Figura împăratului în Imperiul Bizantin
Locotenentul lui Dumnezeu pe pământ
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2016
Împăratul bizantin, roman prin tradiție, conștiință de sine și titulatură, era basileul unui Imperiu Roman devenit creștin. Astfel, împăratului i-au fost puse în mână universalitatea romană a imperiului și a credinței creștine. El era chemat să apere Biserica și pe creștinii ei.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Unul aspectele centrale ale puterii imperiale bizantine menit să afișeze în plenitudinea sa anvergura și grandoarea împăratului bizantin erau direct legate de simbolistica puterii sale. Apariția împăratului le producea contemporanilor bizantini o puternică impresie.. Aceștia obișnuiau să spună că „soarele este ca un împărat”. Era conexiunea directă dintre soare, ca element fizic în dimensiunea simbolică a bizantinilor și împăratul lor ca vârf al organizării societății lor.

Una dintre piesele centrale ale simbolisticii imperiale bizantine era reprezentată de articolele vestimentare de ceremonie desfășurate de basileul constantinopolitan și de suita imperială. Având în vedere ordinea contemporană, împăratul bizantin era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ iar vestimentația lui era considerată sacră. Costumațiile acestuia (purpură și broderii de aur) erau strict rezervate persoanei sale iar afișarea unui aristocrat într-un mod identic era interzisă.

Asemănarea dintre strălucirea vestimentației împăratului (purpura în combinație cu broderii de aur încorporate) trezea în ochii contemporanilor comparația dintre împărat și soarele de pe cer. Cărturarii se exprimau atunci când și-l închipuiau pe împărat întorcându-se victorios dintr-o campanie militară în termenii unui „soare luminos”. Deși Imperiul Bizantin era un imperiu creștin această simbolistică vizuală a puterii imperiale își avea originea în cultul solar imperial din Antichitate.

Purpura imperială- o nuanță de roșu-închis spre violet- era prin excelență apanajul puterii imperiale. Moștenitorii tronului se năsteau într-o cameră a palatului imperial decorată în purpură iar actele cele mai importante emise de împărat erau îmbrăcate în culoarea imperială. De asemenea, la recepțiile- le-am putea numi modern- de la palatul imperial, invitații erau dirijați și se deplasau pe direcția unor marcaje din pardoseală sub forma unor inserții de culoarea purpurei.

Simbolistica puterii imperiale bizantine era de sorginte romană, împărații de la Constantinopol considerându-se urmașii direcți ai împăraților romani. Atunci cînd Carol cel Mare a fost încoronat împărat la Roma în anul 800 d.Hr de către papa Leon al III-lea, împărații de la Constantinopol au replicat prin monedele emise în care se intitulează „împărați ai romanilor”. Pentru aceștia, titlul lui Carol cel Mare semnifica doar demnitatea unui magnat circumscris și subordonat puterii imperiale.

Împărații constantinopolitani vedeau neîntreruptă tradiția imperială care îi lega de Roma, vechea capitală a Imperiului Roman. Pentru aceștia înființarea orașului Constantinopol de către Constantin cel Mare în anul 330 d.Hr și constituirea acestuia în singura capitală după prăbușirea părții de apus a imperiului a fost un transfer firesc. Continuitatea pe care ei o percepeau cu tradiția imperială romană era neîntreruptă.

Unul dintre atributele puterii imperiale bizantine era modul în care împăratul se percepea pe sine și felul în care era percepută anvergura puterii sale de către supuși și străini, aspect care reieșea din titulatura pe care o deținea. Aceasta era afișată pe actele emise de oficiul imperial și a fost un subiect de evoluție de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. Titulatura împăraților a devenit tot mai elaborată și, cu diverse ocazii, au fost create și adăugate noi termeni în compoziția acesteia.

Titulatura imperială bizantină precum și ideologia din care aceasta izvora erau de natură și tradiție romană. Odată cu creștinarea Imperiului Roman și supraviețuirea teritoriului de est al acestuia- cunoscut convențional sub numele de Bizantin- învelișuri de factură orientală au fost adăugate titulaturii imperiale.

Titlului de basileos-împărat i se va adăuga- dat fiind faptul că titulatura imperială a evoluat odată cu viața efectivă a Imperiului Bizantin- cel de autokrator-autocrator, cu putere de sine stătătoare. Acest titlul a fost adăugat în nominarea împăratului aflat pe tronul bizantin în secolul al X-lea- mai precis în anul 912 d.Hr- și îi este atribuit împăratului Alexandros I. Titlul de basileos- împărat- a fost preluat de împărații constantinopolitani renunțându-se la termenul roman de imperator.

Unul dintre termenii din titulatura împăraților, adoptat în secolul al VII-lea de împăratul Heraklios, era cel de basileos. Istoria utilizării acestuia merge până în timpul lui Alexandru Macedon, în secolul al IV-lea î.Hr. Semnificația lui semantică de „rege” a fost extinsă la statutul de „împărat” și asimilată în titulatura oficială bizantină. Oficiul imperial folosea și titlul latin de rex- rege dar doar cu semnificația inferioară titlului de basileos și era desemnată regilor de la granițele imperiului.

Titulatura imperială a fost obiectul unor continue schimbări ca reflexie a creștinării definitive a Imperiului Roman de Est. Împărații de la Constantinopol au utilizat inițial termenii proveniți din latină. Ulterior aceștia au fost transliterați în greacă, având în vedere impactul limbii grecești asupra sud-estului european. În final au fost adăugate sintagmele care demonstrau rolul basileului de defensor fidei- „apărător al credinței”: en Christo to Theo pistos- credincios întru Cristos Dumnezeu”.

De-a lungul timpului, titulaturii imperiale i s-a adăugat și sintagma orthodoxos- „cel în dreaptă credință” și era legată de datoria împăratului de apărător al Bisericii. În schimb, chiar dacă nu făcea parte din Biserică, împăratul era primit în corul catedralei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol- Sfânta Sofia- și era pomenit în slujbele desfășurate aici.

Unul dintre atributele supreme ale împăratului era rolul său de comandant al armatei. Alegerea sa ca împărat pe întregul tronson al Imperiului Bizantin până la extincția acestuia din anul 1453 d.Hr avea la bază ideea romană de aclamare a împăratului de către armată. Înzestrat cu har divin, basileul era aclamat- ca semn de recunoaștere- de orășenii din capitala Constantinopol, de Senat- Synkletos- și de către armată. Aclamarea oferea legalitate alegerii împăratului ca trimis a lui Dumnezeu.

Despre pomenirea basileului în slujbele oficiate în catedrala din Constantinopol, Sfânta Sofia, Maxim Mărturisitorul menționa în secolul al VII-lea d.Hr: „La sfânta ofrandă de la altar după arhiepiscopi, diaconi și după toți aceea din ierarhia bisericească, în rând cu laicii, erau comemorați împărații, diaconul rostind cuvintele următoare:«Și laicii adormiți întru credință, Constantin, Constant și toți ceilalți» Erau amintiți de asemenea și împărații în viață, după toți cei unși cu sfântul mir”.

Ideea de moștenire a tronului imperial s-a bazat pe asocierea la tron a unuia dintre fii împăratului în exercițiu- nu neapărat primogenitura- pentru a se putea face tranziția tronului în mod facil odată cu moartea împăratului senior. De asemenea, spre surprinderea contemporanilor străini și a unora dintre istoricii moderni, rapiditatea și vitalitatea cu care se petreceau uneori uzurparea tronului bizantin în cazul eșecului militar al împăratului avea la bază ideea pierderii susținerii divine de către împărat.

Ereditatea în ordinea imperială bizantină nu reprezenta cel mai important aspect în cadrul procesului de preluare a tronului bizantin. Această ideologie non-ereditară cu origini în tradiția Republicii romane era interpretată- cel puțin în primele secole ale Imperiului Bizantin de după prăbușirea părții de Apus din anul 476 d.Hr- cu o deosebită larghețe. Papa Grigore cel Mare considera, de exemplu, că ereditatea e apanajul barbarilor nu al creștinilor făcând trimitere la cazul succesiunii de pe tronul persan.

Poziția de forță supremă a împăratului în rândul supușilor imperiului putea fi menținută doar prin succese în campanii militare. Eșecurile repetate ale acestuia era interpretate- în special de către armată- drept decădere din grația divină și prin urmare ei aveau dreptul să intervină. Soldații au fost la aclamarea și „legalizarea” alegerii imperiale, ei vor fi și la depunerea acestuia de pe tron. În felul acesta se explică uzurpările de pe tronul imperial, sub forma unor „alegeri”, dacă le-am numi în sens modern.

Vitalitatea uzurpărilor tronului bizantin nu au pus la îndoială ideea imperială romană, ci ele contestau calitatea persoanei aflat pe tron percepută- în eventualitatea unei iminente depuneri de pe tron- ca nemaifiind în grația divină. Prin urmare, armata sau locuitorii capitalei Constantinopol- întocmai ca în Roma antică- își exercitau, atunci când îl depuneau pe basileu- dreptul lor „constituțional” de a-și alege împăratul, trimis de Dumnezeu.

Legitimarea împăratului contantinopolitan era de natură militară, mai ales în primele secole ale monarhiei bizantine. Aclamarea de către armată- semn al recunoașterii ca împărat- va rămâne importantă pe întreaga durată a moarhiei bizantine, însă în ultimele secole ale acesteia va trece în plan secundar. Atunci, primul aspect al legitimității și legalității împăratului de pe tron era determinat de încoronarea acestuia de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului.

Întreaga construcție a puterii și forței imperiale bizantine se susținea pe principiul ordonator al originii divine a împăratului. Practic, în ordinea bizantină, împăratul reprezenta persoana providențială trimisă supușilor imperiului pentru a conduce monarhia. În jurul acestui „pivot” se desfășurau celelalte construcții de putere și administrație în Imperiul Bizantin.

Împăratul bizantin era văzut de contemporanii săi drept trimisul lui Dumnezeu pe pământ, persoana providențială pentru a conduce Imperiul Bizantin, singurul imperiu creștin a cărui vocație trebuia să fie universală. Locuitorii imperiului se refereau la persoana împăratului spunând că acesta este trimis de Dumnezeu - ek theou. Despre ei înșiși susțineau că sunt douloi, termen care în Grecia antică însemna „sclav” iar acum în monarhia bizantină creștină sensurile lui au devenit cele de „supus”.

Ideea sacralității împăratului era una valabilă în vechiul Imperiu Roman, încă necreștinat. Împăratul de la Constantinopol a moștenit ideea cultului divinității personale a împăratului, asemenea împăraților predecesori de la Roma. În monarhia bizantină creștinată împăratul era singurul dintre laici care avea o relație privilegiată cu Dumnezeu și al cărui acces era permis în catedrala Sfânta Sofia din capitala Constantinopol, în spațiul destinat patriarhului ecumenic.

Faptul că împăratul constantinopolitan era considerat o persoană sacră nu îi garanta intangibilitatea și probabilitatea unui asasinat, dar cultul persoanei împăratului bizantin a fost consolidat de Biserică. Aceasta întreținea viu raportul dintre fondatorul capitalei imperiale și totodată cel care a trecut în legalitate creștinismul în secolul al IV-lea- Constantin cel Mare- și urmașii acestuia pe tronul imperial. Mai mult, basileul bizantin era considerat egalul apostolilor -isapostolos- întocmai ca apostolii.

Un atribut al calității impăratului- cu origini în lumea antică dar filtrat de religia creștină- era cel de everget. În Roma antică din rațiuni de securitate și pace socială împăratul, periodic, oferea ajutor în bani și hrană părții sărace a orașului. Evergetismul a fost asociat de creștinism cu compasiunea și generozitatea față de cel căzut și împăratul, ca un bun creștin, era dator să-și îndeplinească sarcina de everget.

