Societate și fiscalitate în Imperiul Bizantin
Autosuficiența ca mod de existență bizantină
autor Alexandru Cristian Enescu, mai 2017
Controlul statului bizantin asupra societății și fiscalității în general se manifesta în forme concrete și reprezenta modelul prin care înțelegea administrația imperială să conducă monarhia. Concentrarea și centrarea statului în jurul persoanei imperiale rezuma și plasa exact poziția fiecărui bizantin în societate. Eficiența administrației imperiale în recuperarea obligațiilor fiscale ale populației era vizibilă ori de câte ori era necesară colectarea fondurilor pentru campaniile militare.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Suprafața imensă a Imperiului Bizantin conducea la existența unor diferite zone climaterice și de relief. Acestea influențau viața economică a monarhiei bizantine. După pierderea unei mari părți din posesiunile italiene și a unor părți din teritoriile orientale, Imperiul Bizantin avea puține spații geografice unde se putea practica agricultura în condiții bune. Iar perioadele alternative de secetă cu cele cu precipitații abundente provocau mai paguve recoltelor, urmate de perioade foamete.

La nivel teologic și politic, Imperiul Bizantin- din punctul de vedere ale elitei imperiale- încerca permanent să replice cât mai fidel pe pământ idealul celest. Desigur, imperiul nu a fost întotdeauna un „paradis terestru”. „Imitație pământească a lumii divine, imperiul nu a fost întotdeauna un paradis terestru: și dacă înaintea veacului al VII-lea mai era încă o țară de invidiat, după ce a pierdut în acest secol bogatele provincii orientale, Bizanțului nu i-au mai rămas decât Anatolia și Balcanii, pământurile cele mai sterpe din zona mediteraneeană”. (Alain Ducellier)

Dincolo de câmpiile nu foarte întinse din Balcani Imperiul Bizantin nu beneficia de teritorii mari favorabile agriculturii. Văile abrupte ale Peninsulei Balcanice și lanțurile muntoase alături de cele din Anatolia și Caucaz veneau să întregească acest puzzle geografic al monarhiei bizantine, mai degrabă nepotrivit culturii cerealelor. Din acest considerent al realității geografice șocul pierderii Egiptului care asigura Constantinopolulului sursa de grâne- în dauna arabilor, din secolul al VII-lea- a fost imens.

Întinderea Imperiului Bizantin de la vest la est oferea apariția unor diverse zone climaterice cu spații care aveau parte de condiții de temperatură care nu se încadrau în zona de climă specifică latitudinii la care se aflau acestea. Un astfel de exemplu era capitala monarhiei, Constantinopol. „Suprafața mare pe care se întindea imperiul, în latitudine și longitudine, permitea apariția unor mari diferențe climatice, accentuate și de prezența masivă a munților. Cu excepția îngustei zone litorale ce mărginește mările Adriatică, Ioniană și Egee, e foarte greu să găsești în spațiul bizantin teritorii în care clima să fie cu adevărat mediteraneeană: în funcție de latitudine, bazinul pontic este răcoros, bruma căzând din noiembrie până în martie iar barierele montane transformă ținutul din interiorul Balcanilor, Serbia, Bosnia, Macedonia și chiar o mare parte din Asia Mică în zone continentale cu ierni aspre și veri prea călduroase”. (Alain Ducellier)

„Contradicțiile” geografice ale reliefului Imperiului Bizantin determinau „anomalii” de tipul climei capitalei, Constantinopol. Deși era situată pe aceeași latitudine cu orașe precum Neapole sau Barcelona, clima acesteia presupunea „accidente” de tipul verilor caniculare- greu de suportat- și al iernilor extrem de geroase. Un exemplu a fost iarna anilor 927-928 care a a provocat numeroase decese. Gerul teribil al acestei ierni venea după o lungă perioadă de secetă, ceea ce a provocat o adevărată criză a cerealelor.

Perioadele de secetă- cauzate de capriciile climaterice specifice geografiei Imperiului Bizantin- erau urmate, uneori, de perioade de precipitații abundente care compromiteau culturile și agricultura, în general. Epizotiile și invaziile de lăcuste menționate în sursele literare și hagiografice bizantine vin să întregească imaginea nu tocmai paradisiacă a monarhiei care, la nivel politico-religios, tocmai acest paradis pe pământ dorea să-l îndeplinească.

Dincolo de capriciile climaterice ale geografiei Imperiului Bizantin, agricultura avea de suferit și datorită epidemiilor de malarie sau cele de ciumă. Epizotiile frecvente se amestecau uneori cu catastrofe cu puternic impact asupra condiției sociale a vieții monarhiei. Aici e vorba despre cutremure puternice precum cel care a distrus portul Dyrrachium sau cel din 1354 care a afectat Constantinopolul. Culturile de cereale din apropierea capitalei au fost compromise în urma unui asemenea eveniment.

Ca sursă de susținere a războaielor sau a desfășurării întregii activități economice a Imperiului Bizantin populația monarhiei era- ca și în timpurile contemporane- extrem de importantă. Însă, cu mici fluctuații, ea nu a fost niciodată foarte mare și, de cele mai multe ori, demografia Imperiului Bizantin nu a ținut pasul cu cea a statelor vecine sau rivale ale imperiului.

Demografia pentru „statele” pre-industriale- spre deosebire de epoca modernă- era un vector extrem de important al puterii și influenței acelui stat. Mărimea populație putea face diferența economică și, mai ales, militară față de rivalii unui stat sau altul. „In the Byzantine Empire, as in all preindustrial societies, perhaps the single most important economic resource was manpower. Lans without labor was useless, as contemporaries fully realized. A recognition of this fact my underlie the willingness of some people[...] to consider land a common resource, not to be bought or sold, and becoming valuable only through the labor invested in it”. (Angeliki Laiou)

În linii generale, din secolul VIII până în secolul X, populația Imperiului Bizantin a crescut numeric, dar comparativ cu statele occidentale nu s-a putut menține pe același trend. Istoricii au ajuns la concluzia că, în fapt, reculul monarhiei bizantine de după secolul al XI-lea s-a datorat nu demografiei sau resurselor limitate de care dispunea imperiul, ci mai degrabă, unei inapetențe pentru inovație „tehnologică”. „[...]faptul că imperiul nu a putut face dovada unei forțe considerabile nu se datorează pământului său ostil și expus, căci alte state au devenit puteri importante având chiar resurse mai sărace, ci faptului că Bizanțul a fost o lume tradițională în care progresul era încetinit sau chiar împiedicat de refuzul aproape organic al oricărei inovații: ideologiei politice și religioase intangibile, i-a corespuns blocajul tehnologic și inerția socială”. (Alain Ducellier)

Populația Imperiului Bizantin a fost o sursă de dispute printre istorici dar, în cele din urmă, unele cifre au fost acceptate ca fiind cele mai plauzibile. Pentru secolul al VI-lea, de exemplu, a fost acceptată ca probabil totalul populației imperiului avansată de J Russell- 21 de milioane de locuitori. Angeliki Laiou a avansat pentru secolul de maximă extensie- domnia lui Vasile al II-lea- cifra de 19 milioane de locuitori pentru Imperiul Bizantin.

Interesant este faptul că, deși Imperiul Bizantin era contrat tot mai puternic de către turcii selgiucizi în secolul al XII-lea, populația acestuia se menținea la cote ridicate, similare celor din perioada de maximă extensie teritorială a acestuia, de la finalul domniei lui Vasile al II-lea. De exemplu, dacă în secolul XI capitala Constantinopol număra aprox. 200.000 de locuitori, spre finalul secolului următor, în marele oraș rezidau undeva între 350.000 și 400.00 de locuitori.

Durata de viață a locuitorilor Imperiului Bizantin- ca a tuturor statelor contemporane- era influențată decisiv, având în vedere precaritatea cunoștințelor medicale, de boli și epidemii. Dieta locuitorilor monarhiei bizantine era de factură mediteraneeană: măsline, ulei de măsline, pește, legume, vin, cereale și carne. „În privința alimentației, dieta bizantină era probabil bine echilibrată. Grânele ofereau proteine vegetale; vinul oferea calorii. Mai exista și o considerabilă varietate de fructe și legume așa cum oricine poate observa din sursele din majoritatea epocilor: mere, nuci, smochine, pere, pepeni, rodii, stafide, măsline, spanac, andive, morcovi, varză, praz, sfeclă, ridichi, napi, ceapă, usturoi, castraveți, salată, dovlecei. Mierea a fost un important supliment și o sursă din secolul al XII-lea menționa faptul că apicultura era mai dezvoltată decât în nordul Franței”.  (Angeliki Laiou)

Speranța de viață a populației Imperiului Bizantin a fost stabilită pe baza studiilor, între secolele V-XIV, la vârsta de aprox. 44 de ani pentru bărbați și 42 de ani pentru femei. În mod invers decât statele occidentale, în secolul al VIII-lea populația monarhiei bizantine, pentru următoarele două secole, a crescut, ceea ce i-a permis și susținerea ripostei militare în fața arabilor. Acest fenomen se derula după circa 3 secole de scădere demografică.

Asupra dietei alimentare a locuitorilor bizantini, din detaliile cunoscute de istorici, se poate trage concluzia că- exceptând perioadele de secetă sau distrugerile cauzate de unele războaie- o gospodărie producea suficiente resurse pentru autoîntreținerea membrilor ei. De remarcat și faptul că, în perioadele de prosperitate economică, istoricii au ajuns la concluzia că dieta locuitorilor monarhiei bizantine era mult mai diversificată decât cea a contemporanilor occidentali.

Dreptul de proprietate în Imperiul Bizantin a fost supus voinței absolute a celui care ocupa tronul imperial. Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, basileul acorda drept de uzufruct ereditar pentru loturile de pământ, dar posesia rămânea în mâinile sale, cum de altfel, și dreptul de revocare. Ca în mai toate societățile medievale proprietatea funciară reprezenta fondul cel mai generos de bogăție și forma generală de bogăție, care era supusă- ca și în timpurile noastre- fiscalității.

Asemenea tuturor societăților medievale, și în Imperiul Bizantin unul dintre vectorii care semnalizau poziția socială și averea unei persoane era reprezentat de proprietatea funciară pe care aceasta o deținea. Aceasta era opinia lui Mihail Attaleiates din secolul al X-lea care considera- în cuvintele lui Alain Ducellier că „[...]prețul vieții depinde de acela al grâului”.

Trebuie să remarcăm faptul că dreptul funciar în monarhia bizantină era reflexie a construcției politico-religioase a imperiului și, cum împăratul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ- în mod analog-, întregul fond funciar era la dispoziția basileului. Acesta acorda drept de uzufruct ereditar permanent, dar posesia rămânea- ca și revocarea titlului- la dispoziția basileului, în orice moment. Asemenea vremurilor contemporane, proprietatea era supusă fiscalității. „[...]pământul nu rămânea în proprietatea deținătorului său, decât atâta vreme cât acesta îl cultiva, plătind din recolta obținută impozitul cuvenit statului, căci proprietatea funciară a fost întotdeauna supusă fiscalității”. (Alain Ducellier)

În schimbul unui impozit- numit canon- pe care-l datorau statului țăranii au primit în secolul al VI-lea dreptul de a cultiva și chiar vinde un lot de pământ în baza unui contract care se întindea pe perioada a 29 de ani. Aceste contracte numite emphyteusis erau reînoite, de cele mai multe ori, de către stat. A apărut fenomenul micilor arendași de pe marile proprietăți deținute anterior de familiile aristocratice. Micii arendași prelucrau pământul și plăteau o taxă către stat și către posesorii acestor terenuri.

În primele secole ale monarhiei bizantine, ca urmare a invaziilor popoarelor migratoare asupra imperiului, zonele rurale au avut mult de suferit. S-a constat refugiul unor mase de oameni dinspre sat spre oraș pentru a se proteja de distrugerile provocate de migratori. Beneficiind de actele de caritate oferită de Biserică din orașe- unde se adunau și proviziile de grâne- aceștia refuzau să se întoarcă pe pământurile lor pe care să le prelucreze, împărații fiind nevoiți să intervină și să oprească exodul.

După secolele V-VI marile proprietăți funciare din Imperiul Bizantin specifice ultimelor secole ale Imperiului Roman s-au „evaporat”. Se punea întrebarea: cine trebuie să practice agricultura pe pământurile monarhiei?. Cum sclavii și colonii- apanaj al societății romane- dispăruseră iar Imperiul Bizantin era unul creștin, s-a luat decizia de a se împărți loturi țăranilor. Temerea era legată de numeroasele loturi de pământ rămase necultivate în urma transformărilor sociale produse în imperiu.

