnezeu și împărat ca „general” al acestuia era exprimată, spre exemplu, de Alexios I Komnenos care vedea victoria nu în mașini de război, ci în Providență.

Unii împărați au preferat delegarea comandei supreme în războaie unor generali, neputând fi prezenți permanent pe câmpul de luptă. Cum voința acestuia era suverană, el numea generalul suprem al armatei după propriile criterii. Uneori opțiunile basileilor reușeau să se întâlnească și cu certele calități ale celui numit, alterori- precum împăratul Leon al VI- au rămas „celebrii” pentru apetența lor în a oferi comanda armatei unor complet nepregătite personaje, de unde și înfrângerile suferite de bizantini.

Începând cu secolul al VIII-lea a apărut în ordinea bizantină funcția de domestikos al skholelor care a fost asimilată funcției de general suprem și care a evoluat spre titlul de mare domestic- megas domestikos. El va ajunge comandant suprem, singurul care putea conduce armata în bătălii cu basileul de față și care reprezenta voința împăratului atunci când acesta lipsea de pe câmpul de luptă. Alain Ducellier, citând din lucrarea împăratului Leon al VI-lea Filozoful, Taktika, consemnează puterea marelui domestic: „comandantul armatei a primit întreaga putere a suveranului, devenind, astfel, superiorul celorlalți ofițeri”.

Ioan al II-lea Komnenos obișnuia să se denumească pe sine drept „general” al lui Dumnezeu căruia i se supune în voință și care îi arată calea de urmat în războaie. Pe câmpul de luptă, basileul îi avea alături pe systrategoi-co-generali și întreaga paletă de simboluri creștine, după cum scrierile de de epocă descriu câmpurile de luptă: drapele cu Isus Hristos, Fecioara Maria și Sfinții-militari (Arhistrategul Mihail).

Locțiitorul împăratului era marele domestic. Prin prisma imenselor puteri primite el abuza de acestea atunci când avea de îndeplinit „propria agendă”. Dacă rebeliunea lui reușea printre trupele comandate, el era proclamat de acestea împărat, cum s-a petrecut cu Ioan Tzimiskes sau Nikephoros al II-lea Phokas. Dacă rebeliunea marelui domestic împotriva basileului nu reușea- cazul lui Ioan Maniakes sau Bardas Skleros- atunci mișcarea lui intra în categoria „teomahiei”- lupta împotriva lui Dumnezeu.

Manualele de tactică militară bizantină prezentau rolul pe care trebuia să îl îndeplinească fiecare contingent de soldați cu rolurile specifice pe care le avea. Dincolo de soldații propriu-ziși, mai existau o serie de „tehnicieni”- putem să-i numim- care studiau terenul pe care urma să fie așezată întreaga armată bizantină precum și cercetașii. Înaintea armatei erau soldații din trupele de asalt, de avangardă care dispersau eventualii inamici. În angrenajul armatei bizantine se afla și personalul sanitar.

Gradele militare erau desemnate pe măsura responsabilităților și funcțiilor de comandă caracteristice fiecărui militar. Gradul cel mai înalt al armatei bizantine era cel de strategos- strateg- care era secondat de un adjunct- hypostrategos. Diviziile armatei bizantine- meros- erau conduse de câte un general- menarches. La rândul ei divizia era segmentată în 3 regimente- moiron- fiecare acest regiment fiind condus de către un ofițer cu grad de colonel- moirarches.

Structurile inferioare ale unui regiment erau conduse de către un căpitan- komes- urmat de locotenent- ilarches- apoi pe verticala ierahiei în jos urma comandantul de pluton (sau centurionul din tradiția romană)- hekatonarches. Spre treptele inferioare ale armatei se aflau cei responsabili cu comanda unui grup restrâns de soldați- 10 sau 5 soldați- precum și cel care avea rolul de santinelă: phylax. Aici se mai găseau și stegarul- brandophoros- sau cel care trebuia să transporte mantaua superiorului.

Dispunerea ordinii și a ierarhiei structurilor armatei bizantine însemnau succesul reușitei- dincolo de accidentele inevitabile- din campaniile militare. Un general avea în subordine: tourmai- sau moirai- conduse de un tourmarkhos și cu un efectiv cuprins între 3.000 și 9.000 de soldați. Apoi urmau drongai, unități ce variau de la 1000 la 3000 de oameni și care erau conduse de un droungarios. Acestea erau urmate de bandai, unități formate din 200-400 de infanteriști și 50-400 de cavaleri.

Unitățile conduse de subofițeri erau: centarkhoi- componență de 100 de soldați, pentekontarkhoi- 50 de soldați, lokhagoi- grup de 16 până la 32 de soldați- și soldații gradați care aveau rol de supraveghere și raportare către subofițeri: dekarkhoi, pentarkhoi, tetrarkhoi.

Armata bizantină avea în componență și unități speciale și auxiliare cu rol precis în anvergura campaniilor militare. Cu ajutorul acestora, armata bizatină a putut să surclaseze în anumite momente ale existenței monarhiei armate mult mai numeroase. Epi to kouldou era unitatea responsabilă cu transportul echipamentelor militare. Prokoursatores erau cei care sondau terenul și deschideau practic drumul grosului armatei având un rol de avangardă.

Koursators erau unități speciale ale armatei bizantine al căror rol era acela- în cuvintele lui Alain Ducellier- de a „prăda teritoriile adversarilor”. Hyperkerastai era unitatea care era așezată în flancul drept al armatei bizantine iar rolul ei de șoc era acela de a încercui linia inamică. Plagtophylakai erau soldații care plecau din stânga armatei bizantine cu rol de a bloca o eventuală tentativă de încercuire a armatei lansată de inamic.

Din trupele auxiliare sau cu însărcinare specială ale armatei bizantine făceau parte și cei numiți minsores. Aceștia aveau rolul de a găsi locul ideal de amplasare a taberei armatei bizantine identificând în apropiere surse sigure de hrană și apă. Mandataroi erau cei responsabili cu transmiterea ordinelor iar depotatoi și krybantai erau brancardierii care aduceau răniții de pe front medicilor din tabăra de campanie.

Această recrutare anuală a soldaților era sarcina comandantului suprem al armatei imperiale desemnat de către împărat. În ceea ce privește criteriile de recrutare acestea tindeau să identifice soldatul ideal în media vârstei a doua iar calitățile căutate erau: soliditate corporală, curaj și „sânge rece”.

Comandantul suprem al armatei imperiale- desemnat de către basileu- era persoana responsabilă cu selecția soldaților din armată. Acest proces era unul care se desfășura anual iar criteriile avute în vedere, în primul rând, țineau de vârsta celor recrutați. Soldați trebuiau să nu fie nici prea tineri- paides- „copii”, în înțelesul bizantin- și nici prea bătrâni- gerontes.

Calitățile pe care comandantul suprem al armatei- responsabil cu recrutarea soldaților- le căuta la un militar țineau în primul rând de constituția acestuia fizică. El trebuia să fie „bine clădit”- ischyros-, sănătos- eurostos-, să aibă curaj și „sânge rece”- eupsychos-, și abilitate practică- euporos.

Până prin secolul al VIII-lea d.Hr în linii mari tehnica de luptă, stilul și armamentul militar al armatei bizantine erau prin excelență moștenitorii tradiției de luptă romane. Contactul permanent și des conflictual cu triburile și apoi califatele arabe au adus armata bizantină în punctul de a inova noi tehnici de luptă și armament care se potriveau mai bine noilor provocărilor la care aceasta era supusă. Invazia slavilor din Peninsula Balcanică a contribuit și ea la modificări în tehnica militară bizantină.

Până în preajma secolului al VIII-lea d.Hr tehnica militară bizantină era cea tradițional romană axată pe catapulte și și arcuri. Cavaleria începe să fie utilizată ca forță de șoc ofensivă tot mai mult din această perioadă. Aceste unități create- tagmata- inițial doar în capitală apoi în fiecare provincie, au devenit unitățile de elită ale imperiului, prin definiție profesioniste. Necesitatea înființării lor a venit din necesitatea rezistenței împotriva atacurilor virulente și frecvente ale arabilor si slavilor.

Unitatea de cavalerie grea a armatei- kataphraktoi- creată în secolul al IX-lea a purtat alături de trupele de elită- tagmata- un rol covârșitor în succesele militare ale monarhiei.. Trebuie să avem în vedere că metalul protector se afla plasat și pe cai nu numai pe cavaleri. A ajuns extrem de respectată încât simplul marș al acesteia prin nordul Siriei în primele decenii ale secolului al XI-lea d.Hr l-a determinat pe califul arab din zonă să rămână pe loc și să își anuleze atacul asupra frontierelor imperiului.

