Educație, școală și cultură în Imperiul Bizantin
Educația și avansul social
autor Alexandru Cristian Enescu, iunie 2017
Modelul educației și al școlii în Imperiul Bizantin au urmat tiparul clasic antic al paideia-ei. Debutul educației în școala elementară se realiza la vârsta de 6 ani. La 10 ani elevul era preluat de grămătic iar de la vârsta de 14-15 ani acesta era inițiat în arta retoricii. De-a lungul secolelor, școala în Imperiul Bizantin a rămas inițiativă privată dar în care împărații au intervenit. Aceștia au încercat să pună educația din școli în slujba instruirii unor categorii de funcționari necesari administrației statului.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Condițiile creștinismului în primele secole ale erei noastre au fost puternic influențate de cultura antică de factură greco-romană. Chiar dacă teoretic și la nivel instituțional Biserica refuza moștenirea culturii clasice grecești- pe motiv că era de factură păgână- Părinții Bisericii, care au propăvăduit și formulat părți din canoanele Bisericii din primele secole, erau produsul unei formații intelectuale clasice. Trebuie să adăugăm faptul că religia creștină era la începutul răspândirii ei, existând largi teritorii ale imperiului rămase neatinse de credința creștină.

Creștinismul primelor secole s-a aflat, inevitabil, sub puternica influență a tradiției culturale grecești clasice. Nu putea face abstracție de acest lucru, cu toate că Biserica, la nivel oficial, respingea această tradiție, pe motiv că întregul complex al culturii clasice era de factură păgână. În termeni practici însă, toți Părinții Bisericii din primele secole ale creștinismului erau creația și produsul intelectual al culturii de factură greco-romană.

Pe parcursul câtorva secole- IV-VI- elita intelectuală a Occidentului și Orientului păgân s-a disipat, locul ei fiind luat de o nouă clasă socială și de funcționari ai imperiului, fără anvergura culturală a predecesorilor ei, dar creștinată. În Occident, prăbușirea părții de apus a Imperiului Roman și „ruralizarea” orașelor a dus la extincția acestei elite intelectuale urbane, creștinarea fiind un proces care s-a desfășurat fără mari convulsii. În părțile orientale, însă, intelectualii păgâni de tradiție greacă „puteau fi întâlniți în elita societății, în armată și administrație[...]”. (Alain Ducellier)

Sub aspect demografic și geografic, trebuie să avem în vedere faptul că religia creștină, chiar și după acceptarea acesteia ca religie de stat în Imperiul Roman în secolul IV, nu era răspândită pe întreg spațiul imperiului. În Roma, cei câteva zeci de mii de creștini din acest secol reprezentau doar 10% din populația capitalei imperiului. De asemenea, în provinciile imperiului- Orient, Grecia, Siria, Egipt, Asia Mică, Dalmația, Macedonia- „păgânii erau majoritari, creștinii nefiind decât o minoritate[...]În Arabia și pe coasta pontică, creștinismul era ca și inexistent, iar în Tracia, la începutul veacului al V-lea, la doar câțiva kilometri depărtare de Constantinopol, oraș creștin încă de la fundarea sa, mai erau convertiți adepți ai lui Artemis”. (Alain Ducellier)

Sub aspect administrativ, predominanța creștinismului asupra celorlalte culte păgâne ale Imperiului Roman s-a consemnat în anul 392 atunci când Theodosios cel Mare a scos toate religiile păgâne în afara legii și admițând creștinismul drept singura religie oficială a statului. Peste alte două decenii, creștinilor li s-a asigurat singularitatea în a urma cariere administrative, ceea ce făcea din adepții cultelor păgâne, niște marginali social.

În secolul al V-lea istoricii au ajuns la concluzia că forța păgânismului într-un imperiu care se creștina încet-încet era reprezentată de elita intelectuală a societății, cea cultivată și direct legată de tradiția clasicități greco-romane. În Cilicia- Asia Mică- au fost identificați doi retori- Pampreprios și Illos- care denunțau creștinismul și făceau apel la tradițiile păgâne, într-o încercare de rebeliune secesionistă. În Egipt, de asemenea, exista familia intelectualilor Horapollo, o combinație dintre zeitățile egiptene și grecești: Horus și Apollo.

După adoptarea religiei creștine drept singura religie oficială a Imperiului Roman- sec. IV- până în secolul al VI-lea, adepții cultelor păgâne au reușit să păstreze dominația culturală asupra școlii. Aceasta era construită încă după tiparul clasic al Antichității. Cu toată că adepții păgânismului nu mai puteau urma cariere administrative, școala a rămas încă fieful intelectual al clasicității greco-romane, păgâne din punctul de vedere al Bisericii. „Școala reprezenta o adevărată sfidare a religiei oficiale și longevitatea ei stârnește uimire dacă ne gândim la instrasingența Părinților bisericii și a vechilor canoane: cum a putut fi lăsată o ideologie opusă și totodată rivală, combătută chiar și în templele ei, să corupă și să pervertească sufletele tinere, pe care biserica trebuia să le îndrepte cât mai curând spre adevăr?”. (Alain Ducellier)

Parinții Bisericii din primele secole ale creștinismului erau conștienți de faptul că nu puteau interzice în școli predarea și asimilarea cunoștințelor culturii greco-romane sub pretextul că acestea erau păgâne. Motivul deriva din faptul că aceste cunoștințe nu puteau fi înlocuite pur și simplu, cu toată circumspecția acestora față de cultura greacă. Primii învățați creștini și-au schimbat abordarea: în locul interzicerii cunoștințelor păgâne ale culturii grecești, ei căutau să valorifice exemplele negative oferite de cultura clasică- într-un cuvânt- selecția informațiilor.

Învățații creștini ai primelor secole- Clement din Alexandria, Origene- nu căutau să interzică transmiterea cunoștințelor culturii clasice greco-romane prin școli- fiind conștienți că acestea nu puteau fi respinse doar pentru că erau parte a unei tradiții păgâne într-un imperiu care se creștina. Mai mult, chiar și după devenirea oficială a Imperiului Roman într-unul creștin- secolul IV- învățații creștini erau conștienți că aceste cunoștințe ale culturii clasice- fie ele păgâne- nu puteau fi pur și simplu interzise.

Autorii creștini ai primelor secole era conștienți de dificultatea instalării „intelectuale” a noii religii oficiale a Imperiului Roman- creștinismul- asupra unei elite culturale, mai ales în zona orientală a imperiului, de factură clasică greacă. Prin urmare, ei nu au optat pentru varianta interzicerii școlii în stilul moștenirii Antichității grecești, deoarece erau conștienți de dificultatea misiunii lor. Grigorie Taumaturgul- discipol al lui Origene- a fost un exemplul unei anecdote în acest sens. „Pe seama lui însă tradiția a păstrat următoarea anecdotă: când a devenit episcop în Noua Cezaree, dioceza sa număra doar 17 creștini, iar în urma morții sale au rămas 17 păgâni”. (Alain Ducellier)

Învățații creștini ai primelor secole și-a dau seama de inutilitatea încercării de a interzice cultura și transmiterea cunoștințelor culturii păgâne a Antichității grecești prin școlile Imperiului Roman. Dacă în administrație cei care erau încă adepți ai cultelor păgâne fuseseră trași „pe margine”, în școală, creștinii acestor secole nu-i puteau înlocui. Autorii creștini s-au axat pe extragerea cunoștințelor folositoare din tradiția culturală a Antichității și folosirea exemplelor negative ale acesteia în valorizarea preceptelor noi creștine.

Autorii creștini învățați au asimilat cunoștințele culturale al Antichității grecești, motivând că indiferent că acestea au fost create într-o epocă și societate păgâne, cu mult înaintea apariției creștinismului, ele sunt utile răspândirii și cunoașterii preceptelor creștine. Din contră, aceștia vedeau în stăpânirea și operarea cu conceptele filosofice păgâne grecești tocmai arma împotriva celor inculți și ignoranți. Aplecarea bizantinilor creștini are la bază această tradiție adânc înrădăcinată în întreg bazinul oriental al Mediteranei.

În tranziția primelor secole creștine, autorii învățați ai religiei creștine și-au asumat tradiția culturală a Antichității păgâne greco-romane și au pus-o în folosul propăvăduirii și înțelegerii religiei creștine pe întinsul Imperiului Roman. „Dovadă a asumării creștine a continuității culturale dominate de căutarea lui Dumnezeu este și prezența în pronaosul (narthex) bisericilor ortodoxe, chiar și după căderea Bizanțului, a portretelor marilor înaintași păgâni, Platon și Aristotel, fapt ce se datorează unui motiv întemeiat: paideia clasică, străină creștinismului, era o «educație venită din afară» (exo paideia), dar această învățățură, împărțită tuturor «în fața porții» (thyrathen), era totodată o cale de acces de neînlocuit către educația creștină, cu alte cuvinte către «știința care purcede din interior»”. (Alain Ducellier)

Tradiția intelectuală a moștenirii culturale a Antichității grecești păgâne era puternică, chiar și după scoaterea adepților cultelor păgâne din administrația Imperiului Bizantin. „Universitatea” din Constantinopol creată în secolul al V-lea de împăratul Theodosios al II-lea- după curicula clasică păgână- într-un imperiu în care creștinimsul era deja singura religie oficială, stă mărturie în acest sens. Mai mult, volumele cu operele culturii grecești din biblioteca orașului, distruse de un incendiu în același secol, au fost imediat reconstituite, semn al cunoașterii și răspândirii culturii clasice grecești.

Fenomenul cultural care s-a petrecut în spațiul oriental al fostului Imperiu Roman- și a moștenitorului acestuia, Imperiul Bizantin- a fost metisajul și sinteza culturală dintre moștenirea Antichității greco-romane și preceptele promovate de noua religie creștină. Biserica s-a mulțumit să manevreze discursul la nivelul intelectual, filosofic, pentru a putea combate orice idei contrare religiei creștine care puteau apărea. Biserica a lăsat școlii elementare spațiul pentru educația primară, cu toate inflexiunile culturale păgâne.

Școlile din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin- între secolele IV-VI- erau un metisaj, un mixt între preceptele religiei creștine care se răspândeau și cunoștințele teoretice moștenite din Antichitatea greacă păgână. În Alexandria Egiptului- oraș cu o bogată tradiție intelectuală- mediul universitar era dominat, de regulă, de o toleranță în ceea ce privește educația predată. Mediul era unul instabil, însă, și se pare că reacția populației față de cultura greacă păgână era mai virulentă decât a reprezentanților Bisericii. „[...]învățământul universitar din Alexandria era dominat de o profundă toleranță. Profesorii păgâni și creștini, între care exista și o prezență feminină, cea a Hypatiei, spirit păgân moderat, ce știa să împace filosofia lui Platon cu cea aristotelică, numărau printre elevii lor și mulți creștini, cel mai cunoscut fiind Synesios, viitorul episcop de Cyrene. Să adăugăm totuși un amănunt sinistru: în anul 415, fanatizat de călugări, instigat, poate, și de patriarhul Chiril, poporul a linșat-o pe Hypatia pe străzile orașului. Către sfârșitul acestei epoci pline de contraste, forțe violente au început să se neliniștească: se putea oare accepta ca prefectul

Istoricii au folosit termenul „schilodire” și „amputare” pentru fenomenul care s-a petrecut în procesul de educație în Imperiul Roman al secolelor IV-VI, cu referire la provinciile orientale ale imperiului. Populația din aceste teritorii, vorbitoare preponderent de latină imprecisă- dacă ne referim la Balcani- de coptă la Egipt și siriacă în Orientul Apropiat, nu era atașată de cultura clasică greacă. Prin urmare, aici s-a produs fenomenul „amputării” cunoștințelor tradiției Antichității care nu erau compatibile cu „creștinul de rând”.

În teritoriile orientale ale Imperiului Roman și continuat de cel convențional numit „Bizantin”, școala elementară de-a lungul câtorva secole nu a fost afectată de creștinarea statului. Ea a putut oferi mai departe cunoștințele moștenite din cultura Antichității greco-romane. În schimb, Biserica prin reprezentanții ei, s-a orientat spre manevrarea și „creștinarea” discursului la nivelul universitar, cel a elitelor, pentru a putea combate filosofic și retoric- oricând- apariția unei erezii contestatare.

Chiar și după ce Imperiul Bizantin devenise deja un imperiu creștin, învățământul primar a rămas în continuare apanajul privatului, asemenea tradiției romane. Chiar dacă populația de rând, în timp, s-a îndepărtat complet de tradiția culturală greacă- tradiție pe care o privea prin prisma unui creștin- statul nu intervenea decât la cererea Bisericii ori atunci când trebuia să oprească mari tulburări sociale.