Fenomenul care a apărut în secolele V-VI odată cu destrămarea marilor proprietăți funciare deținute de familiile aristocratice a determinat apariția proprietarilor mici și mijlocii în Imperiul Bizantin. Ei prelucrau terenul în contul unei duble fiscalități: către stat și către posesorii terenurilor. Contractul de tip emphyteusis- drept de uzufruct pe 29 de ani- oferit țăranilor pentru prelucrarea pământului s-a aplicat, în timpul lui Iustinian, chiar și în cazul proprietăților deținute de Casa imperială.

Apariția micilor proprietari prin punerea locuitorilor din segmentele sociale inferioare în poziția de a practica agricultura pe un lot de pământ în baza unui contract în urma căruia aceștia trebuiau să plătească impozit către stat a generat un nou fenomen: apariția patronilor. Aceștia reprezentau monarhia în teritoriu și erau responsabili de colectarea obligațiilor fiscale dar, de foarte mult ori, foloseau puterea conferită de stat ca abuz asupra micilor proprietari, în scopul beneficiilor personale.

Țăranii din Imperiul Bizantin în primele secole ale existenței sale- ne referim la primele secole de după fondarea Constantinopolului- deveniseră proprietari mici și mijlocii asupra unor loturi de pământ. Oferite de stat- în baza unui contract pe 29 de ani- ei aveau drept de prelucrare asupra acestora dar erau supuși unei duble fiscalități: odată către stat și apoi către proprietarii acestor terenuri, urmași ai marilor aristocrați latifundiari proveniți din sistemul clasic roman.

Micii proprietari din Imperiul Bizantin- țăranii- pentru a putea face față condițiilor fiscale (plata către stat și către proprietarii terenurilor pe care ei îl dețineau în uzufruct), încercau să se pună la adăpost apelând la ajutorul unei categorii de funcționari ai statului. Fenomenul apărut din secolul al V-lea era cel al patronilor. Aceștia reprezentau, în fapt, administrația imperială în teritoriu, cu responsabilitatea precisă de a colecta impozitele datorate statului.

Abuzul pe care îl săvârșeau patronii- în fapt funcționari ai statului- asupra micilor proprietari atunci când se punea problema achitării către stat a obligațiilor fiscale a fost descrisă de istoricul Procopius. În cuvintele lui Alain Ducellier: „Procopiu îi denunță pe «arhonți», acești noi deținători ai puterii, care, însoțiți de milițiile lor, străbăteau provinciile și puneau, pe terenurile cele mai rentabile, însemnele domeniilor lor: între aceștia, curatorii Caselor divine [Casa imperială- n.n] își arogau cu cea mai mare ușurință asemenea drepturi”.

Împărații de la Constantinopol au încercat să oprească abuzurile generate de fenomenul patronaj-ului, prima tentativă fiind cea a lui Leon I. Ulterior, Iustinian I a exprimat în clar și a blocat prin lege fenomenul abuzurilor acestor patroni care îi deposedau de pământ pe micii proprietari. Împăratul s-a referit la acest sistem de spoliere al patronaj-ului asupra micilor proprietari- care de fapt îi deposeda de pământ- sub numele de sistem „«care se hrănea cu viața altora»”. (Alain Ducellier)

Funcționarii numiți de administrația imperială cu sarcina de a colecta obligațiile fiscale din teritoriile imperiului uzau de această pregorativă pentru a comite abuzuri. Se prevalau de nevoia micilor proprietari de a se pune la adăpost față de șicanele la care erau supuși de proprietarii terenurilor pe care aceștia le prelucrau, pentru a-i extorca în folos propriu. Reprezentanții acestei noi forme de abuz de putere au dat naștere patronaj-ului.

Satul a reprezentat mediul de existență- indiferent de epoca istorică aflată în discuție- a țăranului din Imperiul Bizantin. Evoluția satului a determinat și transformarea și clasarea lui juridică într-un mod diferit după secolul al VIII-lea. Creșterea demografică înregistrată după acest secol și mărirea fiecărei așezări de tip sat- chorion- cu terenurile agricole aparținătoare a determinat și modificarea poziționării fiscale a administrației: fiecare gospodărie a unui sat reprezenta o unitate fiscală independentă.

Satul a reprezentat formula de habitat a țăranilor din Imperiul Bizantin. Cu aspect relativ omogen și cu o populație care oscila între 300 și 2000 de locuitori, satul din Imperiul Bizantin- kome- a cunoscut transformări importante. În secolele VI-VII locuitorii satului bizantin beneficiau de o situație favorabilă, având drept sarcină aprovizionarea capitalei imperiale în vremuri de restriște. În acest fel, suprafețele din apropierea satului bizantin erau cultivate tot mai intens iar culturile valorificate în orașe.

Valorificarea produselor agricole din orașele imperiului, îngrijite pe terenurile din apropierea satelor, a contribuit la creșterea calității vieții și implicit s-a reflectat în sens pozitiv asupra demografiei monarhiei. S-a constatat apariția unor sate în Imperiul Bizantin, după secolul al VIII-lea, formate din țăranii- mici proprietari și agricultori- cu statut diferit de al celor aserviți din respectivele sate, care au migrat în apropiere, consitutindu-se într-o nouă așezare rurală- chorion.

Apariția satelor de mici proprietari după secolul al VIII-lea în Imperiului Bizantin a determinat și transformarea modului în care se raporta administrația bizantină- din punct de vedere fiscal- la locuitorii imperiului. „Și în Bizanț au apărut, pe dată, micii proprietari ce își lucrau singuri pământul și care trăiau în așezări numite chorion, pe care statul le-a transformat, printr-o remarcabilă adaptare a administrației la o nouă realitate socială, în unitatea fiscală principală existentă pe teritoriul imperiului. Pentru fisc, «întreg cuprinsul unui sat» (homas tou choriou) nu reprezenta altceva decât simpla adunare a unor «linii» (stichoi), cu ajutorul cărora se înscriau în registrul comunal toate gospodăriile familiilor considerate unități fiscale”. (Alain Ducellier)

Stilul de sat bizantin- chorion- presupunea existența unui grup compact de case ale căror terenuri agricole se aflau la marginea acestuia iar dincolo de acestea se găsea ogorul care cuprindea eventualele livezi, islazul, și terenuri necultivate. Acest ogor, aflat în exteriorul chorion-ului propriu-zis și al terenului agricol, se numea esochorapha. Acest teritoriu era perceput însă tot în interiorul spațiului de folosință comună a satului bizantin.

Teritoriile care se aflau în exteriorul satului locuit bizantin- chorion- erau delimitate și retrasate periodic prin măsurători de către administratorii civili. Acestea erau arondate familiilor care își exprimau dorința de a practica agricultura pe aceste terenuri. „Fiscul” bizantin percepea impozitele pe suprafața întreagă a terenurilor și se aplica întregului sat, taxa fiind proporțională cu suprafața deținută de întregul sat.

Extensia teritorială a satului bizantin- chorion- includea la periferia extremă a acestuia pajiști, crânguri, iazuri și braniști. Aceste teritorii erau văzute drept „în afara”- exochorapha- satului, iar autoritatea acestuia era disputată- uneori conflictual- cu satele din apropiere. Din punct de vedere al jurisdicției, aceste teritorii erau neclare din moment ce nu erau terenuri cultivabile și, prin urmare, neînscrise în registrul de cadastru al administrației.

Creșterea demografică a Imperiului Bizantin de după secolul al VIII-lea a determinat transformări și în lumea satului bizantin. Mezinii familiei sau temerarii se aventurau la extremitățile satelor, preluau terenul necultivabil pe care-l deșteleneau și apoi îl cultivau. Prin legături matrimoniale și inițiativă, tipul de familie nucleară apare din ce în ce mai frecvent. Datorită acestora, terenurile de la periferia satului- ktesis- vor deveni în timp, marile proprietăți funciare de la marginea satului- proasteia.

Cultivarea terenului agricol de la marginea satului reprezenta o acțiune individuală, fiecare țăran având libera apreciere în a cultiva tipul de cereale pe care-l dorea pe terenul care îi fusese atribuit. De aici și sursa unor conflicte cauzate de faptul că vitele unuia sau altuia dintre vecini distrugeau culturile conlocuitorilor. De remarcat faptul că animalele pe care le dețineau țăranii bizantini erau duse la păscut pe teritoriile din exteriorul arabil al satului- islazul- care era înțeles ca uzufruct comun al satului.

Terenurile arabile de pe cuprinsul unui sat erau repartizate fiecărei familii care îl cultiva după bunul plac, fără a ține cont de ceea ce cultiva vecinul său. Prin urmare, mozaicul de culturi era la el acasă: viță-de-vie lângă măslini sau câmp cu cereale lângă pajiști. De aici rezultau și conflictele între țăranii bizantini. „Acest mozaic de culturi dădea adesea naștere conflictelor, căci se întâmpla ca animalele, în drum spre pășune, să calce în picioare recolta, înaintea culesului, sau ca vreun neatent, ce dădea foc miriștei, să incendieze via sau măslinii vecinului”. (Alain Ducellier)

Locuitorii satelor bizantine obișnuiau să își lase animalele domestice libere pe ogor, după recoltarea cerealelor. Aici apăreau unele conflicte cu vecinii, dar acest mod de conviețuire era în cele din urmă practicat pe scară largă și unanim acceptat. Țăranul bizantin era, cum spun sursele, oikodespotes, adică stâpânul proprietății, a casei, ceea ce-i conferea un stil și o atitudine de mândrie în raport cu lumea exterioară.

Țăranii bizantini obișnuiau să plătească în comun un localnic care să le ducă vitele la păscut pe islazul din exteriorul ogorului- chorion-ului (satului), acesta fiind în folosință comună. Tot pentru întrebuințare comună erau și morile sau terenurile care, rămase fără proprietar și nerevendicate, intrau în proprietatea satului cu drept de uzufruct comun. Țăranii bizantini aveau dreptul să construiască capele- drept protejat de basilei, cu toată opoziția Bisericii- fiecare sat având proprii sfinți și moaște.

Satul bizantin avea propriul cler- clerul de mir- care era parte a comunității. De multe ori preoții erau căsătoriți și se ocupau chiar și cu munca câmpului, de unde și integrarea lor în comunitarea satului. Clerul chorion- ului (satului) asigura legătura, beneficiind de o minimă instruire, între țăranii satului și autoritatea civilă. Satul bizantin, începând cu secolul XIII, capătă „personalitate juridică”, existând cazuri de procese intentate de câte un sat unei mănăstiri în disputa legată de proprietăți funciare.

Necesitatea de reprezentare a satului bizantin- chorion- a dat naștere unui tip de elită rurală, dacă nu e prea pretențios termenul, un fel de sfat al înțelepților din care făceau parte cei mai de seamă locuitori ai satului, de regulă cei mai instăriți. Aceștia erau conduși de un proteuon și mediau conflictele dintre țăranii din sat sau conflictul cu alte sate. Totodată acest sfat se deplasa în fața strategului provinciei sau în fața episcopului diecezan pentru a reprezenta interesele satului respectiv- synchoritai.

Chorion-ul, satul din Imperiului Bizantin, a beneficiat de o tradiție care era în directă legătură cu cea din Imperiul Roman târziu în care satul era imaginea unei comunități care acționa în solidar. Gospodăriile, dincolo de sensul lor individual, erau responsabile de ceea ce se înfăptuia- juridic vorbind- în comunitate. Avantajul era că unitatea în comunitate sporea în acest fel, dar, în sens invers, punea presiune pe locuitorii satului dacă unii dintre locuitori își abandonau terenurile. Locuitorii rămași trebuiau să achite impozitul.

Satul bizantin- chorion- a moștenit o trăsătură care poate fi urmărită până în vechiul Imperiu Roman. Este vorba de solidaritatea comunității. Practic, dincolo de individualitatea fiecărei gospodării, comunitatea era responsabilă pentru ceea ce se întâmpla cu terenurile din interiorul teritoriilor aparținătoare satului respectiv. Este ceea ce numim în termeni juridici moderni „răspundere în solidar”.