Reforma militară din secolele VII-VIII d.Hr au avut la bază ideea de rezistență militară împotriva atacurilor permanente ale arabilor și slavilor asupra imperiului. Tagmata- trupele prin excelență profesioniste- erau cele care se aflau în prima linie a ofensivei sau a defensivei militare a monarhiei. Disciplinate și bine antrenate acestea erau plasate în 4 mari unități: skholes, exkoubites, hikanates, și arithmos. Ultima era condusă de un droungarios iar primele 3 de un domestikos.

„Focul grecesc” sau „focul lichid”- hygron pyr- care inițial era folosit doar pe mare împotriva asediatorilor capitalei imperiale Constantinopol, a început să fie utilizat și în luptele de pe uscat. Arcul sau folosirea suliței eu rămas, de asemenea, extrem de apreciate în utilizarea armatei imperiale. Adaptarea tehnicii de luptă și a strategiei militare în contextul atacurilor arabe începând cu secolul al VII-lea a jalonat și creeare unei cavalerii ușoare bizantine, plasate la frontiere: kaballarika themata.

Contactul armatei deja de două sute de ani cu arabii- vorbim de secolul al IX-lea- a însemnat și aducerea „la zi” a unor tactici și tehnici de luptă. Soldații au fost instruiți pentru lupta corp la corp cu pumnalele. Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a creat regimentul de cavalerie grea kataphraktoi, numită și klibanophoroi. Aceasta era extrem de eficientă dar costisitoare încât basileul a fost nevoit să instituie un impozit special pentru a putea plăti armura necesară acestei unități și înzestrarea ei.

Rolul soldaților din infanteria bizantină s-a modificat complet după schimbările efectuate în tehnica de luptă și strategie militară efectuate începând cu secolul al VI-lea d.Hr. Armata bizantină s-a adaptat la noile condiții de mobilitate rapidă pe care atacurile permanente ale arabilor le impuneau. Dacă până atunci soldații infanteriști erau plasați în liniile din spatele cavaleriei cu rol exclusiv defensiv acum ei sunt angrenați într-o mișcare integrată alături de cavalerie în atacul asupra inamicilor.

Antrenamentul soldaților bizantini era conceput- aspect consemnat și manualele și tratatele militare- mai ales pe timp de iarnă. Ideea principală era ca soldatul să fie obișnuit cu timpul nefavorabil pentru a fi pregătit pentru duritatea confruntărilor. Exercițiile fizice- tras cu arcul de pe loc, din viteză, schimb de arc cu lance- erau integrate alături de cunoștințe teoretice și tactice care le erau administrate soldaților despre inamici.

Manualele militare bizantine prevedeau diferite exerciții pe care soldații trebuiau să le realizeze în timpul antrenamentelor. Acestea se desfășurau pe perioada iernii și atunci când timpul nu era favorabil, tocmai pentru a da șansa soldaților de a se obișnui cu manevrele în orice fel de condiții. Spre exemplu, manualul de tactică militară atribuit împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul- Taktika- includea un număr de 48 de exerciții de antrenament individuale precum și colective ale soldaților.

Antrenamentul soldaților punea un mare accent pe exercițiile de tras cu arcul din poziție statică, din mișcare și călare. Acest lucru era dictat de faptul că rivalii cu care Imperiul constantinopolitan se confrunta la frontiera orientală- perșii și apoi arabii- erau extrem de abili în mânuirea arcului în luptă, capabili de a produce pagube reale, iar soldații bizantini trebuiau să depună eforturi serioase pentru a le face față.

Antrenamentele soldaților bizantini cuprindeau exerciții de mânuire a suliței precum și schimbul rapid- simulând o respingere a unui atac inamic- dintre arc și lance. Erau dezvăluite soldaților bizantini și cunoștințe teoretice legate de adversarii tradiționali ai imperiului, despre starea de spirit a acestora, calități, defecte, stiluri de luptă etc.

Instruirea soldaților bizantini pe partea fizică era dublată și de „antrenament” teoretic despre inamicii imperiului, fiind create imagini standard pe care soldatul bizantin trebuia să le cunoască despre rivalii lor. Francii erau înfățișați în ochii soldaților imperiului drept neînfricați, puternici, abili luptători, dar extrem de coruptibili și, prin urmare, nomisma- moneda imperiului- putea fi un „aliat” în luptă al soldaților bizantini.

Adaptabilitatea soldaților bizantini la tehnicile de luptă practicate de diverșii rivali ai imperiului- pe care i-a înfruntat pe întreaga lui existență- era cheia pentru succesul militar pe termen lung. Istoriografia a ajuns la concluzia că e puțin probabil că soldații bizantini s-au dovedit la fel de capabili în lupta cu arcul împotriva celor care îl promovau natural- perșii, arabii, avarii- dar aceștia au compensat prin disciplină tactică și, mai ales, lupta integrată a cavaleriei cu infanteria.

Cu toate că nu există extrem de multe date arheologice despre aspectul exterior al soldatului din serviciul Imperiului Bizantin, istoriografia a reușit să contureze o imagine cât de cât exactă a acestuia. În mod evident, în funcție de structura din care făceau parte, soldații aveau diferite echipamente și veșminte.

Soldații aparținând infanteriei ușoare purtau o tunică până la genunchi iar încălțările aveau cusătură simplă. Cei din infanteria grea puteau să fie transportați călare în timpul marșurilor având în vedere faptul că armurile lor- platoșa și armele- erau destul de grele. Platoșele erau cărate pe jos și de personalul auxiliar care însoțea armata în campanii.

Cavalerul, membru al cavaleriei grele kataphraktes, beneficia de protecție completă până la glezne, lance, arc, tolbă cu săgeți și mănuși metalice. Acesta avea cu el și o pilă pentru a fi capabil de a-și repara orice problemă se ivea în echipamentul său. Despre înfățișarea exterioară a soldatului bizantin, o mărturie a istoricului Procopios, în relatarea lui Peter Schreiner: „Arcașii de astăzi intră în bătălie temeinic încinși cu platoșe; au jambiere care le ajung până la genunchi; în dreapta poartă sulițele, în timp ce în stânga stă spada. Unii poartă cu ei și o lance; de umeri, le atârnă un scut destul de scurt, legat cu bretele, menit să le acopere fața și gâtul”.

Istoricul Procopios nota faptul că soldații bizantini obișnuiau să-și împodobeze armele, veșmintele și harnașamentul cailor: „Cu cât mai falnică e armura soldatului, cu atât mai aprig e atacul, cu atât mai multă spaimă va insufla inamicului”.

Asemenea armamentului armatei imperiale la fel și tactica de luptă a constituit subiectul unei inovări continue fiind centrată pe adaptabilitatea și capacitatea armatei de a aborda stilurile de luptă diferite ale diverșilor rivali ai imperiului de la frontierele occidentale și orientale. În funcție de caracteristicile și angajamentul în luptă al inamicilor imperiului tacticile de luptă erau proiectate și îmbunătățite în consecință.

Tactica militară a armatei bizantine a suferit modificări de-a lungul existenței Imperiului constantinopolitan ca urmare a războaielor îndelungi purtate- timp de câteva secole- cu diverse popoare: arabii și apoi turcii selgiucizi și otomani. În cuvintele lui Alain Ducellier, tactica era „ o știință schimbătoare și dinamică, adaptată circumstanțelor”.

Inițial, până în secolul al VII-le d.Hr, tactica generală a armatei bizantine comporta în întregime stilul tradițional al armatei romane. Formația compactă de luptă în care cavaleria proteja grosul trupelor avea marele dezavantaj al mobilității reduse. Contactul bizantinilor cu triburile arabilor din secolul al VII-lea d.Hr a produs în fața bizantinilor un complet alt tip de război iar strategia de luptă și tactica bizantinilor au trebuit adaptate unui stil mult mai rapid de luptă și de efectuare a manevrelor.

În urma conflictului cu triburile arabe tactica de luptă și strategia armatei s-au modificat iar răspunsul ofensiv al soldaților bizantini a devenit mult mai rapid. În paleta de tactici și strategii au fost incluse ambuscadele, capcanele, retragerile calculate și asumate, combinate cu ofensiva cavaleriei într-un ritm rapid. Acestea alături de o mai bună stăpânire a artei manevrării arcului de către soldații imperiului au făcut ca armata bizantină să fie capabilă să se opună atât arabilor cât și ungurilor și pecenegilor.