Sursa divină a împăratului a fost asociată definitiv și consolidată prin procesul de ungere ca împărat cu mir și încoronarea sa, ambele procese efectuate de patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Tandemul împărat-patriarh, al cărui palat se afla în proximitatea palatului imperial, reprezenta reperul în jurul căruia se desfășura administrația centrală bizantină. Apoi, generozitatea împăratului pentru bisericile capitalei era o condiție necesară pentru imaginea basileului ideal.

Asupra sacralității împăratului trebuie avut în vedere că în mod oficial Biserica a consolidat acest statut al împăratului. Calendarul oficial din catedrala Sfânta Sofia- Synaxarion- cuprindea datele nașterii, anii decesului, urcările pe tron și anii victoriilor militare importante ale acestora. Pomenirea lor în procesiuni liturgice aveau loc periodic la fel cum cinstirea personei împăratului se realiza și prin construcția de monumente în onoarea lor sau în cadrul unor festivități și procesiuni publice.

Împăratul bizantin ideal trebuia să imite pe pământ perfecțiunea cerească în acord cu statutul său de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. În acest fel se exprima episcopul Synesios din Cyrene: „Să știi că nici frumusețea și nici măreția, nici o lucrare și nici vreo putere nu pot zămisli un bun împărat, dacă el însuși nu poartă în suflet reprezentarea asemănării sale cu divinitatea”.

Ordinea bizantină presupunea colaborarea strânsă dintre basileul și patriarhul ecumenic. Împăratul nu era parte din Biserică- al cărei conducător pe pământ era, în cazul Bisericii din Răsărit, patriarhul ecumenic- dar una dintre sarcinile primare ale împăratului era de a proteja Biserica. Aceasta era întruchiparea lui Dumnezeu pe pământ iar împăratul trimisul acestuia terestru. O aură din sacralitatea ecleziastică s-a transmis către împărat, fapt reflectat prin apelativele pe care acesta le recepționa.

Colaborarea dintre basileu și Biserică- reprezentată prin patriarhul ecumenic a cărei reședință era în apropierea palatului imperial- însemna condiția de funcționare a monarhiei. Chemat să protejeze Biserica prin forța militară, împăratul recepționa o parte din aura sacră care înconjura Biserica pe pământ. Menirea împăratului era de a răspândi credința pe întinsul lumii cunoscute și locuite (ouikumene)-simbolul crucii în luptă, Crucea lui Constantin (Stavros Nikopoios)-garantându-i victoria.

Contemporanii se referau la împăratul lor ca la un sfânt. El era chemat să apere și să protejeze Biserica pe pământ, prin urmare, el era numit sfânt-hagios- și „egalul apostolilor”- isapostolos. Spre exemplu, Ana Komnena și-a numit tatăl- împăratul Alexios I Komnenos- drept „al treisprezecelea apostol”. Sanctificarea împăratului avea de-a face cu datoria lui de a răspândi și apăra credința,. Revitalizarea acestui fenomen de creștinare susținut de împărații bizantini s-a produs în secolele IX-X d.Hr.

Primii împărați creștini au preluat misiunea de a răspândi creștinismul pe întinsul lumii cunoscute și locuite. Această misiune universală calibrată pe dezideratul Bisericii a fost- după anumite fluctuații- preluată de împărații bizantini din secolele IX-X d.Hr- ca parte a misiunii lor sfinte. Mihail al III-lea a sprijinit misiunea Bisericii prin creștinarea bulgarilor și misiunea lui Chirilos și Metodios de creștinare din Moravia. Țarul bulgarilor Boris a fost botezat în numele basileului, devenind Mihail.

Imitarea lui Dumnezeu de către împărații bizantini nu era perceput ca o blasfemie, o îngâmfare, ci era înțeleasă ca o datorie a celui care era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Diferența era dată de faptul că basileul nu trebuia să se considere egalul lui Dumnezeu, sau în cuvintele lui Themistios: „trebuie să-l imite pe Dumnezeu numai acela care caută virtutea și nu cel care își dorește onorurile închinate Lui”.

Demonstrarea sacralității împăratului presupunea afișarea unei întregi recuzite de gesturi, decoruri, imagini și sunete care îl întâmpinau pe ambasadorulvstrăin sosit în audiență la palat. După un scenariu bine definit care includea și întârzierea intenționată a sosirii împăratului către petent, o puternică impresie de respect era întipărită în memoria celui avusese parte de audiență. Și, în multe cazuri, senzația era întreținută la cote înalte prin faptul că era evitat contactul ochi în ochi cu basileul.

Aura sacră a împăratului bizantin a fost întreținută printr-o serie de gesturi, decoruri și efecte de protocol menite de a crea o impresie de neuitat pentru cei care primeau audiențe la palatul imperial. Împărații recepționau- după modelul oriental persan- prosternarea și îngenunchierea din partea celor care se afișau în fața acestora- proskynesis. Forța și magnitudinea aurei imperiale era desemnată de verbul din greacă utilizat în cazul acesta de protocol: supușii „cădeau”- piptein- în fața suveranului lor.

Vestimentația împăratului constantinopolitan era conectată ideei sacrului imperial iar uzurparea acesteia însemna înfăptuirea unui sacrilegiu. Încălțamintea basileului -kampagia- de purpură împodobită cu vulturi de aur, era unul dintre simbolurile sacralității imperiale. La aceasta se adăuga hlamida, sceptrul cu cruce, labarum-ul (care reprezenta stindardul victorios în lupta de la Podul Milviu purtat de împăratul Constantin cel Mare) și globul crucifer ca simbol al autorității basileului.

Purpura era prin excelență culoarea desemnată împăratului iar interzicerea purtării acestei culori era legiferată ca atare. Uzurparea ei reprezenta un sacrilegiu, ofensă care îl plasa pe uzurpator în postura de inamic al basileului. Când patriarhul Mihail Keroularios a purtat kampagia (încălțările împăratului) acesta a fost punctul care i-a adus depunerea din treapta patriarhală. Iar Bardas Phokas a obținut iertarea împăratului Vasile al II-lea doar atunci când a renunțat la purtarea respectivelor kampagia.

Recuzita de măsuri care întrețineau misterul în iminența apariție a împăratului în fața supușilor era intenționată și avea darul de a sublinia tocmai aura sacră a basileului: „[...]copleșirea omenescului în fața maiestății divine a suveranului. O atmosferă de mister era întreținută cu abilitate în jurul împăratului: străbaterea culoarelor interminabile, traversarea numeroaselor încăperi, așteptarea parcă nesfârșită dinaintea audienței îl făceau pe cel interesat să fie cuprins de o angoasă plină de respect, sporită chiar și de trucaje evidente: la începutul veacului al IX-lea, Theophil decorase sala tronului cu un platan și cu diverse animale din aur masiv; în secolul următor, episcopul Cremonei, Liutprand, fiind ambasador la curtea lui Constantin Porfirogenetul descrie tronul imperial fiind înconjurat de lei, grifoni și păsări de aur care răgeau de câte ori un vizitator era introdus în fața împăratului”.

Vestimentația împăratului și luxul ceremonial de la curtea imperială erau destinate întocmai pentru a trasa în linii clare statutul basileului, cea de „ipostază a lui Dumnezeu. Și, după cum nimic nu era exagerat în a dispune bogăția lui Dumnezeu, identic, luxul de la curte era dispus în aceeași cheie de interpretare a ordini bizantine: lumina cerească ajunge pe pământ prin intermediul strălucirii imperiale.

Alain Ducellier a descris magistral simbolistica și încărcătura sacralității imperiale din ceremonialul de la curte prin imitarea lui Dumnezeu: „Tot ceea ce îl înconjura pe împărat, veșmintele pe care le purta, toate erau ieșite din comun, dar luxul de la curte nu era doar glorie deșartă sau etalarea prostului gust „oriental”: împăratul era o „ipostază” a lui Dumnezeu, și aspectul său trebuia să îi atragă pe oameni; nimic nu era așadar prea frumos sau prea bogat pentru a-i permite luminii divine să ajungă în lumea pământească prin intermediul trimisului dumnezeiesc. Ceremonialul de la curte avea, înainte de toate, o încărcătură religioasă: prin el trebuia să i se ofere necredinciodului o vagă imagine a ideii de Dumnezeu iar celui credincios o mediere între cer și pământ. Numai vederea împăratului trebuia să copleșească inima creștinului și să îi mulțumească spiritul în aceeași măsură ca și contemplarea unei icoane, pentru că el nu era altceva decât o icoană vie, Icoana prin excelență, adică o imagine a lui Dumnezeu pe care nu o contempli în sine, dar dincolo de care poți să adori făptura Creatorului”.

Unul dintre atributele și calitățile necesare cerute unui basileu ideal era cea de binefacere pentru supușii din imperiul său. Evergetismul antic- promovat de împărații romani, anterior creștinării- a fost alipit acum ideei creștine de compasiune pentru cei căzuți și neajutorați. Datoria basileului, ca un bun împărat și „ipostază a lui Dumnezeu în bunătatea lui”, era să asigure protecția și bunăstarea locuitorilor imperiului.

Imitarea lui Dumnezeu de către împăratul bizantin- așa cum considera elita bizantină- cerea, de asemenea, și îndeplinirea unor datorii de către aceasta. Întocmai ca „bunul Dumnezeu”, împăratul trebuie să replice pe pământ dimensiunea perfectă a „Ierusalimului Ceresc” și cum Dumnezeu era privit în infinita lui bunătate, împăratul ideal trebuia să se comporte identic cu locuitorii imperiului, ca binefăcător- everget.

Datoria împăratului de everget- binefăcător față de supușii din imperiu devine imperativă pentru un împărat, anumiți basilei opinând chiar ideea pierderii tronului de către împăratul care nu și-ar îndeplini această sarcină. Vasile I Macedoneanul spunea: „Scopul împăratului este binefacerea și de aceea a fost numit binefăcător. Când el nu mai făcea dovada acestei însușiri, anticii considerau că i-a fost știrbită însăși calitatea sa de împărat”.

Obligația împăratului de binefăcător era înțeleasă ca atare pe întreaga durată a istoriei Imperiului Bizantin. În secolul a XIII-lea d.Hr împăratul bizantin- atunci în exil la Niceea, Theodoros al II-lea Laskaris- referindu-se la rolul împăraților, spunea: „Prin ei Dumnezeu împarte națiilor pace; prin ei țara se acoperă de glorie; datorită lor fiecare e stăpân pe avutul său și ferit ne mâna neîndurătoare a dușmanului”. Acest lucru se îndeplinea pentru că „ Basileul întruchipează Binele și Frumosul”.

Una dintre ipostazele în care era surprins și înțeles împăratul bizantin era aceea de „patriarh”. Termenul nu trebuie înțeles în sensul lui de rang ecleziastic- basileul nu era conducătorul Bisericii pe pământ- ci are legătură cu calitatea sa de „părinte” pentru supușii săi. În anumite situații era permisă adresarea familiară către acesta deoarece împăratul ca intercesor al lui Dumnezeu pe pământ trebuia să fie „acesibil” pentru locuitorii monarhiei.

Una dintre însușirile care îi erau atribuite împăratului era cea de patriarh în sensul de „părinte” pentru supușii lui. În ordinea bizantină basileul reprezenta imaginea lui Dumnezeu pe pământ- Imago Dei și prin urmare această „imagine” trebuia să fie accesibilă tuturor, chiar și necredincioșilor, trădătorilor și detractorilor. Calitatea lui de „patriarh” semnifica faptul că i te puteai adresa, uneori, familiar asemenea unui părinte iar proximitatea față de împărat era un motiv de împlinire sufletească.

Despre imaginea împăratului „patriarh” aflăm din consemnarea ambasadorului arab la Constantinopol Nasr ibn al-Azhar din audiența primită la împăratul Mihail al III-lea: „Când am ajuns la Constantinopol, am mers la palatul regelui Mihail, îmbrăcat cu veșmântul meu negru, purtând sabie, pumnal și turban. Am discutat cu Petronas, unchiul regelui dinspre mamă, însărcinat cu problemele imperiului și acesta a refuzat să mă prezinte basileului cu sabia și haina neagră. Am spus atunci:«Plec» și am dat să ies. Dar am fost întors din drum[...] Am intrat la rege. Stătea pe un podium și era înconjurat de nobilii săi. L-am salutat și m-a poftit să șed pe margine podiumului unde îmi fusese pregătit un loc[...] Împăratul a primit darurile dar nu a oferit niciunuia ceva. M-a chemat mai aproape de el, mi-a vorbit cu respect și poruncit să mi se pregătească o odaie nu departe de a sa”.