Solidaritatea din interiorul comunităților rurale din Imperiul Bizantin- numite chorion-, prin care membrii gospodăriilor răspundeau din punct de vedere fiscal și față de vecinii lor, avea o dublă latură: negativă și pozitivă. „Sistemul acestea avea, desigur, avantaje evidente că întărirea legăturilor dintre membrii așezării, dar era totodată o armă cu două tăișuri, căci, pentru diverse motive- epidemie, foamete, o prea mare presiune fiscală sau moarte naturală- unii membri ai comunității dispăreau sau plecau din sat, abandonându-și pământul. Pentru fisc însă ei datorau mai departe impozitul, pe care vecinii trebuiau să-l plătească, cultivând pământul abandonat, în așteptarea eventualei întoarceri a proprietarului”. (Alain Ducellier)

Între secolele VII-IX, în linii generale, ca o caracteristică a Imperiului Bizantin, proprietățile rurale s-au mărit odată cu extensia comunităților rurale. Dreptul de preempțiune- protimesis- oferea vecinului unei proprietăți care nu fusese revendicată în termen de 30 de ani, posibilitatea să o achiziționeze cu condiția să poată suporta costurile de cumpărare a acestui lot de teren. Dezavantajul major pentru comunitate era dat de rata mare- uneori- de părăsire a gospodăriilor, ceea ce creștea presiunea fiscală pentru cei rămași în chorion- satul bizantin.

Solidaritatea în rândul comunității bizantine- înțeleasă aici ca „sat”, chorion- avea de suferit atunci când tot mai mulți țărani își părăseau gospodăriile. Ceilalți membrii ai comunității nu își puteau permite să platească impozitele pentru acest terenuri libere de orice sarcină, și nici să le cultive. În cele din urmă ele erau puse în vânzare și erau achiziționate de cel care „oferea cel mai mult”. Riscul era cel al destrămării solidarității comunității și apariția marilor proprietari. „[...] solidaritea fiscală aducea cu sine și două aspecte îngrijorătoare: părăsirea pământurilor și noua dezvoltare a marii proprietăți, fapt ce amenința, inevitabil, satul întreg. Căci oricât de rapid s-ar fi dezvoltat, gospodăria familială era împiedicată de tehnologia arhaică, ce nu-i permitea să obțină decât un profit modest. Și în ultimă analiză, acest blocaj a rupt, începând cu veacul al IX-lea, echilibrul comunităților sătești, ducând, mai devreme sau mai târziu, la dispariția acestora”. (Alain Ducellier)

În linii generale, în primele secole ale monarhiei bizantine- după fondarea Constantinopolului- culturile agricole erau cele practicate în stilul tradițional roman, cu accent pe cultura viței-de-vie, a cerealelor, a măslinilor și fără o deosebită apetență pentru creșterea animalelor. Stilul conservator bizantin- axat foarte mult pe tradiție- a refuzat multă vreme adoptarea „tehnologiei” agricole venită de la arabi, precum și noile culturi pe care aceștia le proliferau: sfecla de zahăr și vinetele.

În privința agriculturii, pentru câteva secole bune după fondarea Constantinopolului, în monarhia bizantină s-a practicat stilul tradițional roman al culturilor. Alternau culturile de grâu, orz, secară cu cele leguminoase, linte și mazăre. Creșterea animalelor nu era practicată la scară largă grija principală fiind legată de creșterea bovinelor. Se cultiva măslinul iar ca alternativă pentru uleiul de măsline al cărui cost de obținere era scump se consuma uleiul de susan, cultivat la insistențele împăratului Iustinian.

Una dintre cele mai importante culturi practicate în agricultura bizantină era cea legată indisolubil de tradiția romană: cultura viței-de-vie. [...] vița creștea pretutindeni, dar mai ales pe litoralul balcanic și anatolian, precum și în majoritatea insulelor, iar culesul strugurilor era un prilej de serbări populare de la care nu lipsea nici împăratul. Se beau, așadar, mari cantități de vin, dar, ca și în cazul epocii antice, cunoaștem destul de puțin felul vinului consumat”. (Alain Ducellier)

În universul rural bizantin, grădina ocupa un loc important, fiind locul în care recolta putea fi valorificată în mediul urban. Începând cu secolul al IX-lea s-au constatat apariția unor „inele”- în jurul orașelor- de grădini, beneficiind și de surse importante de apă, ale căror producții de legume- varză, gulii, țelină- erau transportate și valorificate pe piața orașelor.

Bizantinii foloseau brăzdarul de lemn pentru cultivare și arat, plugul, dikella- o sapă cu doi dinți- cazmaua. Sania pentru treierat se numea tribolos. Ca tracțiune se foloseau doi boi înjugați, modelul devenind „clasic” încât termenul a devenit sinonim cu termenul „țăran”- zeugariat. În cazuri excepționale dar rarisime se folosea măgarul sau catârul. Calul, în schimb, era văzut ca un animal de lux. Crescut în marile herghelii din Asia Mică, acesta era apanajul împăratului, a celor înstăriți, cu funcție militară și pentru poșta imperială.

Cultivarea dudului în Imperiul constantinopolitan a fost încurajată de împăratul Iustinian care dorea o alternativă la monopolul perșilor sasanizi în producerea mătăsurilor. Acesta era plantat în Sicilia și Grecia iar inul și cânepa se întâlneau pe coasta de vest a Mării Negre, precum și în valea Strymon-ului, din Macedonia. Dintre pomii fructiferi, cel mai important rol i-a fost atribuit smochinului care era cultivat cu precădere în livezi.

Apariția arabilor pe scena istoriei și contactul lor cu Imperiul Bizantin a însemnat și contactul bizantin cu plante necunoscute, aduse de aceștia dinspre văile Indusului. Apariția arabilor în Creta sau Cipru, spre exemplu, a însemnat și aclimatizarea unor specii necunoscute mediului mediteraneean: sfecla de zahăr, vinetele, bumbacul, piersicul și caisul.

Resursele cele mai importante pe care le avea la dispoziție un locuitor din mediul rural bizantin erau reprezentate de animalele de tracțiune pe care le avea, pentru că, numai cu ajutorul lor putea cultiva pământul. Pierderea uneia dintre vite erau o dramă în sensul cel mai propriu al termenului. Pasajul următor, despre un țăran din secolul al VIII-lea- din Viața lui Filaret- exprimă această dramă existențială a țăranului- zeugarion-: „Un țăran sărman își lucra singur pământul, când, deodată, boul său, a căzut și a murit. Înțelegând groaznicul său necaz, țăranul a început să se vaite și să plângă și, lăsându-se pradă durerii, îi spuse lui Dumnezeu: «Doamne, n-am avut niciodată altceva decât jugul acesta și acum mă lipsești de el. Dar cum vrei să-mi hrănesc soția și cei nouă copii, atât de mici încă? Cum să plătesc impozitele pe care le datorez împăratului? Cum să-mi plătesc datoriile, Doamne, căci Tu știi că luasem boul care a murit cu bani de împrumut? Ce-o să mă fac acum? Va trebui să plec, părăsindu-mi casa și fugind cât mai departe cu putință, înainte să afle creditorii și să se năpustească asupra mea ca animalele de pradă»”. (Alain Ducellier)

Imperiul Bizantin a moștenit și a rămas fidel- într-o bună măsură- tradiției antice romane, dar, în același timp, a inovat în sensul dezvoltării culturilor agricole prin utilizarea brăzdarului- egalat doar de cel musulman- și a canalelor de irigat menținute cu atenție. Sensul imobilismului din perioada târzie a Imperiului Bizantin care a sigilat imposibilitatea revigorării sale are de-a face cu linia de bază a existenței monarhiei: statul dicta regulile iar „împietrirea” lui la schimbarea realităților de context au dus la un tip de blocaj „social”.

Imperiul Bizantin a moștenit tradiția romană în multe dintre felurile în care comunitatea rurală practica agricultura. În același timp a adus și îmbunătățiri uneltelor moștenite și când spunem acest lucru, ne referim la brăzdar care, potrivit istoricilor, nu era concurat în calitate, poate, decât de cel al arabilor. Altfel spus, utilizarea fierului era larg răspândită în satele imperiului încă din secolul al VI-lea. De asemenea, bizantinii excelau în grija pentru menținerea canalelor de irigație și de aducțiune a apei.

Satul bizantin- și în sens larg agricultura bizantină- avea la îndemână contactul cu lumea arabă pentru a putea- dacă dorea- să aclimatizeze noi culturi, să perfecționeze tehnica de cultivare și de mărire a randamentului suprafețelor cultivate. Acest aspecte nu s-au materializat iar lumea satului bizantin, la finele Evului Mediu, aducea extrem de mult cu orizontul antic [...]nicio realitate nu seamănă mai bine cu satul antic decât lumea bizantină din perioada de sfârșit a Evului Mediu”. (Alain Ducellier)

Inițial, poziția administrației bizantine față de comunitatea rurală era una favorabilă, atitudine care prin Legea rurală, încuraja dorința celor mai avuți dintre țăranii unei comunități de a lua în exploatare iazuri și de a construi mori pe cursurile de apă. Atitudinea localnicilor față de eventualele uzurpări ale proprietăților comunității sau construcțiilor ridicate pe terenul acesteia- cazul morilor- era una de înțelegere, deoarece utilitatea acestora, indiferent de deținătorul ei, era comună.

Motivul identificat de către istoriografie pentru imobilismul și lipsa tranformărilor de-a lungul secolelor- în sensul avansului tehnologic, a satelor bizantine- s-a datorat felului în care era construită monarhia bizantină. Statul era „arbitrul jocului”, nu inițiativa privată, de unde și incapacitatea lui de a împiedica prăbușirea comunității rurale atunci când aceasta a devenit anacronică. Totodată, administrația bizantină nu a sprijinit amenajarea loturilor și extinderea suprafețelor cultivate. „[...]politica «socială» a fost aceea care a blocat evoluția firească, ducând la fosilizarea societății în ansamblul ei[...]considerându-se doar un bun arbitru, statul nu a sprijinit în niciun fel costisitoarele lucrări de de drenaj și irigație, singurele în măsură să ducă la mărirea suprafețelor cultivate[...]”. (Alain Ducellier)

Satul bizantin- chorion- a produs o formă de „gestiune” în comun a apelor, existând o persoană- denumită potamarchos-, care era responsabilă cu supravegherea a tot ceea ce constituiau dependințele comunității respective: apă potabilă, canale de irigații, lacuri, iazuri etc. Istoricii au ajuns la concluzia că acesta era un produs al satului bizantin din primele secole, chiar dacă atestarea lui documentară e de secol XV.

Paradoxal, îmbogățirea comunității rurale nu era privită ca un semn bun ci, din contră, statul privea înavuțirea locuitorilor din sate drept „o amenințare a idealului egalitarist reprezentat de chorion” [satul bizantin-n.n] (Alain Ducellier). Cu timpul, solidaritatea rurală a fost destrămată prin achiziționarea de terenuri de la marginea acesteia de către potentații locali, care își sporeau statutul în acest fel și lichiditățile cu care își puteau permite noi achiziții, intrând în clasa„puternicilor”- dynatoi.

Cei care erau asimilați clasei „puternicilor”, a magnaților bizantini, erau cei numiți dynatoi. Acești magnați locali reușiseră să își creeze un statut și poziție socială prin achiziționarea de terenuri din comunitățile rurale, libere de sarcină sau a căror drepturi patrimoniale nu fuseseră revendicate. Cumulul de fond funciar le oferea sume mari de lichidități ceea ce le permitea continuarea achizițiilor patrimoniale.

Schimbarea selecției funcționarilor din administrație de către împărați, în secolele IX-X, a produs apariția în piesajul cotidian a unor persoane care profitau de recompensa financiară din partea statului pentru prestația lor- rhoga. Se foloseau de aceasta pentru a-și creea un statut social în comunitățile rurale. Noua clasă de funcționari imperiali era diferită de cea a secolelor precedente prin faptul că era mult mai dependentă de împărat iar funcția lor putea fi revocată oricând, după dorința basileului.

Demnitățile deținute de funcționarii imperiali din secolele IX-X erau direct legate de persoana împăratului care le putea revoca oricând. Dorința acestora de a căpăta o stabilitate în comunitatea în care își exercitau atribuțiile îi punea în poziția de a-și folosi remunerația anuală- rhoga- pentru a-și extinde influența în comunitatea rurală. După caz, se foloseau de aceasta pentru a achiziționa terenuri libere de orice sarcină din comunitate pe care chorion-ul, satul, nu și le putea permite.