Reproducând un text al unui tactician anonim din secolul al X-lea d.Hr, istoricul Alain Ducellier ne dezvăluie cum considerau bizantinii preeminența tacticii în fața tehnicii și a forței brute: „Prin dibăcie, inteligență, uneori prin șiretenie[...] e mai sigură victoria și mai profitabilă, decât atunci când lupți doar cu brațul și forța propriului trup”. Generalii bizantini utilizau toate tacticile posibile încercând să epuizeze posibilul conflict prin diplomație și spioni care puteau raporta situația exactă a inamicului.

O atenție sporită era acordată de către generalii bizantini, în timpul campaniilor militare, fugarilor, dezertorilor și trădătorilor din tabăra inamicilor. Manualul de tactică compus de un anonim din secolul al X-lea- reluat de istoricul Alain Ducellier- detaliază întreaga paletă de strategii la care bizantinii apelau înaintea confruntării directe cu rivalii. De multe ori, aceste tactici aveau chiar rodul de a amâna sau chiar încheia favorabil monarhiei disputa fără să se ajungă la un ciocnire armată: „dacă aceștia [solii rivalilor] erau trimiși de un adversar mai puternic, nu le arătau nici bogățiile, nici frumusețea femeilor, nici altele de felul acestora, ci numai puternicele ziduri de apărare, armele și mulțimea soldaților. Dacă dușmanul era mai slab, trimișilor lui li se arăta tot ce se poate inspira groaza, tulburând adânc sufletele”.

Conduita generalului bizantin trebuia să fie aceea de cinste, smerenie și dreptate. De la soldații din subordinea sa acesta nu se aștepta decât la loialitate. O caracteristică esențială a tacticii armatei atunci când pornea în campanie era existența locului de retragere, în caz că această operațiune trebuia efectuată. Zidurile capitalei imperiale Constantinopol, Corintului, Tesalonicului, Dyrrachium-ului precum și din alte părți ale imperiului erau oricând pregătite pentru a adăposti armata.

Armele folosite de soldații bizantini în campaniile militare erau de natură defensivă și ofensivă. Ele au fost subiectul unor inovații- e drept că nu de substanță- după primele secole ale existenței Imperiului Bizantin când majoritatea tehnicii de luptă și a armelor erau cele tradiționale romane. De precizat faptul că mercenarii angrenați în armata imperială erau plasați în trupe individualizate și care luptau cu propriul armament.

Istoriografia a întâmpinat probleme în a identifica armele specifice bizantinilor. Dificultatea constă în faptul că vorbim de un imperiu multietnic cu o istorie de mai bine de 1000 de ani și e dificil de separat armele bizantine de cele ale popoarelor nomade care pătrundeau în imperiu și erau integrate în armată. Ceea ce se cunoaște sunt cele două laturi ale armamentului: arme defensive și arme ofensive.

Platoșa purtată de soldații bizantini în scop de apărare cântărea mai bine de 15 kg. Având în vedere greutatea ei și faptul că, de multe ori, bătăliile aveau loc vara, disconfortul creat era destul de mare. În altă ordine de idei, atunci când era prins în ambuscadă, grija principală a soldatului era de a încerca să scape de platosă pentru a putea scăpa cu viață. Cei care nu purtau platoșă din metal, aveau oricum greutate suplimentară pe care trebuiau să o care cu ei: apărătorile de la brațe și picioare.

Uneori era preferată pielea sau combinații din piele ca apărători pentru brațe și mâini deoarece cele din metal erau grele și creau disconfort. Scutul și coiful- greu sau ușor- erau arme defensive și erau parte din dotarea „standard” a soldatului. De asemenea, urmând tradiția romană soldații- cel puțin în primele secole ale monarhiei bizantine- purtau armura lamelară - lorikia protejată pe exterior de, totodată cu rol decorativ, epilorikon. Armura utilizată în cavaleria grea era numită klibanion.

Armele de atac ale soldaților bizantini cuprindeau sabia- paramerion- și spathion- spada clasică a cavaleriei bizantine. Sulița de aruncat- menavlion- reprezenta o armă de atac letală, având o lungime de până la 3,6 metri, și era folosită împotriva atacului lansat de cavaleria inamică. Soldați mai foloseau buzdugane, măciuci, pumnale și securi, acesta din urmă mai rar în război și mai des în paradele și ceremoniile gărzii imperiale.

Arcul ca armă ofensivă folosită de soldații bizantini a rămas pentru multe secole varianta standard- modelul de arc hunic- adoptat în secolul în secolul al V-lea d.Hr. Acesta avea o anvergură cuprinsă între 114 și 122 cm iar săgețile aveau o lungime de aprox. 68 de cm. Se pare că la contactul cu arabi, soldații bizantini foloseau și arbaleta de mână și, de asemenea, o armă extrem de veche-praștia.

Arma ofensivă prin excelență a cavaleriei bizantine era lancea a cărei tradiție și forme diferite pot fi urmărite până în tradiția imperială romană. Atunci când armatele cruciate au sosit în Imperiul constantinopolitan, cavaleria bizantină deținea deja o întreagă tradiție și experiență de folosire a lăncii, contrar a ceea ce a susținut o parte a istoriografiei. S-a constatat că stilul de luptă cu lancea ținută orizontal sub braț s-a practicat în paralel și în Occident și în Imperiul Bizantin.

Armata bizantină a continuat să utilizeze în primele secole de existență ale monarhiei constantinopolitane unele dintre piesele de artilerie utilizate în armata romană antică. Catapultele de asediu au suferit, însă, după secolele VII-VIII modificări construindu-se versiuni mai mici și mai mobile ales acestora. Diferite stiluri de arbalete de asalt erau și ele folosite de soldații bizantini.

În primele secole ale existenței sale, Imperiul Bizantin utiliza în domeniul artileriei ceea ce moștenise din tradiția militară romană. Catapulta de asediu numită onager folosea sistemul clasic de forță de torsiune cu bratul de încărcare și aruncare vertical.

Catapulta clasică romană a suferit modificări în utilizarea armatei bizantine, rezultatul unei astfel de modificări fiind cheirotoxobolistra. Diversificarea artileriei bizantine este dată și de faptul că varianta bizantină de catapultă de mai sus era cu utilizare manuală și a produs forma toxobolistra. Mai existau, dar nu sunt foarte bine documentate, carele de artilerie, carroballista. Alakatia,cheiromaggana, petrobolos erau alte nume pentru artileria și piesele de asalt utilizate de armata bizantină.

Una dintre cele mai cunoscute piese de „artilerie” ale armatei bizantine a fost faimosul „foc grecesc”. Utilizat și amplasat prin niște dispozitive pe vasele flotei bizantine se pare că undeva în secolele IX-X s-a reușit dezvoltarea unui dispozitiv de mână care putea arunca acest amestec incendiar cu efect- mai ales- psihologic devastator asupra inamicilor. Sursa acestui „foc lichid”- petrolul crud- se pare că era adus din zona Caucazului și a sudului Rusiei de astăzi.

Unul dintre cele mai respectate angrenaje ale Imperiului Bizantin pe care se sprijinea în fapt puterea monarhiei era armata. Din acest motiv, indisciplina, non-combatul și insubordonarea erau greu de tolerat iar pedepsele aplicate acelor soldați erau dure. Dezertarea- și nu numai- se pedepsea, nici mai mult nici mai putin, decât cu moartea. Statutul precum și interdicțiile sociale ale soldatului- certificate prin legislația iustiniană- vor suferi modificări în secolele următoare.

Actele de indisciplină ale soldatului bizantin erau supuse unor pedespse severe. În secolele VII-VIII d.Hr istoriografia a identificat în jur de 50 de pedepse sau interdicții. Pentru unele dintre acestea era prevăzută pedeapsa capitală. Cele mai grave dintre abateri erau dezertarea, insubordonarea față de ordinele comandantului suprem- chiar și dacă rezultatul abaterilor aducea victoria-, abandonul taberei de luptă, simularea unei boli, vânzarea armelor. În acest ultim caz se putea evita pedeapsa cu moartea.

Pedepse erau prevăzute pentru soldații care intrau în rândurile inamicilor apoi se întorceau în armata bizantină: erau trași în țeapă sau aruncați la fiare. Instigarea la revolte în cadrul trupelor sau provocarea unor alte dezordini aducea soldatului găsit vinovat de această abatere mutilarea sau exilul. Măsurile stricte de pedeapsă datează din secolele conflictelor cu bulgarii când disciplina în cadrul armatei trebuia să fie extrem de strictă.

Statutul soldatului aducea pe lângă beneficii și existența unor interdicții asupra cărora acesta trebuia să se supună. În primele secole ale monarhiei bizantine- mai ales după emiterea legislației iustiniane- soldații nu puteau să se ocupe cu agricultura, să administreze sau să închirieze proprietăți. Ulterior, modificări în statutul soldatului au fost acceptate, mai precis, i s-a permis acestuia dreptul de proprietate asupra pământului.