Reversul împăratului bizantin ideal era basileul care pierderea harul divin. Această idee, cu origini în lumea antică, reprezenta o garanție pentru posibilitatea detronării unui împărat care, fie pierdea războaie succesive, fie provoca pierderi materiale sau sărăcirea propriilor supuși. Pierderea harului divin de către împărat- ca urmare a acțiunilor lui nesăbuite- legitima posibila mișcare de detronare a acestuia ca măsură de protecție a locuitorilor imperiului.

Una dintre ideile care erau direct legate de legitimitatea împăratului pe tronul bizantin era reprezentată de logica pierderii harului divin de către basileu. Cu origini în lumea antică, acest concept stipula faptul că împăratul- cu toate că era considerat trimisul lui Dumnezeu pe pământ- putea lua decizii greșite care afectau starea locuitorilor monarhiei. Înfrângerile din războaie sau incapacitatea basileului de a stopa catastrofele abătute asupra populației reprezentau semne că împăratul a pierdut harul divin.

Pierderea încrederii lui Dumnezeu față de un împărat în exercițiu de pe tronul bizantin- numită și pierderea harului divin- comporta diverse semne. Înfrângerile militare succesive sau sărăcirea populației din cauza nepriceperii basileului în a administra imperiul erau cauzele primordiale ale invocării acestui argument. Ulterior, Biserica a introdus în Imperiul Bizantin ideea potrivit căreia un împărat eretic pierdea, de asemenea, încrederea lui Dumnezeu și legitimitatea de a conduce monarhia.

Reversul împăratului ideal este cel care pierdea harul divin trimis de Dumnezeu, prin starea lui de ignoranță față de legile morale ale Bisericii sau prin suprimarea practicilor din Biserică. Alain Ducellier a reprodus această idee în discuția dintre Theodor Studitul și împăratul Leon al V-lea Armeanul: „«Așadar, astăzi m-ai alungat din biserică?» spunea împăratul sfântului, numindu-l încă o dată pe numele său. «Nu eu» a răspuns sfântul «ci divinul apostol de care e legată pe veci și, mai degrabă, tu, care ai făcut primul pas, tu însuți te-ai îndepărtat, prin interzicerea [cultului icoanelor]. Dacă vrei să fii iarăși primit, vino alături de noi, care rostim adevărul și venerăm icoanele lui Christos»”.

Ideea pierderii harului divin de către împăratul bizantin prin nesupunerea față de legile morale ale Bisericii era susținută de opinia generală a populației monarhiei. Patriarhul Nikolaos Mystikos- în disputa privind cea de-a 4-a căsătorie a lui Leon al VI-lea Înțeleptul interzisă de canoanele Bisericii- a susținut ilegitimitatea împăratului de a mai conduce monarhia. Nesupunerea față de canoanele Bisericii oferea patriarhului dreptul de a-i retrage susținerea basileului aflat pe tronul imperial.

Ignorarea canoanelor Bisericii de către împărați era percepută de către patriarhi drept o intervenție a diavolului și implicit, pierderea harului divin și a susținerii împăratului de către Dumnezeu. Prin urmare, persoana împăratului nu mai beneficia de susținere „legală” iar supușii monarhiei aveau dreptul legitim de a nu se mai supune ordinelor acestuia. „Legea morală” a ortodoxiei a devenit unul dintre stâlpii legitimității imperiale pe care trebuia să își construiască orice împărat domnia.

Legea morală a ortodoxiei impusă de Biserică împăraților care doreau accesul pe tron funcționa ca o condiție peste care era greu de trecut. Împăratul putea „recupera” harul divin și implicit susținerea Bisericii prin recunoașterea păcatelor și satisfacerea penitențelor. Ioan Tzimiskes a fost recunoscut împărat doar după ce a mărturisit uciderea fostului împărat, Nikephoros al II-lea Phokas. Identic, Alexios I Komnenos a devenit împărat doar după iertarea sa de păcate acordată de sinodul Bisericii.

Puterea împăratului bizantin sau mai degrabă formele ei a reprezentat una dintre temele care au contrariat, de-a lungul timpului, cercetarea istorică. În teorie, forța puterii basileului era nemărginită în virtutea ideii universal acceptate că acesta reprezintă voința lui Dumnezeu pe pământ. Însă, în paralel, a funcționat o dublă piedică ce limita dimensiunea acestei puteri imperiale. Astăzi acest sistem s-ar numi „check and balance” și el însemna măsuri de control a eventualelor abuzuri ale împăratului.

Conform practicii împăratul bizantin trebuia să se supună „legilor morale” și moravurilor ortodoxiei Bisericii. Acesta putea prelua efectiv tronul doar după ce și-a mărturisit păcatele, a satisfăcut penitențele și a primit iertarea Bisericii. Acestei prime forme de control a puterii imperiale i s-a adăugat și practica respectării legii juridice romane de către basileu. Împăratul era basileu al romanilor, prin urmare, el nu putea face abstracție de imensul corp juridic al monarhiei universale romane.

Limitarea puterii imperiale era acționată complementar de către cele două idei directoare ale vieții administrative a monarhiei bizantine, legile morale ale Bisericii și legile juridice romane această „dublă constrângere” acționând în consecință: „[...]împăratul trebuie să întărească și să protejeze înainte de toate poruncile Sfintei Scripturi, mai apoi doctrinele formulate de cele șapte concilii și, nu în ultimul rând, legile romane admise oficial”.

Puterea împăratului bizantin era în teorie infinită dar în practică supusă limitării prin imposibilitarea acestuia de a da o nouă interpretare unei legi din corpul juridic de legi al statului acolo unde interpretarea e clară. Basileului i se permitea să interpreteze legile cunoscute din antichitate și să ofere soluții în spiritul acestora dar nu i se permitea interpretarea proprie acolo unde deja existau soluții în practica judiciară a monarhiei bizantine.

Contradicția extensiei puterii împăratului bizantin a fost cuprinsă în tensiunea dintre posibilitatea interpretării și schimbării legii de către acesta- datorită „sursei” divine a puterii acestuia- și masivul corp juridic moștenit de la romani care acționa ca o frână în calea puterii imperiale. Această contradicție a fost percepută ca atare de bizantini, împăratul fiind pentru ei „autoritatea legală”- ennomos epistasia și „percepția fizică a legii”- nomos empsykhos.

„Dubla constrângere” a basileului- legea morală a Bisericii și legea juridică a statului- îi conferea acestuia drept de acțiune în interiorul voinței lui Dumnezeu. Într-adevăr, împăratul decidea de unul singur- autokrator- el avea libertate deciziei sale, avea liberul arbitru ca orice creștin, dar sursa teocratică a puterii sale- reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ- îi limita anvergura puterii sale. În definitiv, Dumnezeu „avea ultimul cuvânt”.

Împăratul constantinopolitan reprezenta punctul cel mai înalt al construcției teocratice a monarhiei bizantine. Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ- împăratul- era responsabil de apărarea ortodoxiei Bisericii și a doctrinei acesteia. Pivot al întregului edificiu politic al Imperiului Bizantin, acest concept a derulat silogismul evident de-a lungul istoriei monarhiei: negarea religiei creștine atrăgea reacția împăratului iar opoziția față de basileu era văzută drept o erezie, o luptă împotriva lui Dumnezeu.

Opoziția față de împăratul bizantin putea intra sub incidența uneia dintre ideile directoare după care se alinia administrarea monarhiei bizantine. Contrarea reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ- împăratul- însemna negarea lui Dumnezeu și lupta împotriva acestuia- teomachia. În sens invers, cel care nega dogma Bisericii atrăgea reacția basileului deoacere una dintre sarcinile primare ale acestuia era de a apăra reprezentarea dorită de Dumnezeu pe pământ: Biserica.

În cazul alegerii imperiale voința lui Dumnezeu se făcea cunoscută prin aclamarea împăratului de către locuitorii capitalei și de către armată. După înlocuirea și depunerea unui împărat și revoltele și haosul care urmau însemnau distrugerea acestei armonii teocratice din organizarea monarhiei bizantine. Moștenitorul tronului desemnat de împărat în timpul vieții era acceptat tacit semn al faptului că Dumnezeu nu mai alegea împăratul ci legitima alegerea făcută de fostul împărat.

Bizantinii acceptau „intervenția” lui Dumnezeu în alegerea unui împărat- altul decât cel care era firesc în linia descendenței- vazând-o drept o schimbare fundamentală necesară. Întronizarea lui Phokas a fost descrisă drept un fapt senzațional, acesta opunându-se succesiv aclamării sale ca împărat, dar, curtat intens de generali și armată, într-un final a acceptat. La rândul lor, împărații ajunși pe tron în condiții excepționale, acceptau cu multă ușurință detronarea lor, ei știind că tronul nu le „aparținea”.

Unul dintre punctele în care puterea împăratului tindea spre nulitate era momentul în care, din cauza propriilor acțiuni greșite interpretate ca pierdere a sprijinului divin, acesta era considerat un tiran. Având în spate o construcție antică, ideea transformării unui împărat în tiran pentru poporul său legitima mișcarea de depunere a acestuia de pe tronul imperial. În plus, imaginea tiranică a basileului era în contradicție cu ceea ce trebuia să reprezinte el: imaginea „bunului Dumnezeu” pe pământ.

Teocrația Imperiului Bizantin a dezvolta ideea potrivit căreia împăratul trebuia să accepte alegerea divină. Retragerea susținerii unui împărat ajuns pe tron în condiții excepționale trebuia interpretată ca atare. Refuzul acceptării acestei retrageri a susținerii divine și eventuala opoziție a basileilor în cauză permitea intervenția„poporului”, considerată legitimă. Înfrângerea unui împărat aflat în conflict intern cu un alt împărat însemna și abandonul cauzei de către partizanii, din cauza pierderii suportului divin.

Întoarcerea lui Dumnezeu dinspre împărat îi determina pe supușii acestuia să interpreteze statutul împăratului în cheia unui tiran. Motivul oferit locuitorilor imperiului de a-l cataloga pe împărat în asemenea mod erau calamitățile și dezastrele naturale pe care aceștia le îndurau. Pentru bizantini asemenea evenimente însemnau că împăratul lor și-a pierdut sprijinul lui Dumnezeu, prin urmare, ei fiind conduși acum de un tiran, sunt în măsură legitimă să acționeze pentru depunerea acestuia.

A continua să te supui unui împărat considerat tiran, pentru gândirea bizantină, însemna să lupți împotriva lui Dumnezeu. Legitimă era considerată nu doar fronda față de împăratul tiran ci și un eventual asasinat al acestuia. Trecerea din tabăra împăratului-tiran înspre cea a celui care uzurpa tronul nu întâmpina probleme. Spre exemplu, facțiunea din Constantinopol care l-a susținut pe împăratul Mauriciu l-a aclamat apoi pe asasinul acestuia, Phokas în anul 602 d.Hr.

Imperiul Bizantin nu a cunoscut de-a lungul istoriei sale o determinare clară a moștenirii tronului. În determinarea succesorală intervenea în condiții extraordinare alegerea divină, voința divină, iar în condiții normale succesiunea dorită de împăratul activ era acceptată tacit. Cert este faptul că, spre deosebire de alte monarhii de-a lungul timpului, Imperiul Bizantin nu a cunoscut practica și legiferarea moștenirii tronului a primogeniturii- dreptul primului născut.

Succesiunea la tronul imperial bizantin nu a fost statuată în mod exact de-a lungul istoriei monarhiei. A fost preluat modelul vechiului imperiu roman potrivit căruia fiul cel mare al împăratului în exercițiu era favorit pentru moștenirea tronului. Dar Imperiul Bizantin era un imperiu creștin iar Dumnezeu putea interveni în această practică prin „alegerea” și exprimarea voinței în favoarea unui alt candidat.