Puterea pe care au dezvoltat-o funcționarii administrației bizantine în comunitățile rurale se baza și pe imaginea pe care o emana funcția acestora în ochii contemporanilor: erau reprezentanții împăratului în teritoriu. Prin urmare, țăranii din comunitate încercau „să se pună bine” cu acești funcționari care- într-o bună măsură- așteptau momentul prielnic pentru a-și „oferi protecția”. „Să fii în relații bune cu agentul puterii era o prudență elementară [...]Prețul acestei relații putea fi însă mare: sub pretextul că îi va oferi protecția sa (prostasia), vecinul mai puternic își aroga dreptul tutelei, mai ales când țăranul avea imprudența de a împrumuta grâne sau bani în cazul obținerii unei recolte mai slabe: și de la datorii până la confiscarea legală a bunurilor nu mai era decât un pas. Stabilit în chorion, dynatos-ul dispunea de toate facilitățile necesare înmulțirii averii sale; el avea mereu bani lichizi pentru a cumpăra, în virtutea preempțiunii, pământurile învecinate, în momentul punerii lor în vânzare; iar când țăranii îndreptățiți să cumpere terenurile din vecinătatea proprietăților lor refuzau să facă acest lucru, ogorul era oferit celorlalți săteni, între care, de obic

Un dynatos- magnat local, de regulă funcționar al statului- putea ajunge să dețină diferite proprietăți în comunități multiple- inclusiv în orașe- prin cumpărarea de proprietăți pe care comunitatea respectivă nu și le permitea. Aceasta a dus la constituirea unor adevărate „partide” în teritoriu. Basileii au încercat să intervină și să limite achizițiile de terenuri din comunitățile care nu se aflau sub directa administrare a acestor dynatoi. Un astfel de exemplu a fost novela- legea- lui Romanos Lekapenos din secolul X.

Presiunea fiscală pusă pe comunitățile rurale rezultată din abandonarea terenurilor de către proprietarii acestora, al căror impozit trebuia plătit în solidar de membrii comunității, a dus la fenomenul periculos al magnaților locali care se puteau opune administrației centrale. Intervențiile susccesive ale basileilor de a opri acest fenomen au însemnat aplicarea unei jonglerii administrative pentru a evita cumpărarea terenului liber de orice sarcină de către „puternicii” locali- dynatoi.

Dreptul de preempțiune asupra proprietăților libere de orice sarcină putea fi clamat de către cel în drept pe o perioadă de 30 de ani. După acest timp, conform legilor bizantine, oricine- și de regulă, acest „oricine” era un magnat local- putea achiziționa terenul respectiv, în dauna vecinilor care nu și-l puteau permite. Pentru a bloca fenomenul care căpătase amploare, împărații au recurs la o stratagemă: au decăzut din registre gospodăria abandonată pentru a o face nevandabilă, redenumind-o klasma.

Statul bizantin a încercat să blocheze fenomenul achizițiilor proprietăților de către magnații locali, dynatoi. Tactica acestora era de a aștepta scurgerea celor 30 de ani, timp în care vecini își puteau manifesta preempțiunea asupra cumpărării acestei proprietăți sau proprietarul real al acesteia să o reia în posesie. De cele mai multe ori, datorită forței lor financiare, magnații erau cei care reușeau să o achiziționeze. „Pentru a-i împiedica, statul putea să folosească o armă periculoasă, constând în «scăderea» gospodăriei din obligațiile fiscale ale așezării: aceasta devenea o «parcelă» (klasma), proprietate directă a statului pe care putea să o închirieze, să o vândă sau chiar să o dea în folosință temporară membrilor comunității”. (Alain Ducellier)

Proprietățile libere de orice sarcină juridică din comunitățile rurale- chorion- satele bizantine au fost preluate în posesie de administrația centrală imperială cu scopul de a preveni cumpărarea lor de către marii magnați locali. De multe ori, acestea au fost puse în vânzare unor țărani mai bogați din aceste comunități- demosiarioi- începând cu secolul al X-lea. Statul, prin crearea acestei noi clase funciare- care își plătea contribuțiile fiscale direct către stat și nu prin sistemul comun fiscal- a urmărit să și-o formeze drept aliată.

Clasa de „țărani publici”- demosiarioi- membrii mai înstăriți ai comunităților locale fuseseră girați și creați de administrația imperială cu scopul de a împiedica achiziționarea terenurilor libere- juridic vorbind- din comunitățile locale de către magnații locali, potenți financiar. Acești demosiarioi, aliați ai statului cu obligații militare, erau trecuți în registre contabile speciale, plăteau impozite direct statului și nu oficiilor administrației locale- precum țăranii obișnuiți- beneficiind de protecție imperială.

Magnații locali, în secolele IX-X, încercau să opereze în interiorul acelor parcele de teren din comunitățile locale bizantine- klasma- care fuseseră preluate de stat și oferite aliaților acestuia din comunități, demosiarioi. Cu toate că acești demosiarioi efectuau serviciul militar în favoarea statului și beneficiau de protecție imperială, „puternicii” locali- dynatoi- căutau să-i deposedeze constant de terenuri. Ca o măsură de protecție, statul intervenea în cazul abuzurilor magnaților și lăsa terenurile nerevendicate libere, spre folosință comună a satului.

Împăratul Vasile I Macedoneanul a evitat să pună în vânzare parcele de teren din comunitățile rurale aflate în posesia statului și libere de orice sarcină juridică, pentru a nu diminua și mai mult solidaritatea acestor comunități. Avantajul economic care putea fi obținut din vânzarea acestor terenuri, însă, a fost înțeles de fiul acestuia, Leon al VI-lea Filozoful. „Prin două măsuri, una datând din anul 894, a doua adoptată la puțin timp după cea dintâi, împăratul a permis funcționarilor să cumpere pământuri, limitând la doar șase luni perioada în timpul căreia, după încheierea tranzacției, vecinii puteau să își exercite dreptul de preempțiune în cazul în care fuseseră împiedicați să facă acest lucru la timpul potrivit. Leon al VI-lea a subliniat, cu o sinceritate evidentă, un incovenient nebănuit care putea să ducă la aplicarea prea rigidă a sistemului preempțiunii: în unele cazuri, țăranii puteau fi obligați să-și vândă proprietatea, fiind sărăciți chiar de către vecinii lor, care, deși nu le cumpărau pământul, se foloseau de lege pentru a le interzice să-și vândă terenul unui « străin»”. (Alain Ducellier)

După un scurt interval de timp- secolele IX-X- în care împărații au încercat să valorifice proprietățile libere de orice sarcină și să le atribuie un posesor pentru a putea încasa impozitul fiscal de pe urma utilizării acestora, basileii au revenit asupra „liberalizării” acestora. Ei au restabilit dreptul de preempțiune în forma lui anterioară. Țăranii înstăriți din comunitățile rurale- cu tot ajutorul oferit de stat- nu puteau face față, în procesul de achiziție, competiției magnaților- dynatoi. Acestora, autoritatea centrală le-a declarat „război”.

Spre finalul secolelor IX-X, situația demosiari-lor- a țăranilor posesori de parcele ale statului- klasmata- se deteriorase. Toate încercările basileilor de a revigora fondul funciar comun al acestora prin ridicarea demosiaroi-lor din rândul țăranilor și blocarea achizițiilor de către magnații locali- dynatoi- nu au dat rezultatele scontate. Practic, acești țărani- mici proprietari- nu puteau face față volumului lichidităților de care dispuneau „puternicii”- dynatoi- pentru a cumpărat terenurile fără moștenitori din comunitate.

Momentul declanșării „războiului” față de dynatoi- magnații locali- de împărații constantinopolitani a fost determinat de iarna grea din anii 927-928 d.Hr. Momentul ne arată acumularea de tensiune socială din secolul precedent și competiția „pe marginea exterioară a legilor” operată de acești magnați locali. Aceștia acționau în detrimentul comunităților rurale- chorion- care își vedeau proprietatea funciară tot mai împuținată.

Punctul culminant al acumulării tensiunii dintre practicile magnaților locali care profitau de „punctele negre” din legislație pentru a deposeda comunitățile rurale de fondul funciar și autoritatea imperială care își dorea păstrarea coeziunii în cadrul acestora, a fost reprezentat de iarna anilor 927-928 d.Hr. „Fidel intențiilor predecesorilor săi, împăratul [Leon al VI-lea Filozoful-n.n] sperase să ofere posibilități noi de cumpărare a pământurilor pentru țăranii mijlocași, dar asaltul celor înstăriți a făcut concurența insuportabilă. A urmat groaznica iarnă dintre anii 927-928, în care foarte mulți și-au părăsit gospodăriile, vândute mai apoi, din pricina foametei, la prețuri de nimic, echilibrul așezărilor de tip chorion s-a destrămat, în vreme ce statul, nepunând la punct un sistem fiscal care să țină cont de evoluția fiscală, risca să-și vadă tezaurul împuținându-se, ca și veniturile țărănești: singura cale a fost cale a fost aceea de a declara pe față război dynatoi-lor și acesta a fost scopul celor două legi adoptate de Romanos Lekapenos între anii 928 și 934”. (Alain Ducellier)

Împăratul Romanos Lekapenos prin legile emise în deceniul IV al secolului al X-lea a repus în drepturi preempțiunea asupra achiziționărilor funciare din comunitățile rurale, în forma consacrată de secolele anterioare. Magnații locali, dacă achiziționau terenuri din comunitate, trebuie să se supună controlului fiscal al satului -chorion- iar legea i-a numit în clar pe cei care beneficiau de acest drept. Legea urmărea să redea controlul comunității asupra fondului funciar, în detrimentul maganților locali- dynatoi.

Novela- legea- emisă de împăratul Romanos Lekapenos dorea să redea controlul comunității locale asupra fondului funciar aparținător și reluarea controlului asupra dreptului de preempțiune pentru terenurilor libere de orice sarcină. Acestea, din lipsa lichidităților, fuseseră pierdute sistematic în dauna magnaților locali, dynatoi. Basileul a stipulat faptul că oricine a achiziționat o proprietate la un preț derizoriu- bazându-se pe constrângerile financiare ale vânzătorului- trebuie să i-o returneze acestuia, fără implicații penale.

Basileul Romanos Lekapenos, din dorința de a reda coeziunea comunităților rurale bizantine și de a bloca spolierea fondului funciar al acestora de către „puternicii” vremii- dynatoi-, au intrat în coliziune cu aceștia în momentul în care le-a cerut să returneze terenurile, foștilor proprietari. Evident că măsura a creat nemulțumirea acestora, din moment, ce unii- în decurs de câțiva ani- investiseră sume de bani în amenajarea proprietăților, iar acum nu urmau să beneficieze de nicio despăgubire.

Împărații bizantini au încercat să se opună- prin legislație- fenomenului achiziției terenurilor din comunitățile rurale de către magnații locali- dynatoi. În secolul al X-lea, din cauza eroziunii progresive a statutului celor imaginați de autoritatea centrală de a le deveni aliați- țăranii mijlocii, demosiarioi- basileii au încercat să intervină decis în frânarea fenomenului de „polarizare” socială din comunitățile rurale. S-a încercat blocarea procesului de spoliere funciară a acestora și creeare unei „clase de mijloc” în numele unui echilibru și echități sociale.

Încercarea basileilor bizantini a a-i obliga pe cei numiți dynatoi- „puternicii”, magnații locali- de a restitui către foștii proprietari terenurile achiziționate prin constrângerea financiară a acestor nefericiți din comunitățile locale, s-a lovit de reacția acestora. La nivelul chorion-ului, satului bizantin, cei puternici s-au întors împotriva celor sărmani „instaurând asupra celor slabi (penetes) o dominație (epikrateia) care i-a obligat să suporte «tulburări, expulzări, corvezi, alte necazuri și constrângeri»”. (Alain Ducellier)

Motivul pentru care împărații doreau să mențină o pătură de mijloc în comunitățile rurale bizantine și să evite „polarizarea socială” ținea de rațiuni de echilibru și echitate socială, la care, se adăuga, nu mai puțin importantul resort al resurselor militare. Basilei erau interesați în a dezvolta sistemul stratioților, demosiarioi- țăranii înstăriți din sate care beneficiau de o proprietate și, în schimb, își ofereau serviciile militare atunci când monarhia avea nevoie.

La nivelul administrației locale, cei asimilați birocraților (sekreticoi) au progresat- cu toată interdicția legilor lui Romanos Lekapenos- în fenomenul de achiziție a proprietăților satelor. Se foloseau de „judecătorii” locali pentru a-i convinge pe proprietarii săraci (penetes) care doreau să vândă. Ei vroiau să fie acceptați drept cumpărători, cu toate că legea pasa preempțiunea cumpărării de terenuri prima dată în dreptul vecinilor vănzătorului, apoi al comunității, și abia apoi, un „străin” devenea eligibil.

