Economie și comerț în Imperiul Bizantin
Stat, control și blocarea inițiativei private
autor Alexandru Cristian Enescu, iunie 2017
Ideea de pace socială după care se ghida administrația Imperiului Bizantin a parcurs istoria monarhiei de-a lungul existenței sale. Marja de profit a celor care se ocupau cu activitățile economice era reglată de controlul statului. Această regularizare și control a administrației imperiale bloca însă inițiativa privată necesară dezvoltării economiei și comerțului. Lipsa acestei libere competiții dintre membrii unei bresle de negustori- pe care statul le interzicea explicit- a reprezentat marea diferență dintre comerțul bizantin și cel de factură occidentală.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Prin natura așezării ei geografice- la întretăierea drumurilor comerciale dinspre Europa spre Asia, drumuri dezvoltate de vechiul Imperiu Roman- capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, beneficia de o poziție geografică ideală. Spre deosebire de Roma care era un punct major de desfacere și doar atât, omonima ei de pe malurile Bosforului- Constantinopolul- își demonstra întreaga anvergură comercială în viața de zi cu zi a monarhiei bizantine.

Cercetarea istorică a ajuns la concluzia că Marele Oraș al creștinătății- capitala Imperiului Bizantin, Constantinopolul- a jucat un rol major în activitatea comercială a monarhiei, ceea ce a făcut din Imperiul Bizantin prin excelență un „jucător” comercial. Această anvergură economică a capitalei era dictată de însăși localizarea acesteia, ceea ce îi conferea un avantaj major față de vechea Romă. „Chiar așezarea geografică a Constantinopolului pare a-i da imperiului o vocație comercială: dominând rețeaua de drumuri pe care Roma a construit-o în Anatolia și Balcani, așezată pe malul strâmtorii Bosfor, capitala era un loc destinat, în mod firesc, convergențelor. Spre deosebire de Constantinopol, Roma, situată la marginea Imperiului occidental, nu a fost niciodată decât o răscruce artificială pe care negustorii au neglijat-o de îndată ce orașul nu a mai fost atât de activ”. (Alain Ducellier)

Un drum comercial important din Imperiul Bizantin era vechiul „drum imperial”- basilikos dromos- care pleca de la Constantinopol prin Adrianopol, apoi se îndrepta spre Belgrad- Singidunum în denumirea antică-, traversa Dunărea și se îndrepta spre spațiul Europei Centrale. Alături de „drumul imperial” traversa Peninsula Balcanică și vechea via Egnatia al cărei traseu jalona Constantinopolul, Thesalonic, Ohrida și Dyrrachion, cu direcția Italia.

Drumurile comerciale care plecau de la Constantinopol spre frontierele orientale ale monarhiei au dat naștere unor orașe. Ele au fost dezvoltate în jurul unor depozite de marfă, hanuri sau oficii poștale. Nou-înființatele orașe au căpătat importanță strategică pentru administrația bizantină oferind acesteia facilitarea schimburilor comerciale cu statele vecine. Drumul care străbătea Anatolia a cunoscut pe traseul lui apariția orașelor: Niceea, Ancyra, Theodosiopolis, și Melitene. Aceste așezări urbane permiteau mărfurilor bizantine să ajungă în Iran, în Siria și Egipt, via Antiohia și Damasc.

O rută comercială importantă bizantină care le dubla pe cele terestre era ruta maritimă care pleca din Constantinopol și lega Europa de Asia prin strâmtoarea Bosfor. De asemenea, în strâmtoarea Dardanele se situa portul Kallipolis (Gallipoli) care oferea controlul asupra Mării Marmara. Ruta maritimă comercială cea mai importantă pentru Imperiul Bizantin a fost cea care conecta Marea Neagră de Marea Egee datorită rolului strategic extraordinar al capitalei imperiale. „Dar cel mai important era traseul care ducea din Marea Neagră spre Marea Egee, Constantinopolul fiind pe acest drum maritim o barieră naturală: punct nodal al vechiului itinerar care, în lungul coastei nordice a Anatoliei, se îndrepta spre Trapezunt, unde se revărsau mărfurile orientale din Armenia, Iran și chiar China sau Chersonesul din Crimeea (de unde se putea ajunge în stepa Kubanului sau pe Volga dinspre vărsare), Bizanțul a deschis pentru întâia oară, începând cu secolul al IX-lea, drumul pe fluviul Nipru”. (Alain Ducellier)

Una dintre cele mai importante rute comerciale- sau cel puțin una dintre cele mai cunoscute istoriografiei- a fost „drumul” numit „de la varegi la greci”. Așezarea pe Nipru a varegilor- neam scandinav originar din zona Suediei de astăzi- apoi a rușilor, a dus la întemeierea Kievului și a statului cunoscut în istorie drept Rusia Kieveană din secolul al IX-lea. Acest drum comercial parcurgea traseul de la Marea Baltică prin Europa spre Marea Neagră.

Faimosul drum comercial „de la varegi la greci” care lega Marea Baltică de Constantinopol i-a adus pe scandinavi și pe rușii kieveni în contact cu civilizația bizantină, începând cu secolul al IX-lea. Pe acest traseu a recepționat capitala imperială cantități importante de grâne prin schimburile comerciale. „Tot pe această cale au ajuns în Bizanț și lemnul, blănurile și mai ales sclavii pe care bulgarii de pe Volga, khazarii, pecenegii, varegii și mongolii îi luau de la popoarele ce trăiau în stepe și în păduri, învecinate cu ei sau care le datorau tribut. Bizanțul a calculat cu atenție avantajele acestui drum comercial și, câtă vreme a avut mijloacele necesare, nu l-a deschis altor negustori: însă, chiar dacă venețienii și-au recăpătat privilegiile, în anul 1126 și au putut să străbată imperiul în lung și în lat, ei au fost nevoiți să înfrângă Constantinopolul, în anul 1204, pentru a avea acces la Marea Neagră, genovezii neizbutind să obțină cu adevărat acest lucru decât după 1261”. (Alain Ducellier)

Controlul bizantin asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele- care dirija întregul comerț dinspre Marea Neagră spre Marea Egee- s-a diminuat și a dispărut complet în prima jumătate a secolului XIV. Episoade precum cel petrecut în timpul lui Mihail al VIII-lea Palaiologos când doi comercianți italieni a căror marfă fără licență adusă din Crimeea la Smyrna a fost predată administrației bizantine, erau istorie. În lipsa unei flote reale Imperiul Bizantin predase controlul comercial maritim Republicilor Italiene.

Sursele de arhivă au demonstrat importanța economică a rutelor comerciale bizantine. Dincolo de schimburile efective, taxele percepute pentru mărfurile tranzacționate erau importante. Din acest motiv, pierderea controlului asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către administrația bizantină a fost un eșec major care a contribuit la ruinarea comercială a monarhiei. În secolul XIV, vama genoveză din Pera- cartier din fața Constantinopolului- încasa taxe de 200.000 de nomismata în timp ce capitala obținea venituri din taxe comerciale de doar 30.000 de nomismata.

Până la sfârșitul secolului al XI-lea Imperiul Bizantin a deținut monopolul comerțului cu articole de lux, activitate care reprezenta „marele comerț medieval” (Alain Ducellier). Acesta consta în aducerea- prin intermediul arabilor- de către comercianții bizantini a pietrelor prețioase, mătăsurilor, mirodeniilor din India, China, Iran, Africa. Arabii au preluat rolul de intermediar în comerțul cu bizantinii, rol deținut anterior de perșii sasanizi până în secolul al VII-lea.

Drumul comercial de la frontiera orientală a monarhiei bizantine- din Siria- reprezenta punctul în care caravanele arabilor intrau în contact și schimb comercial cu omologii bizantini, urmând traseul dinspre Alep- Siria- spre Cilicia sau dinspre Erzurum spre Trapezunt. Imperiul Bizantin era conștient de valoarea acestei rute pentru comerțul imperial și era dispus să declanșeze campanii pentru protejarea acestuia, precum războiul declanșat în debutul domniei lui Nikpehoros al II-lea Phokas.

Până la sfârșitul secolului al XI-lea, Imperiul Bizantin a practicat comerțul maritim în deplină liniște, având supremația aproape completă asupra Mării Mediterane. Comerțul a reprezentat una dintre principalele căi de atingere a bunăstării de către monarhie. Aristocrația bizantină, care crescuse numeric și financiar, cerea produse de lux iar aristocrația occidentală obținea aceste articole de lux doar prin intermediul comercianților bizantini, Imperiul fiind „principalul furnizor al latinilor”. (Alain Ducellier)

Comercianții bizantini le ofereau musulmanilor produse de ceramică, podoabe, vase smălțuite iar valoarea lor adăugată corespundea cu cea a produselor pe care apoi comercianții bizantini le tranzacționau către Occident. De menționat faptul că latinii [folosim „latini” pentru „occidentali” în sensul diversității lingvistice și fără nicio conotație peiorativă-n.n] erau gata să plătească prețul cerut de comercianții bizantini care dețineau monopolul pentru aceste articole.

Până spre finalul secolului al X-lea „bizantinii erau cei care călătoreau, în jurul anului 950 existând încă mai multe nave grecești decât locale în laguna venețiană, dar tentația a fost atât de mare, încât apele bizantine au fost cucerite degrabă de către italieni, de amalfitani, furnizorii Romei pontificale, apoi de către venețieni, care au obținut cele dintâi privilegii în anul 992 și mai apoi în 1082, în vreme ce locuitorii Pisei le-au obținut în anul 1111, iar genovezii în 1155. Stăpân din acest moment al tuturor mărfurilor pe care le doreau principalii săi clienți- cereale și produse din Orient, Constantinopolul a intrat într-o prea comodă inerție, căci era de ajuns să aștepte cumpărătorii care, pe lângă faptul că aduceau un beneficiu vânzătorilor, contribuiau și la îmbogățirea tezaurului, prin achitarea unei taxe vamale”. (Alain Ducellier)

Atitudinea bizantină centrată pe ideologia imperială care presupunea existența eternă a imperiului creștin și starea de autosuficiență economică- ca mod de existență- au dăunat relațiilor comerciale ale Imperiului Bizantin. Schimbările politice survenite în Orient la sfârșitul secolului al X-lea a însemnat și pierderea ușurinței cu care comercianții bizantini își procurau mărfurile de la intermediarii arabi. Abassizii pierduseră controlul asupra Golfului Persic iar drumul de la Mosul sau Antiohia spre Armenia bizantină își pierdea tot mai mult importanța.

Fatimizii arabi s-au instalat în Egipt- cucerindu-l- timp în care rutele comerciale maritime dinspre Orient și Africa s-au modificat. Mirodeniile soseau dinspre Marea Roșie și Nil și erau stocate la Alexandria acum, care a devenit un mare centru comercial. Din acest punct, încet-încet, comerțul Imperiului Bizantin a suferit transformări ireversibile, prin pierderea- în timp- a statutului de intermediar necondiționat al nevoilor comerciale occidentale. „Desigur, negustorii bizantini, creștini sau evrei din Constantinopol sau de pe coastele meridionale ale Anatoliei, mergeau în Egipt, dar comercianții latini (amalfitani și mai târziu venețieni) cunoșteau și ei drumul, iar dezvoltarea flotei și a tehnicilor maritime le-a permis să ajungă direct și chiar să pună aici bazele unei colonii. Lucrurile nu s-au schimbat însă foarte repede, Constantinopolul rămânând o piață importantă a produselor din Orient, dar imperiul și-a pierdut cu timpul poziția pe care o deținea în virtutea unui adevărat monopol: Bizanțul a pierdut teren și când latinii, în urma primei Cruciade, au cucerit Antiohia preluând controlul porturilor siriene”. (Alain Ducellier)

Istoricii care s-a ocupat de istoria Imperiului Bizantin- ne referim la lucrările mai recente- au ajuns la concluzia că declinul și diminuarea importanței comerțului monarhiei au avut la bază construcția ideologiei imperiale. Mai precis, de-a lungul istoriei monarhiei, asupra activității comerciale a imperiului a avut un efect negativ rigiditatea ideologiei imperiale și ritmul lent al adaptărilor la condițiile sociale și tehnologice ale rivalilor cu care Imperiul intra în contact.

Ideologia bizantină imperială era caracterizată de rigiditate și imobilism iar acest stil a fost perfect adaptat până spre finalul secolului al VIII-lea. Ideea principală a universalității imperiale era legată de autosuficiența existenței bizantine, de unde și prevalența imobilismului comercial. Schimbul intern era cel favorizat în timp ce comerțul extern și veniturile derivate din această activitate reprezentau obiectul tezaurului basileilor.

Mari negustori bizantini care vehiculau sume importante de bani au fost consemnați în arhivele monarhiei, dar raportat la numărul total al populației grupul comercianților era extrem de mic. Aportul lor nu era foarte semnificativ la existența societății bizantine. Constanța pieței comerciale bizantine împiedica apariția și creșterea numărului de comercianți. Creșterea acestora ar fi dus inevitabil la scăderea profitului fiecăruia dintre ei și, în plus, ar fi încălcat principiul necompetiției, statuat de legislație.

Nu trebuie să pierdem din vedere atitudinea „clasică” bizantină și care a traversat epocile referitoare la relația pământ-comerț-venit. Indiferent dacă era prelucrat de țăranii din sate sau producea venit din rente, pământul era întotdeauna „favorizat” sub aspect ideologic și considerat principala sursă de venit. Relevantă pentru stagnarea comerțului bizantin este poziționarea bizantinilor față de această activitate, comerțul „fiind socotit o activitate nechibzuită și chiar vinovată : prototipul «marelui negustor care călătorea în țări aflate la mare distanță » netrimițând vești familiei și chiar lăsând-o fără mijloace de subzistență era un loc comun frecvent întâlnit în hagiografia bizantină”. (Alain Ducellier)

Comparația dintre poziționarea Imperiului Bizantin și a Republicii Venețiene față de activitatea comercială ne poate oferi imaginea decăderii comerțului din monarhie și dezvoltarea din statul lagunar. Pentru negustorii venețieni, activitatea comercială era înțeleasă „profesionist”- drept obținerea de capital până la atingerea unei stabilități existențiale- stabilitate care era întărită ulterior de achiziții funciare.

Apariția negustorilor occidentali- în marea lor majoritate, italieni- în Marea Mediterană și stabilirea lor în Alexandria Egiptului a setat trendul pentru următoarele secole în care Imperiul Bizantin va pierde poziția de intermediar comercial de neînlocuit. În aceste condiții, administrația imperială a căutat să valorifice și mai mult o altă rută marimită și să îi confere o importanță deosebită în angrenajul comercial al monarhie: drumul de la Marea Baltică la Marea Neagră sau „drumul de la varegi la greci”.

Modificările sociale și politice produse spre finalul primului mileniu al erei noastre, schimbări ce puneau statele rivale monarhie bizantine în poziția de competitori comerciali ai acesteia, a obligat administrația imperială să ia măsuri. Lumea se schimba în jurul imperiului iar acesta nu putea să rămână pasiv și complet imobil. Stabilirea negustorilor italieni, datorită dezvoltării tehnicii de navigație, în Alexandria Egiptului- de unde puteau intra în contact direct cu mărfurile Orientului- risca să scoată imperiul din poziția de intermediar de neînlocuit pentru schimbul de mărfuri cu Occidentul.