Școala elementară în Imperiul Bizantin a rămas, în ciuda creștinării imperiului, departe și dincolo de ideologia de scurtă sau lungă durată promovată de basileul constantinopolitan în tandem cu Biserica. Practic, învățământul primar a rămas unul privat, urmând tradiția romană. „Astfel, nu va fi modificată programa școlilor în care copiii între șase și zece ani deprindeau noțiunile elementare (ta prota), cititul, scrierea și socotitul: toate acestea erau private- pentru cursuri se plăteau taxe- fiind conduse de un singur învățător, care era și proprietarul școlii, numit grămătic”. (Alain Ducellier)

În linii generale, în primele secole ale monarhiei bizantine, numărul celor care își puteau permite financiar să-și educe copiii într-o școală elementară, privată, era mic. Dacă ne referim la segmentul universitar, acesta era apanajul aproape exclusiv al familiilor înstărite. La nivelul ciclului elementar, accesul sau mai bine zis puterea de a-și trimite copilul la școală pentru a beneficia de educație s-a transformat într-un criteriu de diferențiere, de selecție socială.

Școala a devenit în primele secole ale monarhiei bizantine o instituție de diferențiere socială, de selecție spre un statut social superior. Cei care își permiteau financiar își trimiteau copiii la școala elementară. Cei mai săraci dintre aceștia urmau apoi cursuri „tehnice” care le permiteau să ocupe funcții și să învețe meserii care îi transformau în excelenți executanți ai administrației imperiale. Ei nu parcurseseră sistemul clasic de educație- paideia- ci pe cel al meseriilor (un fel de școli profesionale moderne).

Copii familiilor celor mai sărace din Imperiul Roman, după ciclul elementar de învățământ, se orientau spre parcurgerea unor „cursuri” care le oferea șansa parcurgerii unor cariere administrativ-tehnice în aparatul de stat. Ei nu urmau sistemul de învățământ care să le permită acumularea cunoștințelor asemenea elitelor iar drumul spre mediul universitar le era blocat, din cauza costurilor mari pe care nu și le puteau permite. Dar abilitățile pe care le deprindeau în cadrul cursurilor la care asistau după încheierea ciclului primar îi transformau în excelenți tehnicieni în administrația imperiului. [...[cei mai săraci își completau educația din ciclul primar cu studiul unor discipline noi, care nu se predau în școlile clasice, fiind privite de oamenii cultivați cu dispreț, dar care puteau să-i asigure cursantului obținerea unei funcții publice. Între aceste materii «tehnice», foarte răspândite, de vreme ce acopereau nevoile unei administrații foarte complexe, să amintim importanța măsurătorilor de teren, fără de care nu era posibilă stabilirea taxelor fiscale și tahigrafia, un fel de stenografie ce pregătea scribi rapizi și competenți”. (Alain Ducellier)

Școala elementară în primele secole ale Imperiului Bizantin s-a constituit într-o treaptă de selecție socială. Cei care nu-și puteau permite să „lege” ciclul învățământului primar de cel secundar și apoi universitar, urmau cursuri precise, tehnice, care îi transformau în excelenți executanți ai administrație imperiale. Ei au reprezentat osatura funcționarilor provinciali deși au fost destul de subapreciați. „Dar, ca și în lumea musulmană, se dă o prea mică importanță acestor oameni nu foarte școliți, dar eficienți, capabili să transcrie un ordin fără greșeală și să îl transmită degrabă oricărui eșalon al ierarhiei civile sau militare care, la rândul său, îl putea înțelege- și deci executa- corect. Garanție a stabilității și a forței imperiului, acești tehnicieni, de la care puterea aștepta o supunere deplină, erau la mare preț începând cu secolul al IV-lea, ei putând să urmeze o strălucită carieră administrativă fără să fi trecut prin paideia clasică: Ioan din Cappadocia, prefectul pretoriului din secolul al VI-lea, în vremea domniei lui Iustinian, poate fi cel mai bun exemplu”. (Alain Ducellier)

Școala secundară în Imperiul Bizantin constituia, asemenea ciclului primar, apanajul privatului, dar costurile acesteia era mult mai mari decât cele ale școlii elementare. Aceste „școli” secundare își aveau sediul în clădirile administrațiilor din orașe, dar erau scumpe încât doar membrii elitelor locale își puteau permite financiar acest lux. Fiind private, aceste școli secundare nu se aflau sub vreun control strict din partea statului. În aceste școli se urmărea a se inocula elevului cunoștințe de literatură, gramatică, istorie, morală.

Învățământul secundar în Imperiul Bizantin era, asemenea ciclului primar, apanajul privatului, controlul statului asupra acestora fiind ca și inexistent. Cu toate că erau localizate, de multe ori, în clădiri ale administrației publice locale- boule- școlile erau libere de orice control din partea statului. Diferența esențială față de școala elementară era dată de costurile acesteia. Era atât de scumpă încât doar copiii din familiile magnaților locali le puteau urma. Școlile secundare se numeau mouseion.

Școlile secundare din Imperiul Bizantin comportau aceeași structură cu cele din Antichitatea păgână greacă. Astfel, între 10 și 15 ani copii erau introduși în tainele gramaticii, dar, așa cum înțelegeau profesorii acestor școli gramatica, ea cuprindea noțiuni și de literatură, istorie, și științe exacte. După 15 ani se adăuga studiului retorica, acesta fiind considerată drept piesă centrală în educația copilului. Retorica era „considerată disciplina regină, căci ea îngăduia nu doar asumarea unor funcții în viața publică locală (politikos bios), ci și atingerea idealului antic al «vieții raționale» (logikos bios), prin justa cumpănire a ierarhiei conceptelor: de aceea, retoric permitea adesea și o inițiere în științele exacte, în medicină și, mai ales, în filosofie”. (Alain Ducellier)

Pentru a putea fi profesori în școlile secundare din Imperiul Bizantin trebuia îndeplinită o condiție majoră, fără prezentarea unor diplome care să ateste calificarea profesorului. Candidatul se înfățișa în fața reprezentanților orașului- curiales- pentru a susține o conferință publică alături de alți candidați- epideixis. În timp, examenul și-a pierdut din valoare, în primul rând din cauza inabilității „comisiei” curialilor de a-i alege pe profesorii cei mai bine pregătiți, curialii fiind practic depășiți de dificultatea unor domenii ale candidaților, precum medicina sau filosofia.

Curialii din orașele Imperiului Bizantin care erau responsabili cu alegerea profesorilor candidați pentru un post în mouseion- școlile secundare- „aveau tendința de a-i alege pe candidați în funcție de rangul lor, mai mult, plecau urechea la rugămințile profesorilor în funcție, care încercau să obțină un loc pentru elevii și copiii lor, și nu rareori se lăsau mituiți. Corpul profesoral era așadar expresia clasei conducătoare, formându-se, uneori, adevărate dinastii ale profesorilor înrudiți: și funcțiile lor erau râvnite de mulți, căci, fiind plătiți din fondurile cetății, profesorii și rudele lor apropiate erau scutiți, în perioada târzie a imperiului, de cea mai mare parte a datoriilor fiscale și a copleșitoarelor dări publice (leitourgia). (Alain Ducellier)

Cu toate că intervențiile împăratului în selecția profesorilor din școlile orașelor erau punctuale, ele existau și aveau de-a face cu grija acestora de a se interesa de mediul de învățământ al celor care urmau să fie viitorii funcționari și „tehnicieni” ai imperiului. Alteori, guvernatorul provinciei era cel care se interesa de procesul de educație al școlilor secundare, dar acestea rămâneau pe mai departe nesupuse controlului sistematic al statului.

Școlile secundare din orașele mari ale Imperiului Bizantin își puteau permite să angajeze în jur de 20 de profesori iar cele mici circa 11 profesori. Împărații au sugerat conducerii orașelor să numească profesori în școlile din urbe în acord cu posibilitățile financiare ale acestora. Aceste școli au rămas în continuare independente și își desfășurau activitatea și curicula după propriile reguli, dar statul a intervenit tot mai mult- printr-un supracontrol- care avea la bază accentul pe moralitatea profesorilor din școli.

Școlile din Imperiul Roman și al continuatorului acestuia- Bizantin- s-au bucurat de libertatea de a-și alege curicula și independența față de controlul statului, cu toate că activitatea acestora era susținută din fonduri publice. Împărații au încercat, inițial, să sugereze curialilor- magnaților orașelor- să angajeze profesori în acord cu posibilitățile financiare ale acestor orașe, fără a le depăși. Astfel, marile orașe își puteau permite să angajeze circa 20 de profesori iar cele mai mici, 11. În secolul al V-lea, lipsa resurselor a consemnat și doar 3- 4 profesori într-un oraș.

Primele măsuri de control a comportamentului și a moralității profesorilor din școlile secundare ale orașelor imperiului le-a luat împăratul Iulian la jumătatea secolului al IV-lea. Măsurile au fost reluate și amplificate de Theodosios al II-lea prin Codul Thedosian- codul de legi- din secolul următor cu completări și adăugiri prin care se stipula că [..]orice angajare a unui profesor, făcută de către o curie, trebuie validată de către profesorul însuși, singurul în măsură să acorde «dreptul de a preda» (licentia docendi), strămoșul îndepărtat al licenței de astăzi. Statul obținuse astfel posibilitatea de a interveni care-i permitea atât să-i oblige pe dascăli să predea în spiritul moralei dorite de putere cât și să accepte, ori să revoce candidații la funcții municipale: aceste măsuri, ce au urmărit inițial să sprijine eforturile împăratului Iulian de a impune din nou valorile păgâne, nu vor fi înlăturate nici de puterea creștină care le va folosi pentru a forma și controla un corp profesoral devotat cu totul noii religii”. (Alain Ducellier)

În curicula școlilor secundare, statul nu a intervenit prin dispoziții legislative. A reușit să impună acestor școli, care educau pe mai departe în stilul clasic al Antichității, și asumarea unor „materii” ce presupunea transmiterea de cunoștințe tehnice și de drept elevilor, necesare în administrația imperiului. În acest sens se explică faptul că, datorită apariției codurilor de legi- emise de Theodosios al II-lea și Iustinian I- tot mai mulți elevi erau îndrumați spre drept pentru a putea interpreta aceste coduri.

Între secolele V-VI s-a produs un fenomen interesant în câmpul educațional al școlilor Imperiului Roman- Bizantin. Tot mai mulți elevi- chiar și copiii familiilor înstărite- erau convinși în a urma școli ce ofereau o finalitate practică a studiilor, determinată de nevoia de personal a administrației civile. Stilul clasic al educației, cel care presupunea atingerea virtuții- arete- și a filosofiei în scopul formării unei vieți civilizate- hellenikos bios- și omului liber- eleutheros anthropos- a fost abandonat tot mai mult.

Nevoia de integrare în structura administrației bizantine a transformat și percepția asupra utilității școlii și a ideii de educația, care s-a deplasat spre un sens mai pragmatic, abandonându-se- nu în totalitate, dar predominant- stilul clasic al educației. „O asemenea schimbare implica abandonarea numeroaselor texte a căror utilitate imediată nu era evidentă și între care se aflau, desigur, și scrierile filosofice, în folosul acelora care puteau fi transformate zi de zi în cunoștințe practice. Și cum marile texte «inutile » erau totodată periculoase pentru creștinism, s-a creat o legătură firească între ambițiile pământești și mustrările de conștiință: chiar fără a fi nevoie de ajutorul indicațiilor bisericii sau ale statului, s-a făcut o alegere mutilantă și această cultură antică, căreia i-au fost sever amputate atât conținutul cât și finalitatea, a fost cea mai bună dovadă că, din epoca anterioară domniei lui Iustinian, s-a născut o civilizație nouă, pe care, legitim, o putem numi bizantină”. (Alain Ducellier)

Cu toate că Imperiul Bizantin s-a creștinat de-a lungul secolelor, în contratimp, educația din școli a rămas în afara acestui cadru, școala fiind de domeniul privatului și a laicului. Chiar și monahii, episcopii și unii patriarhi au fost educați în școli private iar cele care funcționau pe lângă mănăstiri aveau scopul de a-i educa pe călugării din mănăstirea respectivă. Ceea ce puteau face înalții prelați era să intervină pe lângă profesorii din școli pentru a-i determina să „nu insiste cu predarea textelor periculoase”.

Între secolele IV-VI cei care doreau să-și consolideze educația pe întregul palier al cursurilor, până la nivelul superior, aveau opțiunile celor 3 mari orașe ale părții orientale a imperiului: Constantinopol, Antiohia și Alexandria. În afara de acestea, centre mai mici erau și Atena, Beirut și Gaza.

Între secolele IV-VI cei care doreau s-ă urmeze întregul ciclu al educației, până la nivelul „universitar” aveau la dispoziției- în partea orientală a Imperiului Roman- 3 mari centre: Constantinopol, Alexandria și Antiohia. Alături de acestea, se puteau orienta și spre 3 centre de dimensiuni mai mici: Atena, Beirut și Gaza. În orașele mici și foarte mici nu existau profesori suficienți sau pregătiți îndeajuns încât să acopere întreaga curiculă de „materii” clasice: retorica, gramatica, medicină.