Împăratul Konstantinos al VII-lea- pe urmele lui Romanos Lekapenos- a emis o lege care să protejeze pătura țăranilor de mijloc din sate, cei numiți demosiarioi, care, primind o parcelă din proprietatea statului, urmau să presteze serviciul militar. [...]legea afirma, pentru întâia oară, faptul că bunurile stratioților sunt inalienabile, precizând totodată și limitele acestei inalienabilități: stratioții nu puteau să aibă un venit mai mic de 4 livre de aur (288 nomisme) pentru militari și de 2 livre (144 nomisme) în cazul celor din marină. Pe de altă parte, pentru a pune capăt subtilităților la care apelau «persoanele foarte puternice», s-a făcut, prin lege, distincția între adevărații penetes, al căror venit era egal sau mai mic de 50 nomisme și cei care deși nu erau dynatoi, nu erau totuși atât de nevoiași; cei dintâi aveau aveau dreptul de a-și primi bunurile cumpărate de alții în mod necinstit, ceilalți nu le puteau recupera decât prin răscumpărare”. (Alain Ducellier)

Încercarea basileilor bizantini de a menține un echilibru și echitate socială în comunitățile rurale prin blocarea achiziționării- de multe ori, prin eludarea legii- de către magnații locali a proprietăților dintr-o anume comunitate s-a soldat, într-un final, cu eșec. Motivul era simplu: penetes- săracii- nu-și puteau permite să restituie suma primită pentru terenul vândut atunci când se constata ilegalitatea tranzacției. Cumpărătorul putea percepe garanție până la returnarea sumei plătite pe terenul respectiv- garanția fiind, de multe, ori cerealele țăranului sărac- și prin urmare, cercul se închidea în defavoarea acestuia.

Imposibilitatea reducerii „polarizării sociale” și a obținerii echilibrului social dorit de către împărați i-a adus pe aceștia la fenomenul de înghețare a situației. Existau, pe mai departe, cei foarte bogați și cei săraci in comunitățile rurale. Eforturile împăraților de a se opune abuzurilor desfășurate în teritoriu de magnații locali- dynatoi- a cunoscut un episod cu totul interesant: domnia lui Nikephoros al II-lea Phokas. Măsura lui s-a vrut, în secolul al X-lea, de-a dreptul „revoluționară” pentru epoca respectivă.

Provenit din rândul unei familii aristocratice din Asia Mică și unul dintre cei mai importanți oameni ai momentului- Nikephoros al II-lea Phokas- a devenit împărat atunci când era un general faimos care recâștigase pentru monarhia bizantină o serie de teritorii pierdute anterios în dauna arabilor. În domeniul social, ceea ce a încercat el a fost să pună o graniță clară între „clasele” și statutul social al celor din comunitățile rurale pentru a putea determina exact genul de abuzuri și extorcări funciare la care se dedau magnații locali.

Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a încercat- prin două novelle, legi- să apere o pătură de mijloc a societății bizantine, cea a stratioților. Acestora le-a reconfirmat venitul minim garantat și a extins protecția imperială asupra tuturor bunurilor pe care aceștia le dețineau până la nivelul de 12 livre de aur pe an. Acest aspect- având în vedere că stratioții prestau serviciul militar în schimbul parcelelor de pământ primitet- s-a tradus într-un mai mare aport al acestora la succesul militar al monarhiei din secolul X.

Legea decretată de împăratul Nikephoros al II-lea Phokas pedepsea aspru eventualele derapaje ale celor „puternici”- dynatoi- din comunitățile rurale. Dacă un magnat, în relația cu penetes- cei săraci- „se dovedește periculos, violent și rău față de vecinii săi[...]poruncim nu doar să fie izgonit de pe noua sa proprietate, ci să-i fie luate chiar și bunurile moștenite” (Alain Ducellier). Practic, cei bogați puteau cumpăra doar de la cei bogați, norme aplicabile și în cazul săracilor, trasându-se o linie patrimonială între cele două categorii.

Legea emisă de basileul Nikephoros al II-lea Phokas interzicea achiziționarea de bunuri de către cei săraci de la cei bogați și viceversa. Mai mult decât atât, celor puternici- dynatoi- le era interzisă achiziționarea bunurilor de la cei săraci- penetes- chiar și dacă cei puternici mai aveau proprietăți în comunitatea respectivă. Dacă anterior, accesul le fusese restricționat în alte localități decât cele în care își desfășurau activitatea, acum, celor puternici le era interzisă cumpărarea de bunuri de la un sărac din aceeași localitate cu potențialul cumpărător pentru a evita suspiciunea constrângerii.

Basileul Nikephoros al II-lea Phokas a stabilit prin lege că achizițiile funciare din comunitățile rurale se puteau stabili doar între membrii aceleiași „clase”: cei bogați puteau cumpăra doar de la cei bogați iar țăranii săraci de la omonimii lor. Tranzacțiile patrimoniale au fost înghețate în acest mod iar singura zonă în care statul nu putea interveni- acestea fiind lăsate la liberul arbitru- au fost moștenirile.

Împăratul Nikephoros al II-lea Phokas a încercat- în scurta dar energica lui domnie- să oprească fenomenul înstrăinării proprietăților funciare ale comunităților către biserici, mănăstiri și scaunele episcopale. De cele mai mult ori acestea se realizau prin donații. „Astăzi [...] văd că mănăstirile și toate lăcașurile sfinte suferă de o boală evidentă, căci boală numesc eu această lăcomie. După sfântul cuvânt al lui David, credința în ce Dumnezeu și ce fel de surse pot îndreptăți pretenția acestor minți smintite de a se deda unor asemenea excese? Atâtea și atâtea pogoane de pământ, construcții costisitoare, herghelii, cirezi de boi, turme de cămile și alte animale, și acestea nenumărate, iată de strâng fără încetare, iată singura grijă ce el călăuzește spiritul, încât viața din mănăstiri nu mai diferă cu nimic de traiul laicilor ațâțați de dorințe fără număr”. (Alain Ducellier)

Prin legile emise, basileul Nikephoros al II-lea Phokas a interzis expres donația de terenuri către mănăstiri, aprobându-se, în schimb, donațiile în bani, unelte și animale. Împăratul a oferit mănăstirilor posibilitatea de a fi ajutate în muncile câmpului de către țărani și, în același timp, i-a protejat pe aceștia de spolierea pe care uneori, unele mănăstiri o practicau. Basileul era conștient că măsurile lui îi nemulțumea pe cei „puternici”- dynatoi-: „Știu că aceste sfaturi și reglementări vor părea aproape tuturor de nesuportat și contrare opiniei lor; dar nu-mi fac griji pentru ei, căci, asemenea lui Pavel, doresc să fiu nu pe placul oamenilor, ci pe placul lui Dumnezeu”. (Alain Ducellier)

Măsurile luate de basileul Nikephoros al II-lea Phokas au vizat pierderea fondului funciar de către comunitățile rurale care se vedeau- în virtutea dreptului de preempțiune- deposedate de terenuri în dauna Bisericii sau a magnaților locali- dynatoi. Legile emise în acest sens și nemulțumirea creată în sânul aristocrației se pare că au stat și la baza asasinării împăratului câțiva ani mai târziu. După alte câteva decenii de liberă acțiune a magnaților, Vasile al II-lea a încercat să salveze in extremis proprietățile satelor bizantine în fața magnaților.

Legile emise de basileul Nikephoros al II-lea Phokas, care blocau temporar procesul de achiziție de către magnații locali-dynatoi- a terenurilor satelor bizantine- choria- i-a nemulțumit pe aceștia. Sursele indică faptul că asasinarea împăratului în 969 d.Hr nu ar fi străină de această iritare a aristocraților față de măsurile basileului După moartea acestuia, „puternicii”- dynatoi- au continuat să se prevaleze de portițele dreptului de preempțiune bizantin- protimesis- pentru a-și mări proprietățile în dauna comunităților rurale.

Domnia lui Ioan Tzimiskes- cel care a preluat tronul prin asasinarea lui Nikephoros al II-lea Phokas- a însemnat revenirea dynatoi-lor, a magnaților, în prim-planul achizițiilor funciare. În acești ani precum și pe perioada următoare- cea a minoratului lui Vasile al II-lea- ei au obținut de la autoritatea imperială, practic, anularea și abrogarea tuturor legile care le restricționau „spolierea” de terenuri a comunităților locale bizantine.

Împăratul Vasile al II-lea a încercat spre finalul secolului al X-lea- asemenea multora dintre predecesorii lui- să ofere protecție comunităților rurale în fața pierderii constante de fond funciar în dauna magnaților. Încercarea sa din anul 996 d.Hr, prin care îi obliga pe magnați să returneze terenurile pe care le obținuseră prin constrângere, era târzie și s-a lovit de un fenomen generalizat: „puternicii”-dynatoi- luaseră în posesie mare parte din fondul funciar al comunităților rurale.

Fenomenul, accelerat spre finalul secolului X, de distrugere a fondului funciar al satelor bizantine, prin preluarea acestora de către Biserică sau magnații locali, a produs apariția unei noi categorii sociale:paroikos. Fugind de marii proprietari care le achiziționaseră- mai mult sau mai puțin legal terenurile- ei se stabileau pe proprietatea unui vecin mai bogat, unde erau, în teorie, oameni liberi. În fapt, vor deveni servitorii și masa de manevră a noului „stăpân”, devenit om de vază- megas anthropos.

Finalul secolului al X-lea a consemnat- în mare măsură- distrugerea fondului funciar al comunităților rurale, fond care- în timp- încăpuse pe mâna magnaților locali, a mănăstirilor sau al episcopilor din teritoriu. Aceștia s-au prevalat in extenso de dreptul de preempțiune pentru a achiziționa terenurile libere de orice sarcină, uneori cu complicitatea funcționarilor locali. De multe ori, „autorii” erau chiar funcționarii locali ai administrației bizantine.

Fugind de marii proprietari care le-au achiziționat terenurile- mai mult pe „marginea” textului de lege decât prin lege- țăranii preferau să se stabilească în apropierea fostului teren pe care îl deținuseră, din rațiuni de familiaritate. Ei se stabileau pe terenul unui vecin mai bogat și „rămâneau oameni liberi, devenind însă pareci (paroikos, cel care locuiește alături) și plăteau dări pentru dreptul de a folosi suprafața de teren pe care o dețineau aproape în proprietate, căci puteau să lase acest pământ moștenire, să-l dea ca zestre fetelor, să-l închirieze și chiar să-l vândă, fără să solicite permisiunea cuiva. Cei bogați, care căutau să nu facă investiții, doreau să primească doar o rentă pentru aceste suprafețe de pământ, singura lor grijă fiind, așadar, ca ele să fie cultivate [...]parecii nu putea părăsii terenurile decât lăsând un succesor, iar proprietarul avea și el interes să își vândă pământul, căci primea, în acest caz, o taxă, epiteleia, al cărei cuantum era, în veacul al XIV-lea, cu mult mai mare decât al rentei plătite de parec”. (Alain Ducellier)

În timp, parecul, deși în teorie om liber, a ajuns să constituie grupul de „servitori” al „omului de vază”- megas anthropos, pe ale cărui terenuri acesta trăia „cu chirie”. Statutul parecului, din punct de vedere al fiscalității bizantine, nu era liber, autonom, ci el era plasat în titlul de proprietate al proprietarului de teren- praktikon. Parecul trăia pe terenul marelui proprietar, plătea rentă pentru folosirea acestuia, dar impozitul fiscal trebuia să fie plătit de magnatul proprietar al terenurilor, nu de către parec.

Marele proprietar de terenuri pe care trăiau cei numiți pareci primea de la aceștia o rentă ca drept de folosire a terenurilor. Dar cum parecul nu era autonom din punct de vedere fiscal iar magnatul era obligat să plătească impozitul către stat de pe urma acestora, s-a încercat „indulcirea” autorității centrale pentru obținerea unor scutiri de taxe și impozite. Fenomenul s-a accentuat în cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea, afectând veniturile tezaurului imperial.

Magnații locali care trebuiau să achite impozitul de pe urma parecilor- țărani liberi- ce își desfășurau activitatea pe proprietățile lor, apelau la subterfugii pentru a micșora cuantumul impozitelor datorate statului: înregistrau în acte un număr mai mic de pareci decât cel real. Împărații cunoșteau subterfugiul și trimiteau inspectori fiscali pe proprietățile magnaților sau ale mănăstirilor pentru a constata situația reală.