În secolul al IX-lea, negustorii bizantini au descoperit o nouă rută comercială pe care au decis să o exploateze la maxim. „[...]bizantinii nu puteau să rămână deoparte: ei au descoperit și folosit noul drum din nord, prin Marea Neagră, care a devenit, principala sursă a adevăratei averi comerciale a Bizanțului și a avântului unei burghezii autentice, fără de care șchioapătă orice societate. De fapt, la cumpăna veacurilor IX-X, s-a afirmat o clasă de negustori a cărei apariție trebuie pusă în legătură cu noul drum comercial spre nord folosit de greci și de bulgari, principalii lor parteneri, dar această burghezi incipientă manifesta tendințe îngrijorătoare, dovedind un spirit de inițiativă limitat și un ideal ce se mărginea la practicarea unui comerț protejat de stat. Astfel, cei doi mai negustori bizantini de la sfârșitul secolului al IX-lea, Stavrakios și Kosmas, l-au convins pe Leon VI, în anul 893, să poruncească bulgarilor să nu mai practice comerțul decât în acel loc din Thessalonic pentru care cei doi complici percepeau taxe vamale: în urma acestei măsuri s-a dezlănțuit, între țarul Simeon și Bizanț, un război ce a durat mai mult de douăzeci de ani”. (Alain Ducellier)

Atitudinea negustorilor bizantini nu a fost una, dacă ar fi să ne exprimăm în termeni contemporani, „profesionistă. Aceștia nu dezvoltau schimburile comerciale ca pe o activitate 7/7 ale cărei unic scop să fie comerțul ca mijloc de vânzare-cumpărare de mărfuri și traversare în sus a scării sociale de către negustori. Poziționarea bizantinilor față de comerț- care deriva din construcția ideologică existențială a monarhiei bizantine- era una, dacă nu de respingere, cel puțin de circumspecție.

Faptul că negustorii bizantini- chiar și cei mai „mari” și importanți „jucători” ai domeniului- priveau comerțul ca pe acțiune secundară este certificat și de atitudinea acestora față de comerț. „[...]cea mai mai parte a comercianților bizantini nu se încredea în avantajele pe care le putea aduce doar negoțul, străduindu-se să obțină și funcții mai puțin importante pe care aristocrația funciară le socotea nedemnă de ea: ei erau așadar negustori și totodată mici funcționari, vameși, perceptori, fapt ce le permitea să strângă averi considerabile”. (Alain Ducellier)

Schimburile comerciale operate de negustorii bizantini au produs în decursul a câtorva generații apariția unui segment social care amenința să se interpună între marea aristocrație latifundiară și basileul constantinopolitan. Profitul obținut din comerț îl reinvesteau în clădiri, ateliere de meșteșuguri, terenuri- de pe care obțineau rentă- iar noul profit le furniza lichiditățile necesare pentru a intra în combinațiile politice. Ei își cumpărau demnitățile de la stat de unde se bucurau de siguranța remunerației anuale- rhoga- chiar dacă funcția lor nu însemna mare lucru, în sens practic.

Dezvoltarea comerțului în Imperiul Bizantin a produs- chiar dacă nu în sensul occidental al negustorilor- o categorie socială care s-a îmbogățit din schimburile comerciale, ceea ce a propulsat-o pe scara socială, imediat în apropierea marii aristocrații latifundiare. Presiunea socială pe care a exercitat-o acest grup s-a resimțit în secolul XI atunci când- pentru a acumula bani în vistieria imperială- basileii le-au permis acestora să-și cumpere funcții, de multe ori neimportante în sens practic, contra unei sume de bani.

În urma dezvoltării comerțului în Imperiul Bizantin în secolele IX-XI a apărut o nouă clasă socială de mijloc, care amenința să submineze poziția marii aristocrații de la curte. Aceștia aveau și motivația și resursele financiare pentru a-și permite să plătească cuantumul unei funcții din administrația imperială. Astfel, împărații obțineau fonduri pentru trezorerie iar negustorii din clasa de mijloc erau instalați în ordinea bizantină prin demnitatea primită, de unde aveau și siguranța retribuției anuale.

În Imperiul Bizantin, spiritul de inițiativă se bloca pe traseu tocmai datorită construcției existențiale a monarhiei: pământul, și nu schimbul, reprezenta principala sursă de venit. Chiar și cei care obțineau fonduri importante din renta funciară, investeau doar o mică parte în activități comerciale. Cele mai multe dintre acestea erau „afaceri pe termen scurt”. Trebuie să adăugăm și faptul că bănci în sensul propriu al termenului nu au existat în Imperiul Bizantin „căci cei numiți trapezitai făceau doar schimburi, putând să împrumute bani dar nu să investească”. (Alain Ducellier)

Marea aristocrație privea drept nedemnă activitatea negustorilor bizantini iar această atitudine arogantă s-a ascuțit și s-a transformat în conflict în momentul în care basileii le-au permis acestora să pătrundă în arcul puterii prin cumpărarea funcțiilor din administrația imperială. „Astfel, noua clasă de mijloc a devenit rivalul aristocrației, chiar pe terenul acesteia, unii suverani, cum a fost Constantin IX Monomahul (1042-1055), înțelegând că de la ea pot obține atât sume de bani cât și sprijin politic. Când Psellos l-a acuzat pe împărat că «a deschis porțile senatului pentru negustori», el voia să arate de fapt că suveranul grăbise vinderea către noii îmbogățiți a funcțiilor și onorurilor la care, înainte, nu avea acces decât aristocrația”. (Alain Ducellier)

Până la sfârșitul secolului al XI-lea atmosfera s-a detensionat între clasa de mijloc- reprezentată de segmentul negustorilor și al comercianților- și marea aristocrație bizantină. Aceasta din urmă nu s-a mai temut de avansul social al clasei de mijloc, deoarece întregul fenomen care s-a desfășurat ulterior a fost relativ simplu: clasa de mijloc s-a „dizolvat” în cea aristocratică. Acest proces s-a petrecut fie prin propagarea clientelismului, fie prin închegarea de alianțe matrimoniale.

Trebuie să menționăm faptul că în Imperiul Bizantin- chiar și în perioada de maximă putere economică a acestuia- nu a existat o burghezie în sensul celei din Occidentul medieval. Mai precis, nu a existat o categorie de negustori care să-și asume riscuri, să investească, să transporte mărfuri dintr-un loc în altul ca pe o meserie, un mod de viață, și care să nu accepte tutela statului.

Spre finalul secolului al XI-lea, clasa de mijloc bizantină care își datora- în mare parte- ascensiunea financiară și socială schimburilor comerciale practicate, s-a topit în marea aristocrație bizantină. Practic, ea nu avea forța de a-și continua urcarea și de a deveni destul de puternică pentru a se constitui în egala aristocrației iar căderea ei a însemnat amestecul cu masa oamenilor simpli- okhlos.

Apariția unei clase sociale de mijloc în Imperiul Bizantin, între secolele IX-XI, a pus în pericol preeminența marii aristocrații latifundiare în structura administrației imperiale. Momentul a fost însă pasager iar neputința acestui segment social de mijloc- ale cărei venituri erau realizate în parte din schimburi comerciale- a consemnat și căderea acesteia până la dizolvarea în aristocrație. Alteori această clasă de mijloc s-a amestecat cu „mulțimea”, oamenii simpli- okhlos.

Imperiul Bizantin nu a putut produce un segment de negustori care să devină o clasă socială puternică, dintr-o serie de motive. Primul dintre ele deriva din atitudinea pe care o aveau bizantini față de comercianți- de suspiciune și de circumspecție- într-o societate care valoriza și considera ca punct reper al bogăției pământul, și nu schimbul. Apoi, lipsea inițiativa privată, investiția masivă- cine investea o făcea în sume mici- banii fiind aduși tot din funciar sub formă de rente. În plus, în monarhia bizantină se manifesta puternic controlul statului asupra comerțului.

În secolele de maximă extensie teritorială și putere maritimă ale monarhiei bizantine a apărut un segment social ce își datora o parte bună din bogăție și ascensiunea socială activităților de comerț. Pătrunderea acestuia în administrația imperială și ordinea aulică bizantină, rezervată până atunci- nu exclusiv, dar preponderent aristocrației- s-a frânt undeva în secolul al XI-lea prin imposibilitatea clasei de mijloc de a-și susține financiar pretențiile sociale.

Alexios I Komnenos a conceput și susținut- dezvoltat ulterior și de urmașii săi- un nou sistem de promovare socială, acces în funcții și de plată a rentelor funciare. „Gestionari pricepuți, Alexios I și succesorii lui au dus o politică mai puțin favorabilă aristocrației, clasa socială din care ei înșiși proveneau, reducând personalul administrativ atât de numeros care împuțina resursele sărace ale statului. Funcțiile erau așadar, tot mai rare și deci, mai scumpe, inaccesibile avutului modest al meșteșugarilor și al negustorilor, cei care reușiseră să ajungă rentieri fiind ruinați de adevăratul faliment al tezaurului ce a urmat anului 1070”. (Alain Ducellier)

Unul dintre aspectele economice ale Imperiului Bizantin, punctate de cercetarea istorică, este legat de stabilitatea formidabilă arătată de-a lungul existenței monarhiei de către moneda acesteia, indiferent de numele oficial pe care l-a purtat. Stabilitatea acestei monede- supranumită „dolarul Evului Mediu” a asigurat și încrederea în capacitatea statului de a-și onora obligațiile financiare. Iar această încredere a ajuns să fie sinonimă cu vechimea Imperiului Bizantin.

Încrederea bizantinilor în capacitatea administrației imperiale de a-și onora obligațiile financiare era „tot atât de veche ca și imperiul însuși, căci în pofida inerentelor fluctuații, moneda, expresia tangibilă și cotidiană a puterii statului, își păstra valoarea, atât în greutate cât și în calitatea metalului prețios”. (Alain Ducellier)

Moneda de aur a Imperiului Bizantin s-a numit nomisma sau hyperpyron iar prestigiul de care s-a bucurat, pentru multe secole ale Evului Mediu, în rândul statelor cu care monarhia era în contacte comerciale a fost deosebit. Aceștia o numeau drept „moneda bizantină”- solidus byzanteus. Practic, stabilitatea și vehicularea acesteia în tranzacții care depășeau frontierele monarhiei bizantine vorbesc despre prestigiul și valoarea acestui veritabil „dolar” al Evului Mediu.

Moneda de aur bizantină- nomisma sau hyperpyron, în funcție de epocile istorice- cântărea standard 4.55 grame, uneori cu o greutate spre 4.40 grame. Devalorizarea ei în timp, aplicată de basilei, a însemnat și amalgamarea acesteia și scăderea purității în aur. Totuși, în timpul lui Vasile ale II-lea Macedoneanul, puritatea în aur a nomismei imperiale de era 87%. „Cantitatea de monedă bătută determina și masa monetară a pieselor de argint, milliaresion, ce aveau aceeași greutate ca și nomisma, dar o valoare de douăsprezece ori mai mică, căci, în principiu, se emitea o cantitate de monedă de argint proporțională cu cea a nosmimelor aflate în circulație”. (Alain Ducellier)

Raportul dintre cantitatea de monedă de aur și cea de argint din Imperiul Bizantin oferea imaginea stabilității economice a monarhiei. Moneda emisă de basileu se bucura de încredere atunci când se afla în circulație, mai ales că beneficia și de imaginea- considerată sacră- a împăratului. În acest fel era înțeleasă și supunerea bizantinilor față de basileu. Această imagine era imprimată pe monedele emise cu diferite ocazii: încoronarea sau marcarea unui eveniment major din timpul domniei împăratului.

Între secolele VI-IX comerțul și schimburile comerciale din Imperiul Bizantin erau relativ reduse de unde și cantitatea mică de monede de aur și argint puse în circulație. Pentru uzul de zi cu zi locuitorii monarhiei bizantine foloseau o monedă cu o cantitate mult mai mică de metal. Comerțul defășurat cu arabii însemna un flux de monede mai mare către emiratele arabe, dar monarhia bizantină își refăcea această balanță economică datorită monopolului cu articole de lux- deținut vreme de câteva secole- în schimbul cu Occidentul.

În secolul al X-lea au avut loc modificări în structura de schimb comercial a monarhiei bizantine cu alte state. Aceste schimburi au cunoscut un salt din punct de vedere al intensității ceea ce a mărit presiunea fiscală dar masa monetară a rămas relativ aceeași. Apoi, lipsa masei monetare de pe piață a dat naștere- la o „criză a prosperității”. „Deși statul a avut nevoie de timp pentru a înțelege acest lucru, Nikefor Fokas (963-969) a bătut o nouă monedă «tetarteron» cu o greutate și o calitate inferioare celor ale nomismei care lipsise multă vreme din trezorerie: dar știm astăzi că a fost o criză datorată prosperității, din moment ce o unitate mai slabă permitea emiterea unei cantități mai mari de monede de argint, înlesnind astfel schimburile care lipsiseră, cu condiția ca tetarteronul să înlocuiască definitiv nomisma. Aceasta a fost intenția lui Nikefor Fokas, dar ea nu a fost înțeleasă, cele două monede continuând să circule împreună și producând astfel încurcăturile pe care ni le putem imagina”. (Alain Ducellier)

După o perioadă de contracție a circulației monedei bizantine, se pare că extensia teritorială a monarhiei bizantine- favorizată de recuperările teritoriale realizate de Nikephoros al II-lea Phokas, Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea- masa monetară a crescut în acord cu schimburile comerciale. Explicația devalorizării monedei de aur- nomisma- din secolul al XI-lea a avut la bază necesitatea punerii în acord cu emisia unei cantități de monedă de argint care să satisfacă nevoile de schimb comercial care se intensificaseră.

Dezvoltarea atelierelor de meșteșuguri și intensificarea schimburilor comerciale de-a lungul secolelor IX-X au produs apariția unei clase de mijloc în secolul al XI-lea și o masă de salariați atașați de aceștia. Astfel, încercând să răspundă nevoilor unui comerț care era în ascensiune, la jumătatea secolului al XI-lea, basileii au intervenit asupra monedei: „devalorizându-se progresiv, locul nomismei a fost luat de circulația tot mai mare a monedei de argint, singura, de altfel, care se folosea în comerț. Aceasta trebuie să fie și cauza devalorizării din vremea lui Constantin Monomahul, pusă în mod greșit pe seama unei crize a trezoreriei ce pare însă să nu fi existat la acel timp”. (Alain Ducellier)

Criza monetară din Imperiul Bizantin, ceea ce a afectat într-o bună măsură și schimburile comerciale, a apărut după cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea. Motivele erau multiple: o administrație tot mai întrepătrunsă de tip „caracatiță”, tentaculară, expasiunea militară exagerată care nu putea fi susținută financiar. Acestea au dus monarhia într-un fenomen de spirală. La acestea se adăuga fenomenul atașării tot mai mare de rentele oferite de stat, ceea ce înfrângea din start principiul propriei inițiative.

Criza monetară reală a survenit în Imperiul Bizantin după evenimentele marcate de pierderea posesiunilor din Italia și înfrângerea de la Mantzikert în fața selciugizilor . Invazia normanzilor și Prima Cruciadă din deceniile următoare au amplificat acest fenomen. Devalorizarea monedei din timpul lui Mihail al VII-lea a dus la o dezordine financiară: monedele de aur și argint imperiale conțineau doar 70% metal prețios pur, fiind din ce în ce mai mare aliajul de cupru sau plumb din compoziția acestora.

Împăratul Alexios I Komnenos, după urcarea pe tronul basileilor, a încercat o reformă monetară care, pe moment, a salvat situația. A fixat paritatea monedei de aur cu cea de argint la proporția de 1:4 față de anteriorul 1:12, ceea ce a sporit cantitatea monetară de pe „piață”, lucru absolut necesar având în vedere comportamentul comercial al venețienilor. Aceștia cumpărau moneda de aur bizantină, o tezaurizau și lăsau pe piață, în schimb, monedă de slabă calitate care sufoca piața comercială.