Filosofia ca pilon de predare în școlile imperiului a fost adoptată în secolul al IV-lea dar cu mențiuni speciale. Profesorii trebuiau să nu atingă subiecte care intrau în contradicție cu preceptele creștine. „Atunci când nu acceptau titlul discutabil de «filosof recunoscut» (philosophus approbatus), pe care puterea l-a decernat, începând din anul 369, celor care erau de acord să nu comenteze decât subiecte ce nu contraziceau doctrina creștină, profesorii de filosofie preferau să-și cheme discipolii, mai ales când prezentau doctrine aflate într-o relație delicată cu religia creștină, în locuri ferite și chiar în localități mai puțin cunoscute. Elevii și studenții trebuiau așadar să călătorească pentru a-și completa educația mergând din oraș în oraș, obicei practicat cel puțin până în veacul al IX-lea”. (Alain Ducellier)

Între secolele IV-VII, Alexandria Egiptului a reprezentat centrul unde se legitimau cei care doreau să obțină o educație completă și desăvârșită. Cu toate că oficial nu exista decât o școală secundară cu educație completă- mouseion- prezența profesorilor renumiți în această școală îi ridica statutul de de educație la nivel superior. Aici se studiau științele exacte, astronomia și filosofia. Stilul filosofic conciliant al acestei școli i-a permis supraviețuirea și după ocuparea Egiptului de către arabi în secolul VII.

Selecția celor care doreau să urmeze învățământul superior- nu neapărat în sensul perceput de noi astăzi- era destul de exigentă. O școală secundară- mouseion- dintr-un oraș, indiferent de mărimea acestuia, putea fi considerată o școală superioară dacă beneficia de prezența unor profesori recunoscuți, ce ofereau greutate școlii respective.

După cucerirea Egiptului de către arabi, profesorii din Alexandria s-au mutat în capitala imperială, Constantinopol. Antiohia, un alt centru „universitar”, a decăzut în secolul al VI-lea, odată cu invazia perșilor. Atena a decăzut până la închiderea centrului „universitar” oficial de către Iustinian I și transferarea și concentrarea, din acest moment, în Constantinopol a educației superioare.

Transformările produse în structura socială a Imperiului Roman de Răsărit- și apoi Bizantin- din secolele V-VI, au dus la un soi de amorțire a transmiterii culturii și filosofiei clasice grecești pe fondul ruralizării imperiului și în același timp a creștinării acestuia. Unul dintre cele mai elocvente exemple ale acestor mari mutații sociale ce au determinat și mutațiile culturale aferente a fost cazul Atenei.

Școala din Atena se putea mândri cu o tradiție și o moștenire care mergeau în timp până în vremurile fondării Academiei Platoniciene. În secolul al V-lea această școală superioară completă era condusă de un diadokhos -moștenitor- care era ales, dacă criteriile de exigență corespundeau, dintre membrii urmașilor lui Platon. În plin secol al V-lea, elita Imperiului care se revendica din cultura „păgână” se identifica de altfel cu această școală ateniană, trimițându-și aici copii să studieze.

Fondurile necesare funcționării Școlii Ateniene- mediu universitar de predare în stilul clasic „păgân”-au fost asigurate de către membrii elitelor din teritoriile Imperiului, atașate încă de stilul clasic de cultură, păgână din perspectiva Bisericii și a statului care se creștina încet. Inițial, împărații nu au intervenit, considerând că stilul și curicula Școlii Ateniene nu era una agresivă și care să se opună „ideologiei” adoptate de administrația imperială.

Studenții urmau la Școala Ateniană cele 4 cicluri clasice de studii. Primul ciclu- paideia- era similar școlilor elementare din orașe. Treapta a doua erau „misterele pregătitoare” și anume, studiul filosofiei lui Aristotel, considerată o introducere în sistemul filosofic al lui Platon. Treapta finală era segmentată în două cicluri: „[...]cel dintâi, ciclul «politic», permitea elevului să atingă idealul clasic al cetățeanului onest, prin studiul celor mai simple dialoguri, în vreme ce în ultimul ciclu, numit «teoretic» și urmat doar de aceia care doreau să atingă perfecțiunea spirituală, se discutau dialogurile mai complexe, ca Timaios sau Parmenide, ale căror implicații religioase erau puse în evidență de neoplatonicieni ca Pophyrios sau Iamblikhos. Abia acum elevul era inițiat în adevăratele «mistere» platoniciene, prin practici ascetice riguroase și printr-o inițiere mistică ce se contituia, datorită studiului cântecelor orfice și al oracolelor caldeene, într-o alternativă a misticii creștine”. (Alain Ducellier)

Rândurile profesorilor Școlii Platoniciene din Atena secolului al V-lea au fost completate cu membrii sosiți din Orient- cel mai proeminent fiind Proclos- și care au intrat în polemică filosofică acerbă cu Școala din Alexandria, și aceasta, de asemenea, construită încă după sistemul de educație clasic. Păgânii moderați din Alexandria s-au impus și în Școala Ateniană, unii dintre acești păgâni moderați convertindu-se la creștinism.

La începutul secolului al VI-lea, în fața curentului păgânismului moderat care susținea un ton amabil cu religia creștină, s-a dezvoltat o aripă violentă condusă de Damaskios care a preluat dominația asupra Academiei din Atena. Acesta s-a exprimat deschis împotriva creștinismului și proclama o reîntoarcere la filosofia platoniciană. Însă, reacția realității din timpul respectiv a dovedit că efectul era ireversibil. „Cu puțin înaintea anului 529, acest lucru dovedea însă uitare faptului că Atena devenise un oraș creștin căruia o asemenea ideologie îi era, de-acum, străină: elitele locale s-au îndepărtat de Academie, elevii atenieni erau tot mai puțini, făcând loc unui număr tot mai mare de învățăcei veniți din Orient, pe care localnicii nu îi priveau cu ochi buni. Bogată și invidiată din acest motiv, Școala din Atena s-a desprins de mediul său natural unde nu mai putea spera că va obține un sprijin”. (Alain Ducellier)

În secolul al VI-lea mutațiile sociale produse în Imperiul Roman de Răsărit- ruralizarea teritoriilor monarhiei și dispariția vechii clase urbane, cea a curialilor- au dus la transformări în ceea ce privește raportarea administrației și a populației față de educație și cultură. Cultura a devenit „prizabilă” doar de către o mică parte a populației- o elită- și prin urmare, în tandem cu creșterea influenței episcopului Bisericii în teritoriu, intervenția împăratului în eliminarea instituțiilor de învățământ păgâne a fost necesară și naturală.

În secolul al VI-lea Imperiul Roman Răsărit se transforma și individualiza tot mai mult, la nivel social, față de Imperiul Roman clasic al cărui continuator era. Orașele mici din teritoriile monarhiei decăzuseră iar odată cu ele dispăruseră și segmentele sociale ale reprezentanților orașelor- așa-numiți curiales- ceea ce a provocat mutații și în poziționarea populației față de cultură și educație. Fondurile orașelor- din care plătiți profesorii erau tot mai puține, elitele se micșoraseră numeric iar orașele se ruralizaseră.

În secolul al VI-lea, în Imperiul Roman de Răsărit- pe care istoriografia îl va denumit cu titlu de Bizantin din secolul următor- episcopatul creștin va căpăta tot mai multă influență în provinciile monarhiei, în paralel cu descentralizarea puterii imperiale. Aceste transformări, alături de mutațiile sociale produse au dus și la scăderea presiunii fiscale, ceea ce a determinat schimbarea opticii privind cultura și educația. Cultura a devenit tot mai mult apanajul unei mici elite „adresându-se din ce în ce mai mult unor grupuri restrânse”. (Alain Ducellier)

Împăratul Iustinian I a acționat în domeniul educației în acord cu transformările sociale și mutațiile produse în imperiu care nu mai făceau compatibilă susținerea educației după modelul clasic roman. În plus, imperiul devenise unul creștin. Împăratul a promovat o lege prin care „[...]se interzicea învățământul «tuturor ereticilor», din rândul cărora făceau parte samaritenii și grecii, considerați păgâni: acestora le era interzis, de asemenea, să dețină vreo funcție în stat sau vreo demnitate, să predea sau să fie plătiți din banul public. Și, tot atunci, o altă lege, menită să stârnească și o mai mare neliniște, numea păgânismul «o nebunie a grecilor», reluând și interdicția strictă de a preda pentru cei care își afirmau această credință, interdicție chiar mai riguroasă decât cea formulată de Iulian împotriva creștinilor, căci noul împărat dorea să-i păzească pe tineri de o adevărată boală mentală, considerată, de bună seama, contagioasă”. (Alain Ducellier)

Împăratul Iustinian I a oficializat destrămarea instituțiilor culturale păgâne, într-un imperiu roman care se creștina pe verticală și orizontală tot mai profund. Mai mult decât atât, celor care erau prinși că venerează în continuare cultele păgâne li se refuza moștenirea, orice formă testamentară și li se confiscau bunurile. „În virtutea acestei legi, Iustinian a închis, în anul 529, Academia din Atena, fără ca cineva să i se împotrivească, pentru că orașul o renegase deja”. (Alain Ducellier)

Scoaterea în afara legii a profesorilor și din administrație a celor care adorau în continuare cultele păgâne de către Iustinian I i-a determinat pe filosofii din Școala Ateniană- închisă de același împărat- să se refugieze în regatul perșilor sasanizi. Profitând de o pace temporară între Iustinian I și regele perșilor, aceștia au revenit în imperiu și- cu gândul de a se pierde în mulțime- s-au stabilit în capitala monarhiei, Constantinopol.

După trimiterea la periferia societății a filosofilor care manifestau tendințe culturale clasice- dar păgâne din perspectiva statului și a Bisericii- și în general a tuturor oamenilor care făceau apel la cultele păgâne, s-a declanșat un fenomen care a durat, cu reprize, până în secolul IX: vănâtoarea de intelectuali. Profesorii atenieni refugiați în Constantinopol, unde sperau că se vor pierde în mulțime, au fost identificați, hăituiți și persecutați. „Dar poliția statului a rămas trează: în anul 546, prefectul Ioan al Cappadociei, care nu i-a apreciat niciodată pe intelectuali [reflex al condiției lui originare precare- n.n]a primit ordin să-i hărțuiască, sporind astfel numărul grămăticilor, retorilor, juriștilor și medicilor păgâni arestați. Adesea ei erau torturați, uneori chiar uciși, vânătoarea reîncepând, din anul 562, încă mai îngrijorătoare pentru viitorul cultural al imperiului, chiar dacă acum era organizată cu mai puțină brutalitate. Grecii nu erau doar arestați; se organizau și procesiuni grotești în timpul cărora erau rididiculizați în fața cetății și mai ales li se ardeau într-o ceremonie solemnă cărțile și reprezentările zeilor lor”. (Alain Ducellier)

Confiscarea de către împăratul Iustinian a fondurilor școlilor secundare din orașele imperiului- întreținute din fonduri private- a dus la scăderea susținerii educației de către elită citadină, și așa rarefiată. Reflexul natural a fost diminuarea calității școlilor care puteau oferi o educație completă până la nivel universitar. Astfel, în secolul al VII-lea, doar capitala monarhiei- Constantinopol- precum și Alexandria Egiptului se mai puteau mândri că pot oferi acest traseu cultural complet și de educație al studenților.

Transformările sociale produse în Imperiul Roman de Răsărit în secolele V-VI au determinat și mutații în ceea ce a însemnat producția de manuscrise și copii ale textelor antice, profane sau religioase. După o perioadă de „întuneric”, de-abia la începutul secolului al IX-lea au reapărut manuscrisele, multe dintre ele fiind operele oamenilor Bisericii.

Apariția manuscriselor sau mai bine zis timpul de apariție al acestora a fost afectat de transformările sociale derulate în Imperiul Roman de Răsărit în secolul al V-lea. Până în acel moment textele scrise, manuscrisele profane sau religioase au fost realizate și copiate în scriptoriile private sau imperiale, ducând mai departe bogăția cunoștințelor. De altfel, în secolul al V-lea, copierea de manuscrise a fost favorizată și de cererea mare, o parte dintre ele intrând în colecția Bibliotecii imperiale din Constantinpol.