Împotriva subterfugiilor operate de magnații- mari proprietari de pământ- sau mănăstiri care nu își completau titlul de proprietate- praktikon- cu numărul real al țăranilor rentieri de pe acestea, basileii aplicau confiscarea, de multe ori, extinsă. Mihail Attaleiates a consemnat o astfel de confiscare care arată magnitudinea pe care o atinsese fenomenul: „[...]Isaac I Comnenul (1057-1059), «a luat în stăpânire câteva mănăstiri ale căror proprietăți întinse și bogate nu erau cu nimic inferioare celor ale Coroanei», fapt ce a avut ca rezultat «eliberarea țăranilor învecinați de o grea povară, căci presiunea posesiunilor monastice, întinse și bogate, îi făcea să-și părăsească gospodăriile: călugării erau stăpâniți de o rapacitate devenită o adevărată patimă»”. (Alain Ducellier)

Sistemul fiscal al stratioți-lor, cei care preluau în uzufruct parcele aparținătoare statului, urmând ca ei să presteze serviciul militar în caz de nevoie, s-a prăbușit complet spre finalul secolului al XI-lea. Acesta fusese încurajat de stat, dar fondurile funciare ale comunităților rurale fuseseră acaparate- prin diverse tehnici, uneori pe marginea legii- de către magnații locali. Sistemul creat de administrația imperială- pronoia- tutelă, grijă- avea la bază principiul unui contract: serviciul militar în schimbul uzufructului temporar al unei proprietăți.

Ruinarea comunităților rurale bizantine, a satului- chorion- a însemnat și prăbușirea sistemului fiscal, cel al stratioților, operat de monarhia bizantină. În acest sens, administrația imperială a fost nevoită să producă o altă unitate fiscală de impozitare, strâns conectată cu serviciul militar adus monarhiei. Acest sistem s-a numit pronoia- grijă, tutelă- și presupunea primirea în posesie de către un arhonte, din partea statului, a unei părți- posotes- din impozitul fiscal datorat de mai multe sate.

Arhontele, prins în sistemul pronoiei de către administrația bizantină, era direct legat de persoana împăratului. El trebuia să colecteze impozitul fiscal din satele care îi fuseseră încredințate, dar fără a fi proprietar asupra acestora. Practic, grantul fiscal al pronoiei era temporar și putea fi revocat oricând la dorința basileului. Din timpul dinastiei Komnenos, sistemul fiscal al pronoia s-a instituționalizat și „a devenit un contract: achitarea datoriilor fiscale se făcea prin îndeplinirea unui serviciu militar pe care beneficiarul pronoiei trebuia să îl execute în fruntea oamenilor săi, acceptând rechiziționarea bunurilor și plata unui procent din taxele percepute”. (Alain Ducellier)

Sistemul fiscal al pronoiei trebuie înțeles diferit față de sistemul feudal dezvoltat de Occidentul medieval. Spre deosebire de acesta, în grantul bizantin al pronoia nu exista jurământul de vasalitate față de suzeran și, mai ales, era vorba de o concesionare temporară din partea basileului, un drept de uzufruct care putea fi revocat oricând.

Spre finalul secolului al XII-lea, în apropierea evenimentelor petrecute în timpul Cruciadei a IV-a, administrația centrală bizantină se confrunta cu reale probleme în a-și exercita autoritatea pe întinsul imperiului. Sistemul pronoiei funcționase ca sistem militar și de impozitare fiscală- relativ bine- în timpul dinastiei Komnenos, dar un fenomen paralel s-a desfășurat. Beneficiarii granturilor pronoiei au dezvoltat o putere reală financiară în teritoriu care îi făcea tot mai autonomi față de împărat.

Spre finalul secolului al XII-lea, împărații se luptau cu semi-anarhia care pusese stăpânire pe unele teritorii ale monarhiei bizantine. Fenomenul deriva din sistemul granturilor pronoia care funcționase relativ bine în timpul dinastiei Komnenos. În timp, acesta fusese folosit de beneficiarii lui, în plan local, în interes propriu. Pronoiarul, cu grupul de pareci-servitori- de pe proprietățile sale și cu anvergura financiară deosebită, își putea permite acte de nesupunere față de autoritatea centrală imperială.

Către sfârșitul secolului al XII-lea, în ajunul Cruciadei a IV-a, beneficiarii sistemului pronoia deveniseră tot mai autonomi față de basileul constantinopolitan. Autoritatea centrală era slăbită, trecându-se „de la o ordine monarhică riguroasă la o adevărată anarhie, în care cei puternici încercau să parvină, confundând adesea bunurile moștenite (gonika) cu cele pe care le dețineau doar prin concesionare (pronoia). Pierderea controlului de către stat s-a făcut încet și cu intermitențe, mai ales în perioada grea ce a urmat căderii dinastiei Comnene, în anul 1185, când s-au dezlănțuit pretențiile de autonomie și revoltele, ce au înlesnit cucerirea latină din anii 1202-1204, în urma căreia pătura avută a societății a cunoscut un nou avânt”. (Alain Ducellier)

În perioada de „exil” a coroanei imperiale bizantine la Niceea sistemul pronoiei a rămas în vigoare, iar după recuperarea Constantinopolului din mâinile latinilor de către Mihail al VIII-lea Palaiologos, a continuat să utilizeze același sistem militaro-fiscal al pronoiei. Dincolo de șantajele legate de situația politică a contextului istoric, autoritatea centrală și-a menținut poziția față de beneficiarii pronoiei. Grantul putea fi transmis ereditar, dar era supus oricând revocării, la dorința expresă a basileului.

Pe parcursul secolului al XIV-lea, împărații bizantini au continuat să folosească sistemul de recrutare militară și impunere fiscală, al pronoiei. Împărații Andronikos al III-lea și Ioan al VI-lea Kantakouzenos le aduceau aminte pronoiarilor că sunt obligați să efectueze serviciul militar în contul grantului pronoia, alături de oamenii din unitatea fiscală pe care o aveau în subordine. Acești arhonți au atins punctul în care au obținut „între anii 1425-1430 concesionarea tuturor drepturilor regale”. (Alain Ducellier)

Situația și statutul parecilor a evoluat de-a lungul timpului în Imperiului Bizantin dar, în esență, ca temă centrală, a rămas ideea potrivit căreia aceștia erau oameni liberi care trăiau, munceau și produceau pe o parcelă de pământ oferită de un proprietar înstărit. Practic, proprietarul stăpânea terenul nu și parecul, acesta trebuind doar să plătească o rentă proprietarului pentru dreptul de uzufruct al pământului.

Țăranii liberi- denumiți cu termenul de paroikoi în Imperiul Bizantin- și-au menținut statutul liber iar administrația imperială s-a preocupat ca statutul acestora să rămână în acest mod. Numărul parecilor care puteau lucra pe terenurile unui magnat local- contra unei rente- era limitat până în ajunul Cruciadei a IV-a. De asemenea, magnaților- dynatoi- le era interzisă achiziția de terenuri aparținătoare țăranilor liberi, demosiarioi.

Satele de pareci care se formaseră la marginea marilor proprietăți ale magnaților locali- dynatoi- în ultimele secole ale monarhiei bizantine au început să fie dublate de cătune formate din țărani de cea mai joasă condiție socială. Numiți doulopareci sau proskathemenoi, aceștia erau foarte săraci, lucrau pământul magnatului alături de pareci și, în principiu, acceptau- neavând nimic mai bun de primit- aproape orice formă de tratament din partea stăpânului.

Țăranii liberi și mai înstăriți- demosiarioi- foloseau drept forță de muncă pe proprietățile lor pe cei din rândul „țăranilor liberi și neînscriși în registrele agricole [...] vagabonzii ce fugeau din calea agenților fiscului ori căutau să scape de foamete, de război, sau de dynatoi” (Alain Ducellier). În timp, magnații locali au acaparat proprietățile țăranilor înstăriți -demosiarioi-: „Sub Palaeologi, permisiunea de a aduce pe terenurile patrimoniale «atâția țărani câți puteau fi găsiți» a devenit frecventă. Interdicția de a acapara terenurile demosiarilor nu mai era decât o cauză platonică, numărul lor fiind foarte redus. De la sfârșitul veacului al XIII-lea, în afara dezrădăcinaților liberi (eleutheroi), țăranii erau, în marea lor majoritate, pareci, fiecare dynatos încercând să ademenească lucrătorii vecinului său. Acesta a fost motivul pentru care, în legea concesionării, a fost interzisă tocmirea parecilor «înscriși în praktikon-ul altor proprietari»”. (Alain Ducellier)

În timpul ultimelor secole ale monarhiei bizantine, statutul parecilor de pe proprietățile magnaților locali- în teoria legală, oameni liberi- s-a înrăutățit. Cu toate că ei plăteau magnatului rentă pentru parcela de teren pe care practicau agricultura, de multe ori, stăpânul cerea îndeplinirea unor corvezi și munci în interesul său personal, încât „libertatea era pentru toți o himeră” (Alain Ducellier).

În teoria judiciară, arhontele, dynatos-ul, care deținea proprietatea pe care o lucrau în baza unei rente țăranii numiți pareci, era doar proprietarul pământului nu și al oamenilor. Aceștia aveau statutul de oameni liberi- ce amintea de statutul colonilor din Imperiul Roman- ei putând, oricând, să-și vândă bunurile și să părăsească proprietatea arhontelui, după ce își plăteau contribuția fiscală la stat. În realitate, el rămânea legat de magnat căruia îi plătea renta datorată pentru uzufructul parcelei de teren.

Asupra statutului țăranilor din comunitățile rurale și raporturile lor cu magnații locali din Imperiul Bizantin în ultimele sale secole de existență, istoricii, pe baza surselor documentare, au creionat o imagine care ne arată distanța mare dintre teoria judiciară și realitatea „din teren”: „[...] posibilitatea [parecului- n.n] de a vinde terenul pentru a se stabili în altă parte era tot mai iluzorie, căci cine l-ar fi putut cumpăra în afara dynatoi-lor care și așa aveau prea multe pământuri pentru a le lăsa necultivate? Astfel încât, atâta vreme cât mai putea spera și supraviețui, țăranul se agăța de bucata lui de pământ, cu riscul de a suporta toate capriciile stăpânului; doar cei care își pierdeau speranța încercau să fugă, dar cum lucrul acesta era ilegal, fugarii prinși erau aduși cu forța înapoi, pe pământul lor. Și chiar dacă nu era statuată prin lege, legarea de glie era, în veacul al XV-lea, o realitate mai pregnantă decât în sistemul colonatului [sistem utilizat în Imperiul Roman-n.n]”. (Alain Ducellier)

Exceptând marile orașe ale Imperiului Bizantin- capitala Constantinopol alături de alte câteva metropole- nu exista o distincție clară între sate, orașe și târguri- înzestrate din punct de vedere tehnic- dar în care nu rezida nicio autoritate laică sau ecleziastică. Interesant este faptul că legislația imperială nu definea acest aspect ci, mai degrabă, uzualul cotidian a instaurat distincția, după secolul al X-lea, dintre orașe, bazată pe criteriul calitativ și funcțional al vieții.

Spre orașele monarhiei bizantine se îndreptau, de regulă, cei care urmăreau să scape de subordonarea magnaților din comunitățile rurale. Dar chiar și așa, exceptând marile exoduri cauzate uneori de calamități, orașul nu reprezenta un „magnet” de atracție. Într-un oraș mare, posibilitatea avansării în ierarhia socială se realiza mai greu iar locurile de muncă erau mai puține.

În uzualul contemporan bizantin, cel puțin în primele secole de existență ale monarhiei, distincția dintre sat, oraș și un tip de târg cu posibilități tehnice asemănătoare zonelor urbane dar neclasate drept orașe, era destul de confuză. După dispariția sistemului clasic roman al cetăților-orașe, legislația bizantină nu a operat în acest câmp, neexistând texte de lege expres în acest sens.

Din secolul al X-lea, practica și jurisprudența bizantină- mai degrabă decât textele de lege- au definit statutul orașului propriu-zis. Acesta era interpretat, în comparație cu satul, drept „mai populat”, deși nu exista un număr pentru definirea acestuia. Spre exemplu, în același secol, episcopul din Hierissos se considera că rezidă într-un oraș, deși acesta nu număra mai mult de 3.000 de locuitori.

Sediul episcopului într-un oraș nu definea în mod clar statutul acestuia de zonă urbană. „funcția episcopală nu a fost niciodată suficientă pentru a defini un oraș, căci, dacă numărul populației scădea sub un numit prag, episcopia era transferată sau contopită cu cea existentă într-o așezare învecinată cu o populație mai numeroasă, fapt ce pune în lumină importanța numărului de locuitori: aceeași situație a existat și în Italia și Asia Mică între veacurile V-VIII”. (Alain Ducellier)

În catalogarea unei așezări drept oraș în Imperiul Bizatin- urmând tradiția romană- s-a impus ideea funcției militare. Spre deosebire de sate sau târguri, orașele beneficiau de ziduri de apărare. Denumirea lor era kastron iar între aceste orașe- kastron- administrația bizantină a construit o serie de „puncte de sprijin” numite kastellia. Din secolele VII-VIII, orașul era confundat cu funcția militară. Era înțeles drept oraș, așezarea apărată cu ziduri și în care își avea reședința, strategul militar al themei- provinciei.