În ultimele secole ale monarhiei, burghezia- cât de cât apropiată de sensul termenului- era pătura rentierilor stabilită în orașele monarhiei. Revelator pentru degradarea valorii comerciale de schimb a „dolarului Evului Mediu”- nomisma - bizantină a fost faptul că, de la finalul secolului al XIII-lea, negustorii italieni au renunțau la a-l mai lua în considerare drept măsura-etalon. Apoi, deja în secolul al XIV-lea, Ioan al V-lea Paleologul emitea monedă imperială care semnaliza faptul că locul acesteia fusese luat în comerțul mediteraneean de moneda „italiană”:„[...] este semnificativ faptul că cea din urmă monedă emisă de Bizanț, în timpul împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1355-1391), imita florinul, devenit, din veacul al XIII-lea, odată cu ducatul venețian, etalonul comerțului mediteraneean”. (Alain Ducellier)

Istoricii și-au pus întrebarea dacă Imperiul, care rezistase atâtea secole împotriva unor dușmani multiplii și cunoscuse perioade de bunăstare economică, putea rezista transformărilor comerciale produse în comerțul mediteraneean după secolul al XI-lea. Concluzia a fost că era cu siguranță capabil, doar că monarhia trebuia să modifice din temelii întreaga construcție politico-religioasă după care funcționa. „Bizanțul a resimțit această necesitate [ cea a adaptării și schimbării- n.n] însă nu a înțeles cu adevărat că imperiul, considerat pe veci perfect, devenise anacronic, crezând că pot fi suficiente câteva îndreptări empirice. Dar, începând cu veacul al XII-lea, nici un remediu nu ar mai fi putut corecta rămânerea în urmă a Bizanțului. Totuși vor fi necesare încă trei secole și mai ales cucerirea turcească pentru a înfrânge acest organism bolnav, care nu a cedat decât atunci când i-a lipsit și singura avere pe care știuse să o prețuiască: pământul”. (Alain Ducellier)

Activitatea minieră în monarhia bizantină beneficia de tradiția valoroasă și dezvoltată în vechiul Imperiu Roman. Existau largi sectoare miniere controlat de stat -aur, argint, cupru, fier- alături de mici exploatări miniere care, de multe ori, erau dezvoltate de țărani în paralel cu agricultura. Administrația avea rolul de a se asigura că produsul acestor exploatări miniere își croiește drum către vistieria imperială.

Imperiul Bizantin a moștenit și dezvoltat valoroasa tradiție romană a mineritului. Marile sectoare miniere de unde se extrăgeau aur, argint, cupru, fier și alte metale, existau alături de micile mine care erau dezvoltate și folosite- de multe ori- de către locuitorii din comunitățile rurale, în paralel cu agricultura. Prin supravegherea acestor mine, administrația imperială se asigura că produsul extracțiilor miniere își croiește drum către vistieria imperială.

Descoperirile arheologice au putut aduce la lumină un întreg complex de mine de aur utilizate de Imperiul Bizantin în Egipt- la Bir Umm Fawakhir- datat în secolele V-VI și care producea o parte importantă din aurul utilizat de tezaurul imperial. Un alt depozit important era cel din zona Armeniei, din apropierea frontierei cu perșii sasanizi. „According to John Malalas, the gold was so close to the surface on some mountain slopes that it was washed out by heavy rain and could be simply picked up from the ground”. (Klaus Peter- Matschke)

Administrația imperială bizantină obișnuia să subcontracteze extracțiile miniere în schimbul unei taxe pe care cei care urmau să extragă minereurile trebuiau să o achite. La frontiera orientală a monarhiei, aceasta a apelat în secolul al VI-lea la un interesant aranjament între magnații locali bizantini și cei persani. Minele din zona Armeniei eu constituit și sursa multor conflicte de graniță dintre monarhie și perșii sasanizi. „[...]we also hear that sites were jointly granted to private Persian and Byzantine operators, with the annual rent of 100 pounds of gold divided between the licensers. Unilateral violations of these agreements, and the hope by both sides to exploit the mineral deposits exclusively, led to endless military clashes and weakened political control in the border areas. Around 530, a local mine operator by the name of Symeon tried to take advantage of this situation: by placing himself and his business operations under Byzantine authority he avoided paying the Persians the agreed-upon rent for the kastron and the mines of Pharangion. However, having done so, he also refused to hand over the gold he mined to his new masters”. (Klaus Peter-Matschke)

Descoperirile arheologice au relevat existența unor mine și topitorii- cu tradiție romană- moștenite de Imperiul Bizantin, în Peninsula Balcanică. Nu trebuie să uităm faptul că responsabilul cu activitatea minieră din această zonă purta titlul- în secolul IV- de comes metallorum per Illyricum. Mine au fost identificate, de asemenea, și în Macedonia de astăzi.

Existau- dincolo de minele de aur și argint- și extracții miniere de metale precum fier. Sursele de arhivă trimit către o referință a lui Vasile din Cezareea, din ultima parte a secolului al IV-lea, care- apelându-l pe prefectul pretoriului Orientului ce avea în subordine mineritul- îi cerea să reducă taxele pentru exploatarea fierului din zonă- siderou synteleian. Taxele pentru exploatarea minieră mai erau denumite și ferraria praestatio sau metallicus canon.

După pierderea unor teritorii orientale în dauna arabilor, monarhia bizantină a cedat implicit și controlul asupra unor importante districte miniere situate în aceste teritorii. Mineritul, desigur, nu a încetat în Imperiul Bizantin, dar el s-a legat tot mai mult de exploatarea „privată” efectuată pe proprietățile unor magnați de către țăranii care munceau pe aceste proprietăți. Statul s-a retras din postura de „ordonator” și coordonator sistematic al activității miniere, încasând doar taxele aferente extracțiilor miniere și schimburile efectuate.

Conectată cu activitatea minieră exista și activitatea bijutierilor și a celor care „rafinau” aurul- chrysoepsetai. Exista, de asemenea, și atelierul bijutierilor imperiali:[...]the chrysochoeion was more likely the imperial jeweler’s workshop, which was run by a special archon During the middle Byzantine period, as well, a special zygostates was charged with monitoring the purity of precious metals” (Klaus Peter-Matschke). Există, de asemenea, și câteva mențiuni târzii- e adevărat, sporadice- despre mineritul bizantin: „Nevertheless, one could still grow rich from the exploitation of gold and silver mines in the late Byzantine period, as the aristocrat John Laskaris Kalopheros did around the middle of the fourteenthcentury. And when Theodore Moschampar administered the chrysepseteion in Constantinople around 1310, perhaps for a syntrophia of leaseholders or beneficiaries, his acquaintances expected that he would now be able to pay off older debts. Not one but several chrysepilektai are attested in Thessalonike a short time after, and they, too, belonged to the city’s upper classes”. (Klaus Peter-Matschke)

Prelucrarea metalului în Imperiul Bizantin se înscria într-o lungă tradiția antică care a existat în întreg spațiul grec, elenistic și apoi roman al Mediteranei. Aceste tehnici care presupuneau diferite faze de prelucrare a metalelor- de la amalgamarea lor până la călire- mergeau mână în mână cu coduri chimice pe care se pare că meșteșugarii bizantini le cunoșteau și pe care le aplicau în prelucrarea metalelor. În mod special, arta prelucrării metalelor era în mare măsură îndreptată asupra aurului și argintului.

Meșteșugarii bizantini, având în spate o întreagă tradiție antică meditereaneeană de prelucrare a metalului, au inovat permanent și au dezvoltat tehnici care le permiteau să manevreze aurul și argintul și să le așeze în compoziții de un rafinament deosebit alături de pietrele prețioase. Ei operau și din considerente de ordin economic și social și anume faptul că exista o din ce în ce mai mare cerere de articole de lux sau care să imite bijuteriile de lux, dar care să se situeze la un preț acceptabil.

Tehnicile meșteșugarilor bizantini cuprindeau cunoștințe de purificare a metalului, fabricarea de diferite decorații din metale- în special prețioase- , metode de a realiza imitații ale perlelor și tehnici de fabricare a firelor metalice sau a aliajelor. Se cunoșteau în detaliu tehnicile de călire și oțelire a fierului, punctul exact de încălzire și răcire a săbiilor și armelor de luptă. Tehnica preferată de fierarii bizantini era „metoda indiană”, tehnica fiind preluată prin intermediul persanilor.

Meșteșugarii bizantini utilizau cunoștințele chimice după o rețetă cunoscută în prelucrarea metalelor, spre exemplu, cea a baterii monedei imperiale. Operațiunea presupunea o întreagă paletă de etape și meșteșugari care să cunoască proprietățile chimice ale elementelor care intrau în contact. „It describes in detail the general method of making dies that is, bronze molds and reliefs for any coin. The figure of the coin in relief is made with common sulfur, which is baked in a low fire so that the impression of the coin is good and the sulfur does not burn. The materials used forthe casting of the dies are an iron ring ,sifted quicklime, ashes, and bronze. In this case the constituents of the bronze alloy are verdigris from Cyprus (which produced the best copper) and pure tin in a proportion of 1:2 pounds; the constituents of the coloring of the coin are a solution of 2 pounds of blue vitriol, 1 pound of copper ore, 2 pounds of alum, 7 pounds of yellow ocher,and salt. After the workers have ground these materials, sifted them, and piled them in layers in a covered pot, as is done with the thin gold leaves made by artisans who smelt gold, they bake them for three hours. After these bak

Trebuie menționat faptul că monedele bizantine descoperite false atrăgeau „anchete” asupra meșteșugarilor din atelierele imperiale care aveau sarcina precisă de a opera procesul efectiv al baterii monedelor. Ei erau primii suspecți deoarece cunoșteau tehnica necesară. Legislația imperială era extrem de dură în pedepsirea acestui fenomen și, din această perspectivă, meșteșugarilor din atelierele imperiale care falsificau monedele și erau prinși li se aplicau circumstanțe agravante, spre deosebire de un falsificator „privat”.

Tehnicile metalurgice efectuate de meșteșugarii bizantini erau diverse și constau în diferite faze de prelucrare a metalului în funcție de necesitățile- fie ele de consum sau de lux- realizate în baza unor „rețete” bine știute. „Already in the early fourth century, the papyri of Leiden and Stockholm include recipes that refer primarily to various techniques for processing gold and silver, in particular: (a) “doubling”, which must be understood as a decrease in the degree of purity of an alloy of a precious metal without a change in its color, rather than a doubling of the mass of the metal itself); (b) dyeing, dipping hot metals into acold liquid, usually water, to harden them); (c) making black silver; (d) gilding and silvering metal objects; (e) methods of testing the purity of the metals; (f)book illumination with gold and silver; (g) the processing and imitation of precious and semiprecious stones; and even (h) dyeing cloth”. (Maria K. Papathanassiou)

Fierarii și meșteșugarii bizantini cunoșteau diferențele de proprietăți dintre materialele pe care le prelucrau- tipurile diferite de plumb, de exemplu- precum și cantitățile exacte ce trebuie folosite. Meșterii din ateliere recepționau o cantitate extra de metal pentru fiecare etapă a manufacturării, deoarece se cunoștea exact „materia” care se pierdea în urma prelucrării. „For gilding only, the gilder receives an additional amount of three gold coins per pound of the object, because the loss is one keration per nomisma; for preparing the foundation layer on an object for gilding in the case of small statues the gilder receives three coins per pound if he uses wood and one coin per pound if he uses stone. If the gilder is an independent artisan and creates objects described in other account books, the prices change; the text gives price examples by reference to work already done in well-known buildings”. (Maria K. Papathanassiou)

Istoricii au ajuns la concluzia că meșteșugarii bizantini prelucrau în ateliere- preponderent- aur, argint, cupru și fier, în condiții excelente. Ca materiale ajutătoare pentru procesul prelucrării foloseau ceară, gips, cărbuni, lemne, sulfură. Armele, uneltele și bijuteriile de mare rafinament care împodobeau palatele și bisericile bizantine vorbeau despre excelentele tehnici de prelucrare a metalului cunoscute de meșteșugarii bizantini, tehnici, care coborau în timp până în epoca antică.

Descoperirile arheologice au consemnat faptul că Imperiul Bizantin a moștenit o întreagă tradiție romană a exploatării carierelor de piatră, a atelierelor și meșterilor pietrari care prelucrau și fasonau piatra folosită în construcțiile civile, militare sau cele destinate ceremoniilor. După fondarea Constantinopolului, spre exemplu, carierele de piatră din zona Mării Egee sau din Asia Mică au „lucrat” la capacitate maximă pentru construcția efectiv-utilitară a viitoarei capitale nou-înființate.

Imperiul Bizantin a moștenit tradiția romană a prelucrării pietrei, a marilor cariere de piatră și a meșterilor pietrari care dădeau forma potrivită marmurei și pietrei utilizate în construcțiile civile, militare sau ceremoniale ale monarhiei. Capitala imperiului, Constantinopol, a fost beneficiara- imediat după fondarea orașului în secolul al IV-lea- a produselor unor cariere de piatră în procesul de construcție edilitară a acesteia. Aceste cariere erau localizate în apropierea tărmului Mării Egee, în Asia Mică.

Pentru camera din palatul imperial în care se nășteau succesorii basileului era utilizată o marmură de culoare purpurie- culoarea imperială. În Thessalia era folosită marmura verde breccia iar cea din Larissa- numită verde antico- era destul de răspândită. Se mai folosea marmură albă din Tracia și Hymettos precum și marmura roșie din Capul Tainarum, sudul Peloponesului. Altfel, meșterii bizantini utilizau și un tip de marmură colorată- pavonazetto- cu rol de îmbrăcare a coloanelor din construcțiile civile sau religioase.

Arheologia a evaluat și adus la cunoștința noastră tipologia variată de marmură cunoscută de meșterii bizantini. „Un număr mare de alte varietăți de marmură existau în Asia Mică, „prizate” deopotrivă de romani cât și de bizantini: cea din Troad (un tip de granit violet din care coloanele porticului de Troad din zona Constantinopolului secolului al XII-lea erau fasonate); Sangarios, Laodiceea din Lykos, Aphodisias, acolo unde o cruce circumscrisă într-un cerc a fost descoperită pe un front, aducând dovezi în plus pentru abundența marmurei timpurii bizantine găsită în acest loc; Priene; Ephesos, Teos (marmură ), Iasos (marmură sau cipollino rosso, folosită în particular pentru biserica Sfinților Apostoli);Mylasa, Herakleia ad Latmum, Sardis și Galatia”. (Jean- Pierre Sodini)

Tradiția imperială a încoronării bizantine prevedea faptul că la urcarea pe tron, basileul trebuia să își aleagă culoarea marmurei care îi va decora sarcofagul. Leon I a preferat marmura verde din Egipt, Anastasios- marmură din Aquitania- iar alți împărați marmură din carierele aflate în zona Greciei de astăzi. De asemenea, palatul imperial beneficia de un amestec bine gândit de meșterii bizantini de marmură care punea în valoare întreaga semnificație și frumusețe a reședinței basileului.

Carierele de piatră din Imperiul Bizantin au fost consemnate în insulele din Marea Egee- Naxos, Samos, Paros, Chios, Thasos- precum și în peninsula Eubeea. Marmura din cariera Karystos și Aliki era trimisă în secolul al VII-lea până în portul Romei, Ostia. Thessalonicul, Delphi și Antiochia dețineau clădiri sau biserici în care se folosise marmură din aceste cariere cunoscute. Exploatarea era inițiativă de stat, dar în același timp exista și latura privată: „Această producție de masă, cu aspecte particulare ale producției în serie, un produs deopotrivă al carierelor private și imperiale era cu siguranță nu în întregime la dispoziția împăraților. Pentru a confirma acest lucru, marile proiecte imperiale (construcția forurilor precum și construcția Hagiei Sofia lui Iustinian) erau administrate direct de către împărat. Același lucru ar fi fost valabil și pentru produsele oferite cadou de împărat, cum sunt cele 32 de coloane din Karystos pe care împărăteasa Eudoxia le-a trimis pentru construcția catedralei din Gaza sau capitelurile ionice cu monogramele lui Iustinian și Teodora trimise împreună cu soclurile și trunchiurile lor pentru biserica Sfântul Ioan din Efes. Pe lângă cadourile im

Perioada de mijloc- cronologic vorbind- a monarhiei bizantine a consemnat faptul că experiența carierelor de piatră nu mai era una atât de vie în practica bizantină. Deși Constantinopolul exporta cantități de marmură spre Kiev, basileii erau mai interesați în a reutiliza marmura existentă în capitală atunci când erau ridicate alte construcții decât de a fasona marmură special pentru acest scop. De exemplu, împăratul Vasile I a folosit pentru construcția Noii Biserici din capitală, marmura de la mausoleul lui Iustinian I.