Cunoștințele din prezent ale istoriografiei legate de traiectoria socială a soldatului nu sunt omogene și nu se poate descrie o linie directoare caracteristică pe întreaga durată a istoriei Imperiului Bizantin. Obligativitatea înrolării în armată din zonele rurale ale monarhiei este dată ca sigură până undeva prin secolul al XI-lea. Apoi, odată cu angajarea tot mai frecventă a mercenarilor în serviciul monarhiei- într-un număr mult mai mare decât în secolele precedente- a alterat și situația juridică a recrutării.

Se consideră de către istoriografia care s-a ocupat de fenomenul seriviciului militar în Imperiul Bizantin ca drept certă obligativitatea înrolării în armata imperială de către populația din zona rurală până prin preajma secolului al XI-lea d.Hr. Această operațiune era reglementată pe baza unor registre în care locuitorii din zona rurală erau recenzați și înștiințați că trebuie să se înroleze pentru desfășurarea unor campanii militare.

Resursele umane din cadrul orașelor ca posibilă parte a armatelor bizantine sunt greu de imaginat iar problema a fost lăsată deschisă de către cercetarea istoriografică. Având în vedere că în mediul urban avem de-a face cu meșteșugari și comercianți s-a considerat că e puțin probabil ca aceștia să fie înrolați în armată după un sistem obligatoriu ca cel aplicat populației din zona rurală.

Regimențele și trupele de elită alături de cele care formau garda imperială au reprezentat trupe cu sistem și trecut profesionist, obligativitatea permanenței fiind de la sine înțeleasă. După secolul al XI-lea și apariția francilor apoi a catalanilor în zona Imperiului Bizantin s-a dezvoltat tot mai mult mercenariatul, ceea ce a înlocuit aproape integral obligativitatea serviciului militar. Însă presiunea pusă pe finanțele monarhiei de necesitatea plății numărului mare al soldaților mercenari a fost uriașă.

Asupra recrutării sau convocării în serviciul armatei bizantine vârsta ideală era considerată cea cuprinsă între 18 și 24 de ani. Convocarea se practica și pe timp de pace pentru a da posibilitate soldaților de a se obișnui cu armele și cu tehnicile de antrenament. De asemenea, în situații critice de campanii prelungite și de înfrîngeri ale armatei imperiale și necesitatea răspunsul rapid, se recrutau și soldați indiferent de vârsta acestora.

Pe lângă tehnicile de luptă practice și teoretice soldatului simplu i se predau cunoștine de „mentenanță” a armelor, el trebuind să fie capabil să-și repare arma la nevoie. Ofițerilor li se cereau cunoștințe tactice și de strategie și, foarte important și în același timp interesant pentru mentalitatea bizantină, li se cereau minime cunoștințe teologice și dogmatice. Normele morale ale Bisericii le măreau capacitatea de a conduce cu înțelepciune misiunile și de a relaționa cu soldații din subordine.

Plata soldatului aflat în serviciul militar imperial a cunoscut modificări de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. De regulă, remunerația acestuia era acordată o dată pe an iar formele de plată în bani au fost de-a lungul timpului alternate cu cele în natură sau contopite. Existau de asemenea și variante de a fi scutit de la înrolarea în armată prin plata unei sume de bani către visteria imperială.

Plata servicilor militare ale unui soldat obișnuit se efectua anual, dar existau situații în care se făceau excepții de la această regulă. Pentru mercenari sau trupele de elită- gărzile palatine, tagmata- plata era efectuată lunar sau, de multe ori, la plecarea în campanie. Pe baza evidențelor documentare s-a stabilit că un soldat obișnuit din provincie, în secolul al IX-lea, primea între 12 și 18 nomismata pentru serviciul militar prestat, existând diferențe în funcție de campanii și, bineînțeles, gradele militare.

Plata soldaților aflați în trupele de elită din provincii- cele permanente, trupele thematice- varia în funcție de dimensiunea și rolul provinciei respective în geografia monarhiei. Generalii trupelor din Anatolikon, Armeniakon și Thrakesion recepționau echivalentul a aproximativ 16 kg de aur, cei din Opsikion, Boukellarion și Macedonia aprox. 12 kg aur, cei din Cappadocia, Paphlagonia, Tracia aprox 9 kg aur iar strategii de Samos și Marea Egee recepționau plata a aproximativ 6 kg de aur.

Exista posibilitatea de a evita înrolarea obligatorie pentru cei din zona rurală dacă plăteau către vistieria imperială 4 nomismata. Se mai accepta și plata în bani pentru cei care dețineau o proprietate de teren pe care o lucrau în regie proprie și nu aveau pe nimeni disponibil să se înroleze în armată. Asupra raportului dintre statutul de soldat și deținerea de terenuri monarhia nu condiționa obligativitatea serviciului militar de atribuirea unor terenuri către diverse persoane.

Existau diferențe în plata soldaților din diferite provincii ale monarhiei bizantine. Spre exemplu, mardaiții din flota imperială primeau 3 nomismata pe campanie de soldat în timp ce slavii înrolați în districtul Charpezikion primeau 2 nomismata de soldat. De asemenea, trupele de elită- tagmata- și cavaleria grea recepționau o sumă mai mare decât soldații regulați și, de asemenea, mătăsuri și veșminte. Existau situații când soldații debutanți primeau plata și după 2, 3 ani de serviciu militar.

Proprietarii de terenuri care se înrolau în armată erau scutiți de plata impozitelor. Această practică a evoluat de la scutirea integrală de impozit fiscal până la perceperea doar a unei cote părți de către stat din impozitul fiscal. Acest sistem și legătura dintre proprietate și angajarea militară a populației- mai ales sistemul pronoia- teren prestabilit oferit de stat- a suferit modificări odată cu pătrunderea numărului mare de mercenari în armata imperiului, după secolul al XI-lea d.Hr.

Exceptând plata serviciilor militare ale soldaților exista, bineînțeles, hrana oferită acestora de către stat, hrană pe care o purtau cu ei în campanie și pe care o economiseau dacă teritoriul inamic pe care-l traversau oferea surse de hrană. De la pesmet, carne uscată, slănină și supe soldații bizantini beneficiau în anumite condiții și de porții de vin.

În afara de plata în bani- solda- sau alte produse pe care le recepționau soldații pentru serviciile militare oferite monarhiei, aceștia primeau și hrană pe care, de regulă, o purtau cu ei în campanii. Atunci când străbăteau teritoriul rivalilor, soldaților li se permitea să se aprovizioneze cu surse de hrană pe care le puteau identifica în aceste teritorii, scutindu-și propriile resurse. Ca o regulă, teritoriile rivalilor erau devastate doar atunci când reîntoarcerea spre Constantinopol urma să aibă alt traseu.

Reflex al Antichității, soldatul bizantin avea ca sursă primară de hrană un tip de pesmet numit paximadion. La aceasta se adăuga un fel de pâine coaptă și uscată la soare și supe care se preparau periodic. Parte din hrana soldatului mai erau și carnea uscată, slănina, carnea prăjită sau fiartă. Carnea proaspătă era „procurată” și de la țăranii din teritoriile pe care soldații le parcurgeau.

Apa era considerată extrem de importantă pentru soldați iar manualele militare îi sfătuiau pe aceștia să o țină în ploscă și să folosească pietricele și oțet pentru a o păstra proaspătă. Vinul era uneori oferit soldaților alături de un mix de lapte și apă.

Ora mesei principale a soldaților era stabilită de ofițerii superiori dar ca o regulă generală se considera că timpul potrivit pentru aceasta era în preajma amiezii. Rațiunea ținea de faptul că odată bătălia declanșată, soldații trebuiau să fie capabili să reziste mai multe ore fără să aibă nevoie de hrană. Semnalul pentru ora mesei era dat de o trompetă, care uneori era dat drept fals și folosit pentru atacarea inamicului prin surprindere care considera greșit că soldații bizantini se pregătesc de masă.

Având în vedere multietnicitatea Imperiului Bizantin și imensele sale frontiere, mulți soldați ajungeau să lupte în complet alte părți decât cele natale. Prin urmare, perioada lungă petrecută în mediu diferit ducea la un fel de autoexcludere socială a acestuia, înstrăinare cu toate probleme ce decurgeau din această situație. Una dintre aceste probleme- probleme care încercau să fie rezolvate prin disciplină- era apariția bordelurilor în taberele militare militare.

Perioada îndelungată petrecută de un soldat al Imperiului Bizantin în teritorii străine de ținutul lui natal- având în vedere imensitatea spațiului monarhiei- creea anumite probleme de înstrăinare a acestuia și - ceea ce s-ar numi modern- excludere socială. Cu toate că tratatele militare recomandau disciplină strictă anumite situții nu puteau fi evitate. Una dintre acestea era realitatea formării unor bordeluri în taberele militare din timpul campaniilor.