Într-un imperiu care se creștina, cea mai mare producție de copiere a textelor până în secolul al VI-lea era de factură religioasă. Copiștii se aplecau asupra a două linii majore de abordare. Pe de-o parte se manifesta interesul pentru scrierile Părinților Bisericii- din secolele IV-V- Grigorie din Nazianz, Grigorie din Nyssa, Vasile din Cezareea Cappadociei și Ioan Hrisostomul. A doua linie urmată de copiștii de manuscrise religioase urmărea filiera curentului „mistic provenind din deșertul egiptean, curent ce nu a abandonat niciodată schemele intelectualiste de sorginte platoniciană, dar a adăugat acestora o teologie a rugăciunii, care a culminat, mult mai târziu, cu dogma isihastă: traseul acesta poate fi urmărit cu limpezie în scrierile lui Evagrie Ponticul, în veacul al IV-lea, în textele atribuite lui Dionisie Areopagitul, în secolul următor, precum și în cele scrise de sinaitul Ioan Scărarul, mort în jurul anului 650.[...] Dar cel care a întruchipat cel mai bine noua sensibilitate a fost poetul Roman Melodul, care, în timpul domniei lui Iustinian, a renunțat la măsura antică în favoarea versurilor cu rimă în numeroasele sale kontakia, texte compuse pentru a însoți și comenta

În aceste secole de tranziție, literatura profană- retorica- a fost reprezentată de Themistios și Libanios iar literatura istorică a fost liantul cel mai direct dintre Imperiul Roman și moștenitorul acestuia, Imperiul Bizantin. Eusebiu din Cezareea a redactat Istoria ecleziastică în secolul al IV-lea unde se pot observa inflexiunile domniei lui Constantin cel Mare, fondarea Constantinopolului precum și începutul procesului de creștinare a Imperiului Roman.

Cel mai important istoric din secolele de tranziție a fost Prokopios din Cezareea. Acesta a fost contemporan cu împăratul Iustinian I și i se datorează elegantele texte din Războiul cu perșii, Războiul cu goții și Războiul cu vandalii. Aceste opere fuseseră comisionate prin intermediul generalului Belizarie de către împăratul Iustinian dar acest aspect nu știrbeau cu nimic valoarea livrescă a operelor. Inteligența lui Prokopios și simțul politic ascuțit pe care îl deținea l-au făcut să redacteze și o operă unică în istoria Evului Mediu: Anekdota sau Istoria secretă [...]unică în epoca medievală, în care dezvăluie, cu un ascuțit simț critic și cu o răutate nedisimulată, caracterul meschin al marelui împărat[...]”. (Alain Ducellier)

În secolul al VII-lea, scrierea istoriei în Imperiul Bizantin a fost reprezentată de Theophylaktos Simokatta care a tratat domnia împăratului Heraklios, dar departe de talentul și anvergura lui Prokopios din secolul precedent. Istoria a dispărut ușor din literatura profană și a fost înlocuită cu textele călugărilor din mănăstiri a căror abordare era a timpului prezent, după o referire la Geneză și timpurile „de început”. Esența lor era moralizatoare și nu una în sensul cronologiei și comentării istoriei.

În secolul al VII-lea, Imperiul Bizantin, după șocul apariției arabilor, a traversat o perioadă dificilă din punct de vedere militar care s-a răsfrânt și asupra vieții și societății bizantine. Prin urmare, declinul cultural a fost inevitabil, grija majorității locuitorilor monarhiei fiind orientată spre supraviețuire în fața atacurilor repetate asupra frontierelor imperiului. Cultura sau educația au devenit tot mai mult un „lux”. Religia a reprezentat refugiul în fața acestor vicisitudini, prilej cu care s-a dezvoltat literatura religioasă prin figurile martirilor creștini.

Șocul produs de invazia arabilor în secolul al VII-lea a adus Imperiul Bizantin în poziție defensivă pentru următoarele două secole. Atacurile și raidurile arabilor cauzau fluctuația permanentă a frontierei orientale a monarhiei bizantine. Incertitudinea militară a cauzat nesiguranța vieții în general și, prin urmare, cultura și educația au reprezentat o grijă de lux pentru locuitorii imperiului. Iar administrația nu putea susține cultura, fiind, de asemenea, preocupată să țină piept noilor rivali militari: arabii.

În fața incertitudinilor militare și existențiale ale bizantinilor din secolul al VII-lea- apariția arabilor, avarilor și slavilor- religia a reprezentat „bastionul” militant și mobilizator. Nimeni nu mai avea timp și resurse financiare pentru susținerea educației în ciclul complet și, prin urmare, literatura profană a sucombat. „Religia era așadar singurul refugiu, și nu surprinzător faptul că între secolele VII-IX a înflorit o literatură a cărei unică sursă de inspirație a fost doctrina religioasă. În această epocă a apărut o nouă hagiografie, emoționantă și totodată militantă, în centrul căreia se aflau figurile noilor martiri, victime ale islamului, ale bulgarilor și, mai ales, ale iconoclasmului”. (Alain Ducellier)

În secolele întunecate ale culturii bizantine, istoria a fost abordată din perspectiva predispoziției monahilor, cu un rol moralizator. Chiar dacă ele nu se constituie în lucrări de istorie propriu-zisă, au un important rol prin faptul că dezvăluie informații despre contextul general social al epocii sfântului prezentat în respectiva operă hagiografică. Una dintre aceste opere ale literaturii religioase cu puternice informații istorice este Miracula Sancti Demetrii- Miracolele Sfântului Dumitru și prezintă evenimentele în care este portretizat patronul Thesalonicului- Sfântul Dumitru- în contextul atacurilor slavilor asupra orașului în secolul VII.

În secolul al IX-lea „cronicile” istorice aveau ca și în secolul precedent aerul literaturii religioase, fiind operele unpr călugări. Unul dintre acestea a fost Cronica lui Teofan care a înfățișat istoria lumii de la Geneză până în anul 813, anul întronizării în scaunul basileilor a Dinastiei Amoriene. Altfel, „vor mai trece însă două secole până când Bizanțul va avea un istoric adevărat”. (Alain Ducellier)

Cu toată contracția teritorială și militară a Imperiului Bizantin- cu problemele sociale aferente- educația și cultura clasică- nu au dispărut complet. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul, excelenți teologi care au studiat retorica și filosofia în capitala imperială, Constantinopol. Ioan Damaschinul și-a asumat formația clasică culturală pe care a primit-o, fiind primul „între Părinții greci ai bisericii care a construit o teologie rațională bazată pe o perfectă cunoaștere a logicii aristotelice. Viețile sfinților amintesc și ele că acești eroi creștini au urmat un învățământ asemănător celor din epoca veche”. (Alain Ducellier)

În secolele VIII-IX dobândirea culturii clasice și a educației superioare reprezenta efortul individual și autodidact, mult mai pregnant decât în secolele precedente. Declinul se produsese și prin urmare, numărul profesorilor care puteau oferi celor interesați o educație completă în stilul clasic grec era destul de mic. Patriarhul ecumenic, Nikephoros, precum și Leon Matematicianul- care a beneficiat de mentoratul unui anume profesor din Andros, apoi pe cont propriu- sunt exemple ale stilului autodidact.

Una dintre diferențele importante față de Occident în ceea ce privește fenomenul denumit de istoriografie sub numele de „Renaștere culturală” a fost faptul că, în Imperiul Bizantin, aceasta a apărut înaintea reabilitării militare a monarhiei și a extensiei lui economice. Suprinzător sau nu, ceea ce a ajutat la renașterea culturală a monarhiei bizantine a fost disputa legată de doctrina islamică și felul în care aceasta penetra spațiile aparținătoare Imperiului Bizantin. Aceasta trebuia combătută și nu se putea face acest lucru decât printr-un set de idei noi filosofice dezvoltate în tratate sistematice.

În Imperiul Bizantin- fenomenul cunoscut sub numele de Renaștere culturală desfășurat în secolul al IX- avea la bază încercări și transformări petrecute în secolele „întunecate”, VII-VIII. Această renaștere culturală a precedat extensia teritorială și economică a imperiului. Militar, arabii i-au contrat puternic pe bizantini, dar, paradoxal sau nu, tot ei au fost declanșatorii unei mari dispute în monarhia bizantină din care aceasta avea să se „reinventeze”.

Marea dispută din Imperiul Bizantin în jurul dogmei islamice apărute la orizont în secolul al VII-lea a reprezentat fermentul din care s-a pregătit, de-a lungul a două secole, renașterea culturală bizantină. „[...]în veacul al VII-lea, Bizanțul s-a confruntat cu o controversă religioasă din care trebuia cu orice preț să iasă învingător, chiar și cu riscul pierderii propriei sale ființe, căci Islamul veghea la porțile sale, învățând repede să mânuiască uneltele dialecticii în contact cu populațiile supuse ale Egiptului și mai ales ale Siriei, care asistaseră la îndelungata dispută a ortodocșilor, monofiziților și nestorienilor. Or, islamismul era resimțit ca o erezie născută din incultura arabilor și care putea fi învinsă prin superioritatea dialectică a creștinilor. Din acest motiv, «Tratatul despre erezii» al lui Ioan Damaschinul cuprindea, în jurul anului 740, un capitol consacrat dogmei islamice, care redă fidel situația din epocă[...]Astfel, musulmanii îi atacă pe creștini cu banale argumente ce au la bază texte din Sfânta Scriptură, pe care dialectica aristotelică mânuită de Ioan Damaschinul le ridiculizează rând pe rând, punând în lumină contradicțiile doctrinei islamice”. (A

Disputele din Imperiul Bizantin în jurul doctrinei islamice apărute la orizont au dus la redescoperirea textelor „păgâne” ale filosofiei clasice prin care teologii bizantini, și nu numai, au încercat să stăpânească argumentația împotriva rivalilor arabi. În plus, această „micro-renaștere” cuturală a fost continuată în perioada iconoclastă, în care s-a împins discuția filosofico-teologică asupra dogmei creștine însăși- cu toate convulsiile de rigoare-, spre noi „câmpuri” de abordare.

Konstantinos al V-lea și apoi Leon al V-lea, partizani ai iconoclasmului, s-au orientat, alături de susținătorii acestora și contestatarii creștinismului tradițional, în recuperarea textelor filosofiei antice în vederea susținerii argumentației împotriva iconodulilor, adoratorii icoanelor. Grupul de învățați însărcinați de basileul Leon al V-lea Armeanul de a recupera tradiția filosofiei „păgâne” grecești a fost condus de Ioan Gramatikos, un excelent cunoscător al dialecticii.

Din lupta desfășurată între iconoclaști și iconoduli în Imperiul Bizantin- care făceau apel la argumentația filosofiei clasice pentru a-și susține punctele de vedere- s-a creat pasul decisiv spre renașterea culturală din secolul al IX-lea. A fost semnalul- e adevărat, unul cu excese și violențe- a ieșirii din „întunericul” cultural. „Deși nici unul dintre adversari, iconoclaști și iconoduli, nu deținea monopolul marilor filosofi antici, disputa celor două tabere a avut ca rezultat redescoperirea textelor acestora, în jurul anului 830. Or, Ioan Grămăticul a fost, înainte de a deveni ultimul patriarh iconoclast (837-843), dascălul împăratului Teophil (829-842), cel mai instruit suveran bizantin. Și toate acestea se întâmplau chiar în momentul prefigurării cu limpezime a renașterii culturale”. (Alain Ducellier)

Secolul al IX-lea a produs în Imperiul Bizantin ceea ce istoriografia a denumit Umanismul bizantin. După două secole de restricții și conflict care puneau în discuție chiar supraviețuirea monarhiei în fața atacurilor arabilor, avarilor și slavilor, cultura antică a fost redescoperită. Acest Umanism cultural a fost „pregătit” în secolul al VIII-lea și el și-a tras esența din disputele din jurul dogmei islamice și a luptei dintre iconoclaști și iconoduli. El a fost, însă, o redescoperire a textelor antice, dar în manieră și filtru creștin.

Renașterea culturală și Umanismul bizantin din secolul al IX-lea au însemnat o reîntoarcere la textele antice și la argumentația filosofiei antice, dar în manieră creștină. Trebuie să menționăm că ori de câte ori ideile expuse ar fi intrat în coliziune cu preceptele creștine- Imperiul fiind deja creștinat- acestea din urmă prevalau întotdeauna. Creștinarea Imperiului de-a lungul secolelor a adus elita în acest secol în punctul în care își putea permite o discuție degajată despre cultura antică.