Sursele bizantine indică faptul că mătasea- de fapt creșterea viermilor de mătase- a parcurs drumul dinspre China spre coastele mediteraneene. Inițial, în secolul al VI-lea, producția mătasei era controlată și reprezenta monopolul statului. Apoi, spre sfârșitul secolului al X-lea s-a constatat faptul că monarhia bizantină le-a permis aristocraților de vârf ai capitalei să crească viermi de mătase și să aibă permisiunea de a prelucra mătasea pentru uz personal. Mătase brută era încă importată de Imperiul Bizantin.

Mătasea brută și prelucrată era importată și manufacturată în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol în secolul al X-lea cu preponderență pentru mătasea sosită de pe teritoriul Imperiului Bizantin. „Este su siguranță plauzibil în a afirma că, deopotrivă coconii și mătasea brută neprelucrată soseau la Constantinopol în secolul X. Dar e mai probabil faptul că gogoșile viermilor de mătase locali ar fi fost tranzacționați decât coconii din „străinătate”. Excluderea coconilor fragili, străini ar fi protejat înalta reputație a industriei mătăsii din Constantinopol”. (Anna Muthesius)

Sursele contemporane bizantine ale secolului al VI-lea au consemnat faptul că plantații de aguzi existau în Siria. Plantațiile de aguzi și producția de mătase neprelucrată era monopolul statului care încredința această sarcină unor așa- numiți kommerkiarioi. Profiturile erau încasat de stat, dar acești funcționari foloseau funcția pentru a obține profituri importante și în scop personal.

Într-o primă fază, cultura viermilor de mătase s-a practicat în Siria bizantină, în secolele V-VII. După pierderea provinciei în fața arabilor, cultura s-a concentrat în alte teritorii ale Asiei Mici. Apoi, în secolele IX-X activitatea susținută a producerii de mătase neprelucrată s-a concentrat în vestul Asiei Mici și în Balcani. Într-o fază ulterioră, s-a apelat și la importuri pentru a încuraja prelucrarea mătăsii în atelierele bizantine. Ulterior, în secolele XI-XII, aprovizionarea cu mătase neprelucrată a fost descentralizată nemaifiind apanajul exclusiv al capitalei imperiale. „Mătasea brută bizantină din provincie (din Sicilia și Calabria) apărea pe piață la Fustat. Atât mătasea bizantină provincială din Asia Mică, cea italo-bizantină, cât și cea brută importată din teritoriile islamice puteau fi disponibile pentru uzul țesătorilor din Pelopones”. (Anna Muthesius)

Metoda de țesătură a firului de mătase practicată în atelierele bizantine presupunea destul de multă îndemânare a celui care folosea războiul de țesut. Se utilizau în principal cinci tehnici de țesătură a mătăsii cu preferință pentru stilul răsucit în diagonală. „Manufacturile de mătase bizantine păreau să fie masiv dominate de postavurile în dungi. Dungile erau de regulă policrome, dar în secolele X-XI a apărut o modă printre postavurile monocrome în care designurile apăreau printr-o schimbare a țesutului mai mult decât prin favorizarea contrastelor de culori”. (Anna Muthesius)

Existau bresle bizantine specializate care se ocupau cu întregul proces al obținerii și prelucrării stofei de mătase. Acestea era denumite: Metaxopratai, Katartarioi și Serikarioi. Primul grup era responsabil cu vânzarea mătăsii neprelucrate în anumite piețe ale capitalei, declarându-și în întregime produsele, în caz contrar, el intrând în ilegalitate. Cea de-a doua ghildă era responsabilă cu preluarea mătăsii brute și „developarea” ei de pe mosorul cu firele de mătase. Cea de-a treia ghildă- Serikarioi- „se pare că erau o ghildă umbrelă sub care țesătorii, vopsitorii și croitorii operau”. (Anna Muthesius)

Prețul mătăsurilor pe piața mediteraneeană era influențat, inițial, de controlul statului. Orice achiziție de peste 10 nomismata- moneda imperială de aur- avea nevoie de aprobarea eparhului Constantinopolului. Prețul mătăsii neprelucrate de proveniență bizantină nu este cunoscut în mod exact, deorece acesta nu era comercializată pe „piața deschisă”. Se cunoaște însă, prețul practicat de comercianții arabi ai secolelor X-XI atunci când un kilogram de mătase valora 5,5 dinari, sumă îndeajuns de mare pentru a hrăni o familie timp de o lună. Oricum, mătasea folosită pentru obținerea vestimentației imperiale era foarte scumpă. „Prețuri pentru postavurile vopsite bizantine, inclusiv mătăsurile de purpură pentru decorul pereților, nu sunt disponibile, dar un incident menționat în documentele Cairo Geniza sugerează faptul că acestea era încă exorbitante. Documentul 1081 J9 al Bibliotecii Universității Cambridge arată soarta unui angajat al vopsitoriei imperiale care din neatenție a „stricat” o mătase imperială. Copii acestuia au fost reținuți pentru răscumpărare în timp ce acesta (după ce a fost torturat până la un pas de moarte) a fugit la Cairo pentru a căuta ajutor din partea coreligion

Construcția și ideea de construi a parcurs istoria Imperiului Bizanti, păstrându-și prestigiul câștigat din tradiția romană. Clădirile civile sau religioase semnificau grandoarea comanditarului construcției care își recapitaliza și „proiecta” prestigiul social cu ajutorul construcția sponzorizată. Dimensiunea construcțiilor din timpul dinastiilor Komnenos și Palaiologos a constrastat puternic cu cele din primele secole ale monarhiei, în ultimele secole ale monarhiei construcțiile fiind de dimensiuni mai mici.

Ideea de a construi în Imperiul Bizantin era sinonimă cu prestigiul social și era adânc înrădăcinată în istoria tradiției romane. Sub aspectul mărimii acestora, trebuie să menționăm faptul că măreția construcțiilor din timpul primelor secole creștine și ale primelor secole bizantine a pălit în ultimele secole ale existenței imperiului. Cu toate acestea, el a rămas, chiar și în secolele târzii ale existențai sale, angrenat în tradiția construcțiilor moștenite din lumea antică.

În linii generale, procesul de construcție se baza pe un aranjament- o înțelegere- parafată între comanditarul construcției și echipa de constructori. În multe cazuri exista o persoană care funcționa ca intermediar între echipa de constructori și comanditarul construcției care conducea echipa și se asigura de realizarea construcției contra unei sume de bani. Acest contractor în unele dintre cazuri era și cel care asigura materialele de construcții necesare echipei.

Plata constructorilor bizantini se realiza după o înțelegere care viza stabilirea cuantumului pentru fiecare zi de muncă. „Se pare că o practică mai comună era aceea potrivit căreia înțelegerea să asigure plata salariilor zilnice a meșteșugarilor de diferite categorii iar materialele să fie puse la dispoziție de către angajator. Dinamica metodei de construcție a clădirilor, inclusiv a unora foarte importante, modificări ale planurilor originale și câteodată chiar și demolarea secțiunilor deja construite pentru a încorpora modificările, nu ar fi putut fi implementate fără sistemul de plată a salariilor „cu ziua”. (Charalambos Bouras)

Pentru marile construcții publice, civile și religioase, administrația imperială angaja echipe de constructori, după etapa în care, lângă locul viitorului edificiu, urmau să fie adunate toate materialele de construcții care se preconizau a fi necesare. O persoană numită de împărat urma să se ocupe de coordonarea și să asigure comunicarea dintre diferitele echipe de constructori.

Marile proiecte edilitare erau realizate de stat, administrația imperială fiind cea care își putea permite costurile exorbitante ale unui mega-proiect și tot ea era cea care furniza materialele de construcții și, mai important, uneltele și utilajele constructorilor. În acest sens, istoricii- citând autori contemporani- au adus în discuție mărturia recondiționării catedralei Marii Biserici din Constantinopol,- Sfânta Sofia- din secolul al IX-lea: „Doar pentru mașinăria de ridicat pe care stau meșterii ce recepționau materialele înălțate către ei și reconstruiau o parte a structurii care se prăbușise, 10 kentenaria, care reprezintă, costul total echivalent a 1.000 litrii de aur”.(Charalambos Bouras)

Datorită abilităților pe care le posedau, marinarii erau utilizați în procesul de construire a unor edificii, cum a fost cazul bisericii Fecioarei din Creta- de către basileul Nikephoros al II-lea Phokas. Vasile I, anterior, utilizase și el marinari în construirea Noii Biserici din Constantinopol. Altfel, muncitorii constructori erau asimilați pozițiilor sociale inferioare, fiind identificați cu segmentul paroikoi-lor. În mare parte, „pregătirea” lor nu era teoretică, ci se baza pe tradiția acumulării în „câmpul muncii”.

Construcțiile din orașele bizantine se supuneau unor legi emise iar pentru construcții noi, de multe ori, se practica spolierea construcțiilor vechi. Planurile erau și ele subiect al schimbărilor. Meșterii constructori erau antamați pentru edificarea unor construcții și în afara imperiului. În interiorul monarhiei, mobilitatea acestora era ridicată, ei fiind autorii unor construcții aflate la sute de km de locul lor de origine. „Era natural ca meșterii să se mute din locuri care duceau lipsă de producție spre centrele urbane sau spre proiectele pe scară-largă unde existau locuri de muncă”. Există multe exemple ale acestui fenomen de la începutul erei creștine iar Prokopios ne transmite că sub Iustinian «împăratul, neținând seama de toate probleme costurilor, a presat nerăbdător pentru începerea contrucției și a început să adune laolaltă toții artizanii din toată lumea»: referința este legată de construirea Hagiei Sofia. Mai târziu, pe perioada medievală, constructorii se deplasau pe teritoriul Imperiului Bizantin la fel de frecvent ca și omologii lor din Occident.[...] Mai există și alte exemple ale mișcării meșterilor constructori și ale muncitorilor în interiorul frontierelor imp

În Imperiul Bizantin se foloseau în principal 3 suprafețe de scris: piei de animale, hârtie și papirus. De asemenea, erau utilizate tăblițele ceruite. Papirusul, pentru multe secole importat din Egipt, a ieșit din uz la finalul secolului al XI-lea. Pielea de animeale folosită la scris era cel mai scump „material” utilizat pentru scriere.

În linii generale, în Imperiul Bizantin scrisul se exprima pe materiale ca: pieile de animale, papirusul, hârtia și tăblițele ceruite. Papirusul se importa din Egip iar istoricii au descoperit mențiuni despre aducerea acestuia spre Constantinopol chiar și în secolul al X-lea. De asemenea, e posibil să fi existat și centre de producere locală. Papirusul reprezenta materialul pe care se așterneau cărțile, chiar și legile imperiale. Papirusul ca material pentru scris a ieșit din uzul bizantinilor la începutul secolului al XII-lea.

Hârtia ca material pentru scris a survenit în Imperiul Bizantin din China prin intermediul arabilor cu care bizantinii erau în contact la frontiera orientală. Utilizarea acesteia apare ca existentă din secolul al IX-lea din moment ce istorici au identificat în taxis-ul - ordinea- bizantină pe cei numiți chartopoioi -făcătorii de hârtie, iar taxa aferentă se numea chartiatika. În mânăstirea Studion din capitala imperială, monahii se ocupau și cu fabricarea pieilor pentru scris și cu pregătirea unui tip de hârtie de scris.

Bizantinii utilizau pentru scris și pieile de animale- pergamentul- dar costul de „producție” al acestora era ridicat, făcând din acestea cele mai scumpe materiale de scris dintre cele disponibile. „Pergamentul era cel mai scump material pentru scris. Pielea unui miel mare putea produce două sau în cel mai bun caz trei foi rectangulare de pergament care îndoite ar fi rezultat în 4 sau 6 foi de manuscris. În secolul al X-lea, fiecare piele de acest fel, care uneori era necesar să fie folosită în întregime pentru a înregistra un contract, costa aproximativ un miliaresion de argint (1/12 dintr-o nomisma)”. (Nicolas Oikonomides)

Tipurile de hârtie de scris utilizate în Imperiul Bizantin erau de factură occidentală- italiană, mai precis- care a pătruns puternic pe piața imperiului începând cu secolul XIV. Cel mai vechi tip de hârtie utilizată însă, era modelul oriental- bambakeron. Costurile de producere a hârtiei de scris erau cu mult mai mici- aproximativ la jumătate- față de pergament- iar bizantinii le-au utilizat alternativ. Hârtia a fost utilizată masiv la finalul secolului al XII-la, apoi a predat locul pieilor, după care a revenit în prim plan.

Atunci când lipsa materialelor devenea acută- cu toată opoziția autorității- se obișnuia practica ștergerii textului de pe pergament și înlocuirea lui cu textele noi, adecvate situației. Acest nou înscris așezat peste cel vechi- de multe ori încă vizibil- se numea palimpsest. Pentru o carte costul pergamentului utilizat reprezenta circa 30% din costul total al cărții, iar aceasta era evaluată între 21 și 25 de nomisma- monedă de aur. Meseria de copist profesionist era una profitabilă, după acum arată datele. „Cunoaștem despre copiști profesioniști care câștigau sume considerabile de bani din munca lor: Athanasios Thaumaturgos a câștigat 900 nomismata de aur în 28 de ani (32 de nomismata pe an). Există o referință despre un copist care, pe baza unui contract, și-a luat sarcina de a copia un manuscris pentru o plată de 150 de nomismata de aur. Destul de des, copistul putea să aibă și o altă ocupație, călugăr, preot, scrib sau un funcționar civil”. (Nicolas Oikonomides)

Manufacturarea pieilor de animale utilizate pentru scris era realizată și în mănăstiri- pentru uzul scrierilor religioase, într-un oficiu numit membranarion- și pentru export către statele occidentale. Calitatea nu era întotdeauna cea dorită „de vreme ce pergamentul era un produs sezonier nu era întotdeauna posibil să găsești calitatea dorită”(Nicolas Oikonomides). Cărturarii capitalei imperiale își procurau de pe teritoriul monarhiei pieile de animale pentru scris. Din secolul al XIV-lea materialele de scris din piele de animale s-au standardizat, având dimensiuni regulate.

Cărțile erau, de regulă, comandate de persoane private potente financiar sau de un grup profesional sau social puternic. Costurile unei cărți- circa 21-26 de nomismata- o făceau posibilă doar pentru cei relativ bogați, neexistând o piață de carte- cu excepția celei „la mâna a doua”- sau cea a închirierilor de carte. Dar Imperiul Bizantin a cunoscut însă existenta unor biblioteci private care puteau împrumuta cărți pentru uzul general. „Există informații despre mari biblioteci private, cuprinzând pe acelea ale lui Eustathios Boilas (78 de cărți, 1059), Michael Attaleiates (54 de cărți, 1079), Theodoros Skaranos (14 cărți, 1274) și pe acelea mai mari ale mănăstirilor cu multe sute de cărți, precum cele de la mănăstirea din Patmos și de la Marea Lavră de pe Muntele Athos. Unele dintre aceste biblioteci închiriau cărți pentru a satisface nevoile unor întregi arii geografice”.(Nicolas Oikonomides)

Producția de sticlă în Imperiul Bizantin a fost plasată, în linia tradiției romane, sub protecția imperială. Mai precis, meșterii sticlari erau scutiți de la plata taxelor imperiale. Sticla era utilizată de bizantini de la decorarea bisericilor, la mozaicuri, la decorarea clădirilor civile, până la utilizarea ei ca produx de lux. Sticlă decorată și colorată, transformată în operă de artă- era utilizată și de împărat atunci când oferea cadouri suveranilor străini. Producția ei necesita mari ateliere de manufacturare.

Sticla era utilizată de bizantini pentru decorarea clădirilor civile, ale marilor construcții imperiale, în mozaicuri, la ornarea bisericilor și în producția de obiect de lux. Basileii obișnuiau să ofere cadouri suveranilor străini iar printre produsele oferite cadou se aflau și obiecte de lux din sticlă decorată și colorată. Producția de sticlă necesita ateliere de dimensiuni mari. Sursele indică faptul că în timpul lui Iustinian I, de exemplu, la construcția catedralei Sfânta Sofia s-au utilizat plăci de sticlă în greutate de 400 de tone.