Se cunosc puține informații despre disciplina soldaților aflați în afara programului. Istoriografia- deși problema rămâne deschisă- a ajuns la concluzia că veteranii nu dispuneau de un sistem de protecție și plată imperială similar modelul roman antic. Se pare însă că și în Imperiul Bizantin, uneori, li se permitea veteranilor să rămână în orașe dacă nu aveau rude nicăieri și primeau un fel de recompensă din partea împăratului.

Asupra rolului soldatului în Imperiul Bizantin trebuie menționat faptul că acesta, de obicei, se afla la discreția ofițerilor superiori și a generalilor, însă exista un moment în care acesta își manifesta apartenența la stat printr-un proces tipic roman. Procesul aclamării basileului- urmând principiul roman- era parte importantă a întronizării împăratului. În perioada dinastiei Palaiologos, aclamarea a devenit secundară, dar anterior ea era condiție esențială a alegerii împăratului bizantin.

Spre deosebire de alte state medievale rolul soldatului bizantin nu era exclusiv militar. Desigur, în campaniile militare, acesta se afla la întreaga dispoziție a ofițerilor, dar el exercita în momente cu caracter special un rol de „elector” care- fără a idealiza conceptul- avea o întreagă tradiție romană în spate. Împărații-soldați, din secolul al III-lea, își construiau legitimitatea pe baza aclamării oferite de soldații armatei.

Un exemplu de rol activ al soldatului în alegerea împăratului bizantin a fost depunerea împăratului Mauricius de către Phokas Tiranul. Mauricius le-a ordonat trupelor de la Dunăre să rămână pe loc și le-a interzis întoarcerea în teritoriile natale. Nemulțumiți, soldații l-au aclamat împărat pe un anume Phokas, l-au anunțat pe Mauricius că nu-i mai recunosc autoritatea și s-au îndreptat spre Constantinopol. Aici facțiunile din Hipodrom l-au abandonat pe Mauricius, armata a preluat capitala iar Phokas tronul.

Rolul de „elector” al soldatului ca parte a armatei bizantine a fost pregnant în alegerea împăratului mai ales la granița tulbure a secolelor VII-VIII d.H. Perioada, care amintea de epoca romană a secolului al III-lea a avut la bază rivalitatea dintre armatele staționate în theme-le- provinciile- imperiului. Într-un interval scurt de timp soldații- atașati de comandanții lor de provincii- depuneau și înscăunau împărați într-un mod alert: Leontios, Tiberios, Philippikos, Artemios, Theodosios al III-lea.

Începând cu secolul al V-lea d.Hr împărații constantinopolitani vor fi aclamați de armată acest proces fiind decisiv în legitimitatea întronizării acestuia. Nu în sens individual, ci de colectivitate, soldații gărzilor imperiale din Constantinopol și din apropierea capitalei vor participa la alegerea basileului. În acest proces constituțional- nu în sensul modern al termenului- soldatul ca parte a armatei își manifesta alegerea imperială alături de Senat și popor- mai precis- facțiunile din Hipodrom.

Soldatul- ca parte a armatei- în procesul de elecțiune a împăratului bizantin avea un rol decisiv în cazul în care împăratul care urca pe tron fusese produsul unei aclamării de către soldați a comandantului lor. Dacă succesiunea la tronul imperial se petrecea pașnic armata cădea la înțelegere cu ceilalții „membrii” ai corpului constituțional: grupările din Hipodrom, Senat și populația capitalei Constantinopol.

Odată cu Leon al III-lea Isaurianul s-a reușit stabilizarea tronului imperial iar apetența armatei pentru „alegerea” împăratului a fost temperată pentru un timp. Însă întreaga perioadă a finalului secolului al VII-lea și primele decenii ale secolului al VIII-lea d.Hr cu domnii scurte și implicarea armatei permanent în depunerile împăraților trebuie înțelese în cheia epocii: soldatul și armata aveau un rol major, deoarece existența monarhiei atacată de arabi și bulgari era posibilă doar datorită acestora.

Soldatul- ca parte a armatei în procesul de „alegere” a împăratului prin „uzurpare de masă”- a rămas cunoscut în contextul ridicării lui Alexios I Komnenos. Acesta n-a facut nimic, ba din contră a încurajat aclamarea ca împărat de către soldații săi. Practic, revolta acestora nu a fost spontană, ci aclamarea ca împărat a fost urmărită de unul dintre generalii armatei: iar în acest moment Alexios Komnenos nu era, nici mai mult nici mai puțin, decât comandant suprem al armatei- megas domestikos.

De-a lungul secolelor existenței Imperiului Bizantin armata a fost asociată- pe lângă rolul de apărare a statului și cu cea de alegere a împăratului. În afară însă de acest aspect și de fenomenul „uzurpărilor în masă”, soldații bizantini au fost implicați și în rebeliuni contra propriilor comandanți. Acest fenomen- precum revolta trupelor din Orient împotriva lui Priscus în secolul al VI-lea a demonstrat puternica influență a soldaților în monarhia bizantină: doar intervenția unui emisar al basileului a calmat revolta.

Un exemplu de revoltă a soldaților împotriva comandantului lor a fost detaliată de Theophylakt Simokatta- referindu-se la o situație din secolul al VI-lea - și detaliată de istoricul Peter Schreiner. În toiul luptelor de pe frontul oriental- armata imperială se afla în conflict cu perșii sasanizi- în anul 588 d.Hr în ziua de Paști soldații imperiali au primit veste reducerii cu ¼ a soldei cu urmau să o primească.

Generalul Priscus- numit recent la comanda trupelor imperiale aflate în război cu perșii sasanizi în secolul al VI-lea- le-a comunicat soldaților că solda acestora urma să fie micșorată cu ¼. Acesta a comis imprudența de a nu descăleca atunci când le-a comunicat decizia trupelor și de a efectua salutul militar. Aroganța acestuia cuplată cu vestea reducerii soldei i-a înfuriat pe soldați care au declanșat o rebeliune. Aceasta s-a întins progresiv în întreaga tabără militară.

Generalul Priscus a încercat să oprească revolta trupelor de pe frontul oriental pe care abia le primise în subordine, rebeliune declanșată din cauza stilului arogant al acestuia și informației potrivit căreia solda lor urma să fie redusă. Priscus a încercat să îi calmeze aducând în fața cortului său o icoană cu Iisus Hristos. Soldații s-au înfuriat, au aruncat cu pietre în icoană, Priscus a fugit iar soldații i-au jefuit cortul. Ei au susținut nici mai mult nici mai puțin decât retragerea ordinului de diminuare a soldei.

Comandantul fugar de pe frontul oriental Priscus- alungat de o rebeliune a propriilor soldați- a cerut ajutorul unui episcop să medieze conflictul, permițându-le soldaților să își aleagă un nou comandant. Rebeliunea a atins cote și mai înalte atunci când soldații din tabără aflând de intervenția episcopului în favoarea lui Priscus au început să dărâme statui și imagini care îl reprezentau pe împărat. Având în vedere că în această epocă imaginile împăratului erau considerat sfinte, acesta era un sacrilegiu.

Rebeliunea soldaților din tabăra imperială împotriva propriului comandant- Priscus- din secolul al VI-lea a devenit atât de violentă încât Priscus a fugit din cortul său iar soldații au distrus statuile și imaginile considerate sfinte ale împăratului. Calmarea lor s-a produs doar când un trimis special al împăratului de la Constantinopol a sosit printre ei. Acest episod, alături de cele ale uzurpărilor tronului produse de armată, stau mărturie asupra rolului soldatului- în sens larg, a armatei- în Imperiul Bizantin.

Despre rolul soldatului în arhitectura existențială a Imperiului Bizantin stă mărturie și seria lungă de împărați-soldați care au identificat în această ipostază traiectoria lor de conducători ai monarhiei bizantine. Este cunoscut episodul aclamării împăraților de către soldați și ridicarea lor pe scut, drept condiție necesară a procesului de înscăunarea a acestora. Prin excelență împărat-soldat- de exemplu- imaginea lui Vasile al II-lea Bulgarochtonul era proiectată în consecință: armele și platoșa la vedere.

Rolul important al soldatului în Imperiul Bizantin- pe lângă cel clasic de apărare- se poate observa și din numărul mare de înalți demnitari ai monarhiei proveniți din rândul soldaților sau care au urmat cariera militară. Să nu uităm faptul că principiul dinastic de sânge în monarhia bizantină nu reprezenta condiția esențială sau singulară de a accede la tronul imperial. Au existat nenumărate situații când comandanți proveniți dintre soldați au devenit împărați- sporadic- sau chiar întemeind dinastii.