Reacția creștinismului tradițional față de cercul umanist de la Palatul imperial din Constantinopol a fost una de acuze la adresa basileului Mihail al III-lea și a intelectualilor care își desfășurau activitatea sub protecția acestuia. Temerea acestora era legată de „reînvierea” tradițiilor păgâne, dar, în fapt, Leon Matematicianul și echipa de la Palat reconstituiau operele culturii clasice antice într-o bibliotecă. Reacția acuzatoare a fost evidentă la moartea lui Leon Matematicianul în dreptul unuia dintre foștii lui elevi „Constantin din Sicilia, care-i sortește acestuia să ardă în flăcările Iadului, laolaltă cu scriitorii și filosofii păgâni”. (Alain Ducellier)

Cel care a fost considerat adevăratul inițiator al Renașterii bizantin din secolul al IX-le a fost Leon Matematicianul. Acesta era înrudit cu un alt dialectician desăvârșit- Ioan Grămăticul- și ocupa funcția de profesor la o școală privată din capitala imperială. Cariera lui a luat o turnură ascendentă atunci când a fost invitat de basileul Theophilos la Palatul imperial pentru a susține un curs de filosofie. „Aceste conferințe mondene, destinate unui public restrâns și al căror unic protegonist era Leon, dovedesc însă o dorință nouă de comunicare a unor cunoștințe de un înalt nivel, ele anunță un viitor apropiat în care cezarul Bardas, unchiul tânărului împărat Mihail al III-lea (842-867), va avea un rol determinant. Căci el îi va cere lui Leon, în jurul anului 855, să predea filosofia la palatul de la Magnaura și să formeze aici o echipă de profesori de geometrie, astronomie, gramatică, a căror operă este o dovadă a marilor ambiții ale acestor învățați: normarea gramaticii și, în primul rând, a textului lui Homer, recitirea textelor lui Platon și a neoplatonicienilor ca Porphyrios, aplecarea asupra disciplinelor științifice- Leon însuși înscriindu-se în tradiția lui Ptolemeu, Arh

Una dintre cele mai importante figuri ale acestui umanism bizantin din secolul al IX-lea este cea a patriarhului Photios. Contemporan cu Leon Matematicianul, Photios a fost inițial funcționar imperial- protoasekretis. Operele sale au fost reunite în Biblioteca, culegere de texte și note care, cu toate că iau partea textelor creștine, nu neagă valoarea filosofiei antice. Tratarea textelor filosofiei antice- fie și din unghi creștin- a permis dezvăluirea către modernitate a unor texte care, altfel, s-ar fi pierdut.

Efectele redescoperiri culturii antice de către echipa lui Leon Matematicianul, care activa la Palatul imperial din Constantinopol în secolul al IX-lea, a provocat efecte adverse. Împărăteasa Thedora, care tocmai restaurase cultul icoanelor în imperiu- închizând conflictul iconoclasm și iconoduli, alături de susținătorii ei-, a fost îndepărtată din cercul cultural creat la palat, de către cezarul Bardas. Reacția a fost privită ca o posibilă restaurare a iconoclasmului pe baze culturale, ceea ce a atras acuze din partea taberei creștinismului tradițional.

Photios, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai umanismului bizantin din secolul al IX-lea, a recuperat și abordat filosofia ntică- pe care o cunoștea foarte bine- prin prisma moralei creștine, el recunoscând totuși, calitatea cunoașterii filosofiei antice. Alegere sa ca patriarh ecumenic al Constantinopolului l-a făcut să nege filosofia lui Platon, alunecând spre un ton mai intransigent în textele sale din Amphilochia. Îl cita pe Clement din Alexandria pentru a-și susține ideea de „credință mai presus de cunoaștere”: „«Există oameni care se tem de filosofia greacă așa cum și copii se tem de sperietoare, crezând că aceasta îi va abate din drum; dacă însă credința lor poate fi spulberată de discursuri amăgitoare, să fie convinși că nu vor ajunge niciodată la adevăr»”. (Alain Ducellier)

Arethas din Patras, devenit episcop de Cezareea- sec.IX-X- a fost considerat de către istoriografie cea mai bună imagine a acestui „umanism creștin” din Imperiul Bizantin. Abordarea textelor antice și redescoperirea filosofiei grecești „păgâne” se făcea nu pentru pătrunderea adâncimii sensului acesteia ci pentru legitimarea moralei creștine. Altfel spus, operelor create în acest timp le-a lipsit imaginația, fiind mai degrabă „seci”. Calitatea incontestabilă însă, rezidă din faptul că acest umanism creștin a comentat texte și opere vechi care astazi- cel mai probabil- nu am fi fost în măsură să le cunoaștem.

Mutațiile produse în perioada iconoclastă în aparatul administrativ al monarhiei bizantine au dus și la modificări în ceea ce privește abordare învățământului și a educației. Creșterea numerică a administrației imperiale a impus și necesitatea cooptării unui număr important de oameni pregătiți care să fie capabili să execute și să aprobe ordine executive.

Creșterea numerică a aparatului administrativ imperial din perioada iconoclastă a dus la transformări și în ceea ce privește procesul de educație în monarhia bizantină. La începutul secolului al X-lea se simțea nevoia unui grup de oameni bine pregătiți care să fie capabili să execute și să aplice pe verticala administrativă întregul evantai de dispoziții ale cercului palatin imperial. În același timp, s-a strecurat- din aceeași necesitate și cerere- și fenomenul copierii și distribuției manuscriselor care reproduceau operele clasice ale Antichității.

Mănăstirile bizantine se ocupau cu redactarea unor scrieri- chiar dacă în mare parte religioase- în atelierele deținute de acestea, cel mai bun exemplu fiind mănăstirea capitalei imperiale, Stoudion. Școala, și în secolele renașterii culturale bizantine, a rămas apanajul privatului, a particularului, în care profesorul era, de regulă, în același timp, unic proprietar și dascăl. Curicula era axată pe același stil clasic al paideia-ei, în care se urmărea acumularea cunoștințelor de retorică, gramatică și științe exacte.

Școala din capitala imperială- Constantinopol- se confrunta cu probleme- în secolul al X-lea- legate de prezența la cursuri a elevilor, situația precară a profesorilor și lipsa resurselor oamenilor care își trimiteau copiii la aceste școli. În acest sens, profesorul- care de multe ori era și proprietarul școlii private- era nevoit să apeleze la „mila” magnaților, a oamenilor de la curtea imperială sau chiar a episcopilor. Fenomenul care s-a produs a fost trecerea școlilor sub influența Bisericii, astfel „de la începutul veacului al XI-lea, principalele școli din Constantinopol, deși rămăseseră laice, erau controlate de instituția patriarhală, cea mai renumită fiind cea de la Sfântul Petru[...]”. (Alain Ducellier)

Începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea aparatul de stat al monarhiei bizantine a declanșat un proces de intervenție, de regularizare și normare a învățământului, care, până atunci, fusese aproape exclusiv apanajul privatului. S-a realizat o linie paralelă și, pe lângă educația superioară în stilul clasic care a rămas la latitudinea celor care își permiteau acest lucru, statul s-a preocupat de înființarea unor școli. În acestea urmau să fie formați- omogen- funcționari pentru necesarul administrației unui imperiu care se extindea tot mai mult.

În secolul al X-lea s-a produs un fenomen care a generat transformarea procesului de educație în școlile Imperiului Bizantin. Imperiul se extindea teritorial- de fapt, începea să-și recupereze teritoriile pierdute în secolele anterioare- iar această rediversificare necesita și redimensionarea aparatului administrativ. Școala, însă, în formatul clasic în care rămăsese, oferea doar acumularea de cunoștințe înalte în stilul clasic, dar fără abilități practice imediate. Lipseau școlile care să creeze și formeze noi funcționari pentru administrația imperială.

Grija împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul din secolul al X-lea a fost de a oferi lucrări enciclopedice din varii domenii care să ofere bizantinului de rând soluții imediate sau răspunsuri rapide și certe la problemele cu care se confrunta. În timpul acestuia au fost redactate celebrele Viața lui Vasile I, Cartea ceremoniilor, Cartea Themelor și Despre administrarea Imperiului. A fost, de asemenea, schițată o enciclopedie agricolă- Geoponika- iar Simon Metafrastul a redactat o enciclopedie a vieții sfinților- Menologos.

Teofan Nonnos a redactat o enciclopedie despre medicina veterinară- Hippiatrika- care se alătura celorlalte redactate în secolul al X-lea. În domeniul juridic, însă, nu s-a manifestat tendința de a cuprinde legislația imperială într-o lucrare enciclopedică. După codificările lui Leon al III-lea și Constantin al V-lea- Ekloga-, Vasile I și Leon al VI-lea au adunat toate legile emise până în secolul al IX-lea- alături de Codul lui Iustinian- în cele 3 coduri de legi „la care Bizanțul nu va renunța niciodată: «Procheiros Nomos » (Legea uzuală), «Epanagoge» (Revenirea, singura culegere de legi bizantine privind dreptul instituțional) și «Basilika» (Constituția imperială). Științele exacte nu au fost avute în vedere, faptul acesta fiind încă o mărturie a caracterului literar al culturii bizantine”. (Alain Ducellier)

Având nevoie de un corp numeric de funcționari pentru aparatul administrativ care devenea tot mai mare pe măsură ce Imperiul Bizantin își recupera teritoriile pierdute, în secolul al X-lea statul a intervenit în procesul de educație, reorganizând școlile. Nu a intervenit în curicula acestora, dar a finanțat crearea unui număr tot mai mare de școli, unde se dorea formarea unui corp de funcționari uniform structurat din punct de vedere al pregătirii și acumulării cunoștințelor- într-un cuvânt: funcționari profesioniști.

Intervenția statului în formarea unor școli care să se ocupe de formarea și pregătirea teoretică a funcționarilor imperiali, a personalului necesar administrării unui imperiu care se extindea, era tot mai accentuată. Mișcarea decisivă, în acest sens, i-a fost atribuită unuia dintre cei mai educați împărați bizantini: Constantin al VII-lea Porfirogenetul. „El a fost cel care a făcut primul pas, restabilind licența imperială[...]Mai era nevoie să li se asigure pâinea zilnică acestor școli tot mai numeroase și mai atent controlate, mișcarea enciclopedistă, inițiată de Constantin Porfirogenetul, ocupându-se de obținerea fondurilor necesare[...]” (Alain Ducellier)

Încercarea de a oferi bizantinului de rând „marea enciclopedie”, o „carte a cărților” care să-i ofere toate informațiile de care avea nevoie- din toate domeniile vieții- a fost în parte atinsă prin ceea ce a rămas cunoscut sub numele de Lexikonul Souda, cu autor anonim. Dispunerea informațiilor în ordinea alfabetică și structurarea informației l-a făcut „digerabil” iar competiția școlilor pentru achiziționarea acestuia a devenit acerbă. Pe baza acestui Lexikon erau organizate concursuri în cadrul „noii elocințe”- schedographia.

Apariția unui nou segment social la finalul secolului al X-lea- dezvoltarea armatorilor și a negustorilor bizantini- a dus la transformări și în ceea ce privește „prizarea” și consumul cultural. A dispărut fenomenul asimilării culturii „de dragul culturii”, altfel spus, s-a evaporat fenomenul efortului intelectual dezinteresat, care nu urmărea niciun scop sau profit intrinsec imediat.

Dezvoltarea comerțului bizantin și a armatorilor și negustorilor care s-au cristalizat într-un grup tot mai distinct în capitala Imperiului Bizantin începând cu secolul al X-lea a dus și la mutații în ceea ce privește raportarea la actul de cultură. Aceste noi persoane îmbogățite nu erau dispuse să „prizeze” actul cultural sau să urmeze procesul educațional doar în scopul educării, ci reflex al formației, o făceau cu scopul unui profit calculabil imediat. Altfel spus, din timpul lui Vasile al II-lea, „formarea unei noi clase sociale a dus la apariția altui gen de cultură și la refuzul general al oricărui efort intelectual dezinteresat. O bună dovadă a acestui fapt este și dispariția probabilă a învățământului public superior, așa cum s-a întâmplat cu școala organizată în Magnaura, de pildă, despre care, din timpul domniei lui Ioan Tzimiskes (969-976) nu ni s-a mai păstrat nicio informație”. (Alain Ducellier)

Apariția segmentului social al negustorilor, armatorilor și meșteșugarilor capitalei bizantine care, datorită bogăției pe care au acumulat-o au generat presiune asupra vieții sociale și politice a marelui oraș, s-a transpus și în felul în care era înțeleasă educația superioară. Atunci când s-a numit un superintendent- nomophylax- paznic al legilor- peste școlile superioare cu proful juridic, aceștia au protestat vehement. Nimeni nu era dispus să facă efort intelectual „de dragul artei” fără un profit imediat.

În secolul al XI-lea ideea atingerii statutului social înalt prin parcurgerea etapelor clasice ale educației și culturii era intactă. Însă, pe lângă punctarea unui „loc” în ansamblul social bizantin oferit de educație, mai exista încă și ideea atingerii perfecțiunii intelectuale prin intermediul educației. Acest grup elitist, de vârf, era, în sens literal, un grup, o mână de elevi și studenți care nu neglijau curicula obligatorie din aceste școli. În cadrul acestor școli- adevărate „universități” particulare- erau învățați să atingă perfecțiunea intelectuală.

O școală de tip „universitate” particulară ce funcționa în secolul al XI-lea în capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- a fost cea deschisă de episcopul de Euchaita, Ioan Mavropous. Profesorii considerați calificați îndeajuns predau aici retorica, filosofia, dreptul și gramatica în stilul clasic al Antichității. Elevii care soseau la această „universitate” particulară aveau deja o pregătire elementară premergătoare. La această universitate au studiat marile figuri ale secolului al XI-lea: Mihail Psellos, Konstantinos Lichoudes și Ioan Xiphilinos.