Unul dintre cele mai importante centre de sticlărie din Imperiul Bizantin era Corintul, unde istoricii au descoperit dovezile unui atelier important și a existenței unui schimb comercial cu produse din sticlă. Cu influențe certe italiene a rămas întrebarea dacă aceste ateliere erau anterioare sosirii armatelor Cruciadei a IV-a sau s-au dezvoltat ulterior. „Aceste ateliere erau instalate în oraș, aproape de piață într-un complex de prăvălii și ateliere ale artizanilor incluzând atelierele de ceramică și forjă. Producția era specializată, cu un atelier care producea brățări și obiecte mici din sticlă iar un altul doar vase. Bucățile care au fost colectate demonstrează că standardul, calitatea sticlei, era excelentă, fără impurități. Piese greșite sunt puține și vin să demonstreze cât de îndemânatici erau producătorii de sticlă.[...]Producția de sticlă din Corint poate fi definită, potrivit bucăților de sticlă precum și întregii sticlării consemnate, drept producție de masă constând în principal din cupe pentru băut ușor de realizat și, deși fragile, de calitate bună și folosite pentru uzul zilnic și care erau modelate și prelucrate cu sau fără decorații ștanțate. Formele lor sunt net

Prima mențiune din capitala imperiului despre existența unui atelier de sticlărie este datată în secolul secolul X „situat pe un drum care conducea de la Strategion spre Sfânta Sofia”. (Veronique Francois&Jean- Michel Spieser [de-aici înainte Francois&Spieser- n.n]). De asemenea, exista un important curs de schimb cu sticlăria produsă în califatul arab, după cum arată dovezile arheologice descoperite în largul Mării Negre. Culorile preferate în producția de sticlă erau verdele și albastrul.

Tehnica utilizată de meșterii sticlari bizantini în cazul atelierelor descoperite în Corint presupunea existența a două cuptoare în care era manevrată sticla la temperaturi ridicate iar în procesul de colorare se foloseau oxizi de cupru și fier: „[...]în primul cuptor, după ce erau amalgamate la temperaturi înalte și după ce vasele erau mutate în al doilea cuptor, materialele erau depuse la o temperatură joasă, pentru a se răci. Așadar, dacă acest cuptor- un pătrat cu laturi de 2.38 m lungime- era într-adevăr singurul, trebuie presupus a fi avut 3 niveluri; o cameră de încălzire cu o cameră de topire deasupra în care ingredintele pentru sticlă erau mixate la o temperatură de 750-780 de grade, separate de o despărțitură subțire de nivelul de deasupra în care vasele s-ar fi răcit. Sticla bizantină era compusă din carbonat de sodiu, oxid de calciu și siliciu. Culorile erau adăugate cu ajutorul oxizilor de fier, cupru și mangan. Bucăți de oxid de calciu și fragmente de cuarț precum și zgură de cupru și fier au apărut în excavările din apropierea cuptorului. Vase cu suprafață fină care erau suflate fără folosirea matrițelor au fost găsite în acest loc, dar cele mai multe dintre obiecte

În producția de ceramică meșterii bizantini se foloseau de un proces și o tradiție neîntreruptă de tehnica romană. Ca o caracteristică generală trebuie menționat faptul că, în linii mari, produsele de ceramică bizantine- în percepția contemporanilor- nu erau asimilate producției de lux precum în alte culturi, chiar dacă era executată la cele mai înalte standarde profesionale. Ceramica era destinată- chiar și cea mai bine „lucrată- uzului general al populației datorită utilității practice a stocării produselor în aceste vase.

Singura perioadă în care vasele atelierelor de ceramică au fost asimilate unor produse de lux a fost la granița dintre secolele X-XI atunci când vase de ceramică policromă din lut alb cu rol decorativ- fabricate în ateliere din proximitatea capitalei- erau folosite în Constantinopol. Altfel, stilul ceramic bizantin al atelierelor Zeuxippos localizat în bazinul egeean- vase excelent executate- au fost comercializate și în nordul Italiei, Orientul Apropiat și, desigur, în capitala imperială.

Ateliere de producție a ceremicii importante de pe teritoriul Imperiului Bizantin- în afara Constantinopolului- erau Pergamonul, Thasos, Samotrace, produsele acestora traversând frontierele Imperiului Bizantin și fiind identificate chiar și pe teritoriul României. Se cunosc extrem de puține date despre meșterii olari bizantini și felul în care erau organizați, dar se cunoaște faptul că producția atelierelor de ceramică asigura cererea internă cât și piese pentru export, în așa manieră încât „Bizanțul nu pare să fi importat niciun fel de ceramică”. (Francois&Spieser)

Sistemul de greutăți și măsuri utilizate în Imperiul Bizantin avea la bază tradiția romană, din care au derivat noile unități metrologice bizantine. Anumiți funcționari, potrivit legislației imperiale, erau responsabili cu respectarea măsurilor de greutate oficiale și depistarea celor „prinși cu ocaua mică”. Tipologia metrologiei bizantine a menținut figura imperială pe greutățile de măsură folosite în activitățile economice, dar a și inovat, în același timp, adăugându-se și simbolul crucii.

Pivotul întregului sistem metrologic bizantin- moștenit din tradiția romană- era reprezentat de litra care era împărțită în 12 uncii, fiecare uncie fiind divizată la rândul ei în cea mai mică unitate de măsură, numită scripulum. Raportat la sistemul financiar, 1 litra valora aproximativ 72 de solidus- monedă imperială romană- care va fi continuată de nomisma de aur bizantină.

Având în vedere fluctuația monedei de aur bizantine- nomisma- unitatea de bază a măsurii greutăților în monarhie- litra- a suferit, de asemenea, reașezări și recategorisiri. S-a ajuns la concluzia că aceasta cântărea între sec. IV-VI- 324 g, între sec. VI-VII- 322 g, între veacurile VII-IX- 320 g iar după secolul al IX-lea, litra bizantină cântărea 319 g. Pentru verificarea greutăților de măsură oficiale și pentru greutatea corectă a monedelor imperiale era responsabil cel numit comes sacrorum largitionum.

După individualizarea Imperiului Roman de Răsărit și creștinarea acestuia, unele dintre funcțiile în directă legătură cu Imperiul Roman clasic au fost adaptate noului context politic. Funcționarul responsabil cu controlul greutăților de măsură comerciale și al monedelor a fost înlocuit în această postură, spre secolele VIII-IX cu eparhul- prefectul- Constantinopolului. De asemenea, mai existau alți funcționari imperiali care erau responsabili cu controlul sistemului de măsuri și greutăți oficiale. „[...]alți oficiali nemenționați în legislația imperială au emis, de asemenea, greutăți de măsură. În partea occidentală a imperiului aceștia au inclus numeroși , și ; în Orient titlurile , și au fost înregistrate”. (Christopher Entwistle)

Materialele uzuale pentru fabricarea pieselor de măsurare și a greutăților comerciale precum și a identificării greutății corecte a monedelor erau fabricate din bronz și plumb, rar argint și aur, și aliaj pe bază de cupru. Greutățile erau confecționate sub diferite forme- sferă trunchiată, pătrată, disc octogonal-și erau inscripționate cu valoarea pe care o reprezentau. Totodată, aceste măsuri de greutate erau decorate cu figura împăratului sau le era destinată ca decor o cruce. „[...]măsurile de greutate imperiale erau greutăți decorate cu una sau mai multe figuri imperiale. Formatul standard pentru acest tip prezintă două busturi imperiale cu diademă, nimb aurit și purtând paludamenta fixată de fibule stilizate pe umărul drept, în spirală. Exemple mai elaborate arată împărați stând cu scuturi, sulițe sau arcuri angrenați în scene abreviate de vânătoare[...]”. (Christopher Entwistle)

Unitatea de măsură bizantină care se preta foarte rar falsificării erau vasele realizate din sticlă, ele fiind stanțate în timpul producerii acestora cu valoarea desemnată dorită, aceste măsuri fiind și cele mai exacte. Au fost identificate peste 2o de tipuri de măsuri de greutate realizate din sticlă, decorate, asemenea celor realizate din plumb sau bronz cu motive religioase sau cele ce țineau de figura imperială.

Aceste schimburi se referă la produsele aparținătoare Casei Imperiale bizantine care erau vehiculate de basileul constantinopolitan și prin urmare nu erau tranzacționate pe piața economică. Bani, veșminte scumpe și produse de lux erau oferite de împărat vizitarorilor străini, suveranilor străini sau funcționarilor apropiați de persoana împăratului.

Basileul constantinopolitan dispunea de produse aparținătoare Casei Imperiale- mătăsuri, sume de bani- care nu era destinate punerii lor în circulație pe piața economică, nefiind supuse tranzacționării. Donațiile și cadourile oferite de împărat suveranilor sau ambasadorilor străini au crescut în valoare după secolul al IX-lea. „În 705-711, Iustinian al II-lea a trimis califului al-Walid un cadou de 100.000 mitqals de aur și 40 de catâri încărcați cu lingouri de aur alături de 1000 de muncitori. Constantin al V-lea a fost în măsură să trimită, în 768, 2.500 veșminte de mătase slavilor pentru a răscumpăra captivii din Imbros, Tenedos și Samotrace. Un an mai târziu, acesta a făcut donații în aur cu ocazia încoronării celei de-a treia soții. Sub formă de tribut anual către califatul arab, împărăteasa Irina a plătit 140.000 de nomismata timp de 7 ani și, de asemenea, ea a plătit tribut și bulgarilor; în 805 Nikephoros I a promis să plătească 30.000 nomismata pe an arabilor. Mihail I a fost în măsură să ofere călugărilor din Cipru un talant de aur și în 812 a făcut bisericii Sfânta Sofia cadouri în argint echivalând a 95 de livre de aur”. (Angeliki Laiou)

Apariția arabilor pe scena istoriei- în secolul VII- și stabilirea lor ca rivali ai monarhiei la frontierele orientale pentru următoarele secole a atras și pierderea unor mari orașe și teritorii de către imperiu. Ruralizarea multor orașe mai mici din Asia Mică a adus statul la condiția de a organiza rezistența acestora în fața raidurilor organizate de arabi. Aceasta era relizată, de multe ori, prin acumularea de mari stocuri de provizii achiziționate dintr-o altă zonă, acesta nefiind un schimb economic propriu-zis.

Trebuie să avem în vedere faptul că pierderea- de-a lungul secolelor VII-VIII- a controlului de către monarhia bizantină a comerțului din Marea Mediterană, a „scurtat” veniturile statului. Sumele de bani investite în același timp în armata de uscat erau „închise”, iar accidentele reprezentau o lovitură serioasă finanțelor monarhiei. „Războaiele, care în această perioadă aveau loc mai mult pe teritoriul imperial, erau deosebit de distructive atât pentru agricultură cât și pentru schimburile comerciale. Prăzile transferate bulgarilor sau arabilor erau părți din resursele imperiale, incluzând și banii. În timpul domniei lui Nikephoros I (802-811), bulgarii au capturat salariul unei armate pe Strymon, 1.100 livre de aur sau 79.200 de monede de aur, o sumă considerabilă, iar în 811 arabii au capturat fondul de plată al armatei themei Armeniakon (1.300 livre de aur sau 93.600 de monede de aur). Un total de 172.800 nomismata a fost transferat în câțiva ani, și trebuie să fi afectat un imperiu care se apleca să recupereze toate sursele posibile de venituri”. (Angeliki Laiou)

Marea piață comercială din Constantinopol- cea mai populară fiind cea de Paști- era secondată de cele din marile orașe ale monarhiei bizantine. Piețe era de asemenea amenajate cu produse, cu ocazii speciale. Istoricii au consemnat faptul că produsele locuitorilor imperiului erau puse în vânzare în piețe create special pentru a aproviziona armatele cruciate în drumul lor spre Orient. De asemenea, aveau loc târguri cu diferite ocazii în zonele rurale ale monarhiei bizantine.

Piața mare din Constantinpol era cunoscută în epocă pentru volumul comercial tranzacționat, cea mai faimoasă fiind piața organizată în fiecare an de Paști. În marile orașe existau, de asemenea, piețe comerciale iar, cu diferite ocazii, erau create piețe speciale unde erau puse la dispoziție produse pentru achiziție. Așa s-a întîmplat în timpul lui Alexios I Komnenos și Manuel I care au organizat piețe, special pentru a întâlni nevoia de produse a soldaților din armatele cruciate, în drumul lor spre Orient.

În zonele rurale ale Imperiului Bizantin se organizau târguri anuale în care erau tranzacționate bunuri de interes comun. Acestea erau organizate sau deținute de magnații locali sau de către Biserică iar pentru spațiile închiriate erau percepute taxe. Târguri comerciale erau ținute și cu ocazia unor sărbători religioase: în Atena pe 15 august de Adormirea Maicii Domnului iar în Kouperion de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie.

Târguri comerciale erau organizate în preajma unor mănăstiri unde schimburi de produse de uz comun aveau loc. Ca întindere în timp, acestea durau 1-2 zile, dar există mențiuni despre târgul din Chaonioupolis- în Epir- care se pare că se desfășura pe durata a 12 zile. Existau și târguri comerciale care desemnau o întreagă regiune. „Alexios I a transferat drepturile veniturilor acestui târg episcopului de Dryinoupolis. Marele târg din Chonai, în Asia Mică, de sărbătoarea Sfântului Mihail, servea o aria largă, inclusiv Lycia, Caria, Lydia, Ionia, Pamphylia și turcii din Iconium: era în mod clar un târg regional de importanță”. (Angeliki Laiou)

A existat un târg interregional în Imperiul Bizantin care se organiza în Thessalonic cu ocazia sărbătoririi Sfântului Dumitru și ale cărui proporții erau cu adevărat internaționale, la el participând comercianți din: Peninsula Balcanică, Italia, zona Dunării, Spania, Portugalia precum și din alte părți ale monarhiei. „Din Boetia (Thebes), Pelopones și Italia soseau textilele pe calea apei; produse, haine de asemenea, soseau din Siria, Egipt și Spania. Acolo soseau, de asemenea, produsele de la Marea Neagră, dar acestea nu soseau direct ci mai degrabă via Constantinopol; de acolo, mari caravane aduceau produsele la Thesalonic pe Via Egnatia. Aceasta era o piață mare și specializată, aparent pentru textile și vite, oi și porci. Târgul din Thesalonic a continuat să existe în secolele XIV-XV dar nu există informații despre funcțiile sale din acea perioadă”. (Angeliki Laiou)

Originile negustorului bizantin sunt înrădăcinate în tradiția comercială care poate fi detectată până în lumea romană, acesta fiind un personaj al marilor orașe din Orient, Occident și Balcani. De multe ori, în accepțiunea contemporanilor bizantini, negustorul se confunda cu meșteșugarul devenind una și aceeași personă: cea care produce și cea care vinde.

Imaginea negustorului bizantin în ochii contemporanilor se confunda, de multe ori, cu aceea a meșteșugarilor, de multe ori fiind vorba de una și aceeași persoană. „Cartierul” general al negustorului, al comerciantului, era orașul. „Negustorul este, înainte de toate, un om al orașului, un citadin. Este, de asemenea, un călător prin excelență. De-a lungul procesului său de înavuțire, el devine un pentru mărfuri și, uneori, un bun conducător de idei. Pentru a-și atinge scopul, negustorul își asumă unele riscuri, economice, dar și fizice. Nu produce nimic, dar furnizează servicii, astfel că existența lui depinde de prezența în juru-i a unei societăți interesate tocmai de aceste servicii”. (Nicolas Oikonomides)

Negustorul bizantin- mai precis, originile acestuia- pot fi urmărite până în epoca romană. Imperiul Bizantin a moștenit marile centre urbane din Orient, din Balcani, în care acești comercianți își desfășurau activitatea. Există surse care amintesc de negustori din Siria bizantină care ajungeau în operațiunile de tranzacționare a stofelor până la Lyon. Acest negustor de tradiție romană și-a văzut schimbat universul atunci când marile orașe au intrat în ruină la granița dintre secolele VI-VII.