Legitimitatea unei familii dinastice pe tronul bizantin era acceptată ca un „cec în alb” oferit acesteia de către Dumnezeu. Aceasta avea destinul monarhiei în mâinile sale și putea „pasa” tronul în linie directă moștenitorilor acestei familii până în momentul în care, unul dintre membrii se dovedea nedemn de a conduce imperiul. În acel moment, voința divină acționa în mentalul contemporanilor prin retragerea sprijinului pentru împăratul în cauză și implicit al familiei dinastice din care făcea parte.

Prin secolele IX-X d.Hr principiul moștenirii dinastice s-a impus în practica succesiunii imperiale. Până în acel moment împărații care își desemnau pe unul dintre fii drept succesor se îndreptau apoi spre armată și populația Constantinopolului de la care încercau să obțină recunoașterea ca moștenitor a succesorului desemnat. Principiul legitimității prin alianță matrimonială cu familia domnitoare s-a născut, în aceleași secole, iar continuitatea dinastiei conducătoare era expresia voinței divine.

Dreptul primogeniturii- dreptul primului născut de a accede la tron- familiar celor mai multe state de-a lungul timpului nu s-a impus în monarhia bizantină. Legitimitatea la tronul constantinopolitan era asigurată de nașterea în porphyra, sala destinată nașterilor din Marele Palat imperial. Spre exemplu, basileul Ioan al II-lea Komnenos l-a desemnat succesor pe Manuel care era cel de-al treilea fiu al său, dar a amintit contemporanilor că „Dumnezeu l-a ales și l-a desemnat pe acesta împărat”.

Principiul dinastic al primogeniturii- dreptul primului născut- nu a reprezentat principiul de legitimare a accederii pe tronul imperial. Împărații bizantini își desemnau succesorii în funcție de preferințele personale, elementul central al alegerii viitorului împărat nefiind principiul dinastic ci voința lui Dumnezeu în alegerea acestuia.

Întregul ceremonial de învestire a împăratului a reprezentat un proces care s-a transformat de-a lungul „vieții” monarhiei bizantine. Acest eveniment al învestirii imperiale reprezenta un proces în etape care a devenit atât de elaborat încât se confunda cu persoana împăratului. Diversitatea elementelor care compuneau procesul de învestire, în ultima parte a existenței monarhiei era prezentă tocmai pentru a deosebi ajungerea accidentală la putere de preluarea (învestirea) propriu-zisă a împăratului.

Procesul de învestire a împăratului bizantin a cunoscut diferite etape până a atins punctul în care se confunda total cu persoana împăratului. În secolul al X-lea d.Hr încă exista distincția dintre preluarea puterii în mod accidental- iar în acest punct puterea împăratului putea fi contestată- și ritualul propriu-zis al urcării pe tron - fizic- care îi conferea acestuia legitimitate indubitabilă.

Atunci când trupele l-au proclamat împărat pe Nikephoros al II-lea Phokas în secolul al X-lea d.Hr acesta s-a plasat în expectativă pentru moment. Motivul era dat de faptul că el nu se afla la Constantinopol pentru a urca efectiv - fizic- pe tronul basileilor pentru ca învestirea sa să capete forță și legitimitate deplină. Prin urmare, el a utilizat pentru moment doar kampagia- încălțările basileilor- dar a refuzat temporar celelalte simboluri imperiale, diadema și hlamida.

Până spre sfârșitul secolului al XIII-lea d.Hr ceremonialul de învestire era mai mult laic iar rolul patriarhului Constantinopolului de încoronare a basileului se situa ca importanță, după aclamarea acestuia ca împărat de către armată. Patriarhul efectiv așeza coroana pe capul împăratului și nimic mai mult. Momentul important era cel de după aclamarea de către armată al basileului și se consuma între acesta și nobilii de la curte, mai exact, în urările acestora către împărat de a avea o domnie glorioasă.

Procesul de învestire a împăratului bizantin a cumulat de-a lungul timpului tradiția învestirii împăraților romani- aclamarea acestuia de către armată și „popor”- la care se adăuga încoronarea efectuată de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Inițial, încoronarea era secundară în evenimentul învestirii însă, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea d.Hr, Biserica și-a definit rolul primordial în învestirea basileului: fără încoronarea patriarhală împăratul nu avea legitimitate.

În etapele învestirii imperiale încoronarea acestuia de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului avea un rol secundar, aspectul central fiind aclamarea basileului de către armată, Senat și popor. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea d.Hr însă, Biserica va interveni în acest proces preluând rolul dominant prin încoronarea împăratului efectuată de către patriarhul ecumenic. Acest punct va oferi legitimitate completă puterii imperiale și reprezenta stadiul final al întregului proces de învestire.

Ceea ce a reușit Biserica prin încoronarea împăratului efectuată de către patriarhul ecumenic a fost să subordoneze la nivel simbolic puterea seculară. Ungerea împăratului de către patriarh semnifica preeminența puterii sacerdotale în fața celei temporale. Împăratul era uns asemenea episcopilor și, identic călugărilor, trebuia să-și acopere capul cu gluga specifică acestora: koukoulion. Abia apoi patriarhul ecumenic îi așeza coroana pe cap împăratului semn al preluării efective a tronului imperial.

Asupra semnificației încoronării împăratului de către patriahul ecumenic s-a păstrat mărturia pelerinului rus Ignațiu din Smolenk, prezent la încoronarea lui Manuel al II-lea Komnenos din 1391 d.Hr: „Încoronarea a încântat privirea[...] În ajun, slujba de la Sfânta Sofia a durat noaptea întreagă[...] Împăratul a petrecut această noapte în amvon și, la prima oră a dimineții a coborât și a urcat în sfânta biserică pe poarta cea mare, numită poarta împărătească[...] Suita imperială avansa atât de încet încât i-au trebuit trei ore pentru a parcurge drumul dintre poarta cea mare și tron[...] Atunci a început sfânta liturghie[...] Înaintea micii ieșiri, doi arhidiaconi s-au apropiat de împărat și s-au înclinat în fața acestuia, nu foarte adânc. Ridicându-se, împăratul s-a îndreptat spre altar[...] Pășind în strană, stegarii și cei care purtau armele s-au așezat înaintea altarului, de o parte și de alta a sfintei porți[...] Împăratul a mers la poarta cea mică, având în mână o lumânare și, după trecerea întregului cortegiu, patriarhul a urcat în amvon alături de împărat. Pe o tipsie au fost aduse coroanele, atât cea a împăratului cât și a împărătesei, amândouă fiind acoperite[...] Patriarh

Locul în care împăratul își avea reședința și în care primea ambasadorii străini era Marele Palat din Constantinopol. Acesta a fost numit și Palatul Sacru pentru că asocierea era directă cu locatarul acestuia, împăratul, în ordinea bizantină, considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Tot ceea ce se petrecea în și în jurul palatului sau aveau tangență cu împăratul intra sub semnul sacralității. În sens invers, ofensa adusă împăratului era tradusă sub semnul sacrilegiului.

Având în vedere statutul sacru al persoanei împăratului, reședința acestuia din Constantinopol- Marele Palat- a căpătat aura de Palat Sacru. În ochii contemporanilor întregul complex de clădiri care compuneau Marele Palat al basileului emana strălucire și „aerul” sacralității. O poveste hagiografică menționa că un demnitar a „pângărit” Marele Palat atunci când a primit o audiență imperială: anterior, în dimineața respectivă el întreținuse relații sexuale cu soția sa.

Simbolistica Palatului Sacru pentru contemporanii bizantini era evidentă, mozaicurile cu împăratul Iustinian I producând o puternică impresie prin mitizarea imaginii imperiale. Asupra simbolisticii Marelui Palat, în cuvintele lui Michael McCormick:„Când locuitorii Constantinopolului, trezindu-se, descopereau spada și scutul împăratului atârnate de porțile Palatului imperial, știau că războiul era iminent și că basileul urma să conducă armata în bătălie”.

Palatul imperial simboliza și în plan teologic pentru contemporanii bizantini, implicarea împăratului în afișarea vocației lui de basileu creștin. Prezența unui mozaic sau nu al Sfintei Fecioare deasupra intrării în Marele Palat transmitea mesajul gradului de implicare a basileului în îndeplinirea îndatoririi lui de apărător al credinței creștine. Încercarea de a se interveni asupra mozaicului- adică asupra „declarației” de susținere a credinței de către împărat- atrăgea imediat riposta mulțimii.

Primele construcții ale palatului imperial datează din timpul domniei fondatorului Constantinopolului, împăratul Constantin cel Mare din anul 330 d.Hr. Amplasarea palatului său ținea cont de geografia noului oraș și a fost denumit „Mare” pentru a se distinge de micile palate ale aristocrației din oraș. Drumul spre Marele Palat era jalonat de faimosul Milion, piatra care măsura distanța în kilometri din capitala imperiului până spre cele mai importante orașe ale acestuia.

În apropierea palatului imperial se afla una dintre porțile capitalei- Chalke- unde era permis comerțul celor care se ocupau cu vânzarea parfumurilor. Simbolistica Marelui Palat funcționa și în această direcție, splendoarea olfactivă a bizantinilor fiind asigurată. Hipodromul orașului aflat în apropierea palatului era dotat cu acea kathisma- loja destinată împăratului atunci când acesta decidea să participe la spectacolele și întrecerile sportive desfășurate aici. Loja era conectată printr-un tunel de palat.

Marele Palat din Constantinopol și-a atins apogeul în secolele V-VII d.Hr, dar el va fi utilizat cu intermitențe și în epocile ulterioare de către basileii bizantini. Între anii 1204- 1261 d.Hr, în care orașul a fost sub stăpânirea latină, Marele Palat a fost reședința împăraților latini ai Constantinopolului. După recucerirea orașului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos în contul împăratului de la Niceea, administrația imperială bizantină nu și-a mai manifestat interesul pentru rezidența în Marele Palat.

Alături de Marele Palat basileii au avut drept reședință imperială în Constantinopol și alte construcții în funcție de preferința uneia sau alteia dintre dinastiile imperiale. Palatul Magnaura era unul dintre acestea, la fel cum, palatul Vlacherne situat în nord-vestul capitalei spre Cornul de Aur a devenit favoritul dinastiei Komnenos. De asemenea, palatul Boukelon a produs o puternică impresie cruciatului cronicar Guillaume de Tyr prin bogăția și frumusețea afișată de acest palat imperial.

Atracția pe care o manifesta palatul asupra celor de la curtea imperială din Constantinopol s-a consemnat și în exersarea unor tabieturi care erau direct conectate cu stilul practicat la vechea curte imperială romană. Acesta s-a numit villegiatura și însemna practic petrecerea vacanțelor de către membrii curții în locuințe și palate aflate în suburbiile europene sau asiatice ale capitalei Costantinopol, un fel de locuinte de loisir et plaisir.

Întemeierea Constantinopolului de către împăratul Constantin cel Mare s-a produs după niște tipare care reproduceau schițele capitalei Roma- încă pe atunci- a Imperiului Roman. Odată cu acest aspect, în mod evident, împăratul, aristocrația și membrii curții imperiale ce s-au constituit la Constantinopol au preluat în mod natural și transferat în noul oraș o parte din tabieturile și stilul de viață practicat de secole la Roma.

Unul dintre obiceiurile membrilor curții imperiale de la Roma, transferat la Constantinopol care tindea să devină tot mai mult orașul principal al Imperiului Roman, a fost stilul numit villegiatura. Practic, acest obicei presupunea deplasarea curtenilor de la Marele Palat în scopul vacanței, a loisir-ului către locuințe somptuoase și mici palate care gravitau în jurul capitalei, în suburbiile asiatice sau europene ale Constantinopolului.