La jumătatea secolului al XI-lea, cea mai importantă „universitate” particulară din Constantinopol era cea care se afla sub protecția Marii Biserici din capitală, Sfântul Petru. Aici, Mihail Psellos, considerat- legitim- cel mai important scriitor bizantin, el înșuși produsul unei astfel de „universități” private, a predat filosofia. Influența acestuia a în epocă a fost atât mare încât a fost profesorul personal a câțiva împărați, fiind membru al cercului palatin în timpul a 7 împărați.

Pe lângă școlile care aveau drept curiculă obligatorie „materiile” clasice ale Antichității, precum și cele finanțate de stat care urmăreau formarea unor funcționari pentru administrația imperială, în Imperiul Bizantin, în secolul al XI-lea, mai existau și școli care funcționau ca adevărate „universități” particulare. Numărul elevilor care le frecventau nu era mare, dar aceste școli „reuneau elita puțin numeroasă a elevilor care, fără să piardă din vedere, ca orice bizantin adevărat, statutul, considerat încă superior, ce putea fi atins printr-o completă formație clasică, doreau să atingă perfecțiunea intelectuală”. (Alain Ducellier)

Vârful perfecțiunii limbii grecești atinse în perioada de dezvoltare culturală a Imperiului Bizantin a fost atins de Mihail Psellos. Produsul unei „universități” particulare din Constantinopol, membru al administrației imperiale în timpul a 7 împărați, scriitor și istoric, lui Psellos i se datorează reluarea tradiției scrierii istorice rămas uitat din timpul istoricului Prokopios. „Chronographia” lui Psellos a fost excelent realizată și a reprezentat, sub formă de memorii, perioada din timpul împăratului Vasile al II-lea până la Mihail al VIII-lea.

Contribuția cea mai importantă a lui Mihail Psellos- de la care se revendica și acesta- erau comentariile filosofiei lui Platon, el considerându-se un neoplatonician. Influența acestei filosofii asupra sa a fost atât de mare încât a stârnit îndoieli asupra religiozității acestuia. „El a considerat[...]platonismul o teologie adevărată și perfectă și a încercat să o transforme - dorință periculoasă, desigur- în singurul mod de a înțelege Scriptura: fără a cunoaște scrierile platoniciene, notează el, la sfârșitul domniei lui Vasile al II-lea, «s-a dat întâietate explicațiilor existente în Cărțile Sfinte», fără a găsi însă o rezolvare pentru «problemele echivoce». Înțelegem astfel de ce chiar și prietenul său, Xiphilinos, i-a reproșat prea marea înclinație spre elenismul păgân, chiar și astăzi fiind greu să determinăm adevărata natură a credinței lui Psellos. Căci el a știut, cu multă abilitate, să-și ascundă opiniile, fără să formuleze afirmații condamnabile, așa cum a știut să fie în slujba a șapte împărați și a tot atâtor doctrine politice”. (Alain Ducellier)

Contracția teritorială a Imperiului Bizantin după eșecul de la Mantzikert a micșorat posibilitățile economice, pentru o perioadă, ale monarhiei economice, deoarece turcii selgiucizi ocupaseră cea mai mare parte a Asiei Mici. Numărul funcționarilor publici s-a micșorat și, prin urmare, conceptul de educație care să ofere o carieră imediată- practicat de monarhie în ultimele 2 secole- a devenit caduc. Însă, sub noua dinastie imperială- Komnenos- cultura și educația au mers mai departe, cu realizări deosebite în artă și literatură.

Eșecul armatei bizantine de la Mantzikert împotriva turcilor selgiucizi a dus la contracția teritorială a monarhiei bizantine. Armatele imperiale s-au retras spre vest iar turcii selgiucizi au ocupat cea mai mare parte a Asiei Mici, teritoriul imperiului micșorându-se. Din această cauză și numărul funcționarilor imperiali s-a redus, ceea ce a influențat și procesul educativ din școlile care, în ultimele două secole, pregătiseră și educaseră elevi cu așteptări de carieră imediate, cu rol practic imediat.

Biserica a rămas- în deceniile imediat următoare înfrângerii armatelor bizantine de la Mantzikert- punctul de sprijin spre care și-au întors admirația mare parte dintre puternicii vremii. Beneficiind de acest prestigiu și statut, mare parte dintre școlile capitalei au intrat sub administrarea Bisericii. Au fost aduși aici profesori din rândul călugărilor, fenomen care era în ascensiune.

Fenomenul care s-a petrecut spre finalul secolului al XI-lea în capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- a fost preluarea unei mari părți a școlilor de către Biserică, pe care aceasta le-a administrat prin introducerea unui corp de profesori călugări. Prin urmare, neoplatonicienii cu convingeri păgâne au fost „detectați” în școli- cazul lui Ioan Italos- și au fost condamnați și expulzați. Mai interesant este faptul că unul dintre discipolii lui- condamnat de Biserică în același timp cu acesta- era un episcop.„A avut numeroși elevi [Ioan Italos - n.n] unii fiind condamnați alături de el, așa cum a fost Eustrat, episcop de Niceea, care, în anul 1122, era totuși unul dintre principalii protagoniști bizantini ai discuțiilor fără rezultat purtate cu Roma. Însă Eustrat a fost un produs tipic al timpului său: și, chiar dacă a rămas fidel neoplatonismului deprins de la maestrul său, a fost înainte de toate pasionat de scrierile aristotelice, asupra comentariilor sale, traduse în limba latină încă din secolul al XII-lea, aplecându-se marii scolastici, de la Albert cel Mare la Toma d’Aquino. Prin el, Occidentul a avut acces la filosofia greacă pe care nu o cunoscuse decât prin comentato

Nota dominantă a filosofiei bizantine până în secolul al XIV-a a fost acceptarea gândirii aristotelice iar teologia și Biserica au fost împăcate cu acest aspect. Era vorba de un „[...]Aristotel împăcat cu religia creștină, un Aristotel a cărui operă devenise, într-un fel, o doctrină oficială și exclusivă, dar a cărei rugăciune formalistă era puțin favorabilă înălțării gândului[...]”. (Alain Ducellier). Alți gânditori bizantini, nemulțumiți de formalismul filosofic- precum Simeon Noul Teolog- s-au refugiat în mistică, unde încercau prin intuiție- și nu formare educativă clasică-, atingerea liniștii mistice- apatheia.

Literatura bizantină din secolele XII-XII- cu o notă aparte pentru literatura istorică- au trasat tușe interesante epocilor contemporane descrise. Una dintre cele mai cunoscute- poate- opere a secolului al XII-lea a fost Alexiada, aparținând Anei Komnena- fiica lui Alexios I Komnenos. Aceasta a prezentat, elegant și elevat, perioada domniei fondatorului dinastiei amintite. Importanța acestei opere- dincolo de parțialitatea adevărului prezentat uneori- stă în analiza politică a evenimentelor contemporane descrise precum și caracterizarea primilor cruciați care sosiseră la Constantinopol, din perspectiva bizantină.

Ana Komnena, fiica basileului Alexios I și autoarea operei intitulată Alexiada, a redactat această scriere istorică în maniera lui Mihail Psellos, dar cu o notă în plus în ceea ce privește atenția pentru detaliu. „Ea are, ca și acesta, darul analizei și al compoziției, dar îl întrece cu mult prin bogăția documentației, ale cărei surse sunt atât experiența proprie cât și arhivele palatine. Și tot ca Psellos, ea e nedreaptă, prezentând doar parțial realitățile epocii, și mânuind o limbă scuturată de vechea povară pedantă, care face din «Alexiada»o capodoperă a literaturii bizantine. Ana Comnena, care era și un înzestrat politician, dorind să-l aducă pe tron pe soțul său, cezarul Nikefor Bryennios, în defavoarea moștenitorului legitim, Ioan, fratele său, își încheie lucrarea cu moartea lui Alexis, în anul 1118, domnia lui Ioan nepărând să intereseze pe nici un istoric”. (Alain Ducellier)

Ioan Kinnamos a fost un istoric bizantin ce a consemnat într-o cronică istoria Imperiului Bizantin de la începutul domniei lui Manuel I Komnenos și până la cucerirea Constantinopolului din anul 1204 de către armata Cruciadei a IV-a. Niketas Khoniates în opera sa- chiar dacă ostilă dinastiei Komnenos- are marele merit de a fi mărturia unui personaj prezent în capitala imperială în miezul evenimentelor din anul 1204. El a prezentat și refugiul aristocraților și al Laskarizilor spre „exilul” de la Niceea.

Cel mai important scriitor al secolului al XII-lea a fost, fără îndoială, o scriitoare, Ana Komnena. Fiica basileului Alexios I Komnenos aceasta și-a redactat opera- Alexiada- tratând perioada, în principal,a domniei tatălui ei. Elegantă și cultivată, aceasta a „fost singura femeie al cărei nume a rămas în literatura bizantină”. (Alain Ducellier)

Poeții bizantini din secolul al XII-lea au fost reprezentați de Theodoros Prodromos iar romancierii de către Eumathios Makrembolites cu al său roman de dragoste Hysmines și Hysminia. Orientarea acestora era către satiră și abordarea societății contemporane lor, plină de ironie. Stilul limbii grecești bizantine populare- abordat de către aceștia- a însemnat și începutul debarasării de stilul pedant al clasicismului.

Contactele culturale dintre Imperiul Bizantin și Occident în preajma Cruciadei a IV-a se prezentau într-un raport disproporționat. În termenii folosiți de istorici „însumând toate punctele comune ale celor două civilizații, putem spune că Bizanțul a dat mult mai mult latinilor decât a primit de la aceștia și mai ales în domeniul artistic și filosofic. După rănile deschise de cea de-a IV-a Cruciadă, respingere Apusului a fost și mai fermă, fiind necesare cel puțin două secole pentru ca unii bizantini să se inițieze cu adevărat în cultura latină. Veacurile XIII-XIV au fost o epocă a rezistenței și chiar a împotrivirii, căci, atât în cultură, cât și în alte domenii, Bizanțul a încercat să se afirme printr-o nouă întoarcere spre originile sale antice și creștine”. (Alain Ducellier)

Traumele produse de evenimentele învăluite de Cruciada a IV-a prin cucerirea Constantinopolului și distrugerea unora dintre operele sale de artă de către armata cruciată au dus la transformarea modului de raportare la educație și cultură a elitei bizantine refugiate la curtea de la Niceea. Până la recuperarea capitalei imperiale- Constantinopol- Laskarizii de la Niceea și învățații vremii s-au „împotrivit” latinilor prin refuzul schimbului cultural și al contactului, reîntorcându-se la clasicitatea greacă.

Laskarizii de la Niceea și cărturarii bizantini din acest „imperiu în exil”- din intervalul 1204 și 1261, anul recuperării Constantinopolului- au operat modificări radicale în felul în care înțelegeau contactele culturale cu Occidentul. Traumele produse de distrugerile angrenate de armata Cruciadei a IV-a asupra Constantinopolului i-au determinat de aceștia să reacționeze cultural prin refuzul contactului și schimbului cultural cu latinii. Sensul a fost cel de reîntoarcere și redescoperire a surselor bizantine antice și creștine.

Practic, elita imperială de la Constantinopol, refugiată la curtea Laskarizilor de la Niceea „elogia idealuri care aminteau, până la confuzie, de cele ale renașterii din veacul al IX-lea. Nikefor Blemmydes, spirit enciclopedic, aplecat în aceeași măsură spre teologie și logică, preocupat de științele fizice și astronomie, se comporta asemenea lui Fotios, proclamând primatul absolut al dogmei asupra disciplinelor profane, împăratul cultivat Theodor II (1254-1258) având o atitudine asemănătoare”. (Alain Ducellier)

Sub Laskarizii de la Niceea, școala bizantină a rămas fidelă tradiției „administrative”, prin faptul că era în continuare apanajul privatului, dar modificări de substanță au intervenit. Cea mai mare parte a profesorilor erau membrii ai clerului și, prin urmare, basileul Ioan al III-lea Doulas Vatatzes a decis remunerarea acestora din trezoreria statului. Curicula rămânea atașată stilului clasic, dar studiul teologiei a fost introdus în aceste școli.

Marele merit al școlilor și scriptoriilor bizantine care au funcționat la Niceea la curtea împăraților bizantini Laskaris a fost faptul că, beneficiind de fonduri și sprijin imperial, acestea au adunat și copiat toate manuscrisele bibliotecilor care fuseseră împrăștiate din Constantinopol după anul 1204. Acestea au putut fi puse la dispoziția publicului, după recuperarea capitalei imperiale- Constantinopol- în anul 1261.