Poziția contemporanilor bizantini față de negustor, față de „omul de afaceri” care preia produsele manufacturate de meșteșugari în atelierele lor și le plimbă de colo-colo pentru profit, era una de circumspecție, chiar imorală. Împrumutul de pe urma căruia se urmărea profit prin dobândă era la fel de imoral considerat. Pentru Biserică și pentru societate în general cămătarii intrau în sfera marginalilor sociali precum ereticii și actorii. În schimb, muncile manuale erau foarte apreciate.

Negustorul, comerciantul bizantin, a avut de luptat cu mentalitatea contemporană consolidată de stat și Biserică potrivit căreia activitatea lor, cea de intermediari între producător și cumpărător- activitate ce le aducea profit-, era considerată rău famată. Dar avantajele aveau rolul de compensa- în ochii negustorului- circumspecția cu care era privit. „Și totuși, în ciuda imoralității câștigurilor, meseriile prezintă evidente avantaje din punct de vedere social. Spre deosebire de meșteșugar, negustorul care face figură de mare senior în fața sărmanilor țărani legați de ogorul lor și care au mâinile aspre ca și pământul pe care trudesc; imagini similare pot servi la o distincție clară între tăbăcari și importatorii de stofe”. (Nicolas Oikonomides)

Competiția instituită de arabi în fața Imperiului Bizantin a produs modificări și în relația negustorilor bizantini cu omonimii lor din alte state. Aceștia au continuat să strabată drumul până în Siria făcând comerț, la fel cum cei arabi soseau la Constantinopol, indiferent de statusul militar dintre monarhie și califatele arabe. Ceea ce s-a schimbat a fost faptul că față de epocile anterioare, fluxul de mărfuri va deveni apanajul statului, controlat sistematic de stat, inițiativa privată fiind diluată.

După transformarea Imperiului Bizantin și decăderea marilor orașe ale Orientului, negustorul bizantin nu se mai putea lăuda cu autonomia de care se bucura în secolele anterioare. Fluxul mărfurilor de schimb dintre Imperiul Bizantin și alte state a devenit apanajul statului și era controlat de funcționari numiți de stat. Negustorului i-a fost luată inițiativa privată. S-a petrecut însă- la umbra favorurilor celui mai puternic locuitor al imperiului, împăratul- fenomenul apariției „negustorului” care folosea aparatul de stat în scop comercial.

Negustorii și meșteșugarii care își desfăceau mărfurile în capitala imperiului, Constantinopol- tăbăcarii, vopsitorii, brutarii, măcelarii, numiți ergastiriakoi- erau uneori, suprataxați de către administrația centrală pentru a reface fondul vistieriei imperiale. Gestul efectuat în sens invers, de eliminare a suprataxelor pentru mărfurilor expuse în zona pieței economice a orașului, era folosit în sens politic, el fiind întâmpinat cu entuziasm. În felul acesta a procedat împărăteasa Irina în debutul secolului al IX-lea.

Din momentul în care monarhia bizantină- după transformările politice și sociale le secolului al VII-lea- a preluat fluxul schimburilor comerciale lipsind negustorii de inițiativa privată, a apărut un fenomen nou. Aristocrații angrenați în anturajul imperial s-au constituit în grupuri care „subcontractau” de la stat activitatea comercială operată de acesta. „Sunt oameni apropiați curții, cu titluri onorifice răsunătoare și cu evidentă trecere în cercul împăratului; protecția imperială le permitea să-și exercite dominația în cadrul anumitor activități, pe durata unui întreg mandat imperial, dar se întâmplă adesea ca ei să dispară de îndată de protectorul lor e răsturnat de pe tron. Acest exemplu este suficient pentru a înțelege cât de mult se leagă ascensiunea lor de un anumit favoritism. Au dreptul să utilizeze sigiliile de plumb cu efigia împăratului, ceea ce le permite să-și îndeplinească misiunea”. (Nicolas Oikonomides)

Agenții statului, însărcinați cu operarea schimburilor economice ale statului, s-au prevalat de autoritatea funcției lor și au obținut profituri extrem de avantajoase din operațiuni desfășurate în interes personal, în paralel cu satisfacerea obligațiilor de funcționari ai statului. Uneori, produsele extra pe care le rechiziționau sub formă de taxe datorate statului de la locuitorii imperiului erau vândute la frontieră negustorilor străini, „oamenii de afaceri” bizantini reținând profitul pentru sine.

Delegarea temporară a atribuțiilor comerciale ale statului către „oamenii mari”- demnitari ai aparatului administrativ- a dus, în timp, la consolidarea financiară a acestui grup de demnitari. „[...]acești boameni de afaceri apar ca funcționari de stat. În numele statului întreprind toate operațiile[...]având autoritate asupra unor regiuni date și pentru perioade limitate de timp (fiecare concesionare era valabilă, de obicei, pentru una sau două provincii bine definite și dura unu sau doi ani). Grație acestei particularități, cei în cauză pot face parte din sfera înaltă a aristocrației și chiar din Senat. Întrucât lucrează pentru stat, nu sunt afectați de caracterul dezonorant al meseriei lor, legat de mânuirea banilor”. (Nicolas Oikonomides)

Transportul terestru al mărfurilor negustorilor bizantini- și nu numai ale acestora- era scump datorită numeroaselor taxe vamale percepute de fiecare oraș sau ținut aflat la răscrucea unor drumuri comerciale sau de acces. Transportul maritim al mărfurilor avea marele dezavantaj că prezenta riscul naufragiului și, prin urmare, riscul distrugerii întregii cantității de marfă transportate. Exista, de asemenea, riscul reprezentat de pirații din Mediterană.

Transporul terestru al mărfurilor negustorilor bizantini- și nu numai- era scump și, de multe ori, ineficient. Existau taxele care trebuiau plătite odată cu accesul în zona de control a fiecărui oraș sau ținut sau intersecție cu un alt drum comercial sau de acces. Altfel spus, vehicularea mărfurilor era limitată din punctul de vedere al dinamicii.

Transportul mărfurilor negustorilor bizantini pe mare era mai rapid decât cel efectuat terestru și, din acest punct de vedere, mai profitabil, dar prezenta două riscuri majore, riscuri ce puteau aduce falimentul negustorului în cauză. În primul rând- mai ales pentru secolele VIII-IX, atunci când Imperiul Bizantin pierduse controlul asupra Mediteranei- exista riscul atacului piraților arabi. În al doilea rând, naufragiul vaselor comerciale și implicit pierderea întregului transport de marfă însemnau pierderi mari financiare.

Atacul piraților arabi asupra țărmurilor bizantine- în secolele VIII-IX- a făcut ca transportul de mărfuri pe vase mici care asigurau legătura între diferitele teritorii ale Imperiului Bizantin să devină neprofitabil. Administrația imperială a intervenit și a dizolvat marina comercială, transferând această sarcină marinei militare în același moment în care a preluat și sarcina schimburilor comerciale din mâna negustorilor privați.

După secolul al IX-lea- între timp marina comercială fusese dizolvată de basileu ca urmare a nerentabilității cauzate de atacurile arabilor- monarhia și-a construit o flotă militară redutabilă. Acesteia i-a fost pusă în sarcină și „politica” comercială a monarhiei. Basileii n-au renunțat însă complet la ideea unei flote comerciale, dotând capitala- Constantinopol- cu una în consecință. Aceștia le-au oferit, de la începutul secolului al IX-lea, fonduri armatorilor capitalei pentru a-și lansa navele comerciale în schimburi profitabile.

Din perspectiva contemporană bizantină, imaginea armatorului constantinopolitan era una care era asociată cu cei care împrumutau bani, una deloc favorabilă. Proprietarii de corăbii erau oameni „lipsiți de orice prestigiu social. Când împăratul Theophilos află că soția sa posedă o corabie destinată transportului de grâu la Constantinopol, poruncește să se dea foc corabiei și încărcăturii ei: afacerea în cauză era o dezonoare pentru el. Rămâne, prin urmare, vie și operantă prejudecata care se opune oricărei activități comerciale”. (Nicolas Oikonomides)

Teoretic- și uneori faptic- întreprinderea de activități comerciale era blamată la nivelul social al percepției contemporanilor bizantini. Acest lucru nu-i împiedica însă pe unii împărați să privească dincolo de constrângerile religioase ale subiectului și să observe avantajele economice ale schimburilor comerciale. De facto, nici Biserica nu a interzis practica împrumuturilor sau a asociațiilor în scop comercial constituite de negustori. Împărații au preferat să reglementeze practica decât să o interzică.

Pentru a-și asigura fondurile necesare desfășurării activității, negustorul bizantin avea la îndemână două variante: inițiativa proprie - prin împrumut- sau intrarea într-o asociație de „afaceri” alături de alți comercianți. Profitul urma să fie împărțit iar marele avantaj al co-participației era împărțirea între membrii asociației a riscurilor și pierderilor.

Asociațiile comerciale ale negustorilor bizantini se constituiau din cel puțin doi membrii care veneau în solidar cu un patrimoniu mobil sau imobil la fondul asociației- inclusiv munca personal prestată- iar fondurile puteau fi ale membrilor sau ale altor magnați care investeau în asociația negustorilor respectivi. Cadrul legislativ era destul de relaxat în privința asocierii dar durata în timp a acesteia era precizată și avea, de regulă, un termen limitat.

Mulți împărați au privit dincolo de restricțiile canonice ale Bisericii privind interdicția împrumutului banilor în scopuri comerciale- și au preferat să aducă în legalitate practica și să o controleze, fiind conștienți de profitul adus. „În legislația iustiniană găsim primele baremuri : senatorii nu pot pretinde mai mult de 4%, pentru majoritatea populației limita superioară a dobânzii cerute e de 6%, iar oamenii de afaceri nu pot depăși pragul de 8%; pentru împrumuturile maritime, ce prezintă un risc ridicat, se poate ajunge la o dobândă de 12%. Evident, aceste măsuri aveau o miză dublă;pe de o parte, este descurajată participarea aristocrației la piața de capital; pe de altă parte, este permisă încasarea unor dobânzi superioare celei generalizate de 6%, încurajându-se astfel finanțarea unor operațiuni cu risc ridicat”. (Nicolas Oikonomides)

Deși de jure Biserica constantinopolitană se poziționa împotriva împrumuturilor cu dobândă în scopuri comerciale, de facto ea nu a interzis mirenilor, laicilor, astfel de practici. Interdictul se menținea însă- și încă foarte strict- clericilor de a practica împrumutul, motivându-se imposibilitatea amestecului în activitățile lumești, profane, ale acestora. Iar din perspectiva administrației imperiale se încerca doar controlarea exceselor acestor practici, deoarece interzicerea lor ar fi fost un lucru extrem de greu de realizat, fiind o practică generalizată și, în plus, aducătoare de profit prin taxele încasate.

Pe întreaga durată a desfășurării activității unei asociații comerciale a negustorilor bizantini funcționa răspunderea colectivă și egală, fiind trasate sarcinile, profiturile și pierderile în solidar ale fiecăruia dintre membrii ei. În același timp, caracterul temporar al acestor asociații- de mult ori, valabile doar pentru un singur „proiect”- le făcea și extrem de volatile. Uneori, aceste asociații comerciale se dizolvau și se reuneau, de multe ori, sub aceeași componență.

După revirimentul monarhiei bizantine, al cărei debut s-a consemnat la finalul secolului al IX-lea și s-a desfășurat pe durat următoarele două secole, s-au constituit două mari linii de abordare a comerțului din Imperiul Bizantin: capitala- alături hinterland-ul său- și orașele și provinciile din teritoriul monarhiei. Extensia militară a imperiului din secolele X-XI a oferit noi resurse și noi posibilități de dezvoltare a schimbului comercial și apariția unui segment de „oameni de afaceri” care vor clama prestigiu social.

Revirimentul vieții orașelor imperiului- după disiparea efectelor invaziilor arabe și ale stabilizării militare a monarhiei- a consemnat și revigorarea comerțului. Negustorii din provincie soseau la Constantinopol cu mărfurile în Marea Piață a orașului iar de aici preluau alte produse pe care le vindeau, uneori ambulant, uneori la târguri organizate în diferite orașe din provinciile imperiului. Thessalonicul va deveni centru de desfacere major, oraș care absorbea produsele negustorilor din Balcani.

Expansiunea geografică a Imperiului Bizantin din timpul împăraților Nikephoros al II-ea Phokas, Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea a adus monarhiei noi resurse și posibilități de piețe de desfacere. În același timp, securizarea Mediteranei de către flota bizantină- prin recuperarea Cretei din mâinile arabilor în 961- a oferit un curent favorabil dezvoltării comerțului. Negustorii bizantini reapar în zonele de coastă iar locuitorii care se retrăseseră în interiorul provinciilor în secolele anterioare revin în orașele porturi.

S-au constituit- începând cu epoca de miloc a Evului Mediu bizantin- asociații comerciale care au trasat două linii mari de abordare economică a vânzărilor de produse: Constantinopolul cu hinterland-ul său și provinciile din teritoriul monarhiei cu târgurile și orașele aferente. Negustorii din provincie soseau cu mărfurile la Constantinopol, preluau de aici produse și intrau în același timp în contact cu membrii asociațiilor comerciale din care făceau parte. Aceste „carteluri” cum le-au numit istoricii aveau grijă să-și separe zonele de acțiune și profit. „Principiul de bază care guvernează aceste raporturi este divizarea imperiului în două regiuni economice, cea dezvoltată, a capitalei, și cea mai puțin dezvoltată, a provinciilor. Se urmărește cu mare grijă evitarea formelor de concurență dură în interiorul celor două regiuni”. (Nicolas Oikonomides)

Expansiunea geografică a Imperiului Bizantin- în fapt, recuperarea unor foste teritorii pierdute în secolele anterioare- a produs și revirimentul comerțului prin preluarea de noi resurse și deschiderea de noi piețe. Cererea de capital a crescut exponențial, odată cu mărirea volumului schimburilor comerciale. „Creșterea volumului de afaceri nu poate decât să sporească cererea de capital. Această tendință se manifestă timid la sfârșitul secolului al IX-lea: cota maximă a dobânzilor se ridică oficial la circa 4,1%. În secolul al XI-lea, dobânzile se reeșalonează la cote mai înalte: pentru senatori la 5,55%, pentru muritorii de rând la 8,33%; pentru oamenii de afaceri la 11,71%; pentru împrumuturile maritime la 16,6%. Aceleași taxe rămân în vigoare și în secolul al XII-lea. Profitul devine atrăgător, dar sistemul urmărește ca oamenii cei mai înstăriți ai imperiului- aristocrații- să rămână în afara acestui cerc de preocupări. E o chestiune de ordin moral: împrumutul cu dobândă continuă să fie considerat o activitate dezonorantă”. (Nicolas Oikonomides)

Ideea împrumutului unor sume de bani în scopul obținerii unui profit din dobândă a fost permanent percepută drept imorală de către societatea bizantină. Umbrela acestei imoralități era ținută asupra împrumutului cu dobândă de către canoanele Bisericii. În realitate, atât Biserica cât și basileul constantinopolitan nu se opuneau împrumutului ca formă de investiție ci încercau să-i controleze derapajele. Mai mult, opinia contemporană din secolul al XI-lea aproba forme de împrumut a banilor dacă scopul lor era unul „umanitar”. Din această dilemă morală însă, bizantinii nu au ieșit cu adevărat niciodată.

În secolul al XI-lea, contemporanii bizantini acceptau excepții în ceea ce privește imoralitatea împrumutului în bani, excepția fiind reprezentată de răscumpărarea prizonierilor de război ai armatei bizantine. Așa se exprimă un general bizantin în retragere, Kekaumenos. „Kekaumenos aprobă împrumutul care are drept scop răscumpărarea unor prizonieri (dar pentru așa ceva nu era nicio problemă: răscumpărarea prizonierilor era singurul motiv pentru care se putea ajunge la vânzarea unor bunuri bisericești) și dezaprobă toate celelalte forme de împrumut; nu trebuie să împrumuți bani pentru a-ți însuși dobânda; nu trebuie să împrumuți bani pentru a-ți însuși câștiguri ilicite, deci nu trebuie să participi la asociații de afaceri; nu trebuie să împrumuți bani pentru a beneficia de favorurile unei femei[...]; nu trebuie să împrumuți bani celui care intenționează să ocupe un post în administrație; nu trebuie să împrumuți bani celui care vrea să cumpere sclavi sau terenuri și deci nici celui care vrea să investească în pământuri; mai ales, nu trebuie să împrumuți bani celor care vor să-i investească în afaceri”. (Nicolas Oikonomides)

Împrumutul sumelor de bani cu dobândă a fost întotdeaună văzut drept imoral de bizantini, de unde și imaginea negativă pe care o aveau „oamenii de afaceri”, negustorii, comercianții, cei care vehiculau sume de bani și profituri obținute din vânzări, dobânzi, și speculă. Spre exemplu, opinia unui general în retragere din secolul al XI-lea, Kekaumenos, în al său tratat- Strategikon- consemna acest lucru: imoralitatea împrumutului pentru obținerea de profituri și a câștigurilor din afaceri.