Locurile de petrecere a timpului liber de către membrii curții imperiale constantinopolitane- villegiatura- se aflau pe malurile Mării Marmara, Bosfor și pe malul golfului Calcedon în micile palatele ridicate de Iustinian și Teodora. De asemenea, Mihail al III-lea era recunoscut pentru traseul lui de promenadă din cartierul Sfântul Mamas, astăzi Beșiktaș în Istanbul. În mod interesant, această zonă de loisir a fost apreciată și de sultanii otomani după cucerirea Constantinopolului în 1453 d.Hr.

Dezvoltarea construcțiilor adiacente Palatului imperial din Constantinopol a transformat întregul complex al Marelui Palat într-un adevărat „oraș în oraș”. Inițial, separat de orașul propriu-zis - Constantinopol- palatul imperial s-a extins prin adaosuri succesive de construcții ale împăraților bizantini, corpuri care desemnau funcții diferite pentru fiecare parte constitutivă din palatul imperial.

Construcțiile care constituiau complexul Marelui Palat imperial din Constantinopol îndeplineau funcții diferite în întreaga ordine administrativă și ceremonială bizantină. Iustinian I, Iustinian al II-lea și Nikephoros al II-lea Phokas sunt doar câțiva dintre împărații care au extins complexul palatului imperial bizantin. Fortificațiile din interiorul și din jurul acestuia erau destinate siguranței basileului.

Paza Marelui Palat din Constantinopol era destinată unei unități de elită a armatei bizantine care bloca accesul intrării în palat pentru orice străin nepoftit. Cei care tulburau liniștea sau comiteau acte de disidență erau plasați în închisorile din interiorul palatului. De asemenea, în caz de forță majoră- ca de atâtea ori în istoria imperiului- exista un tunel prin care trupele palatului îl conduceau pe împărat spre port de unde era îndepărtat de capitală cu ajutorul navei imperiale.

Marele Palat a devenit în timp un complex de clădiri care, pe bună dreptate, au fost denumite de către istorici drept un „oraș în oraș”. În urma răscoalei Nika din capitală care a fost aproape de a consemna detronarea lui Iustinian I, s-a comandat construcția în interiorul palatului a unor cuptoare de pâine, hambare și câteva cisterne de apă. Rolul acestora era de a asigura subzistența în cazul în care împăratul și anturajul imperial ar fi fost nevoiți să reziste unei revolte în interiorul palatului său.

Marele Palat cuprindea și construcții destinate a fi grajduri pentru cai, ateliere pentru meșteșuguri precum și un teren pentru polo, una dintre atracțiile preferate de basilei în Evul Mediu. Existau, de asemenea, în interiorul complexului palatului imperial capele și biserici pentru serviciul privat oferit familiei imperiale. Se poate constitui o imagine a dimensiunii acestui palat „oraș în oraș” doar prin enumerarea numărului preoților prezenți în capelele și bisericile din interiorul acestuia, în număr de 12.

Se pare că porticurile mărginite de grădini interioare numeroase ale palatului imperial serveau- atunci când vremea era favorabilă- ca loc de întâlnire și discuții între basileu și înalții demnitari imperiali. Se consideră că într-unul dintre aceste decoruri s-au consfătuit senatorii atunci când l-au ales ca împărat pe Anastasios I în anul 491 d.Hr. La fel, în secolul al VIII-lea Konstantinos al V-lea Kopronymos obișnuia să-și convoace demnitarii pe aceste terase interioare.

Suita imperială și ambianța curții trebuiau să reprezinte copia fidelă a curții cerești prin care Dumnezeu acționa pe pământ. Forța sau ineficiența acestei administrații a palatului basilelui- în sistemul centralist bizantin- semnifica forța sau slăbiciunea mai largă a administrației monarhiei bizantine.

Tandemul basileu-patriarh și în sens larg relația basileu-Biserică a reprezentat fundamentul și axul organizării vieții Imperiului Bizantin. În ordinea imperiului creștin, patriarhul era cel mai înalt servant al lui Dumnezeu pe pământ iar basileul era trimisul lui Dumnezeu pe pământ al cărui rol primordial era de apăra cu brațul armat dreapta credință. „Apărarea dreptei credințe” a însemnat și intervenția împăratului în organizarea Bisericii ceea ce i-a atras multă ostilitate din partea clerului.

Creștinismul a fost acceptat printre religiile Imperiului Roman de către împăratul Constantin cel Mare, cel care a prezidat și primul Conciliu Ecumenic, cel de la Niceea din anul 325 d.Hr. În atmosfera creștinimsului primar și încă neconturat intervenția împăratului în Biserică a fost de necontestat. Cuplajul dintre împărat și Biserică s-a produs definitiv atunci când creștinismul a devenit singura religie a Imperiului Roman în timpul împăratului Theodosius la finalul secolului al IV-lea d.Hr.

În linii generale armonia dintre tron și Biserică, dintre împărat și cler s-a menținut de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin- e adevărat- cu multe concesii de ambele părți. Acest complex de conviețuire rezida din însăși fundamentul de existență a Imperiului Roman de Est creștinat și cunoscut istoriografic drept Bizantin. Acest „mariaj” dintre împărat și Biserică era modul unic prin care bizantinii înțelegeau funcționarea monarhiei lor.

Împăratul constantinopolitan supraveghea, de multe ori îndeaproape, organizarea vieții bisericești de pe cuprinsul imperiului. Urmând linia împăratului Constantin cel Mare, împărații Iustinian I, Vasile Macedoneanul sau Ioan al VI-lea Kantakouzenos au prezidat concilii și au intervenit în neînțelegerile dintre facțiunile din Biserică. De notat faptul că aceștia nu s-au intitulat drept conducători ai Bisericii, cu toate că în virtutea datoriei lor de a apăra dreapta credință, ei supravegheau Biserica îndeaproape.

Asupra rolului ideal de jucat al unui împărat în raport cu Biserica s-a exprimat împăratul Vasiliskos în jurul anilor 475-476 d.Hr: „Credința apostolică și ortodoxă care ne vine din Înalt și care a predominat de la început în bisericile catolice, cea mai importantă până în vremea domniei noastre, care predomină și astăzi, trebuind și în viitor să se afle în frunte, această lege, în care am fost botezați și în care ne încredem, poruncim să fie singura dominantă, fără vreă șovăială și neatinsă în spiritul ei, astfel încât, impunându-se, să poată fi urmată cu stăruință în toate bisericile apostolice și catolice ale ortodocșilor, pentru ca nimeni să nu aleagă o altă cale”.

În funcție de preferințele personale, uneori, împăratul acționa împotriva deciziilor dogmatice luate în Biserică, impunând propriile linii de urmat. Reacția clerului era virulentă, mărturie stând textul sfântului Athanasios către împăratul Constanțiu al II-lea: „Amintește-ți că ești un om muritor; teme-te de ziua Judecății din Urmă și, așteptând-o, păstrează-ți sufletul curat. Nu te amesteca în problemele ecleziastice și nu încerca să ne dai sfaturi în privința acestora, căci tu trebuie să înveți de la noi. Dumnezeu ți-a dat pe mână Imperiul, nouă ne-a încredințat Biserica și, după cum acela care îți lezează puterea contravine voinței lui Dumnezeu, tot așa, ferește-te să iei asupra ta problemele bisericii, pentru că vei fi acuzat cu asprime. Astfel e scris: dați Cezarului ce i se cuvine și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Căci așa cum nu ne este dat nouă să domnim în lumea acesta, la rândul tău, împărate, nu ai dreptul să oficiezi în biserică”.

Istoriografia a considerat sistemul de guvernare al monarhiei bizantine drept cezaropapism în care împăratul decidea și în materie ecleziastică. De fapt, cel puțin după primele secole ale creștinismului și după constituirea- în linii mari- a dogmei creștine de către Biserică în cadrul Conciliilor Ecumenice, foarte rar era vorba de o impunere din partea împăratului. Era mai degrabă o influență a Bisericii în politică și a basileului în probleme de dogmă care erau acceptate tacit de ambele părți.

Intervenția abruptă a basileului în dogma Bisericii, indiferent de epocă, atrăgea critici și din partea patriarhului ecumenic. Theodor Studitul menționa în secolul al IX-lea d.Hr: „treburile bisericii revin preoților și teologilor, în vreme ce conducerea mirenilor îi e dată împăratului[...]Dumnezeu i-a așezat în biserică mai întâi pe apostoli, apoi pe profeți și, în rândul al treilea pe teologi, neamintind niciunde de împărați”. După această epocă, în linii mari, basileii nu se vor mai amesteca direct în conținutul dogmei Bisericii ci vor manifesta, mai degrabă, indisciplină față de canoanele Bisericii.

Istoriografia a considerat puterea împăratului de-a lungul istoriei monarhiei bizantine drept una care combina forța seculară cu cea de conducător de facto al Bisericii. S-a considerat că statutul basileului ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ i-a permis acestuia să supună sub autoritatea sa Biserica în ceea ce s-a numit „cezaropapism”. Realitatea este însă mai nuanțată și pentru ultimele secole ale monarhiei Biserica a preluat de fapt de facto rolul de conducere a administrației imperiale multe prea slăbite.

Având în vedere statutul împăratului în întreaga ordine bizantină unde acesta era chemat să asigure pe pământ funcționarea și împlinirea perfectă a „Ierusalimului Ceresc”, istoriografia a numit acest sistem de conducere a monarhiei bizantine „cezaropapism”. În linii mari ideea statua faptul că basileul reprezenta forța supremă seculară și liderul de facto nu și de jure a Bisericii. Realitatea a fost mai nuanțată însă de-a lungul timpului.

Pe parcursul istoriei monarhiei bizantine relația dintre împărat și Biserică a fost una de colaborare fructuoasă de ambele părți. Desigur, nu au lipsit excesele, dar a fost una a compromisului inteligent care a permis funcționare imperiului. Ceea ce a reușit Biserica, însă, în ultimele secole ale existenței monarhiei a fost să preia practic rolul de lider de facto al imperiului atunci când brațul secular- și evident împăratul- nu își mai puteau îndeplini sarcinile de „apărători ai dreptei credințe”.

Faptul că împăratul bizantin nu putea trece peste voința Bisericii în a-și impune politica în administrarea monarhiei s-a observat cel mai bine cu ocazia celor două Uniuni ale Bisericii creștine, de la Lyon și de la Ferrara-Florența. Deși aflate la 2 secole distanță unul de celălalt (sec. XII și sec XV d.Hr) cele două evenimente vorbesc despre opoziția directă pe care Biserica a afișat-o față de proiectele propuse de împărați. Biserica preluase rolul de lider de facto a monarhiei bizantine.

Palatul imperial a fost o structură care era menită să reprezinte la scară macro demnitățile și funcțiile dispuse în jurul împăratului și care administra monarhia bizantină. Evoluția structurală a demnităților imperiale s-au supus transformărilor produse în timp. La scară mică, pe teritoriul monarhiei bizantine, centrele de putere replicau structura de răspundere centralizată de la curtea constantinopolitană, în jurul locțiitorilor din teritoriu ai împăratului.

Marele Palat din Constantinopol și întregul ansamblu de construcții adiacente adăpostea un întreg evantai de oficii imperiale de demnități civile și militare alături de tribunale. Toate aceste oficii care îl ajutau pe împărat în administrarea afacerilor imperiului au fost subiectul unor transformări de-a lungul istoriei monarhiei. Inițial, în primele secole de după fondarea Constantinopolului, demnitățile funcționarilor imperiali erau replici ale celor de la Roma transliterate însă în greacă.

După domnia lui Iustinian I administrația imperială centrală și locală a fost reorganizată, având la bază concepția dezvoltată între timp a autocrației împăratului. Multitudinea de eșaloane din administrația monarhiei desfășurate de la Constantinopol până spre marginile teritoriale ale monarhiei au fost responsabile cu difuzarea voinței autocratice a basileului. Administrația a fost separată definitiv de curtea imperială, aceasta rămânând imaginea replică a curții cerești, departe de viața cotidiană.