Revenirea basileilor din „exilul” de la Niceea, după recucerirea Constantinopolului de sub autoritatea latinilor în anul 1261, a marcat și reconfigurarea culturii bizantine în termenii resetați din deceniile petrecute de elita bizantină în „exilul niceean”. Implicarea statului, a administrației imperiale în Biserică și școală, a fost la fel de hotărâtă și important. În aceeași măsură, funcțiile din administrația publică și cea ecleziastică au fost redimensionate în acord cu această orientare a educației din școli. Școlile private, de asemenea, au funcționat pe mai departe, cu realizări importante asupra nivelului de educație bizantină superioară.

Recuperarea capitalei Imperiului Bizantin- Constantinopol- de către basileii din exilul de la Niceea, în anul 1261, prin persoana lui Mihail al VIII-lea Palaiologos, a dus la o redimensionare și o transformare a funcțiilor administrative și ecleziastice. Acestea erau centrate pe baza creată în deceniile exilului de la Niceea și în care prevala intervenția statului în educația din școli și Biserică. În primii ani de după Restaurarea Paleologilor, spre exemplu, Școala de filosofia și Academia patriarhală au fost conduse de „apropiații lui Mihail VIII, Georgios Akropolites și Manuel Holobolos”. (Alain Ducellier)

Profesorii care activau în școlile superioare ale orașelor monarhiei bizantine erau de formația enciclopedică, stilul lor savant fiind în acord cu cel al predecesorilor lor din secolele anterioare. Erau predate, gramatica, retorica, filosofia, astronomia și latina. „Poate fi observat, de asemenea, și un nou interes pentru științe[...]remarcabil la Theodor Metochites, viitorul ministru al lui Andronic II, pasionat de matematică, geometrie și mai ales de astronomie, fapt ce nu l-a împiedicat să fie totodată și profesor de retorică și să cocheteze cu o muză, de ce să n-o spunem, atât de plicticoasă. Și dacă învățământul și cunoașterea au stat totdeauna laolaltă, nu este surprinzător faptul că au renăscut centrele științifice și în provincii: capitala atât de îndepărtatului imperiu al Trapezuntului a fost, în veacul al XIV-lea, un loc de întâlnire al unor remarcabili astronomi, cunoscători ai științei arabo-persane, așa cum a fost Georgios Chrysokokkes”. (Alain Ducellier)

Finalul secolului al XIII-lea a adus o mutație care va influența educația pentru următoarele secole ale monarhiei bizantine și chiar și după dispariția acesteia. Școlile s-au înmulțit în orașele imperiului, dar statul a renunțat la finanțarea acestora. Biserica a devenit „administratorul” principal al acestor școli, ceea ce a imprimat și un anume conformism destul de rigid în gândirea contemporană a bizantinilor educați.

Școlile private au continuat să existe chiar și după implicarea mai intensă a statului bizantin în educație, după instaurarea dinastiei Palaiologos. Unele dintre ele erau conduse de oameni ai Bisericii, de clerici, și ofereau studenților educație superioară. Prin aceste școli s-a înviorat viața culturală din orașele monarhiei- Thesalonic, Smyrna, Ochrida- nu doar a capitalei imperiale. Maximos Planudes și Grigorie din Cipru erau câteva nume de savanți care au condus școli superioare ce rivalizau cu cele din Constantinopol.

Filosoful „preferat” de teologia creștină a bizantinilor era Aristotel, cu perioade de timp în care Platon era readus în actualitate. Încercarea neoplatonicienilor de a împăca filosofia acestuia cu preferențialismul unei mari părți a gânditorilor bizantini pentru filosofia lui Aristotel a eșuat. Ea a fost înlocuită în secolul al XIV-lea cu o nouă dispută: cea dintre încercarea de armonizare a celor două filosofii și mișcarea mistică a isihasmului, care avea tendința de a elimina educația profană din școli.

Aristotel a rămas filosoful grec antic „preferat” de gânditorii bizantini, fie ei și teologi sau doar cărturari. Din când în când existau și pusee de reînviere a filosofiei platoniciene iar neoplatonicienii bizantini încercau să găsească un teren comun cu cei care se revendicau de formație aristotelică. Această dispută a fost înlocuită, curând, cu un alt gen de dispută. „De fapt, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, disputa dintre Platon și Aristotel a fost înlocuită de cea iscată între susținătorii raționalismului creștin, care doreau să armonizeze cele două filosofii, și noua mistică isihastă care, în formele sale extreme, încerca să elimine pe deplin cultura profană. Criza culturală nu a opus, așadar, biserica societății laice: ea a afectat atât structurile religioase cât și pe cele laice atunci când marii mistici precum Nikefor Isihastul și Grigorie Sinaitul au reînviat, la începutul secolului al XIV-lea, vechea spiritualitate a deșertului al cărei epicentru a devenit Muntele Athos”. (Alain Ducellier)

Gruparea susținătorilor raționalismului creștin a fost condusă de Nikephoros Gregoras, un fin teolog și retor, astronom și filosof, mare admirator al lui Platon. Mișcarea isihastă era condusă de Grigorie Palamas iar punctul comun al celor două mișcări era refuzul de a admite dogma latină, ceea ce elita intelectuală a imperiului refuzase deja, destrămând succesiv eforturile basileului Mihail al VIII-lea privind Uniunea Bisericii de la Lyon din anul 1274.

Diferențele majore dintre cele două curente creștine din Imperiul Bizantin a secolului al XIV-lea erau legate de abordarea surselor. Nikephoros Gregoras filtra prin creștinism sursele fundamentale originare grecești ale bizantinilor, în timp ce isihasmul lui Grigorie Palamas revendica originile spirituale ale Imperiului Bizantin creștin.

Disputa isihastă nu a fost, așa cum s-ar putea crede, semn al derutei culturale din ultimele secole ale Imperiului Bizantin. Ea a fost, asemenea mișcării adepte a raționalismului creștin, un mod de redescoperire a fundamentelor originare- intelectuale și teologice- ale Imperiului Bizantin. Ambele veneau ca formă de respingere a Occidentului și rezistență în fața latinilor, în marea repulsie provocată de șocul jefurii sălbatice a Constantinopolului de către cruciați în anul 1204. Acestea două curente au fost încercările bizantinilor de regăsire a forței prin ei înșiși.

Ultimele decenii de existență ale Imperiului Bizantin au însemnat și lupta acestuia pentru supraviețuire fizică. Resursele erau consumate, în mod evident, pentru încercarea de a apăra Constantinopolul și ceea ce mai rămăsese din fostul cel mai mare stat al Europei, Imperiul Bizantin. Dar, remarcabil și definitoriu, împărații- în limita disponibilităților- se arătau dispuși să sprijine financiar cultura înaltă, cum a fost cazul unuia dintre cei mai eleganți și cultivați împărați care au condus monarhia: Manuel al II-lea Palaiologos.

În ultimele decenii de existență ale Imperiului Bizantin școlile ofereau educația după același principiu clasic al paideia iar statul, într-un remarcabil efort, se chinuia să le ofere ajutor financiar. Așa se explică atitudinea unui dintre cei mai eleganți și înzestrați împărați care au condus imperiul, Manuel al II-lea Palaiologos. Într-un moment de răgaz din fața atacurilor otomanilor, acesta a încercat să ofere sprijin culturii înalte, prilejuind reunirea la Constantinopol a unei școli care să cuprindă discipline literare și științifice.

Chiar și în ultimele decenii ale Imperiului Bizantin, basileii- precum Manuel al II-lea Palaiologos- erau interesați în a sprijini, în măsura posibilităților, dezvoltarea și perpetuarea culturii înalte. Astfel, cu sprijinul basileului, „la Constantinopol a fost organizată o instituție ce poate fi numită, în lipsa unui termen mai potrivit, universitate, reunind, pentru prima dată, toate disciplinele literare și științifice într-un «Muzeu universal» (Katholikon Mouseion), condus de doi dintre cei mai importanți învățați ai epocii, Georgios Scholarios, aristotelician și isihast, primul patriarh ecumenic din timpul dominației otomane și Ioan Argyropulos, umanist, partizan al unirii cu Roma, ce se va întoarce, de altfel, în Italia în anul 1434 și va preda, însărcinat de familia Medici, logica aristotelică la Florența. Amândoi au contribuit la dezvoltarea unei remarcabile școli de gramatică, care va aduce la «Muzeu» din ce în ce mai mulți latini. Oare nu va afirma Aeneas Sivius Piccolomini, viitorul papă Pius II și unul dintre cei mai importanți savanți din acea perioadă, că nimeni nu se poate considera învățat dacă nu a studiat la Constantinopol?” (Alain Ducellier)

Genul istoric a fost considerat prin excelență perla literaturii bizantine. Acest gen a reprezentat continuitatea neîntreruptă a culturii bizantine de-a lungul secolelor. După revenirea basileilor din „exilul” de la Niceea în capitala imperială Constantinopol și până la cucerirea acesteia de către turcii otomani, genul istoric a fost exersat cu măiestrie, asemenea celor din secolele anterioare, de nume importante: Georgios Akropolites, Georgios Pchymeres, Nikephoros Gregoras, Ioan Kantakouzenos.

Genul istoric a fost considerat de către istorici perla literaturii bizantine. Exersat de nume importante de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, acest gen literar a produs opere și după recucerirea Constantinopolului de către bizantini, în anul 1261. El a marcat neîntrerupt continuitatea culturii bizantine. Intervalul de timp în care Constantinopolul a fost ocupat de latini (1204-1261), a stat sub pana istoricului Georgios Akropolites, profesor și înalt demnitar în imperiul Laskarizilor în exilul de la Niceea.

Opera istorică din secolul al XIV-lea considerată de departe cea mai completă și elegantă este Istoria romană a lui Nikephoros Gregoras. Scrierea lui Gregoras este „o adevărată colectie de memorii, în care autorul notează preocupările sale culturale, precum și experiențele trăite și îndeosebi disputele sale cu isihaștii și cu Ioan Cantacuzino. Această scriere poate fi considerată o adevărată istorie, în care documentația bogată este întotdeauna supusă interpretării, chiar și numai pentru a sublinia justețea opiniei autorului însuși. Pe lângă toate acestea, Gregoras scrie și într-o foarte frumoasă limbă greacă, fiind capabil să creioneze tablouri pline de viață[...]”. (Alain Ducellier)

Istoricul rival al lui Nikephoros Gregoras din secolul al XIV-lea, cu la fel de mult talent și înzestrare, a fost Ioan Kantakouzenos. Acesta era nimeni altul decât protagonistul Marelui Război Civil și regentul tronului, Ioan al VI-lea Kantakouzenos. După abdicare, s-a retras la mănăstire și și-a redactat opera, ce debutează cronologic din anul 1320, încercând justificări și explicații pentru deciziile luate în timpul domniei sale. Argumentele erau logice, elegante și într-o combinație de motive religioase și politice. În fapt, „Ioan Cantacuzino este[...]cel din urmă istoric bizantin în adevăratul sens al cuvântului, căci succesorii săi din veacul al XV-lea, influențați de evoluția epocii lor, nu au mai crezut în forța imperiului, privind resemnați victoria turcilor și pierzând abilitatea mânuirii limbii grecești”. (Alain Ducellier)

Nume de istorici bizantini din preajma extincției Imperiului Bizantin au fost Georgios Sphrantzes și Laonikos Khalkokondylas. Primul a scris la Mistra, la curtea ultimului despot de Moreea, teritoriu cucerit de otomani în anul 1460 și, prin urmare, Sphrantzes poate fi considerat istoricul ultimului stat bizantin. Însă nici aceasta și nici opera lui Khalkokondylas nu se pot măsura în calitate și eleganță cu operele istoricilor din secolele anterioare ale Imperiului Bizantin.

Timpul dintre debutul domniei lui Mihail al VIII-lea și până în debutul secolului al XIV-lea a fost acoperit- livresc- de călugărul Georgios Pachymeres. Călugăr la origine și cu o pregătire solidă, acesta a redactat o istorie, deși confuză și plină de prejudecăți, dar care „este însă o mărturie indispensabilă pentru istoria mentalităților, datorită grijii pentru detaliu și bogăției documentare”. (Alain Ducellier)

În secolul al XV-lea, genul istoric în Imperiul Bizantin- un imperiu aflat pe marginea prăpastiei- a fost reprezentat de Doukas, care a redactat o istorie a războaielor bizantino-otomane. Opera lui e importantă pentru relatarea evenimentelor legate de Uniunea Bisericii de la Ferrara-Florența dar, mai important, prezintă mărturia emoționantă și dramatică- în același timp- a unui participant la căderea Constantinopolului din anul 1453.