O serie de împărați constantinopolitani au acces la tronul imperial venind din rândurile soldaților, mai precis din rândul comandanților. Iustin I a fost un astfel de exemplu la fel cum- provenind din garda palatului după un „stagiu” pe frontul oriental- Mauricius a ajuns împărat. Împăratul Heraklios în secolul al VII-lea înainte de a ocupa tronul imperial fusese angrenat în comandamentul militar al Exarhatului Africii de la Cartagina condus de tatăl său, Heraklios cel Bătrân.

Împăratul Leon al III-lea fondatorul dinastiei Isauriene a ajuns pe tronul imperial din poziția de comandant suprem al themei- provinciei Anatolikon. De asemenea, Alexios I Komnenos era familiarizat cu cariera militară încă din adolescență. Iar modelul prin excelență al împăratului-soldat a fost Vasile al II-lea Bulgarochtonul a cărui proiecție de „împărat războinic” era natural asociată cu imaginile în care acesta era prezentat: cu arme și purtând platoșă.

Asupra importanței implicării soldatului- și în sens larg a armatei- în alegerea împăratului trebuie să nu uităm protocolul aclamării imperiale. Indiferent dacă noul împărat provenea sau nu din rândul armatei, acesta era ridicat pe scut iar imaginea aceasta semnifica faptul că noul împărat era recunoscut și căpăta legitimitate în ochii armatei. Chiar dacă la procesul de aclamare și ridicare pe scut al basileului participa garda capitalei, armata monarhiei în sens larg era recunoscută ca parte a procesului.

După instaurarea dinastiei Palaiologos pasul central al încoronării împăratului bizantin a fost preluat de patriarhul ecumenic al Constantinopulului prin ungerea acestuia, dar aclamarea împăratului ca parte a legitimității recunoscute a basileului a continuat să fie parte a procesului. Iar această imagine chiar și în perioada de sfârșit a monarhiei bizantine ne arată dimensiunea importanței soldatului în arhitectura bizantină. În cuvintele istoricului Peter Schreiner: „Am putea să o integrăm, dacă dorim, [aclamarea basileului de către soldați] ca pe un semn de continuitate istorică; în mod cert însă ea reprezintă cel puțin legătura ideală dintre împărat și soldații săi. Prin urmare, nu e acesta un indiciu al valorii a soldatului în epoca bizantină”?

Cu toate că Imperiul Bizantin era creștin, suprinzător sau nu, modelul soldatului care are parte de moarte în luptă ca suprema treaptă a desăvârșirii faimei, a luptătorului curajos care prin vitejie a atins „țărmul celălalt” erau cel antic. Soldatul în postura de erou de război nu e o imagine care a fost exaltată în imagologia bizantină. Împărații- potrivit textelor- se preocupau de rudele soldaților căzuți în luptă, însă exaltarea din textele laudative la adresa generozității imperiale nu se regăseau și în realitate.

Ca în toate culturile antice ideea predispoziției soldatului care era pregătit să moară pe câmpul de luptă, era prezentă și în Imperiul Bizantin. Cu toate că vorbim de un imperiu creștin, totuși, linia dominantă a perspectivei sociale asupra morții soldatului era cea antică, păgână. Mai precis, se considera că soldatul atinge faima și „pe celălalt țărm” prin curaj. Conceptul creștin al răsplatei cerești apare mult mai rar menționat, mulți comandanți considerând că nimic nu e mai înălțător decât să mori într-o luptă.

În secolul al XII-lea d.Hr ideea predominantă asupra perspectivei morții unui soldat în Imperiul Bizantin era cea legată de tradiția antică păgână, si anume: „mai bine mori în război decât în pat”. Asemănarea era mai degrabă izbitoare cu firul antic al tărâmului Câmpiilor Elizee decât cu Paradisul creștin. Rar este prezentată viața soldatului de după moartea în luptă în cheie creștină, moartea lui fiind o scurtă trecere spre viața de apoi.

Se cunoaște un singur caz de oficieri ale liturghiei în cinstea unor soldați căzuți în luptele împotriva arabilor. De regula, soldatul bizantin a fost prezentat drept eroul model. Peter Schreiner, amintind de povestea relatată de Theophylakt Simokatta în secolul al VII-lea despre un soldat bizantin rănit în luptă, notează: „Un soldat agonizează; corpul său e străpuns de numerose săgeți care, se înțelege, nu pot fi clintite din locul lor. Muribundul e transportat în tabără, dar și medicii se dovedesc neputincioși. Și totuși, omul acesta parcă și-ar dori să supraviețuiască fie și numai pentru a i se răspunde la o singură întrebare: «Bizantinii au învins?» Bineînțeles că au învins! Atunci omul consimte să i se scoată săgețile din corp și moare”.

Textele de tip panegiric imperial au exaltat grija împăraților bizantini sau a generalilor de armată față de familia celor căzuți în luptă în serviciul monarhiei. Dădeau de înțeles că basileii i-ar fi tratat pe moștenitorii soldaților morți în războaie ca pe copiii lor, dar aceste afirmații trebuie interpretate cu prudență. Cu toate acestea, de exemplu, Mihail I Rangabe a alocat sume de bani văduvelor soldaților bizantini uciși în luptele cu bulgarii. Împărătesa Irina se pare că și ea a acordat scutiri fiscale acestora.

Odată cu creștinarea pe verticală a Imperiului Bizantin au existat împărați care au încercat să acrediteze ideea soldatului care poartă un război sfânt, mai ales împotriva arabilor. Împăratul Leon al VI-lea Înțeleptul glosa în scrierile sale militare despre soldatul erou în lupta pentru binele creștinilor. În plin secol al X-lea Nikephoros al II-lea Phokas își va cataloga soldații căzuți în luptele cu arabii drept martiri și a cerut patriarhului ecumenic sanctificarea acestora, dar Biserica s-a opus categoric.

Creștinismul a găsit soluția de compromis pentru a trece peste tensiunea creată între profesia de soldat- evident anterioară apariției religiei creștine- și preceptele acesteia care interziceau omorul. Deplasând atenția către Vechiul Testament, teologia Bisericii Imperiului constantinopolitan a făcut legătura între Dumnezeu drept comandant suprem, împăratul-soldat protector al creștinismului- Constantin cel Mare- și soldații care trebuiau să poarte războaie.

Creștinismul, fiind o religie a păcii, tensiunea creată între preceptele ei și profesia de soldat a generat probleme în primele secole ale creștinismului. Vărsarea de sânge interzisă de învățătura creștină în primele secole a putut fi pusă în cele in urmă în acord cu iminenta moarte din războaie. Dumnezeu a fost identificat drept comandant suprem în război- în raport cu misiunea de extindere a creștinismului- iar imaginea împăratului protector, Constantin cel Mare, a fost adusă ca argument al justificării menirii soldaților.

În primele secole ale creștinismului imaginea unui războinic nu putea fi cuplată de cea a unui soldat, ci ea avea de-a face cu martirajul creștin. La ajutorul acceptării iminenței omorului săvârșit de către soldații a contribuit și imaginea primilor creștini care au intrat în serviciul militar al împăraților, devenind „sfinți militari”. Atunci când creștinismul a devenit religie de stat, tensiunea dintre interdicția omorului- inevitabil în profesia de soldat- și creștinismul ca religie a păcii a fost eliberată.

Victoria împăratului Constantin cel Mare în bătălia de la Podul Milvius- care potrivit tradiției a stat sub semnul Crucii și mișcarea de a trece creștinismul în legalitate- l-a transformat pe acesta în soldatul care a validat simbolic legătura dintre profesia de soldat și misiunea de extindere și apărare a creștinismului. Conciliul de la Arles a exclus orice opoziție dintre omorul săvârșit de soldați și interdicția omorului din preceptele creștine. Mai mult, conciliul a plasat dezertarea în aria excomunicării.

Încetul cu încetul uzanțele creștine s-au instalat în modul de viață al soldaților, pe măsură ce Imperiul Roman- apoi partea lui de Est, devenită Imperiul „Bizantin”- s-a creștinat tot mai adânc. În secolele VI-VII d.Hr episcopii puteau fi auziți în predici cum susțineau- urmând firul Vechiului Testament- că „în război, comandantul suprem e Dumnezeu”.

În secolul al VI-lea din tratatul lui Mauricius cunoaștem practicile soldaților de la finalul secolului al VI-lea. Știm că cina acestora era încheiată cu un imn creștin iar drapelul de luptă era simbolizat cu semnul Crucii. Strigătul de luptă avea rezonanța antică- cunoscut sub numele de nobiscum- iar labarum-ul atribuit tradiției lui Constantin cel Mare- era prezentat trupelor. Înaintea bătăliilor în tabără era prezent și un preot, aveau loc rugăciuni iar soldații invocau mila lui Dumnezeu.