În Marele Palat existau două ierarhii de conducere- civilă și militară- dintre care prima era cea mai importantă. Consiliul de Miniștri- Consistorium- reunea cei mai importanți demnitari ai monarhiei: magister Officiorum (un fel de ministru de interne care deținea și comanda gărzilor imperiale), quaestor Sacri Palatii- ministrul justiției, comes Sacrarum Largitionum- responsabilul finanțelor imperiale. De asemenea, comes Rerum privatarum se ocupa de proprietățile personale ale basileului.

Titlurile demnităților administrative de la curtea constantinopolitană erau oferite prin „decret” de către împărat- dia logou iar înaintea acestui titlu se afla cel onorific purtat de către demnitar prin „însemne”- dia brabeion. În jurul anului 900 d.Hr administrația aulică avea 18 trepte ierarhice dintre care 14 erau imperiale- basilikai- și 4 senatoriale- synkleticai. Prima categorie de demnitari putea asista la ceremonii lături de împărat, ultimele 4 trepte- cele senatoriale- nu aveau acest privilegiu.

Funcționari imperiali de la Marele Palat cu rang înalt erau și praepositus Sacri Cubiculi- responsabilul cu personalul civil și militar atașat împăratului- și, de asemenea, eparhul capitalei Constantinopol. Consistorium- Consiliu de Miniștri- din Marele Palat îl consilia pe împărat asupra deciziilor de luat în guvernarea monarhiei. În teritoriu, împăratul era reprezentat de prefecții pretoriului, dintre care, prefectul Orientului era cel mai important, datorită proximității față de împărat.

Exceptând cele 18 trepte ierarhice aulice mai existau 7 categorii de demnități atribuite prin decret de către împărat: strategi, domestici (comandanți de armată), judecători (cvestorul, magistrul petițiilor, eparhul Constantinopolului), secretari (cei responsabili cu finanțele) etc. Straturile administrative și funcția lor exactă devenea mai confuză cu cât distanța față de împărat se mărea. Administrația palatină- imperială definea exact statutul teocratic al monarhiei: împăratul se afla în mijocul puterii.

Dintre servitorii prezenți la Marele Palat din Constantinopol eunucii au reprezentat un grup adânc înfipt în activitățile cotidiene care îl implicau pe împărat. Proximitatea față de acesta și serviciile pe care le ofereau basileilor- pregătirea camerelor de dormit ale împăratului, paza personală a acestuia, paza dormitoarelor imperiale- i-au transformat pe eunuci în confidenți intimi ai împăraților. Faptul că se aflau permanent în preajma împăratului oferea uneori eunucilor o mare influență asupra acestuia.

Evenimentele și activitățile zilnice ale Marelui Palat din Constantinopol erau supravegheate de către eunuci. Exista un papias ajutat de un asistent- deuteros- care supraveghea starea fizică a clădirilor palatului (încălzirea acestora, iluminarea). Un grup secundar de eunuci numiți diaritai se afla tot în subordinea acestuia papias iar programul lor era organizat pe săptămâni de lucru.

Personalul Marelui Palat de rang înalt, șambelanii, erau numiți din rândurile eunucilor. Asexuați- castrați- sarcina lor era de a păzi și întreține apartamentele imperiale având funcția de kouboukleion. Deși în teorie fără urmași și considerați puri și în același timp excluși de la a deține orice formă de putere- eunucii- în plan real, dețineau o mare influență pe lângă împărat. Acest lucru se datora tocmai faptului că se aflau permanent în preajma acestuia și a familiei imperiale.

În primele secole ale Imperiului Bizantin eunucii de la palat proveneau din exteriorul frontierelor de nord-est ale imperiului. Ulterior, aceștia erau selectați din interiorul granițelor monarhiei. Spre exemplu, Staurakios- eunucul împărătesei Irina- a complotat pentru a îmbrăca purpura imperială, semn al faptului că acesta era bizantin. De asemenea, Vasile Lekapenos, un membru nelegitim al familiei imperiale din secolul al X-lea d.Hr, deținea funcția de șambelan.

Prestigiul eunucilor a crescut atât de mult încât în secolul al X-lea d.Hr șeful acestora era responsabil de organizarea ceremoniilor imperiale. Această onoarea fusese preluată, începând cu secolul al VI-lea d.Hr, din mâinile celor mai importanți demnitari ai palatului. Eunucii se ocupau de educația copiilor împăraților. Atunci când s-a discutat căsătoria dintre fiul împărătesei Irina și fiica lui Carol cel Mare- regele francilor- un eunuc a fost trimis în Occident pentru a o învăța uzanțele bizantine pe fiica acestuia.

Eunucii palatului imperial erau responsabili cu servirea basileului, îi pregăteau acestuia vestimentația, patul, încuiau dormitoarele pe perioada nopții și anumite zăvoare de la intrarea în palat. Eunucii dormeau practic aproape de patul împăratului sau de ușa acestuia pe perioada nopții. Accesul către basileu era controlat tot de eunuci iar „îmblânzirea” acestora avea costul ei. Chiril din Alexandria i-a mituit pe eunuci cu sume între 50-200 de livre pentru a avea acces la o audiență privată cu împăratul.

Prestigiul eunucilor palatini devenise atât de mare încât unii împărați bizantini le ofereau comanda militară a trupelor datorită încrederii pe care o aveau în aceștia, încredere dezvoltată în timpul pe care aceștia îl petreceau în intimitatea împăraților. Declinul influenței eunucilor palatului imperial a început odată cu dinastia Komnenos- sfârșitul secolului al XI-lea d.Hr- atunci când a debutat principiul relației de rudenie ca formă de organizare a vieții și administrației publice.

Curtea constantinopolitană era un adevărat evantai de etnii. Nici nu putea fi altfel având în vedere varietatea și diversitatea geografică a spațiului controlat de Imperiul Bizantin. Iar splendoarea și grandoarea Marelui Palat din Constantinopol era un spectacol care atrăgea ca un magnet. Niciun oraș- ca mărime și bogăție- nu se putea compara cu Constantinopolul de până în secolul al XIII-lea d.Hr așa cum au putut observa cruciații celei de-a patra cruciade din anul 1204 d.Hr.

Având în vederea diversitatea etnică a geografiei Imperiului Bizantin era inevitabil ca acest aspect să nu se reflecte și în evantaiul extrem de divers din punct de vedere etnic prezent la curtea constantinopolitană. De exemplu, în primele secole ale monarhiei bizantine, împăratul era înconjurat de gărzi de origine gotică, funcționarii și birocrații din administrație erau aduși din Italia și Africa de nord iar eunucii din Persia.

Diversitatea etnică a funcționarilor, servitorilor și birocraților de la Marele Palat din Constantinopol a continuat să se manifeste și în perioada târzie a monarhiei. Garda Varegă aflată în serviciul personal al basileului a fost unul dintre aceste exemple. În secolul al XIII-lea d.Hr existau comandanți turci și normanzi, aflați la comanda trupelor palatului și responsabili de siguranța împăratului De asemenea, împărătesele de origine occidentală soseau la Constantinopol însoțite de doamnele din anturajul lor.

Dincolo de diversitate etnică a funcționarilor de la Marele Palat imperial s-a manifestat în paralel și bilingvismul oficial de la curte. Până în secolul al VII-lea d.Hr limba oficială era latina, dar trecerea spre redactarea actelor în limba greacă- fiind limba utilizată în conversație în întreg spațiul sud-est european și al Asiei Mici- a însemnat și grecizarea unor termeni latini. Patrikios, doux, domestikos sunt doar câteva dintre exemplele de termeni latini adoptați și transliterați în greacă de cancelaria aulică.

Conectat cu diversitatea etnică a curții imperiale trebuie amintit faptul că, în secolul al XII-lea d.Hr, sub impactul contactului cu armatele cruciate sosite în imperiu, împărații bizantini au preluat unele dintre tabieturile occidentale medievale. Este cunoscută pasiunea lui Ioan al II-lea Komnenos sau Manuel I Komnenos pentru vânat. În același timp, moravurile aristocrației Constantinopolului s-au schimbat: se renunță la cursele de care din Hipodrom și se preferă turnirurile și luptele.

Istoriografia a considerat inadecvat termenul de „stat” pentru Evul Mediu. Pentru Imperiul Bizantin însă s-a acceptat ideea că profesionalismul armatei și extensia administrației care putea reprezenta voința basileului până în extremitățile teritoriale ale monarhiei au oferit substanța interpretării imperiului drept un „stat”. „Armata” de colectori de taxe și funcționari în teritoriu au dat imaginea unui stat fără rival în Europa, cum s-a putut observa și din relatările cruciaților sosiți în imperiu.

Până la cucerirea Constantinopolului de către armata cruciadei a IV-a în anul 1204 d.Hr și „exilul” de la Niceea al basileilor constantinopolitani, monarhia bizantină își crease o categorie puternică de funcționari imperiali, colectori de taxe și administratori. Aceștia reprezentau în teritoriu voința directă a împăratului. Această „clasă” profesionistă de funcțonari a reprezentat expresia directă în teritoriu a puterii imperiale și a dat monarhiei bizantine aspectul unui „stat” fără egal în Europa.

Autoritatea medievală- în sens practic, nu teoretic- era extrem de laxă datorită faptului că ideea de graniță era una fluidă. Însă capacitatea monarhiei bizantine de a disemina în provinciile sale autoritatea împăratului a fost remarcabilă. Basileul, spre deosebire de puterile occidentale până în secolul al XIII-lea, a beneficiat de un sistem administrativ extrem de eficient- fiscal, social și militar- capabil să impună voința împăratului dincolo de he basileousa polis „Orașul imperial”- Constantinopol.

Administrația bizantină, în mod evident nu era fără greșeală, dar stratificarea ei în ierarhii precise i-a permis extensia autorității imperiale până în extremitățile teritoriale ale imperiului. Prestațiile acesteia puteau fi uluitoare- cum le numește Alain Ducellier- pentru standardele medievale. Un cruciat anonim din timpul Primei Cruciade a notat prestația uimitoare a logisticii imperiale în privința unui transport efectuat de ambarcațiuni bizantine ce sprjineau asediul cruciat asupra Niceei ocupate de turci.

Sistemul ierarhizat concentric dispersa prin straturile administrative până la cele mai mici nivele de autoritate voința împăratului. Altfel, el oferea fiecărei serii administrative autonomia de acțiune necesară și păstra centralismul în mâinile basileului. Identic, tezarului și încasările fiscale- realizate de două ori pe an, în martie și septembrie- erau stocate în Marele Palat și reprezentau baza operațională a „bugetului” monarhiei. Centralismul se manifesta și în acest mod de a guverna imperiul.

Asupra stilul de exercitare a puterii- împărații, în funcție de personalitatea fiecăruia- au optat pentru diverse moduri de afișare a acesteia. Manuel I Komnenos sau Heraklios conduceau armatele în bătălii, preferând rolul de comandant suprem. Iustinian, de exemplu, rezida în capitală și coresponda îndeaproape prin curieri cu generalii săi aflați în campaniile din Italia și Africa de nord. Theodosios al II-lea, de exemplu, era un erudit care a lăsat administrația să se ocupe efectiv de guvernarea monarhiei.

Sursele documentare nu permit reconstituirea exactă a traseului cotidian al împăraților constantinopolitani dar s-a constatat că apariția acestora și „înfățișarea” lor publică se desfășura în timpul unor ceremonii atent organizate de aparatul administrativ palatin.

În privința stilului cotidian al basileului, acesta se trezea la primele ore ale dimineții după care urmau obișnuitele rugăciuni într-una dintre bisericile Marelui Palat. Acest tipar al obiceiurilor basileilor se va păstra secole la rând și, spre exemplu, tocmai această șablonare a cotidianului a permis plănuirea exactă a asasinării împăratului Leon al V-lea Armeanul în secolul al VIII-lea d.Hr. Apoi, de două ori pe zi- trei sau mai multe ore cumulate- împăratul era „deschis” afacerilor publice.