Faptul că opinia contemporanilor față de investirea capitalului și a profitului din schimburi comerciale era una negativă a dus în definitiv la imposibilitatea afirmării inițiativei private a negustorilor și comercianților bizantini. Împărații, chiar dacă au permis acestora să-și desfășoare activitatea -atenți mai mult la percepția socială și morală a acestora decât la veniturile potențiale, inclusiv pentru trezoreria imperială- au ales cartea controlului efectiv de către stat a comerțului imperiului.

Pentru Kekaumenos- general bizantin de secol XI- imaginea „omului de afaceri”, a negustorului bizantin este una departe de a fi curată. Pentru el, negustorul este un individ- indiferent dacă provine din Constantinopol sau provincie- care se insinuează în anturajul puterii, oferă cadouri scumpe aristocraților, îi convinge să îi ofere protecția și o parte din profitul asociației comerciale din care face parte.

Mărturiile generalului bizantin Kekaumenos din secolul al XI-lea- în cartea atribuită lui, Strategikon- ne oferă mostre despre comportamentul negustorilor și al „oamenilor de afaceri” bizantini. Fără îndoială că generalul exagerează atunci când vorbește despre venalitatea extremă a acestora- dată fiind opinia lui contrară afacerilor, în general- dar avem motive să luăm în considerare drept veritabile, moravurile negustorilor pe care acesta le dezaprobă. Kekaumenos vorbește despre [...]cei care, pentru a obține un credit din partea unui aristocrat, ajung să stabilească legături de rudenie cu el, adevărate sau fictive, nu contează: îi cer să le boteze un fiu sau intermediază o căsătorie. Nu se dau în lături de la nimic pentru a obține capitalul de care au nevoie, dat fiind că l-ar putea obține probabil la un preț inferior celui de pe piață”. (Nicolas Oikonomides)

Necesitatea capitalului negustorilor bizantini și tendința lor de a-l obține dincolo de limitele morale ale societății contemporane lor era constrânsă și de situația locativă a acestora. Și în Constantinopol și în orașele din provinciile monarhiei, în marea lor majoritate, sediile în care acești negustori operau, nu le aparțineau, erau închiriate sau subînchiriate de la reprezentanții Bisericii sau de la magnații locali. Iar chiria pe care o plăteau pentru aceste spații reprezenta un „profit blocat”.

Cele mai importante dintre atelierele de meșteșuguri și prăvăliile din Constantinopol se aflau pe cunoscuta stradă Mese care traversa practic centrul Marelui Oraș ajungând până la poarta palatului imperial. Aici, în centrul capitalei, se desfășura spectacolul pestriț al schimburilor de mărfuri din toate colțurile imperiului și nu numai, fiind și locul unde se stabileau colaborările.

Atelierele cele mai importante de meșteșuguri din capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- se aflau pe strada principală a marelui oraș, stradă a cărei vechime era sinonimă cu fondarea orașului. Aceasta străbătea centrul capitalei de unde și numele ei- Mese-Strada din mijloc- și sfârșea la Poarta de Aur a Marelui Palat imperial. O altă serie de ateliere și prăvălii erau situate chiar în centrul capitalei, între Forul lui Constantin și Forul lui Theodosios.

Imaginea aranjării atelierelor și prăvăliilor din centrul capitalei bizantin- Constantinopol- degaja senzația unui spectacol „colorat” și viu, prin mulțimea prezentă cu activități comerciale. Asupra magnitudinii acestei imagini trebuie să nu scăpăm din vedere mărimea orașului- cel mai mare al creștinătății- la a cărei populație se adăugau și cei în tranzit: câteva sute de mii de oameni. „Aici puteau fi întâlniți brutari, bijutieri, negustori de sclavi, negustori de mătăsuri, care desfășurau toate activitățile legate de lumea mătăsii, blănari, agenți de schimb valutar, cu oamenii lor care-și scoteau sacii plinicu bani în stradă pentru ademenirea clienților, iar în preajma Sfintei Sofia puteau fi văzuți lumânărari și lucrători în bronz. În aceeași zonă se găseau și fabricanții de cuie și încălțăminte. Notarii (câte doi în fiecare cartier), cârciumarii, drogherii sunt răspândiți în tot orașul, iar negustorii de pește își plasează marfa în diferite cartiere recurgând la . Cu începere din secolul al XI-lea, acestor cartiere li se vor adăuga cele ale străinilor, ale venețienilor în special, care își deschid prăvălii și practică vânzarea cu bucata, asemenea negustoril

Negustorii, comercianții și meșteșugarii din Constantinopol își desfășurau activitatea după niște norme regulatorii care le trasau acestora modul în care trebuiau să vândă, să cumpere și să-și plătească obligațiile către stat. Aceștia erau controlați de către eparhul- prefectul- capitalei imperiale care acționa ca un guvernator al capitalei- în clasicul stil roman- și care beneficia de ajutorul unui symponos. Acesta din urmă avea sarcina de a verifica licențele meșterilor care lucrau în atelierele de meștesuguri ale capitalei.

Producția atelierelor de meștușugărie precum și activitatea negustorilor din capitala Imperiului Bizantin erau subiect al atentei supravegheri și control din partea statului. Eparhul marelui oraș- guvernatorul- avea sarcină de a îndeplini această misiune, fiind secondat de un symponos a cărui atribuție principală era verificarea licențelor acestor meșteri și negustori. Spre deosebire de capitală, în provincii, normele nu erau atât de stricte, fiind mai degrabă lăsate la buna credință a negustorilor și sub atenția Bisericii.

În controlarea activității economice a negustorilor și meșteșugarilor capitalei bizantine, statul urmărea câteva linii pe care aceștia trebuiau să le urmeze. În primul rând, negustorul nu poate intra în competiție neloială cu cei din breasla sa. Pentru controlul prețului, statul îi obliga pe comercianții bizantini să cumpere mărfuri doar în același timp cu alți negustori organizați într-un cartel, fiecare urmând să primească produse în acord cu suma cu care a contribuit în solidar la formarea cartelului.

Normele regulatorii privind activitatea negustorilor și a meșterilor din capitala Imperiului Bizantin se refereau și la cuantumul profitului pe care aceștia urmau să îl aibă. În principiu, negustorul nu avea interdicție în a fixa cuantumul costului pe care îl considera corect, dar acesta nu trebuia să depășească 16% din prețul de achiziționare al produsului. Era o regulă care nu prea putea fi eludată, deoarece toate achizițiile erau publice, „la vedere” și, prin urmare, autoritatea bizantină cunoștea prețul de achiziție al mărfurilor.

Una dintre măsurile de control a calității mărfurilor vehiculate de negustorii bizantini pe piața capitalei imperiale avea la bază o idee care ar putea surprinde prin modernitatea și eleganța ei. „Negustorul e supus unor regulamente și verificări care urmăresc protecția consumatorului: administrația statală verifică în primul rând calitatea produselor desfăcute pe piață, și acest lucru este valabil atât pentru piețele mai scumpe, cât și pentru cele mai puțin costisitoare. Negustorii de vite sunt obligați să-și ia înapoi toate animalele vândute care au infirmități; întreprinzătorii din domeniul edilitar (din rândul lor fac parte pictorii și sculptorii) își garantează lucrările și sunt obligați să efectueze în mod gratuit reparațiile necesare”. (Nicolas Oikonomides)

Articolele considerate „interzise”- kekolymena- făceau obiectul unor controale stricte și dispoziții speciale. Exportul lor de asemenea era riguros reglementat de stat iar aceste articole „interzise” se refereau la monede, mătase și purpura imperială. Interdicția asupra prelucrării lor se răsfrângea asupra tuturor atelierelor publice sau a caselor private. Numai atelierele imperiale se ocupau cu prelucrarea articolelor „interzise”. Materia primă, dar care era declarată de stat drept „interzisă”- fie și de proveniență privată- trebuia declarată eparhului capitalei. „Așa se face că, în momentul în care Liutprand- episcop de Cremona care vizitează Constantinopolul ca ambasador al împăratului german Otto I- încearcă să exporte mărfuri interzise, autoritățile constantinopolitane erau deja informate asupra achizițiilor efectuate de acesta”. (Nicolas Oikonomides)

Normele de reglementare a activității breslelor din capitala monarhiei bizantine stipulau faptul că apartenența la o breaslă nu era apanajul eredității, ci era direct legată de calitatea tehnică individuală a fiecărui meșter sau negustor și de recomandările primite de acesta. Doritorul susținea un examen de intrare în breaslă, evaluatorii fiind conducătorii breslei respective, iar în cazul admiterii acesta era confirmat de către eparhul capitalei. La acceptarea intrării într-o breaslă, inițiatul trebuia să-și împartă banii cu membrii breslei respective, rațiunea din spatele obiceiului fiind legată de legătura morală dintre membrii acestei bresle.

Odată pătruns într-o breaslă din capitala monarhiei bizantine, inițiatul trebuia să se supună unor reguli pe care trebuie să le respecte. Trebuia să fie capabil să-și câștige existența, să fie capabil să producă articole de calitate și să ofere populației orașului produsele necesare. De asemenea, era obligat să participe la întâlnirile membrilor breslei precum și la cele de tip ceremonial, cum erau spectacolele și procesiunile organizare în Hipodrom-ul capitalei. El trebuia să răspundă prezent și la invitația eparhului capitalei.

Comerțul bizantin, activitatea economică și acumularea de capital necesar competiției erau controlate și constrânse de modelul promovat de administrația monarhiei bizantine care își extrăgea resorturile din însăși construcția ideologică: ideea de pace socială. Dar aceasta bloca ideea competiției între membrii breslelor comerciale- expres interzisă- concurs ce reprezintă tocmai baza progresului și a evoluției economice. În definitiv, și această idee a reprezentat o piedică în calea dezvoltării comerțului bizantin.

Controlul pe care statul bizantin l-a exercitat asupra comerțului, atelierelor meșteșugărești- a economiei în general, în numele păcii sociale- a generat un fenomen parazitar, care a subminat și mai mult posibilitatea dezvoltării unei piețe incipiente de concurență între negustorii bizantini. Funcționarii numiți de stat cu însărcinări comerciale, chiar și în secolul al XI-lea- cel de maximă dezvoltare a comerțului bizantin- și-au folosit funcția pentru a se îmbogăți și a parazita sistemul. Este reprezentativ faptul că printre cei bogați, din acest secol, nu se aflau și „oamenii de afaceri”. „Acea vigoare economică, acea agresivitate indispensabilă progresului în afaceri par să lipsească, și această impresie persistă până când lucrurile încep să evolueze pozitiv pentru oamenii de afaceri din Constantinopol. Nu e mai puțin adevărat că izvoarele din secolele IX-X care vorbesc despre oameni cu averi extraordinare fac referire la oameni din administrația imperială, la agenți fiscali avizi de profit, mai ales la agenți de servicii în plan financiar și chiar la artiști, de pildă Ktenas cântărețul (bogățiile sale erau așa de mari, încât îl ispiteau până și pe împărat). În mod straniu, prin

Una dintre ideile de bază ale construcției ideologice existențiale a monarhiei bizantine era reprezentată de pacea socială. Acest mod de existență- care datora mult din consistența lui, religiei creștine- s-a dovedit într-un final, dincolo de aspectul său nobil, a fi o frână în calea competiției atât de necesare în acumularea de capital, de investiții și de dezvoltare economică. Trebuie să avem în vedere că libera competiție între membrii aceleiași bresle era strict interzisă de legislația bizantină.

Interdictul de a participa la mai multe asociații comerciale și profesionale împiedica acumularea de capital precum și mobilitatea acestuia. Cu toate tentativele de eludare a acestei reguli dictate de adminitrație- de regulă printr-un intermediar- negustorul bizantin era obligat să rămână membrul doar a unei singure asociații profesionale. Administrația bizantină le garanta profitul și desfășurarea activității negustorilor și meșteșugarilor, dar, în același timp le cenzura și aspirațiile și ambițiile.

Capitala imperială bizantină- Constantinopol- s-a deschis cu adevărat către lume, din perspectiva comerțului, atât cât ne lasă sursele să vedem, începând cu secolul al X-lea. Contactele economice cu califatul arab erau deja puternice și apar cele două tratate comerciale cu rușii, care intră astfel în sfera de influență a imperiului. La finalul secolului al X-lea apar venețienii în provinciile monarhiei, acesta fiind momentul în care primesc privilegii speciale față de ceilalți comercianți străini.

Negustorii sosiți în capitala Imperiului Bizantin primeau dispozițiile legate de activitatea comercială pe care o desfășurau în marele oraș de la unul dintre subalternii eparhului capitalei, special desemnat pentru a se ocupa de negustorii străini, numit legatarios. Negustorii aveau 3 luni la dispoziție să-și înregistreze marfa, să o prezinte pe piața orașului, să o vândă și apoi să părăsească metropola. Tratamentul la care erau supuși „oamenii de afaceri” din oraș era similar celui aplicat negusorilor străini.

Având în vedere că Imperiul Bizantin- continuatorul Imperiului Roman clasic- a deținut până în secolul al XI-lea posesiuni permanente în Italia, micile state apărute aici până în acest secol au recunoscut dintotdeauna suzeranitatea monarhiei bizantine. În acest sens deschiderea produselor comerciale ale capitalei imperiale spre Italia a fost naturală. Inițial acestea ajungeau la Roma, ulterior la Amalfi. Negustorii amalfitani vor creea în capitala imperială prima colonie occidentală, primind și dreptul de a înființa o mănăstire pe teritoriul imperiului.

Pentru comercianții din Orient, Constantinopolul reprezenta până la finalul secolului al X-lea, aproape exclusiv punctul cel mai vestic al desfacerii produselor lor. Era cel mai mare oraș al creștinătății, nicio urbe din Occident neputând rivaliza cu acesta. Constantinopolul începe un schimb comercial și cu popoarele din stepele nord-pontice prin sprijinirea negustorilor care traversau Marea Neagră spre Chersoness-ul Crimeii. Acolo a fost instalat, pentru suport, un guvernator militar imperial.

Deschiderea comercială completă a Constantinopolului către lume a consemnat apariția venețienilor în marele oraș, la finalul secolului al X-lea. Având în vedere faptul că orașul lagunar era când sub stăpânirea directă a monarhiei, când sub protectorat, aceștia au primit privilegii speciale pentru activitatea comercială. Începând cu acest punct, venețienii se lansează și spre provinciile imperiului, în capitală organizându-și colonia comercială și cartierul general.

Anterior secolului al X-lea, capitala imperială bizantină desfășura preponderent schimburi comerciale cu provinciile imperiului iar în exteriorul monarhiei, cele mai importante erau cele realizate cu califatul arab. Existau schimburi și cu hanatul bulgar din Balcani, dar acesteau erau de mică intensitate. Constantinopolul schimba mărfuri cu Orientul Extrem prin intermediari arabi sau prin traseul direct, pe coasta nord pontică a Asiei Mici, via Trebizonda spre Asia Centrală.

Deschiderea capitalei imperiale bizantine- Constantinopol- către lume are loc cu adevărat în secolul al X-lea. Prin două tratate economice (911 și 944) „rușii” apar în imperiu și sunt acceptați drept negustori. Prin această deschidere către nord, basileii au demarat procesul prin care au inclus în familia bizantină un nou popor. Procesul va avea ulterior alte câteva etape, finalizându-se cu includerea rușilor în sfera de influență bizantină. Prințul Vladimir se va creștina iar alianțe matrimoniale se vor materializa.