Începând cu secolul al XI-lea aspectul demografic a redevenit criteriul catalogării unui oraș. Mai rar, aspectele economice și culturale determinau redefinirea unui târg drept oraș. E adevărat faptul că instituțiile de învățământ erau așezate în orașe dar „nu erau preferate întotdeauna marile localități urbane” (Alain Ducellier). Rare erau cazurile în care funcția economică determina catalogarea unui târg drept oraș, cum a fost- de exemplu- prezența unui grânar în Edessa la finalul secolului al V-lea.

Activitățile urbane nu era extrem de diversificate mai ales că, ceea ce numim urban, avea într-o mare măsură legătură cu zona rurală. Spre exemplu, morăritul se desfășura în zona rurală- pe cursurile de apă- chiar dacă „piața de desfacere” o reprezenta orașul. Terenurile agricole se aflau în afara zidurilor orașelor. Prin excepție, grădinile și unele parcele de pământ erau localizate în interiorul zidurilor pentru a oferi populației hrana necesară. Așa se explică rezistența Constantinopolului în multe ocazii în care a fost asediat.

În general, locuitorii orașelor se ocupau de terenurile agricole care erau localizate în afara zidurilor orașului propriu-zis. În interiorul marilor orașe- spre exemplu capitala Constantinopol și Tesalonicul- se găseau grădini și parcele de pământ care asigurau hrana populației în vreme de război. În acest fel se explică și rezistența Constantinopolului- dincolo de zidurile lui impresionante și uneori a ajutorului extern- în fața asediilor pe care le-a suportat de-a lungul timpului.

Exceptând marile orașe ale Imperiului Bizantin- în general- activitățile din așa-numitele orașe aveau, de fapt, o origine rurală. „Piața de desfacere” putea fi orașul dar locul de desfășurare- de exemplu- al morăritului, era cursul unei ape din zona rurală. De asemenea, torsul, țesutul inului și a lânei și a activităților meșteșugărești conexe erau legate tot de zona rurală. În acest sens „Theodor Prodromos amintește că, în veacul al XII-lea, materialul principal din care erau cosite veșmintele bizantine de zi cu zi era țesătura groasă de lână pe care o prelucrau femeile vlahilor ce practicau transhumanța”. (Alain Ducellier)

Exploatarea fierului și a altor metale- minele propriu-zise- erau localizate tot în mediul rural, principalele puncte de extracție fiind în Armenia de astăzi, în Serbia, în Macedonia. Trebuie spus că multe dintre exploatări erau rodul unor inițiative private. De exemplu, mina de fier de la Tzampur era proprietatea mănăstirii Sfântul Phokas din Trebizonda. În zonele rurale existau așa-numiții komodromoi- fierari ambulanți- care reparau sau fabricau unelte de lucru pentru localnici.

Odată cu sporul demografic, activitățile meșteșugărești și de comerț au căpătat amploare în centrele urbane, fără îndoială, dar ele au continuat să existe mai departe și în zona rurală. În secolul al XII-lea erau menționate „ateliere de ceramică” în comunitățile rurale. Cu toate că putea fi autosuficient, având în vedere că parcela de pământ îi putea susține existența, țăranul bizantin nu refuza contacul cu orașul. Potrivit istoricilor, aceștia aveau un contact mult mai strâns cu orașul decât țăranii din Occident.

Orașele de dimensiuni mai mici bizantine reprezentau „piața de desfacere” a produselor țăranilor din mediul rural. Asupra populației din orașele imperiului și a calității oamenilor din orașe au existat transformări de-a lungul timpului. „După destrămarea clasei sociale a curialilor și a puternicilor vremii, în veacul al VI-lea, nu au mai rămas în orașe, decât o categorie de locuitori aflați la granița dintre țăran și orășean și reprezentanții autorității imperiale: strategii, judecătorii și întreaga birocrație ce-i înconjura, precum și militarii cărora le era interzis prin lege, până în secolul al IX-lea, să îndeplinească funcții administrative. Cei înstăriți și puternici, puțini la număr, trăiau pe domeniile lor [...] pe ale căror proprietăți întinse [...] trăiau și sclavii ce munceau în atelierele textile. Abia în veacurile X-XI, o nouă clasă de oameni bogați, funcționari și demnitari, stăpâni pe mijloacele care le îngăduiau să parvină, și-au putut permite să vină la oraș, fiind siguri că se pot impune. Astfel, se va distruge însă cu timpul echilibrul remarcabil existent între sat și oraș, echilibru care se datora în primul rând slabei influențe a centrelor urbane și era un eleme

După secolul al XI-lea, echilibrul dintre orașele bizantine și sate s-a înclinat mult în favoarea orașelor care au început să profite de pe urma rentelor parcelelor de pământ. Impactul a fost diminuarea puterii comunităților rurale. În același timp, marii proprietari de pământ care obișnuiau să-și valorifice produsele în oraș pe cont propriu- contra unei taxe- se văd ușor scoși din schemă de magnații orașelor care preiau comerțul dinspre zona rurală spre cea urbană.

Biserica a devenit în timp un mare proprietar de fond funciar, episcopiile din marile orașe ajungând să dețină mari terenuri agricole în Tracia imperială. În același sens, în detrimentul comunităților urbane, gradul de posesie a terenurilor de către Biserică a contribuit la „drumul” și fluxul rentelor funciare dinspre satele bizantine spre orașele monarhiei, cu consecințe nefaste pe termen lung pentru prima categorie.

Orașele bizantine au cunoscut, începând cu secolul al XII-lea și până la declinul dramatic al monarhiei din secolul XIV, prezența unei elite aristocratice, a unei aristocrații funciare care- bazându-se pe renta obținută de pe proprietățile deținute- ținea sub control și își subordona o întreagă clientelă urbană. Cu timpul, acești oameni ajung să conducă propriu-zis orașul și erau denumiți sub sintagma de „oameni vrednici”-kaloi anthropoi.

În ultimele secole ale existenței sale, autoritatea centrală imperială, din cauza diminuării forței economice și militare, își apăra tot mai greu orașele în fața atacurilor rivalilor. Și cum, de multe ori, era pe cont propriu, societatea urbană se ascundea în spatele zidurilor orașului „încredințând” de facto destinele acestora în mâinile magnaților mari proprietari de pământ. Aceștia aveau deja aveau în subordine clientela urbană pe care o ținea „în buzunar” datorită relației bazate pe renta funciară datorată de această clientelă.

Spre finalul secolului al XII-lea apăruse deja în orașele monarhiei bizantine un grup social care începuse să controleze practic urbea. Acești dynatoi- „puternici”- își subordonaseră o clientelă urbană care depinde de ei datorită relației dintre proprietatea acestora și dreptul de uzufruct al clientelei urbane pe terenurile acestor magnați. Această clasă a marilor proprietari care controlau orașul apare menționată în Adrianopol, Magnesia, Corint, Sparta iar „catastrofa din 1204 nu a făcut decât să accentueze această tendință, încât dominația aristocrației funciare asupra societății urbane a fost evidentă în ultimele secole ale imperiului”. (Alain Ducellier)

Practic, cei care conduceau de facto multe dintre orașele Imperiului Bizantin în ultimele secole ale existenței sale din cauza diminuării autorității efective imperiale asupra acestora, era grupul magnaților mari proprietari de pământ. Acesta controla orașul prin prisma rentei funciare pe care clientela urbană care lucrau pământul acestora, le-o datora. Acest grup al magnaților a fost denumit sub numele de kaloi anthropoi- „oameni vrednici”.

Grupul marilor proprietari de pământ din orașele monarhiei bizantine- kaloi anthropoi, „oamenii vrednici”- conduceau de facto centrele urbane. Atunci când basileul acorda privilegii unui oraș, în realitate, oferea privilegii acestui grup al „oamenilor vrednici” care- prin forța financiară- și a rentelor funciare, aveau sub control o întreagă clientelă urbană. Spre exemplu, într-un document al lui Andronikos al II-lea pentru orașul Ioaninna, basileul a recunoscut faptul că orașul era condus de facto de acești kaloi anthropoi.

Fenomenul social care s-a petrecut în orașele monarhiei bizantine după jumătatea secolului al XIV-lea, atunci când a devenit palpabil „naufragiul” imperiului, a fost retragerea elitei aristocratice spre zona rurală: [...] în fața dezastrului, proprietarii moșiilor s-au reîntors pe domeniile lor, preferând să primească renta ei înșiși, decât să o vadă risipindu-se între terenul pe care îl dețineau și orașul vlăguit, ce ajunsese, între veacurile XIII-XIV, imaginea grăitoare a deplinei dependențe față de adevăratele surse de venit, proprietățile funciare”. (Alain Ducellier)

Imperiul Bizantin a moștenit o rețea de mici orașe existente din timpul Imperiului Roman târziu. Evoluția acestora s-a consemnat uneori prin migrarea unui grup din populația unui oraș și înființarea unui alt oraș-satelit în apropiere. Alte centre urbane romane consemnate în primele secole și preluate de Imperiul Roman de Răsărit- denumit convențional Bizantin- au dispărut în timp. Alte orașe, în schimb, pe fondul creștinării imperiului, au fost redenumite deoarece numele antice aveau o rezonanță „păgână” din perspectiva Bisericii.

Imperiul Bizantin- denumirea convențională pentru partea de răsărit a Imperiului Roman- a moștenit o rețea de mici orașe existente în timpul Imperiului Roman clasic. Acestea s-au transformat de-a lungul secolelor, iar aceste fenomen a reprezentat distincția dintre centrele urbane din teritoriile orientale ale Imperiului Roman- transformat substanțial după secolele VII-VIII în „Bizantin”- și orașele din Occident care- cu excepția Romei și a altor câtorva orașe- s-au „ruralizat” sub impactul migrației barbare.

Între secolele V-VII anumite orașe au dispărut, dar, în același timp, altele noi au fost înființate. Statutul unora dintre aceste orașe a fost influențat de înființarea unei episcopii în cetatea respectivă. Acestea au devenit orașe, ulterior, regresul economic transformându-le înapoi în sate. Astfel, satul antic Gordiukome- din Bithinia- a devenit oraș în timpul împăratului Augustus sub numele de Iuliopolis, fiind înființată și o episcopie pe teritoriul său. Criza economică și socială din secolele ulterioare l-a retrogradat la poziția de sat sub vechiul nume, ușor schimbat: Gordion Kome.

Creștinarea treptată a Imperiului Roman de Răsărit a produs schimbări și în rețeaua de mici orașe. Biserica, opinând că numele unor cetăți au rezonanță păgână, a obținut schimbarea denumirii acestora. De exemplu, Aphrodisias din Caria- vestul Anatoliei- a primit numele de Stavropolis- Orașul Crucii- iar Apollonia din Pont a fost redenumit Sozopolis- Orașul Mântuirii. În Balcani, unele orașe- sub impactul pătrunderrii slavilor în imperiu- au fost și ele redenumite: Edessa a devenit Vodena iar Aigion, Vostitza.

A existat și fenomenul dispariției unui oraș de pe cuprinsul Imperiului Bizantin și apariția lui sub alt nume, la mică distanță de locul fostului oraș. De exemplu, Volosul „a primit populația orașului Demetrias din Thessalia[...]unde s-au adăpostit locuitorii unuia dintre foarte puținele orașe ce au dispărut de pe hartă în urma invaziilor, Nea Anchialos, cu numele său vechi Theba din Phtiotida” (Alain Ducellier).

Dispariția sau apariția unor orașe noi pe teritoriul Imperiului Bizantin a fost influențată și de ivirea de noi rute comerciale sau de desfășurarea unor războaie. În Peninsula Balcanică unele orașe s-au autodesființat în timpul războaielor lungi dintre basilei și hanatul bulgarilor. În Moreea- Peloponesul de azi - cetatea Mistrei a fost reorganizată de bizantini drept cetate de conducere a Despotatului Moreei. Ea era situată pe o colină greu accesibilă- din rațiuni de apărare- la 5 km distanță de antica cetate a Spartei.

După destrămarea Imperiului Bizantin prin cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani, aceștia au preluat rețeaua de orașe mari și mici bizantine asupra cărora nu au intervenit semnificativ. Istoricii au apreciat faptul că de-a lungul istoriei monarhiei bizantine numărul orașelor care s-au desființat a fost mic cum, de altfel, a fost și numărul celor nou-înființate.