În general contactul dintre atașamentul unui soldat față de creștinism era lăsat la libera practică a acestuia, fără să existe intervenții precise ale comandanților sau împăraților față de cum trebuiau soldații să fie „creștini” în afara rugăciunilor prevăzute înainte bătăliilor sau după cină. A existat un caz special: împăratul Nikephoros al II-lea Phokas. Fire evlavioasă și cu carieră construită din victorii strălucite împotriva arabilor, el a încercat să impună printre soldați un tip de devoțiune religioasă.

În secolul al X-lea d.Hr unul dintre cei mai importanți și înzestrați generali pe care i-a avut Imperiul Bizantin și care și-a construit prestigiul pe strălucite victorii împotriva arabilor- Nikephoros al II-lea Phokas- a acces la tronul imperial. Devotat religiei creștine și fire evlavioasă, acesta a încercat să imprime armatei bizantine propria viziune a legăturii dintre cariera militară și creștinism. A început prin a impune soldaților să se roage chiar și în iminența apropiere a inamicului.

În tratatul militar- Praecepta- atribuit împăratului Nikephoros al II-lea Phokas, acesta cerea soldaților și comandanților săi ca, după stabilirea datei bătăliei, să postească 3 zile iar anterior o liturghie să fie oficiată. În aceste zile de post soldații aveau voie să mănânce o singură dată pe zi, seara. Fire evlavioasă, Nikephoros a impus această disciplină vecină cu devoțiunea religioasă mergând până în punctul în care a cerut soldaților să facă rugăciuni dimineața și seara, orice altceva în acest timp nefiind autorizat.

Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas le-a cerut soldaților ca în timpul liber din campaniile militare să facă rugăciuni. Soldații infanteriști alături de cavaleri, care trebuiau să descalece, se rugau cu fața spre Răsărit. Nerespectarea acestor reguli puteau aduce degradarea, bătăi sau tunderea vinovatului. Cu toate că și în secolul al XI-lea le erau arătate icoane soldaților, această devoțiune militară din timpul lui Nikephoros al II-lea Phokas trebuie înțeleasă în contextul teribilelor lupte cu arabii.

Canoanele apostolice și dogmele Bisericii interziceau ocuparea unor posturi militare sau înrolarea în armată ca soldați a preoților, episcopilor și a personalului clerical. Preoților le era interzis să uzeze de arme, prezența lor printre soldați în timpul campaniilor militare fiind legată de oficierea unor liturghii. Interzisă de canoanele Conciliului de la Calcedon, intrarea preoților în armată sau administrație va fi ocolită, uneori în practică, existând episcopi care au condus armate în numele Imperiului Bizantin.

Canonul al VII-lea al Conciliului Ecumenic de la Calcedon al Bisericii din secolul al V-lea interzicea categoric preoților să facă parte din administrația statului sau din armată. Atașarea lor de trupele imperiale era legată de oficierea liturghiilor și de rugăciuni în timpul desfășurării campaniilor militare. Interdicția clerului de a purta arme era menționată expres. Au existat însă numerose situații când, la îndemnul autorității civile sau din proprie inițiativă, preoții au pus mâna pe arme.

Interdicția preoților și a călugărilor de a face parte din armată- ca orice regulă, în definitiv- putea fi folosită și în sens invers prin forțarea ei. A existat tendința de sustragere de la obligativitatea militară a populației. Și în această cheie trebuie înțelese persecuțiile la care erau supuși unii preoți sau monahi în secolele VI-VIII. Corespondența dintre papa Grigore cel Mare și împăratul Mauricius sau persecuțiile și închiderea unor mănăstiri din epoca iconoclastă au și temeiul unei lupte a împăraților împotriva acestei tendințe de retragere în monahism pentru a eluda serviciul militar.

Reflexul soldatului către viața monastică avea la bază asprimea vieții militare sau șocul unui eveniment. Unul dintre aceste șocuri este legat de dezastrul armatei bizantine în fața bulgarilor în anul 811 d.Hr când împăratul Nikephoros I a fost omorât împreună cu cea mai mare parte a armatei într-o capcană, în Bulgaria la Pliska. Șocul morții împăratului în luptă l-a determinat pe un anume soldat Nicolae să se retragă în mănăstire. Acest monah-soldat este sărbătorit în Biserica Ortodoxă în 24 decembrie: Sfântul Nicolae.

Izvoarele amintesc de un anume Iacob din primele două decenii ale secolului al IX-lea care a devenit călugăr eremit din soldat. Din fost membru al gărzii imperiale a lui Leon al V-lea Armeanul și oponent al cultului icoanelor, acesta a fost „îndreptat” de fratele său care erau un membru al clerului. Recuperarea acestui soldat, Iacob, s-a făcut prin intermediul monahismului, aici în cauză fiind vorba de fratele său.

Inevitabil având în vedere pluralitatea de popoare aflate între frontierele Imperiului Bizatin și mai ales tradiția antică a spațiului sud-estic european religia oficială creștină era secondată de o serie de superstiții. Acestea erau accesate- mai ales în preajma unor bătălii sau din necesitatea de a „cunoaște” rezultatul unui război- de către ofițeri sau chiar de către basilei. A rămas cunoscut Manuel I Komnenos care era foarte interesat de „viitorul prevăzut” de horoscop.

Credința soldatului bizantin era dublată și de superstiții. Un text astrologic atribuit unui anume Theophylakt din secolul al VIII-lea d.Hr trata problema războiului din unghiul acestor superstiții. Dacă Selene -Luna- și Kronos erau în conjuncție, potrivit lui Thephylakt, se anunțau trădări și înșelătorii. Dacă Afrodita și Selene erau în acord atunci e semn de bun augur. Semnul zodical sub care se declanșa un asediu era hotărâtor- pentru astrologul Theophylak- asupra rezultatului acestuia.

Superstițiile interesau, de regulă, ofițerii din armata bizantină. Atunci când Luna- Selene- se afla în armonie cu Kronos, potrivit astrologiei, existau „șanse” reale de a ajunge la comanda unei armate bizantine un comandant slab. Practica superstițiilor ajungea la cel mai înalt nivel, fiind cunoscută apetența împăratului Manuel I Komnenos pentru horoscop.

Visele intrau și ele în categoria superstițiilor. Cartea viselor lui Achmet încerca să le dezvăluie soldaților și comandanților semnele din vise în contextul războaielor. Potrivit acestei cărți soldatul care visa că a găsit o platoșă va deveni bogat, la fel de bogat pe cât era platoșa din vis de grea. Potrivit aceleiași cărți basileul care se visa înarmat urma să-și înfrângă rivalul iar omul simplu care visa arme urma să devină bogat.

Soldatul bizantin era supus unor ordine ale superiorilor iar etnia precum și disputele hristologice care aveau loc, cu o intensitate mai mică sau mare sau într-un anumit moment în Imperiul Bizantin, nu erau de natură să influențeze exercitarea profesiei acestuia. Fie că a fost vorba de monofizitism sau de iconoclasm reacțiile soldaților în raport cu dogmele Bisericii și disputele din jurul ei au fost în raport cu ordinele superiorilor iar eventualele derapaje ale unor soldați au fost opțiuni singulare ale acestora.

Soldatul bizantin era subiectul ordinelor superiorilor lui iar problemele de credință personală erau aspecte secundare. Prin urmare, disputele monofizite din jurul dogmei creștine ivite în secolul al V-lea nu erau de natură să influențeze profesia soldatului. Soldații trimiși de împărați și intervenția acestora în locul desfășurării unor concilii ale Bisericii- precum cel de la Efes- țineau de preocuparea basileului, într-adevăr, pentru ordinea în imperiu mai degrabă decât de „opinia” de credință a soldatului.

Soldații erau ținuți departe de disputele dogmatice din Imperiul Bizantin prin ordine precise ale împăraților. Mauricius a interzis discuțiile în armată despre deciziile Conciliului Ecumenic de l Calcedon. Theodosios al II-lea i-a dislocat pe manihei- reprezentanții unui curent hristologic care a produs o puternică mișcare și ruptură în creștinismul primar- și i-a ferit de discuții și eventualul oprobiu public, înrolându-i în trupele palatine.