Deschiderea Constantinopolului cu adevărat către comerțul exterior, din secolul al X-lea, i-a adus pe varegii „ruși” în postura de a vehicula mărfuri până la Constantinopol, prilej cu care se va derula un alt proces, valabil pentru următoarele secole: aceștia vor forma prima Gardă Varegă a împăratului. „Rușii ajung în capitala bizantină într-un convoi de ambarcațiuni care pleacă de la Kiev și coboară pe fluviul Nipru[...] e vorba de o călătorie plină de pericole, iar negustorii (niște vikingi, în adevăratul sens al cuvântului) sunt înarmați, cum se și cuvenea. Mulți dintre ei râvnesc, de altminteri, să intre în garda imperială ca mercenari. Se stabilesc în afara orașului, în cartierul Sfântul Mamas, și merg la piață în timpul zilei, în grupuri dezarmate și însoțite de un funcționar imperial. Vând, fac schimburi de mărfuri și au dreptul să-și transfere în tară achizițiile, care pot conține o cantitate limitată de mărfuri interzise, în special mătăsuri. Valoarea mărfii pe care un negustor rus o putea exporta nu trebuia să depășescă plafonul de 50 de monede de aur; prin urmare, cantitatea de mărfuri ce putea fi exportată scade în cazul în care calitatea și implicit valoarea acestora e

Extensia geografică a Imperiului Bizantin din secolele IX-XI prin recuperarea teritoriilor pierdute anterior a oferit noi resurse materiale și noi posibilități pentru negustorii bizantini. Dezvoltarea acestora în timp a fost semnalizată prin consolidarea lor într-un grup social tot mai distinct, vocal, cu ambiții și în căutare de prestigiu social pe scena capitalei imperiale. Neglijarea armatei după jumătatea secolului al XI-lea a dus în prim-planul puterii, chiar în poziția de basileu, pe unii dintre membrii acestui grup al „oamenilor de afaceri”.

După recuperarea teritoriilor pierdute de către monarhia bizantină și datorită noilor resurse disponibile și a noilor piețe de desfacere negustorii și comercinații bizantini au putut vehicula mărfuri și venituri- chiar și în sistemul controlat de stat- care le-a consolidat tot mai mult statutul financiar. Acest fenomen care s-a petrecut pe parcursul secolelor IX-X a consemnat constituirea „oamenilor de afaceri” din capitală într-un grup social distinct, vocal, cu ambiții și dornic de acumulare de prestigiu social.

Practic, în secolul al XI-lea, presiunea socială determinată de segmentul tot mai puternic și bogat al „oamenilor de afaceri” din capitală- în căutare de statut și prestigiu social- a declanșat reacția aristocrației funciare și militare bizantine care deținea puterea, în mod tradițional. Ambițiile și aspirațiile acestui segment al „burgheziei” citadine a capitalei va duce la pătrunderea lor în cadrul elitei senatoriale, împărații- precum Konstantinos al X-lea Doukas- fiind conștienți de avantajul apropierii unor oameni cu putere financiară.

După consolidarea grupului social al „oamenilor de afaceri”- negustori și proprietari de ateliere și prăvălii din Constantinopol- aceștia au clamat puterea politică având în vedere puterea financiară pe care o aveau. Imaginea negativă a societății bizantine față de munca lor „dezonorantă”- vehicularea banilor- a suferit modificări de contrast și substanță. Acestora li se vor deschide oportunități care îi vor propulsa spre noi orizonturi. Ei vor contribuii la resursele trezoreriei- vor cotiza cu sume de bani- iar basileii le vor facilita intrarea în elita senatorială și prestigiul social aferent.

Pasajul următor explică transformarea Imperiului Bizantin într-unul care va favoriza definitiv relațiile personale de tip pseudofeudal, asamblate de Alexios I Komnenos, o „restaurare a sângelui albastru” și o dezmembrare a Imperiului „suprapersonal”. „Oamenii de afaceri” au pierdut definitiv partida. „Una dintre primele măsuri a fost abolirea tuturor privilegiilor proaspăt cucerite de oamenii de afaceri. Alexios I Comnenul va trece foarte repede la epurarea Senatului. Inventează o ierarhie onorifică rezervată numai aristocraților, în timp ce vechile titluri obținute de oamenii de afaceri sunt scoase din uz. Bonificațiile pentru titluri fuseseră deja abolite, iar privilegiile de ordin social vor fi subsumate unei legi noi de către Alexios. La sfârșitul secolului al XII-lea, participarea negustorilor la lucrările Senatului era o chestiune de domeniul trecutului”. (Nicolas Oikonomides)

După moartea împăratului Vasile al II-lea Macedoneeanul, atunci când monarhia era fără rival în Europa, se pare că statul bizantin a intrat- datorită supremației pe toate planurile- în ceea ce istorici au numit „sindromul iluziei păcii de lungă durată”. Armata a fost neglijată- considerîndu-se că imperiul nu mai are rivali- iar în paralel grupul „oamenilor de afaceri” din oraș era tot mai puternic. În căutare de prestigiu social- determinat de fluxul financiar pe care-l dețineau- „oamenii de afaceri” au ajuns chiar pe tronul imperial.

Momentul în care „lumea pieței” capitalei- segmentul înstărit ale comercianților și meșteșugarilor- și-a conștientizat puterea economică și a clamat puterea politică a fost reprezentat de instalarea pe tronul basileilor a lui Mihail al V-lea Kalaphates. Originea familiei acestuia, după cum arată porecla lui, indică originea acestuia de „om de afaceri”. Scurta lui domnie descrie suportul de care s-a bucurat din partea segmentului „lumii pieței”, precum și „întoarcerea spatelui” către basileu atunci când acesta a încercat să înfrângă legitimitatea dinastică: „Când Mihail al V-lea iese cu alaiul de Sfintele Paști, în anul 1042, îl întâmpină cu adorație. Pe toată lungimea traseului, de la Palat până la Sfânta Sofia, această îi așterne în cale stofe de mătase cu lucrătură aleasă și, călcând pe mătase, împăratul, însoțit de splendidul său cortegiu care îl protejează va trece înconjurat de slavă. În dreapta și în stânga suitei imperiale sunt etalate țesături bogate și prețioase, într-un neîntrecut triumf de aur și argint, împrăștiindu-și reflexele în văzduh; toată piața, decorată cu ghirlande, îl celebrează pe împărat și toți cântă laude noului domn[...]O zi mai târz

Avantajele pe care începuse să le obțină grupul social al „oamenilor de afaceri” din capitala Imperiului Bizantin din secolul al XI-lea erau tot mai însemnate, aceștia reușind să pătrundă la vârful ierarhiei politice, printre elita senatorială. Două șocuri militare au distrus acest „vis” care se înfiripa, al „oamenilor de afaceri”, iar aceștia vor pierde controlul politic la vârf. Pierderea posesiunilor din Italia de către imperiu, înfrângerea în fața turcilor selgiucizi de la Mantzikert și venirea pe tron a lui Alexios I Komnenos au însemnat o restaurare a „sângelui albastru”.

Linia directoare după care era catalizat comerțul în Imperiul Bizantin era legată de pacea socială, din cauza căreia niciun negustor nu avea permisiunea să intre în competiție cu membrii breslei din care făcea parte. Statul era implicat în reglarea pieței economice, asigura un venit stabil negustorului dar nu tolera o competiție și o dezvoltare reală a comerțului derivat din inițiativa privată. Iar atunci când venețienilor le-au fost acordate privilegii de către împărați, negustorii autohtoni, care nu se bucurau de privilegiile acestora, au fost puși în situația de a intra într-o concurență liberă cu confrații lor occidentali.

Debarcarea normanzilor în Balcani l-a făcut pe Alexios I Komnenos să caute sprijinul flotei venețiene pentru a putea purta războiul și, la schimb, le-a oferit acestora privilegii comerciale în imperiu- liberul drept, mai precis- precum și o reducerea de 10% pentru transportul mărfurilor pe teritoriul monarhiei. Această taxă rămânea în picioare pentru negustorii bizantini iar prin acest tratat- din 1082- venețienii au primit „dreptul de a face concurență directă partenerilor bizantini din capitală, în condiții privilegiate. Aceasta a fost principala noutate a tratatului din 1082: siguranța oamenilor de afaceri din Constantinopol va primi o lovitură mortală și, o dată cu privilegiile venețienilor, se va impune libera concurență”. (Nicolas Oikonomides)

Inițial, negustorii italieni încă trebuiau să-și procure marfa de la omologii lor bizantini iar în capitală imperială- Constantinopol- au primit dreptul de a-și întemeia o colonie comercială. Apoi, efectul competiției pieței libere dintre aceștia și negustorii bizantini s-a simțit. Negustorii bizantini nu puteau obține profituri și dispune de capital atât cât dispuneau comercianții italieni, deoarece prin natura ei, administrația bizantină nu încuraja inițiativa privată, ci monopoliza economia.

La aproape un secol după privilegiile obținute de negustorii venețieni din partea împăratului Alexios I Komnenos, efectele avantajului comercial obținut de aceștia în dauna negustorilor bizantini- chiar dacă între timp, basileii au încercat să amelioreze efectele- s-au făcut simțite. La presiunea acestora, în 1171, împăratul Manuel I Komnenos a intervenit și a confiscat toate proprietățile și bunurile venețienilor de pe teritoriul monarhiei. Momentul, alimentat de progromul antilatin din 1182 din capitală a făcut ca „negustorii italieni să se decidă să abandoneze Constantinopolul. Și aceasta doar pentru o vreme”. (Nicolas Oikonomides)

Pătrunderea comercianților italieni pe piața Constantinopolului într-un sistem de competiție de „liberă piață” a devenit critic spre finalul secolului al XII-lea, negustorii bizantini fiind complet dezavantajați, dat fiind controul statului asupra comerțului. Acumulările de frustrări- datorate de faptul că în anii anteriori Cruciadei a IV-a comercianții italieni ajunseseră să controleze piața economică a imperiului, a dus la tensiuni și conflicte. Și cum negustorii bizantini nu mai dețineau supremația economică, încercau -apelând la puterea politică-, să se răzbune pe omologii italieni.

Avantajul politic pe care îl mai dețineau negustorii bizantini în fața celor italieni prezenți în Imperiul Bizantin s-a destrămat odată cu scurtcircuitul monarhiei dintre anul desfășurării Cruciadei a IV-a și recuperarea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos. Acest interval dintre 1204 și 1261 d.Hr a fost decisiv în instalarea puternică a negustorilor italieni în Constantinopol, astfel încât în anul recuperării capitalei imperiale de către Mihail al VIII-lea, pe malul Bosforului se așezase „în sfârșit și în mod definitiv, capitalismul cel mai pur și cel mai competitiv”. (Nicolas Oikonomides)

Șocul produs de armata Cruciadei a IV-a, refugiul de la Niceea la familiei imperiale bizantine și fondarea în cetatea basileilor a Imperiului Latin de Constantinopol a însemnat și amplasarea directă a negustorilor italieni în teritoriile Imperiului Bizantin, preluate de către cruciați. Revenirea basileilor în Constantinopol prin recucerirea capitalei și desființarea Imperiului Latin al cruciaților nu a putut face nimic în a recupera decajalul financiar al negustorilor bizantini în fața comercianților italieni. Pentru următoarele secole, aceștia vor controla fluxul financiar tot mai mult în fața negustorilor bizantini.

Perioada dintre anii 1204 și 1261 a consemnat așezarea puternică a comercianților italieni pe teritoriul Imperiului Bizantin. Factoriile comerciale instalate de aceștia în diferitele colțuri ale monarhiei bizantine alături de tipul deschis de comerț bazat pe competiție, inițiativă privată și investiție a fluxului de capital, le-a permis acestora să avanseze permanent față de negustorii bizantini. Acestora, poate nu le lipsea inițiativa privată, dar le lipseau „uneltele” necesare unui comerț sănătos- exprimate mai sus- blocate tocmai de modul în care era construită ideologic și structural guvernarea bizantină.

Constantinopolul, după secolul al XIII-lea, va fi concurat de alte orașe din Europa Occidentală. Capitala Imperiului Bizantin, datorită poziției sale geografice va rămâne însă importantul centru de tranzit Occident. Negustorii italieni își vor dezvolta tot mai mult activitatea economică și profitul comercial spre frustrarea omologilor lor bizantini. Aceștia au încercat să facă față situației dar nu erau deloc pregătiți pentru o competiție liberă, sfârșind prin a fi dominați de negustorii genovezi și venețieni.

La jumătatea secolului al XIV-lea a existat o tentativă- tardivă- din partea împăraților bizantini de a resuscita comerțul autohton și de a le oferi negustorilor bizantini posibilitatea de a concura de la egal la egal cu cei italieni. Însă „bizantinii nu aveau modalități de reacție eficace. Se poate semnala o singură tentativă în acest sens. În 1348- vreme în care teritoriile imperiului trec în mâna dușmanului, aproape în întregime- împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino ia măsuri radicale. Coboară la 2% taxa pe care negustorii bizantini trebuie să o plătească și încearcă să impună tarife pentru afacerile comerciale ale occidentalilor; aceștia reacționează în forță, obligându-l să revoce ultima măsură. De asemenea, Ioan este constrâns să renunțe la ambițiosul său proiect de reorganizare a unei flote militare demne de acest nume. În plus, se vede nevoit să recunoască oficial că negustorii greci nu le pot face față genovezilor în comerțul cu produse provenind din Asia Centrală[...] Acesta era marele comerț, controlat de venețieni și genovezi, în care negustorii greci nu erau deloc agreați”. (Nicolas Oikonomides)

Pentru a încerca să devină competitivi în raport cu negustorii italieni, comercianții bizantini au încercat să se adapteze la metodele de acțiune ale acestora. Au început să dea și să ia împrumuturi financiare- chiar cu depășirea plafonului de dobândă regularizat de stat- pentru a putea beneficia de un fond de investiții mai consistent. Existau două forme de asocieri și acorduri stabilite între comercianții bizantini din Constantinopol în secolul al XIV-lea: commenda și colleganza.

Practic, negustorilor bizantini le era barat drumul spre piețele economice occidentale din cauza competitivității comercianților venețieni și genovezi iar în comerțul din interiorul monarhiei erau concurați de aceeași negustori. Bazinul oriental al Mediteranei și Mării Negre era „terenul” în care aveau acces negustorii bizantini. „Comerțul bizantin la distanță era așadar limitat și juca un rol secundar comparativ cu cel al italienilor”. (Nicolas Oikonomides)

Declinul comerțului bizantin a dus și la disiparea segmentului social al acestora care avusese un rol destul de important în capitala monarhiei până la începutul secolului al XIII-lea. Revirimentul acestei clase sociale, cea a comercianților bizantini, situată între aristocrați și cei sărmani, s-a produs în secolul al XIV-lea pentru o scurtă perioadă de timp. Ei s-au numit mesoi- „cei de mijloc” și au constituit una dintre masele de manevră din orașele monarhei în timpul conflictelor civile de la jumătatea secolului.

Ultima parte a existenței Imperiului Bizantin a însemnat și contracția sa teritorială. Având în vedere că terenurile arabile erau tot mai puține- prin pierderea teritoriilor în fața rivalilor imperiului- o parte a aristocrației și-a folosit resursele financiare pentru a investi în singura activitate care mai putea aduce profit: schimburile comerciale. Chiar membrii ai familiei extinse imperiale- Palaiologos- s-au implicat în aceste activități comerciale. „În secolul al XIV-lea are loc exact contrariul celor întâmplate în secolul al XI-lea: îmbrățisând meseriile „oamenilor de mijloc”, aristocrații fac să dispară trăsăturile fundamentale ce-i deosebește de aceștia. O societate care va deveni pe zi ce trece mai mercantilă își ignoră cu bună știință nobilii nativi. O singură distincție socială va continua să rămână în actualitate: aceea dintre bogați și săraci”. (Nicolas Oikonomides)