Ultimul istoric bizantin al Evului Mediu și-a redactat opera despre cel care tocmai cucerise Constantinopolului- Mahomed al II-lea- și pusese capăt istoriei de 1123 de ani a continuatorului Imperiului Roman, cel Bizantin. Decăderea genului istoric din ultimele secole ale monarhiei bizantine a fost paralel și sinonim cu prăbușirea statului. „Și astfel istoria, disciplină atât de bizantină, este singura ce poate analiza și chiar justifica moartea Bizanțului sub pana unor scriitori care, spre deosebire de numeroși alți intelectuali, nu și-au părăsit niciodată țara sau nu au făcut acest lucru decât ân clipa prăbușirii ei”. (Alain Ducellier)

Stilul de predare al gramaticului din școlile bizantine era cel oral. Cărțile sau mai bine zis, copierea lor, nu era o activitate ieftină de unde și prețul prohibitiv pentru cei mai mulți dintre părinți în a achiziționa cărți pentru educația copiilor lor. Prin urmare, textele sau fragmentele pe care grămăticul le considera fundamentale dintr-o operă sau alta erau dictate elevilor care la rândul lor trebuiau să memoreze aceste texte.

Unul dintre manualele utilizate de gramaticii- profesorii- din școlile bizantine și care a avut un traseu lung educațional până în Evul Mediu a fost Arta gramaticii- Techne grammatike- redactată de Dionysios din Thrax în secolul al II-lea, î.Hr. Această gramatică a limbii grecești de aproximativ 60 de pagini era predată elevilor, alături de comentariile pe marginea ei pe care le realizau, din timp în timp, profesorii. Comentariile ce însoțeau acest manual de gramatică au devenit mai voluminoase decât cartea în sine.

Alături de gramatica lui Dionysios din Thrax, gramaticienii bizantini mai predau în școli elevilor și opera lui Theodosios din Alexandria, intitulată Kanones- Canoanele. Redactată în debutul secolului al VI-lea, gramatica lui Theodosios a fost completată ulterior cu comentarii de către profesorii din școlile bizantine iar manualul a ajuns să cuprindă forme corupte ale sintaxei limbii vechi grecești. „De fapt, «Canoanele»cuprind și multe alte forme care nu sunt prezente la nici un autor clasic, dar care au fost inventate mai târziu de gramatici, adeseori în căutarea unor false analogii”. (Robert Browning)

Pe lângă cunoștințele de gramatică, elevilor bizantini le erau predate în școli cunoștințe de literatură. Se practica lectura iar poeziile erau considerate vârful literaturii, prin natura cunoștințelor și aluziilor mitologice conținute de versurile acestora. În acest sens, favorizate erau poemele homerice Iliada și Odiseea sau poemele lui Hesiod. Mențiunea suplimentară era dată de faptul că fiind vorba de poeme „păgâne” cu aluzii mitologice predate într-un univers acum creștin, erau necesare „explicații pentru cei din epoca bizantină și creștină. Astfel, gramaticul trebuia să-și sacrifice o bună parte din timpul său cu explicația detaliată (cuvânt cu cuvânt, vers cu vers) a «Iliadei» și «Odiseei»”. (Robert Browning)

Cărțile, în lumea bizantină și nu numai, era rare iar procesul de copiere a acestora- datorită timpului lung de realizare- le făceau scumpe și de-a dreptul prohibite pentru o mare parte a părinților elevilor. Prin urmare, stilul de predare, învățământul bizantin în marea lui majoritate, din școli, era oral. Gramaticul alegea să predea elevilor fragmentele și textele pe care le considera mai importante, după care le cerea elevilor să le memoreze. Apoi, profesorul îi verifica pe elevi, întrebându-i asupra subiectului operei predate.

Calitatea principală a retorului, în procesul de educație al elevului din Imperiul Bizantin, era cea de „șlefuitor”- la propriu- al acestuia. El prelua elevii care ieșeau de sub autoritatea gramaticului- de regulă după vârsta de 14 ani- și se preocupa de reușita acestora de a exprima oral în cel mai precis și elegant mod. Având în vedere că civilizația bizantină, precum cele ale Antichității, erau civilizații prin excelență orale, eleganța exprimării era mult mai bine valorizată decât în vremurile noastre.

Funcția și misiunea retorului în școala bizantină era una care depășea cu mult granițele școlii în sine, acesta fiind o personalitate a orașului sau al provinciei respective. El prelua elevii de aub autoritatea gramaticului- de regulă atunci când aceștia împlineau 14 ani- și își executa rolul său de „șlefuitor”. „Retorul prelua discipolii gramaticului când aceștia aveau în jur de paisprezece ani (nu existau reguli stricte în acest sens). Retorul își instruia elevii să-și exprime cu eleganță și convingere gândul, pe cale orală sau scrisă. Trebuie să reamintim că, într-o cultură în mare parte orală, capacitatea de a vorbi bine era mai importantă și mult mai apreciată decât în zilele noastre. În lumea antică târzie, nimeni nu se aștepta ca retorul să se limiteze la prestația didactică; trebuia să își demonstreze arta și la teatru sau în camera de consiliu, să rostească panegirice, orații funebre, de nuntă și alte asemenea, pentru concitadinii mai răsăriți”. (Robert Browning)

Retorul în universul bizantin juca- pe lângă rolul didactic din școli- și pe cel de orator public, solicitat cu diverse ocazii, de notabilitățile orașului să susțină discursuri și elogii funebre la adresa unor defuncți ilusții ai urbei și orații pentru victoriile militare obținute de armata imperială. „Celor care dețineau catedre de retorică și erau retribuiți din fondurile publice li se putea cere să pronunțe discursuri de laudă la adresa împăratului cu prilejul Bobotezei sau la adresa patriarhului, de sărbătoarea Sfântului Lazăr[...]”. (Robert Browning)

Retorul în universul Antichității târzii dar și al mediului bizantin reprezenta, de multe ori, dincolo de activitatea lui didactică din școli, și purtătorul de cuvânt al orașului în fața guvernatorului provinciei. Prestația lui intelectuală și prestigiul de care se bucura îl recomandau pentru această sarcină. Rolul lui de „releu” între orașe- care aveau un statut autonom- și administrația imperială a fost esențial în țesătura socială a epocii. Rolul de intermediar al retorului a scăzut după decăderea orașelor între secolele V-VI.

Retorii utilizau în fața elevilor din școlile bizantine o culegere de texte-model, numite progymnasmata, cea mai cunoscută ediție folosită fiind cea editată de Aphtonios din Antiohia, redactată în secolul IV. Din secolul al V-lea această culegere a fost concurată de cea editată de retorul Nicolae din Myra, profesor în Constantinopol, dar fără a-i depăși utilizarea pe scară largă în școlile din orașele imperiului.

După deprinderea stilului argumentativ de către elevi, retorul îi introducea pe aceștia în retorica maestrului Libanios și în stilul compoziției argumentative de tip imaginativ. Practic, sub îndrumarea retorului, elevii trebuiau să-și imagineze expunerea unui caz într-o curte de judecată, cu spețe aferente, cu legi date, urmărindu-se capacitatea acestuia de a întoarce situația și procesul în favoarea sa, prin propria argumentație tehnică și gramaticală.

În Imperiul Bizantin rolul retorului, în afara activității didactice- de orator public- a fost menținut pe întreaga durată a existenței monarhiei. Spre exemplu, la moartea despotului de Moreea- Theodoros Palaiologos- în 1448, discursul funerar a fost rostit de retorul Georgios Scholarios. Contemporan cu acesta, Ioan Argyropulos a compus discursul funerar al împăratului Ioan al VIII-lea din anul 1450. Retorul, în ultimele secole ale monarhiei, devenise un om al cercului puterii, al aristocraților și magnaților.

Retorul avea deplina libertate în a alege și urma curicula disciplinei pe care o preda. El trebuiau și să manevreze disputele apărute printre elevii lui pricinuite de diferența de vârstă. „[...]nu exista o vârstă fixă pentru nici unul dintre stadiile procesului educativ. De obicei, școala elementară începea la șase ani; la nouă-zece ani, școlarul putea să treacă în grija gramaticului; elevii se dedicau studiului retoricii de la vârsta de paisprezece la optsprezece ani. Nu lipseau copiii-minune (Hermogene se număra printre ei), nici cazurile de studii întrerupte sau efectuate la vârste înaintate. Adeseori, diferența de vârstă dintre elevi era o permanentă sursă de probleme pentru dascăl. În sfârșit, trebuie să amintim că numai o mică parte dintre cei care făceau față școlii elementare continuau studiile cu gramaticul sau cu retorul”. (Robert Browning)

În perioada Imperiului Bizantin târziu distincția dintre gramatic și retor aproape a dispărut. De multe ori, unul dintre aceștia apare menționat predând mai multe discipline. Cazul lui Eustathios care preda retorica și gramatica a fost unul dintre aceste exemple. Profesorii erau plătiți din banii elevilor, câteodată de către Biserică sau alteori de către magnații orașelor. Locul de predare- școala propriu-zisă- era, de multe ori, casa profesorului care era totodată singurul dascăl al acesteia.

Profesorul bizantin din orașele imperiului era plătit, de cele mai multe ori, din banii elevilor pe care îi instruia. Sursele de finanțare mai puteau fi constituite de „darea de mână” a magnaților orașelor cu mențiunea specială că în capitala imperială, Constantinopol, profesorii mai puteau fi plătiți de către Biserică sau și din subsidii acordate de împărați.

Profesorii bizantini erau atenți și la conduita altor profesori care încercau să le fure elevii, acest fapt însemând și surse de plată mai puține. În același timp era și o lovitură pentru prestigiul profesorului, membru din cercul „restrâns format din individualiști hipersensibili” (Robert Browning). Uneori, au apărut cazuri în care oficiali ai Patriarhiei Ecumenice era implicați în combinații de asemenea natură. Într-o scrisoare a unui profesor din secolul al X-lea acesta se referea la practica „ademenirii” elevilor de la o școala la alta sub următorii termeni: „Socot că e un lucru mizerabil și cu totul contrar spiritului creștinesc a convinge pe cineva să sustragă elevi de la o școală pentru a-i trimite într-o alta”. (Robert Browning)

Multe dintre școlile bizantine funcționau cu un singur profesor, care, de regulă, era și proprietarul școlii. „Sediul” acestei școli și locul de predare era, de multe ori, chiar locuința profesorului. „Nu întâmplător, în perioada bizantină, ca de altminteri în epoca antică târzie, vom întâlni la Constantinopol așa-numiții «hypogrammateias» sau «proximoi» [...]asistenții”. (Robert Browning)

În școlile bizantine, unul dintre profesori aveau rolul de maistor- profesor- cu rol de administrator. Conducerea unei școli era definită prin titlul de prokathemenos. În unele dintre școli, elevilor mai avansați le era desemnat rolul de a-i instrui pe cei mai tineri elevi. De regulă, profesorii verificau de două ori pe săptămână stadiul evoluției elevilor lăsați sub supravegherea elevilor mai înstruiți din școala respectivă. În acest fel, elevilor mai avansați le era indus principiul necesității stăpânirii materiei care le fusese predată.

Metoda „asistenților” sau a „supraveghetorilor” la care apelau profesorii bizantini nu era o situație întâlnită în toate școlile. Însă aceasta era o metodă care îi responsabiliza și în aceeași măsură le testa cunoștințele elevilor mai avansați care erau desemnați de profesorii lor să îndeplinească acest rol față de elevii mai tineri.

Profesorii bizantini se confruntau uneori cu absențele elevilor de la școală. Acestea se explicau și prin inapetența elevilor față de școală, având în vedere cantitatea uriașă de cunoștințe pe care trebuiau să le memoreze din cauza lipsei cărților. Elevii mai lipseau- mai ales copiii magnaților, aristocraților și puternicilor vremii- și din cazua faptului că, indiferent de prestigiul profesorului, ei îl considerau, într-un anume fel, subordonatul lor social. „Acești tineri erau înclinați să-și considere dascălul un fel de subordonat social, astfel că îi puteau eluda autoritatea fără să fie pedepsiți. Theodor Hyrtakenos, profesor și literat minor, care a trăit la începutul secolului al XIV-lea, îi scrie lui Theodor Metochites, prim-ministru al împăratului Andronic al II-lea: «Aș fi preferat să vă dojenesc fiul personal, prin viu grai, în loc să o fac în scris. Dar fiindcă îmi e cu neputință și ținând seama de urgența treburilor voastre de stat (pe care n-aș vrea să le deranjez nicicum), mă adresez așadar pe cale epistolară, in absentia. Iubitul vostru fiu își neglijează studiile și se dedică echitației: galopează în sus și în jos, străbate ca o săgeată străzile, înnebunit după hipod

Uneori, profesorul bizantin avea preocupări care ieșeau din sfera didactică. În timpul liber era preocupat în a trimite scrisori părinților elevilor, pentru a se asigura că aceștia își plătesc suma necesară pentru hrană, cazare și o mică remunerație pentru profesor. Nu se cunosc sumele plătite dar din corespondența profesorilor se pare că acestea erau la latitudinea părinților, fără sume prestabilite. Profesorii trebuiau uneori să se ferească și de „implicarea” profesorilor de la alte școli care, nici mai mult nici mai puțin, le „furau” elevii.