În primele ore al dimineții eunucii și gărzile palatului deschideau succesiv camerele Marelui Palat destinate sedințelor basileului cu demnitarii săi. Împăratul putea să se consulte pentru probleme mai importante ivite cu logothetul (primul-ministru), urcând pe tronul său din „Sala de Aur a Recepțiilor”- Chrysotriclinium. Aici, din spatele unei cortine care separa absida imperială de restul încăperii, basileul putea fi abordat de demnitarii săi pentru probleme de guvernare până undeva spre orele prânzului.

În jurul orelor prânzului- după sfârșitul primei sesiuni zilnice de consultare cu miniștrii săi- împăratul se pregătea pentru masă. Eunucul șambelan- papias- străbătea sălile și coridoarele palatului anunțând prin semne acustice- scuturând cheile palatului- că sesiunea publică s-a încheiat. „Redeschiderea” palatului pentru cea de-a doua sesiune cotidiană a afacerilor publice era efectuată de eunucul-șef respectând aceeași procedură.

Împăratul se consula pe durata unei zile normale de lucru la Marele Palat cu demnitarii săi asupra problemelor stringente. Basileul era interesant de procese și acorda audiențe ofițerilor care soseau de pe front sau urmau să plece pe front. Împărații puteau intra în detalii- cum arată notițele descoperite- asupra operațiunilor de „contraspionaj” (le-am numi astăzi) legate de mișcările din Marea Neagră sau cele legate de logistica necesară flotei imperiale pentru recucerirea Cretei din mâinile arabilor.

Unii împărați se implicau extrem de personal în discuțiile dintre demnitarii săi asupra problemelor monarhiei. Iustin al II-lea, după lungi discuții cu patriarhii imperiului, a poruncit ca actele acordului teologic convenit să-i fie aduse pentru semnat în aceeași zi până la apusul soarelui. Împăratul semna în fiecare zi dispozițiile dar din secolul al X-lea semnătura propriu-zisă a basileului va fi executată de „păstrătorul călimării” imperiale- ho epi tou kanikleiou. Basileul va semna cu titlul și numele acestuia.

Petrecerea timpului liber pentru împărații bizantini era un mix între practicile și obiceiurile moștenire- devenite „tradiție” la Marele Palat- și înclinațiile personale ale fiecărui basileu. Opțiunile de petrecere a „timpului liber” de către împărați se datorau aptitudinilor intelectuale ale fiecărui împărat, tangențelor aristocratice ori influențelor tabieturilor occidentale pătrunse în Imperiul Bizantin cu ocazia sosirii la Constantinopol a armatelor cruciate.

O parte dintre împărații bizantini- în acord cu tradiția și practica imperială- erau înclinați spre apetențe literare. Această latură se regăsea și în rândul împărăteselor sau a celorlalți membrii ai familiei imperiale. Spre exemplu, Leon al VI-lea a compus discursuri ceremoniale și imnuri, Konstantinos al VII-lea a redactat importante tratate despre politica externă, internă și ceremoniile imperiale. De asemenea, Iustinian și Manuel al II-lea Palaiologos au redactat tratate erudite despre creștinism.

Împărătesele bizantine au avut înclinație spre „litere”: Evdochia a tratat Biblia iar Theodora problema monofizitismului în ciuda disconfortului ei medical- miopie. Poate cel mai bun exemplu al împărăteselor erudite a fost Anna Komnena, fiica împăratului Alexios I Komnenos. În lucrarea sa Alexiada, aceasta prezintă contextul domniei tatălui și expune o impresionantă paletă de cunoștințe clasice și de factură contemporană care o clasează printre cei mai importanți autori ai Evului Mediu.

Rare erau cazurile în care împărații coborau în arenă pentru a participa la cursele de care din Hipodromul capitalei imperiale. Mai degrabă aceștia preferau un altfel de „sport” fizic, și anume, vânătoarea. În apropierea palatului Vlacherner exista un teren de vânătoate- philopation- în stilul unui parc împrejmuit în care basileii se puteau bucura în voie de o partidă de vânătoare. Alteori, împărații alături de suita imperială se deplasau în Asia Mică sau în Tracia pentru a vâna mistreți.

Unii împărați preferau petrecerea timpului liber sub forma unor partide de polo, sportul favorit al împăraților bizantini. Intimitatea împăraților și activitățile lor de loisir presupuneau și sporturi mai puțin istovitoare din punct de vedere fizic: jocuri de zaruri sau, după cum obișnuia Alexios Komnenos în fiecare dimineață, practicarea șahului alături de rudele sale.

Soțiile împăraților bizantini nu erau întotdeauna declarate și împărătese ale Imperiului Bizantin. Statutul acestora nu era legiferat cu strictețe ci opera mai mult în virtutea „tradiției” și a practicii aulice. În realitate, acestea deveneau împărătese oficial- frecvent- atunci când îi ofereau împăratului un moștenitor. Altfel, împărătesele puteau conduce efectiv imperiul- de cele mai multe ori în cazul unei regențe al vreunui împărat minor- sau, precum Irina, cu drepturi de împărat deplin.

Imperiul Bizantin a cunoscut de-a lungul istoriei sale împărătese extrem de capabile care, în anumite momente, au jucat un important rol în guvernarea monarhiei. Theodora, soția lui Iustinian, dincolo de traseul ei existențial dinaintea căsătoriei cu împăratul- fostă prostituată- a fost cea care l-a mustrat și convins pe Iustinian să nu părăsească Constantinopoulul în timpul răscoalei Nika. Este cunoscut faptul că acesta, speriat de amploarea revoltei populației, era gata să fugă din capitală, dar Theodora l-a oprit.

Soțiile împăraților bizantini deveneau efectiv împărătese atunci când le ofereau acestora moștenitori iar titlul pe care îl primeau era cel de augousta. Unele deveneau împărătese imediat după contractarea alianței matrimoniale sau odată cu urcarea pe tron a soților acestora, împărații, iar altele nu deveneau niciodată împărătese. Acest statut de împărătese este reflectat de emisiile monetare, de faptul că ele puteau autentifica actele imperiale și de reprezentările în care apar alături de basilei.

Theophano a fost una dintre împărătesele monarhiei bizantine rămasă cunoscută prin „performanțele” matrimoniale ale acesteia. S-a căsătorit cu Romanos al II-lea iar după moartea acestuia s-a recăsătorit cu generalul Nikephoros al II-lea Phokas. Mai mult în campanii decât la palat, Nikephoros a „trimis”-o prin neglijență pe Theophano, lui Ioan Tzimiskes, generalul său. Cei doi îl asasinează pe împărat dar Theophano nu poate deveni soția noului împărat. Biserica, exasperată de gest, s-a opus puternic.

Viața împărăteselor de la Marele Palat era privită cu importanță de către aristocrația imperială. Împărăteasa era considerată ca o „primă doamnă” a Imperiului Bizantin și un model de urmat, cum se exprima aristocrația constantinopolitană din timpul lui Mihail al II-lea Amorianul: „ nu e potrivit ca un împărat să trăiască fără soție și nici ca soțiile noastre să fie lipsite de o împărăteasă care să le fie călăuză”. De asemenea, împărăteasa era parte din ceremoniile imperiale alături de împărat.

Zoe Porfirogeneta a fost una dintre cele mai interesante personaje din anturajul imperial. Nepoată a împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul, aceasta s-a menținut la guvernarea imperiului căsătorindu-se succesiv cu trei împărați. Primul ei soț Romanos al III-lea Argyros a fost înnecat într-o baie iar împărăteasa Zoe s-a recăsătorit cu tânărul ei amant Mihail al IV-lea. După moartea acestuia, la 64 de ani s-a căsătorit pentru a treia oară cu Konstantinos al IX-lea Monomachos.

În situații excepționale împărătesele conduceau monarhia. Sofia a guvernat atunci când sănătatea lui Iustin al II-lea era șubredă iar Irina a condus, la granița dintre secolele VIII-IX d.Hr, cu titlu deplin imperiul. A emis monede în acord cu statutul de „împărat”. Anna Dalassena a condus efectiv guvernarea în timp ce fiul acesteia- împăratul Alexios I Komnenos- se lupta să-i respingă din Balcani pe normanzi. De asemenea, în timpul minoratului fiilor lor, împărătesele conduceau efectiv imperiul.

Structura teocratică a puterii în Imperiul Bizantin avea drept pivot și vârf ierahic persoana împăratului. Ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ acesta reprezenta autoritatea ordonatoare a universului creștin al monarhiei bizantine în care fiecare demnitate și statut social avea locul ei exact în raport cu basileul. Puterea imperială era proiectată supușilor prin vizualul și gestica unor ceremonii atent calibrate și care respectau un protocol precis. Acelea erau momentele în care împăratul se „lăsa” observat.

În greaca utilizată în imperiu termenul „taxis” desemna atât „ordine” cât și „ceremonie”, ambele atât de specifice universului bizantin. Spre deosebire de epoca contemporană cu mijloacele de comunicare în masă, Evul Mediu bizantin avea nevoie de o metodă de a proiecta puterea imperială supușilor. Acest lucru se realiza în cadrul luxuriantelor procesiuni și ceremonii imperiale care electrizau viața publică a Constantinopolului și în care fiecare supus își definea statutul în raport cu persoana împăratului.

Dispunerea puterii împăratului prin ceremoniile și procesiunile organizate au îmbinat elemente clasice cu motive noi. Pentru Ioan Tzimiskes, care preluase tronul prin asasinarea împăratului și binefăcătorului său, Nikephoros al II-lea Phokas, - la intrarea acestuia în Constantinopol s-a organizat o procesiunea care a îmbinat trimful roman cu elemente creștine. Tzimiskes „[...] aduce în actualitate anticul car triumfal roman. O face însă pentru a expune în el o icoană a Sfintei Fecioare înzestrată cu harul de a aduce victoria în luptă, eroul urmând să coboare cu umilință din car și să însoțescă pe jos icoana trecând prin Poarta de Aur a capitalei, pentru a semnala în felul acesta atât propria biruință, cât și devoțiunea sa față de un cult devenit popular”.

Ceremoniile imperiale în care era dispusă simbolic puterea împăratului în fața locuitorilor capitalei Constantinopol a reprezentat un proces care s-a adaptat și inovat permanent. Istoricii au demonstrat că protocolul ceremonial bizantin a fost construit pe prototipul antic imperial, ajustat cu elemente creștine- dat fiind vorba că imperiul era unul creștin- la care s-au adăugat elemente ce țineau de contextul particular al unei situații.

Ceremoniile imperiale erau proiecțiile publice ale funcției supreme reprezentate de împăratului. Prin actul ceremonial un împărat își afișa prestigiul, își consolida sau reconsolida puterea. Audiențele de la Marele Palat acordate de basilei ambasadorilor străini era încă un moment de afișare în plenitudine a puterii imperiale. Tehnologia din acel timp oferea apariției împăratului efectul de șoc psihologic pentru cei aflați în audiență și stă mărturie pentru importanța ceremonialului pentru bizantini.

Procesiunea imperială a reprezentat alături de ceremonii și audiențe unul din mijloacele de proiecție a puterii și simbolisticii ordinii politice a Imperiului Bizantin. În funcție de tipul acestor procesiuni ele presupuneau un anumit protocol care avea persoana împăratului în centrul desfășurării acestora. Întregul evantai de mișcări și simbolistica aferentă se deplasa simultan cu împăratul din momentul în care acesta părăsea Marele Palat și se îndrepta spre locul final al încheierii procesiunii publice.

Procesiunile publice erau evenimentele, alături de ceremonii și audiențe, în care puterea împăratului era proiectată în toată simbolistica sa în fața supușilor. Întregul protocol se punea în mișcare acompaniindu-l pe împărat din Marele Palat spre una dintre bisericile capitalei sau spre întâmpinarea unui general întors victorios din război care sosea în Constantinopol. Aceeași procesiune publică se desfășura și atunci când basileul își întâmpina soția promisă in urma unei alianțe matrimoniale.