Poziția puternică a împăraților iconoclaști împotriva icoanelor din Biserică în secolele VIII-IX d.Hr a influențat profesia soldaților în raport cu disputele dogmatice doar în măsura în care acești soldați îndeplineau un ordin al împăratului. Istoriografia nu a putut identifica o mișcare iconoclastă în rândul soldaților, dorința basileilor de suprimare a icoanelor și pedepsirea monahilor reprezentând ordine. Abuzul individual al unui soldat ținea de exagerări singulare și nu de o poziție iconoclastă a soldaților.

Scindări în armata bizantină între soldați din cauza disputelor dogmatice din jurul creștinismului au fost cele din secolele IX-XI și au fost centrate în jurul paulicienilor și bogomililor. În teritoriile din jurul Eufratului, paulicienii și-au constituit trupe care acționau sau sabotau armata bizantină în disputele acestora de la frontiera orientală cu arabii. Bogomilii de pe teritoriul Bulgariei de astăzi erau ostili soldaților bizantini iar asupra lor a fost nevoit să intervină împăratul Alexios I Komnenos.

Creștinii care s-au înrolat în armata romană în primele secole ale creștinismului au fost preluați de iconografia ulterioară și folosiți drept modele printre soldații Imperiului Bizantin. În jurul acestor protectori ai soldaților s-au dezvoltat adevărate culte iar consolidarea lor avea legătură și cu contextul istoric- mai ales- dacă existența imperiului era puternic amenințată. Revitalizarea cultului soldaților-martiri s-a produs în ultimele secole ale imperiului sub amenințarea otomană intensă.

Creștinii deveniți martiri- aflați în serviciul militar al imperiului- au fost portați ca modele de-a lungul secolelor în Imperiul Bizantin. În iconografia creștină ei au funcționat și ca protectori ai soldaților iar cultul lor a cunoscut o revitalizare în special în momentele când Imperiul Bizantin se afla într-o situație grea din punct de vedere militar. Astfel se explică revigorarea cultului „sfinților-soldați” în ultimele secole ale monarhiei bizantine- mai ales- atunci când existența acesteia era pusă la îndoială de otomani.

Începând cu secolul al IX-lea d.Hr sfinții-soldați au parte de reprezentări în uniforme de război iar printre cele mai cunoscute culte ale sfinților-soldați se numărau: Demetrios, Procopios, Theodoros, și cultul Sfântului Gheorghe. În principiu, aceste culte ale sfinților-militari își au originea în secolele II-III d.Hr.

Cel mai cunoscut și vehiculat cult al unui sfânt militar a fost cel al Sfântului Gheorghe. Cu începuturi în secolul al IV-lea acesta a devenit în secolul al VII-lea un „sfânt al statului”. Panoplia de gesturi și și simbolistica de imagini ale unui sfânt militar sunt cea de protector al soldaților dar și de conducător în luptă. Într-un text laudativ despre campania împăratului Ioan Tzimiskes împotriva rușilor- în Dobrogea de azi- este menționată „apariția” sfântului militar Theodoros care i-a îmbărbătat pe soldații bizantini.

Textele panegirice despre sfinții militari și intervenția lor simbolică în luptă de partea soldaților bizantini au consemnat „apariția” sfântului Theodoros de partea împăratului Theodoros II Laskaris într-o bătălie din anul 1255 d.Hr. Povestea menționa că basileului i s-a înfățisat sfântul-militar înaintea bătăliei și în timpul asediului efectuat, ceea ce a determinat victoria armatei bizantine.

Sistemul de recrutare a soldaților bizantini demarat de către dinastia imperială Komnenos, sistem numit pronoia- „pază”- avea ca principal mobil necesitatea împăraților- în contextul contracției teritoriale a monarhiei bizantine și decăderea armatei după jumătatea secolului al XI-lea- de a obține resurse umane pentru armată. Practic, împărații concesionau locuitorilor terenuri de pământ cu drept de uzufruct iar pronoiar-ul trebuie să-și ofere serviciile militare basileului atunci când situația o cerea.

Criza economică a monarhiei bizantine din ce-a de-a doua jumătate a secolului al XI-lea a indus și o decădere a armatei prin lipsa de interes manifestată de unii împărați în înzestrarea și instruirea acesteia. Prin urmare, armata bizantină nu a fost capabilă să reziste șocurilor militare de la sfârșitul secolului atunci când turcii selgiucizi au înaintat spre vestul Asiei Mici, normanzii au debarcat din Sicilia în Balcani iar pecenegii au trecut Dunărea fiind cu greu opriți de basileul Alexios I Komnenos.

Decăderea armatei bizantine din a doua jumătate a secolului al XI-lea a fost oprită, parțial, la instaurarea dinastiei Komnenos spre sfârșitul secolului. Ceea ce au reuși acești împărați pentru a obține cât mai mulți soldați în armata imperială a fost să schimbe sistemul de recrutare a acestora. Ei au instituit sistemul numit pronoia- „pază”- care, practic, oferea unei persoane un teren în concesiune iar acesta trebuia să presteze serviciul militar atunci când condițiile militare ale imperiului o cereau.

În sistemul de recrutare pronoia soldatul primea terenul din partea basileului în concesiune și trebuia să-și ofere serviciul militar- suportând și costurile sale de înarmare- atunci când basileul avea nevoie de acest soldat în războaiele imperiului. Soldații pronoiari și mercenarii care au devenit din ce în ce mai mulți în armata imperială au reprezentat linia directoare în ceea ce privește recrutarea soldaților bizantini sub dinastia Komnenos și cea ulterioară, Palaiologos.

Sistemul de recrutare pronoia s-a dovedit ușor-ușor incapabil să asigure resursele umane de soldați necesari armatei bizantine devenind un sistem care s-a autodevorat. Practic, armata a devenit- mai exact, susținerea ei- dependentă de banii care se colectau din impozite pentru a se putea lansa vreo campanie militară. Apoi în timpul dinastiei Palaiologos s-a încercat intens aducerea de populații din exteriorul imperiului, stabilirea lor pe teritoriul monarhiei în schimbul oferirii serviciilor militare.

Sistemul de recrutare pronoia s-a destrămat încetul cu încetul și, în paralel cu el, și armata imperială. Scutirile de impozite coroborate cu faptul că soldații pronoiari trebuiau să își suporte cheltuielile propriei înzestrări militare au făcut armată dependentă de aceștia. Pe de altă parte apelul la mercenari tot mai des în armata imperială necesita un flux permanent de finanțe necesar plății acestora, finanțe tot mai dificil de colectat având în vedere dimensiunea generalizată a scutirilor de impozite.

Istoria militară a Imperiului Bizantin a produs un gen literar la granița dintre credință și magic în imaginea soldatului de frontieră, a eroului prin excelență capabil să „lupte cu armate întregi”. Acești „soldați” ai Imperiului Bizantin, eroi de frontieră- akritai- au reprezentat modelul eroului soldat bizantin iar apariția acestora este direct legată de secolele de războaie bizantino-arabe și rezistența monarhiei în fața atacurilor arabe.

Genul literar al războinicilor bizantini de la frontierele monarhiei- akritai- a avut o istorie care poate fi identificată în perioada de început a războaielor bizantino-arabe. Aceste figuri ale genului literar aflat la granița dintre credință, superstiție și magie au reprezentat prin excelență modelul soldatului erou bizantin. Acești războinici de la frontierele monarhiei, aceste figuri legendare aveau puteri imense și erau capabili să lupte cu armate întregi ale inamicilor pe care le înfrângeau.

Alături de cântecul lui Amuris, unul dintre cele mai circulate poeme despre legendarii războinici de frontieră bizantini a fost poemul lui Digenis Akritas. Apărut în secolul al VIII-lea d.Hr acesta era rezultatul a deja aproape 200 de ani de lupte permanente la frontiera orientală a monarhiei între bizantini și arabi. Însuși eroul nostru este un metisaj cultural: tatăl său este emir arab convertit la creștinism iar mama o femeie din interiorul imperiului, din Cappadocia.

Unul dintre războinicii eroi din universul literar bizantin a fost soldatul din Cântecul lui Amuris. În acesta, credința creștină și magia se uneau iar uneori se contopeau până la confundare. Legenda soldatului-erou Amuris relata faptul că acesta fusese inițiat de un înger care i-a arătat calea pentru a traversa apele învolburate ale Eufratului. Odată ajuns pe malul celălalt, eroul bizantin Amuris s-a dezlănțuit asupra inamicilor pe care care i-a masacrat după o noapte și-o zi de luptă.

Soldatul bizantin a fost indisolubil legat de comandantul pe care îl avea în provincia în care era înrolat. Dar legătura cea mai puternică a fost între soldat și împăratul constantinopolitan. Aceasta era exprimată și reînoită sistematic atunci când avea loc procesul de aclamare a împăratului și de ridicare a acestuia pe scut prin care legitimitatea sa devenea deplină.