În momentul în care împăratul decidea să părăsească zidurile Marelui Palat întregul lui traseu din Constantinopol urma să fie pregătit. Acesta era curățat, reparat iar arome pe bază de trandafir erau împrăștiate de-a lungul itinerariului. De asemenea, se amplasau ghirlande, decorațiuni florale și podoabe de aur și argintărie, de regulă donate de magnații orașului. Aceștia celebrau trecerea basileului pe lângă proprietățile lor și, în același timp, își făceau „reclamă” propriilor produse prin expunerea lor.

Operațiunea prin care traseul procesiunii publice a împăratului din Constantinopol era împodobit se numea „încoronarea orașului”. Funcționarii înalți ai Marelui Palat supravegheau și stabileau exact locurile unde suita se oprea și era intonate imnurile de slăvire a basileului. Textele erau revizuite și „modernizate”, cantorii și corul fiind instruiți în acest sens. Întreaga „regie” era completată de-a lungul traseului procesiunii cu estrade populate de spectatori și fântâni de vin, migdale și fistic.

Procesiunea imperială demara propriu-zis în Marele Palat din Constantinopol. Acolo, împăratul alături de fii acestuia își îmbrăcau vestimentația de paradă și erau salutați de către demnitarii înalți sosiți la palat, aceștia fiind grupați în suită în funcție de importanța demnității lor. După această operațiune basileul își făcea semnul crucii și suita se punea în mișcare. Primii care apăreau în ochii publicului erau stegarii care purtau vexilla- simbolul puterii imperiale romane cu legături directe spre Roma antică.

Stegarii purtau în avanpostul procesiunii imperiale simbolurile monarhiei: stindardul (vexilla) și marea cruce de aur considerată a fi aparținut lui Constantin cel Mare, fondatorul Constantinopolului. După stegari urma grupul demnitarilor convocați cu o zi înainte la palat și care erau dispuși după o precizie exactă și a căror vestimentație fusese studiată pentru a nu eclipsa splendoarea vestimentației cuplului imperial. În interiorul procesiunii grupați în jurul împăratului erau gărzile de elită și eunucii palatului.

Părăsind Marele Palat procesiunea publică a basileului trecea pe lângă grupul compact al asociațiilor de negustori și meșteșugari din Constantinopol, apoi pe lângă reprezentanții administrației capitalei și pe lângă grupul ambasadorilor străini prezenți în oraș. Apoi, întreaga suită se îndrepta spre catedrala patriarhală și locul de încoronare a basileilor, Sfânta Sofia.

Una dintre procesiunile publice „clasice” ale împăratului constantinopolitan era cea care se înscria pe traseul dinspre Marele Palat și catedrala patriarhală construită de Iustinian I. Aceasta se numea Sfânta Sofia și reprezenta locul tradițional de încoronare a împăraților. Fie că era vorba de o nuntă, botez sau pur și simplu basileul asista la liturghie, evenimentul în sine se situa în aria procesiunii imperiale cu tot protocolul și eticheta ce decurgea din acest fapt.

Pe traseul procesiunii publice a împăratului dinspre Marele Palat din Constantinopol spre catedrala Sfânta Sofia întregul alai se oprea în locuri special alese de responsabilii protocolului imperial. Aici corurile desemnate și pregătite intonau aclamații și imnuri la adresa împăratului universal, așa cum era considerat basileul constantinopolitan. Apoi împăratul se îndrepta spre Sfânta Sofia unde era așteptat de patriarhul ecumenic al Constantinopolului.

În momentul în care procesiunea imperială ajungea la catedrala Sfânta Sofia patriarhul ecumenic îl întâmpina pe împărat. Aici patriarhul îi acorda binecuvântarea basileului iar acesta trecea în spatele unei cortine unde eunucii îi preluau coroana de pe cap- gestul descoperirii fiind legat de respectul ce trebuia oferit lui Dumnezeu. Apoi împăratul pătrundea în altar unde se închina în fața Sfântului Antimis și al marelui crucifix. De aici, împăratul se retrăgea într-o cameră alăturată altarului catedralei.

După timpul petrecut într-o încăpere din proximitatea altarului catedralei Sfânta Sofia, împăratul depunea darurile pentru catedrala patriarhală apoi participa la Sfânta Împărtășanie. Apoi, după liturghie, basileul alături de demnitarii din suita sa luau masa de prânz. Ulterior, împăratul dona 10 livre de aur bisericii, pungi cu bani corului, cantorilor, clerului și grupului de cerșetori care îl așteptau la ieșirea din catedrală. El era suveranul și asemenea unui „părinte” trebuia să aibă grijă de supușii săi.

După participarea împăratului la liturghia din catedrala capitalei, Sfânta Sofia, procesiunea imperială se desfășura după același protocol ca la sosire, dar în sens retur spre Marele Palat. În cele mai multe dintre cazuri, încheierea procesiunii imperiale ajunsă la palat consemna și desfășurarea unui banchet fastuos la care participau demnitarii înalți ai palatului. Protocolul era „la el acasă”, demnitarii fiind invitați să se așeze pe anticele triclinium în acord cu rangul lor.

Importanța procesiunilor publice ale împăratului bizantin rezidă din contactul pe care acesta îl avea cu locuitorii capitalei, Constantinopol. Aceștia puteau adresa cereri personale și doleanțe împăratului, prin urmare, procesiunea publică a acestuia funcționa și ca un fel de „audiență” în mișcare. Demnitarii și membrii aristocrației care defilau alături de împărat își demonstrau loialitatea față de acesta iar ordinea așezării lor în procesiune semnifica locul fiecăruia în universul politic al monarhiei.

Simbolistica procesiunilor publice ale împăratului demonstra tututor- locuitori ai capitalei, ambasadori străini sau călători- conexiunea dintre împărat și supușii săi precum și loialitatea demnitarilor față de persoana împăratului. Indiferent de natura procesiunii- participarea împăratului la liturghia din catedrala Sfânta Sofia sau întoarcerea acestuia în triumf din război- protocolul și eticheta evenimentului era aceeași. Fastul și bogăția procesiunilor erau expresia directă a puterii basileului.

Pe traseul procesiunii publice a împăratului oamenii de rând îi puteau adresa acestuia petiții și cereri, prin urmare, procesiunea avea și nuanțele unei „audiențe” în aer liber. Conexiunea dintre împărat și supuși era menținută intactă și era un semnal pe care basileul îl transmitea asupra importanței legăturii dintre el și popor.

Dispunerea exactă în suita procesiunii imperiale a demnitarilor și membrilor aristocrației față de împărat era semnul clar al mesajului politic al împăratului. Mai exact, indiferent de timpul în care se afla monarhia- război sau pace- proximitatea sau din contră depărtarea față de basileu din procesiunea publică semnifica gradul de importanță a demnității ocupate în raport cu împăratul. Urcarea sau coborârea pe scara socială puteau fi observate cu ocazia acestor procesiunilor publice imperiale.

Basileul reprezenta un etalon pentru membrii aristocrației și demnitarilor Imperiului Bizantin. Imaginea împăratului, tablourile acestuia din oficiile administrației din palatul imperial erau apreciate ca și cum împăratul ar fi fost prezent în persoană. În sens invers, împărații erau conștienți că imitarea lui Dumnezeu pe care ei o practicau cerea, în schimb, un comportament model. Cei mai mulți dintre basilei au reușit să se impună drept modele care vor fi amintite peste secole în cultura bizantină.

Împăratul constantinopolitan era în centrul atenției permanent în Marele Palat. Tablourile reprezentându-l pe acesta erau cinstite în consecință, erau plasate în fiecare încăpere a administrației imperiale și se considera că aceste imagini sunt încarnarea și prezența reală a împăratului. Onorurile acordate reprezentărilor erau asemenea celor acordate împăratului în persoană. Doar reprezentările religioase, în Imperiul Bizantin, se ridicau ca număr și importanță deasupra celor imperiale.

Unul dintre aspectele puterii imperiale prin care basileul trebuia să dea dovada unei perfecte conștientizări a rolului lui în structura monarhiei era actul justițiar. Prin acest fenomen el era chemat să realizeze legătura cu supușii imperiului. Împăratul Theophilos a rămas cunoscut pentru obiceiul cu care inspecta piețele capitalei, prompt împărțea dreptatea în cauzele ivite și filtra evenimentele prin ceea ce bizantinii numeau philantropia- în sensul originar al termenului, cel de „clemență, bunătate”.

Una dintre așteptările pe care trebuia să le îndeplinească împăratul constantinopolitan era permanenta menținere și împodobire a bisericilor imperiului precum și repararea zidurilor de apărare și a castrelor monarhiei. Basileul era venerat de supușii săi iar el trebuia să apere „dreapta credință”, bunăstarea și siguranța acestora. Repetatele reparații ale zidurilor Constantinopolului și inscripțiile plasate după fiecare operațiune de acest gen erau îndatoriri ale împăratului considerat„etern învingător”.

Împăratul, ca vârf al întregii construcții teocratice a Imperiului Bizantin, era pomenit în rugăciunile locuitorilor monarhiei. Mitul împăratului a trecut dincolo de anul dispariției monarhiei (1453 d.Hr) și, în secolul al XIX-lea, încă mai existau texte liturgice în bisericile răsăritene care pomeneau victoria împăratului asupra barbarilor. Devoțiunea religioasă- manifestată de locuitorii monarhiei cu ocazia sărbătorilor religioase sau duminica- se împletea cu devoțiunea politică, cea față de împărat.

Fidelitatea locuitorilor Imperiului Bizantin față de basileu se manifesta și prin acceptul lor de a plăti dările și impozitele solicitate de preceptorii imperiali. Basileul era „prezent” printre supușii săi prin expresia de pe monedele cu care ei plăteau aceste dări. Pe acestea împăratul era reprezentat în completă regalia, întreg ansamblul de simboluri ale puterii imperiale.

Statutul împăratului în sistemul politic al Imperiului Bizantin ca vârf al întregii construcții teocratice prin imitarea lui Dumnezeu de către împărat a traversat spațiul și timpul. Mitul împăratului etalon și model a trecut în artă, în literatură iar, în timpul vieții sale, împăratul a devenit- la rândul lui- model de imitat, instanță de validare pentru aristocrația capitalei sau corpul înaltului cler.

Stilul de viață și tabieturile împăratului bizantin au traversat spațiul și epocile, uneori și frontierele monarhiei bizantine. Așa cum împăratul îl imita pe Dumnezeu pe pământ- al cărui reprezentant era- la fel și împăratul era un model de imitație pentru aristocrația imperiului. În acest sens, folclorul bizantin a produs și un proverb „ascuțit” care spunea că „javrele își imită stăpânul”. Uneori, persoanele de prim rang ale administrației își cooptau asistenți pe care îi denumeau după modelul imperial.

Împărații bizantini erau conștienți de poziția lor de imitatori ai lui Hristos iar elita imperială se comporta în consecință. Un patriarh din Alexandria secolului al VII-lea d.Hr și-a comandat și pregătit mormântul imediat după ce a fost hirotonisit, imitând astfel un gest al împăraților de exagerată smerenie. Ceremonialul basileilor și ritualul procesiunilor acestora se regăsește în timpurile noastre în întreaga orchestrație de protocol public al aparițiilor Episcopului Romei, papa.

Indiferent de stilul personal al celui care deținea tronul Imperiului Bizantin fidelitatea față de acest împărat în exercițiu a fost cheia de boltă a istoriei monarhiei. În același timp legătura dintre împărat, capitala și fondatorul acesteia Constantin- cu ajutorul căruia împărații permanent și-au consolidat legitimitatea- a fost indestructibilă. Așa se explică moartea ultimului împărat- Konstantinos al XI-lea Dragasis Palaiologos- în 29 mai 1453 d.Hr pe zidurile capitalei, apărând-o. A fost imaginea indisolubilei legături dintre împărat și Constantinopol: „Iată de ce nu trebuie să ne surprindă faptul că ultima zi a ultimului împărat- Constantin al XI-lea, mort în luptele pentru apărarea mărețelor ziduri ale Constantinopolului, în 29 mai 1453- a fost și ultima zi a istoriei milenare a Bizanțului”.