Destrămarea stilului urban și al claselor urbane romane- curiales- după secolul al VI-lea- pe teritoriul Imperiului Bizantin a dus la poziționarea diferită a Bisericii în raport cu centrele urbane. Regresul orașelor din secolele VII-VIII- ne referim la orașele mici și mijlocii ca dimensiune- a favorizat impunerea creștinismului în forma de organizare și structură dorită de Biserică, în forme diferite față de Occident. În orașe precum, Damasc sau Alexandria, Biserica a preluat templele antice păgâne- cunoscute localnicilor- imprimându-le forma creștină.

În secolele VI-VII, în timpul pătrunderilor masive ale slavilor de la nord de Dunăre în Imperiul Bizantin sau ale triburilor migratoare în sudul Italiei bizantine, orașele au cunoscut un regres vizibil. „Într-o epocă atât de zbuciumată, orașele au fost permanent hărțuite, fiind când pustii, când prea aglomerate, fapt ce ne îndreptățește să afirmăm[...]că au existat prea puține activități propriu-zis urbane care ar fi putut să rețină o populație stabilă. Această îndelungată amorțire, întreruptă doar de scurte perioade mai bune, a făcut ca orașul să devină cu încetul sat, integrându-se în mediul rural, astfel încât vechile elite urbane au dispărut, locul lor fiind luat de cele sătești. Când, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, a intervenit reforma themelor, orașul și-a pierdut vechile mijloace de dominare a ținutului de șes pe care administrația imperială putea să-l controleze, fără să mai aibă vreun rival. De altfel, perioada aceasta este importantă pentru destinul topografiei urbane bizantine, căci, în orașele lipsite de vlagă, s-a impus definitiv creștinismul și, odată cu el, structuriile proprii Bisericii ortodoxe, într-un mod diferit cu mult de cel pe care Occidentul îl v

Relația dintre funcția episcopală și statutul orașelor Imperiului Bizantin a evoluat de-a lungul timpului, scaunul episcopal nefiind plasat- neapărat- în cel mai important sau cel mai mare oraș dintr-o provincie. Episcopii au optat- iar acest lucru a constituit una dintre diferențele față de episcopii din Occident- să își întemeieze o biserică nu în mod absolut într-un centru mare urban, ci, mai degrabă, într-un loc încărcat de simboluri.

Episcopii Bisericii Constantinopolului au ales să își stabilească reședința și să construiască o biserică în locuri încărcate de simboluri, fie că era vorba de un loc cu miracole pomenit în Scriptură, fie că era locul pe unde trecuse sau murise un martir creștin. Apetența creștinismului, în forma lui ortodoxă, pentru simbolistică a oferit posibilitatea edificării unor lăcașe de cult în zone care numai urbane nu erau- orașe în paragină sau părăsite- atâta vreme cât peste localitatea respectivă putea fi suprapusă o biserică pe temeiul simbolisticii creștine.

În cazul marilor orașe din Orient aflate în Imperiul Bizantin- Damasc, Ierusalim, Alexandria- Biserica a fost destul de circumspectă până în secolele VI-VII în a prelua templele păgâne antice- extrem de cunoscute localinicilor- și de a le „creștina” și utiliza în folosul religiei creștine. În practică, creștinismul ortodox nu a trasat linii de organizare spațială orașului, precum biserica în Occident. În Imperiul Bizantin întemeierea orașelor nu era legată- ca o regulă- de existența unei biserici în centrul urbei „[...] întemeierea puținor orașe s-a bazat pe existența unei biserici centrale”. (Alain Ducellier)

Destrămarea arhitecturii sociale urbane a orașelor romane din Imperiul Roman de Răsărit din secolele V-VII prin dispariția „clasei” curialilor urbani a lăsat orașul roman- denumit în continuare bizantin- într-o completă confuzie și incoerență în modul de organizare. Acest lucru a permis religiei creștine care a pătruns încet-încet în aceste orașe să organizeze „după chipul și asemănarea sa” arhitectura urbană și socială a orașelor bizantine.

Arhitectura socială și urbană a orașelor bizantine din secolele VI-VII, după dispariția elitelor tradiționale romane ale orașelor, se prezenta într-o imagine haotică- cu excepția notabilă a capitalei Constantinopol- loc prielnic pentru remodelarea orașului potrivit concepției simbolistice a religie creștine. Spațiile dintre cetățile romane- cândva păgâne- și lăcașele de cult creștine și cimitirele din perioada de ilegalitate a creștinismului s-au unit în aceste secole, creionând o imagine urbană dezorganizată.

Pentru țăranii din districtele rurale orașul funcționa ca o piață de desfacere- un fel de capitală agricolă care le prelua produsele- și de unde ei își puteau procura alte produse pe care nu le puteau identifica în zona rurală. Migrația era mică dinspre sat spre oraș și, prin urmare, orașul bizantin- exceptând marile metropole- nu era locul în care se desfășurau mari activități meșteșugărești. Acest lucru se datora și faptului că cererea de produse dinspre oraș spre sat era mică.

Dezorganizarea urbană a orașelor mici și mijlocii bizantine din secolele VI-VII a reprezentat și momentul redefinirii și remodelării acestora în acord cu simbolistica religiei creștine care pătrundea în profunzime în oraș prin Biserică și episcopul său. În același timp „orașul oriental este rezultatul unei noi relații pe care omul o stabilește cu spațiul său urban și care este impus datorită scăderii demografice și inversării raportului existent între sat și oraș, relație pe care creștinismul a modelat-o după chipul său, dându-i totodată și o justificare proprie”. (Alain Ducellier)

Raporturile erau destul de armonice între urban și rural- între oraș și sat- în Imperiul Bizantin până spre finalul secolului al XI-lea. Această armonie a reprezentat și coerența- oarecum destul de solidă- a societății bizantine. Pentru țărani, orașul „ era [...]locul unde un mic număr de funcționari administrau un district rural, a cărui populație era formată din gospodari liberi, ce și-au păstrat aproape neschimbat statutul economic și social și care erau membrii unui chorion, stratioți, demosiari, sau pareci pe pământul vreunui dynatos”. (Alain Ducellier)

De-a lungul secolelor existenței monarhiei bizantine, orașele au obișnuit să dețină mici sectoare de activități comerciale: ateliere de tăbăcărie, ceramică și țesătorie. În atelierele urbane care funcționau și ca prăvălii, mâna de lucru era asigurată de muncitori salariați alături de care se mai foloseau, până în secolul al XII-lea, sclavi. Aceștia erau utilizați mai ales în meseriile ce presupuneau îndemânare și pricepere mai mare, cum ar fi prelucrarea mătăsii, a aurului sau argintului.

Descoperirile arheologice au scos în evidență faptul că în orașele Imperiului Bizantin existau ateliere de producție meșteșugărești a căror mărime și producție era dată de cererea produselor fabricate și de anvergura metropolei în cauză. Produsele acestor orașe erau vehiculate pe distanțe relativ mari și purtau fie amprenta Constantinopolului, fie a Thesalonicului, Corintului sau a Chersonesos-ul Crimeei.

Reechilibrarea militară a Imperiului Bizantin în secolul al VIII-lea, după șocul produs de atacurile arabilor în veacul al VII-lea, a contribuit și la consolidarea și securizarea rutelor de transport comercial. Unele teritorii au fost recuperate de monarhia bizantină. „Așadar, se putea transporta marfa tot mai multor clienți aflați la o distanță relativ mare, cu singura condiție de a produce cantități suficiente”. (Alain Ducellier)

Descoperirea unor minereuri în vecinătatea unor orașe bizantine ducea la dezvoltarea activităților atelierelor de meșteșugări, în unele cazuri produsele realizate în orașul respectiv reușind să se impună și în orizontul altor orașe bizantine. Ateliere de prelucrare a fierului și altor metale au fost identificate arheologic în Corint sau în Chersonesos-ul Crimeei. Aici s-au descoperit inele, cruci, vase de ceramică, plumbi pentru plasele de pescuit, instrumente chirurgicale, ancore, foarfeci și unelte agricole.

În privința producției atelierelor meșteșugărești capitala imperială reprezenta, desigur, cel mai important centru. Armurăria, orfevrăria și lăctușeriile erau confecționate aici într-un nivel tehnic extrem de ridicat pentru secolele respective. Tot în Constantinopol „se construiau și micile automate ce încântau curtea imperială și-i impresionau pe străini, el rămânând totodată, până în veacul al XIII-lea, și singurul centru în care s-au bătut monede în aur și de argint”. (Alain Ducellier)

Apetența bizantinilor pentru vin- care era păstrat în ulcioare- făcea posibilă producția de ceramică până la nivelul micilor așezări și sate bizantine. Centrele importante de producție a ceramicii din Imperiul Bizantin erau Atena, Sparta, Corintul și, în special, capitala Constantinopol unde se producea un tip de ceramică albă devenită faimoasă în imperiu, decorată cu motive de diverse forme. În acest câmp „olarii din provincie și-au luat revanșa în veacul al XII-lea, când piața capitalei a fost invadată atât de ceramica roșie de Thessalonic, destinată folosirii curente, cât și de adevăratele obiecte de artă cu decor vegetal, animalier sau geometric produse în atelierele corintiene”. (Alain Ducellier)

Orașul bizantin deținea și ateliere de producere a sticlei, „campion” în acest sens fiind Corintul și capitala Constantinopol. Arheologia a adus la suprafață dovezi care atestă că meșteșugarii din Corint produceau sticlă în a căror nuanțare cromatică- verde sau galbenă- foloseau pilitura de cupru sau fier. Atelierele de orfevrărie erau atât de cunoscute în Imperiul Bizantin încât medalioane sau alte podoabe din sticlă- considerate de lux- erau oferite cadou de împărații bizantini altor suverani.

Agenții imperiali erau însărcinați cu fixarea oficială a greutăților și măsurilor folosite în schimbul comercial realizat în capitala imperiului, Constantinopol. În marele oraș- fiind locul unde se stocau și se tranzacționau cele mai mari cantități de marfă- se „înfăptuiau” și cele mai dese operațiuni „pe lângă lege”, cele de fraudă, extorcare, păcălire a cumpărătorilor și de falsificare a monedelor.

Despre măsurile regulatorii privind comerțul și activitățile meșteșugărești din orașele Imperiului Bizantin a existat un „cod” de norme și reglementări- e adevărat- exprimat doar pentru Constantinopol, numit Cartea Eparhului. Necesitatea exprimării unui cod care să traseze linii directoare în ceea ce privește conduita și regulile comerțului din capitală vin din faptul că aici existau cele mai mari stocuri de marfă, aveau loc cele mai mari schimburi comerciale și, în același timp, fraudele mari sau falsificarea monedelor folosite în tranzacțiile comerciale.

Vânzătorii și comercianții care își desfășurau activitatea în Constantinopol trebuiau să opereze în tranzacțiile lor cu greutățile și măsurile comerciale aprobate de un agent imperial- agoranomos- operațiunea fiind necesară, deoarece se constatase că anumiți comercianți utilizau „propriile” unități de măsură false. Negustorilor le era strict interzisă acumularea și stocarea de mărfuri în capitală- în vremuri de foamete- pentru a nu exista tentația de a obține profituri pe seama situației dificile.

Acumularea de stocuri de marfă în capitala imperiului pe perioadele de criză economică și foamete era strict interzisă. În secolul al X-lea a existat chiar o acuză de acest fel care se îndrepta către un membru al familie imperiale. Leon Diaconul l-a acuzat pe Leon-kouropalates și frate al basileului Nikephoros al II-lea Phokas- „«de a fi provocat foametea și lipsa cruntă a bunurilor necesare, cumpărând grâul cu un preț scăzut și vânzându-l apoi mult mai scump»”. (Alain Ducellier)

Normele și reglementările din Cartea Eparhului privind comportamentul comercianților și al negustorilor din capitală prevedeau pedepse aspre pentru speculanți. Se putea merge până la mutilarea gravă și se insista foarte mult pe pregătirea tehnică și morală a celor care doreau să intre în breslele meșteșugarilor. Pătrunderea în aceste bresle- systemata- avea la bază un principiu modern: nu avea nicio relevanță ereditatea iar ceea ce conta era priceperea și onestitatea celui care decidea să urmeze o meserie sau alta.

Intervenția statului între meșteșugari, comercianți și cumpărători în stabilirea prețului mărfii de pe piața capitalei era aproape inexistentă. Acestea se stabileau „pe piață” iar administrația imperială intervenea doar în cazuri excepționale atunci când erau grav puse în pericol „interesele vitale ale producătorilor și consumatorilor sau echilibrul economic și prestigiul imperiului”. (Alain Ducellier)

Caracteristica generală a abordării administrației imperiale privind comerțul și atelierele de meșteșuguri din capitala Constantinopol a fost una de liber arbitru pentru cei care se ocupau cu aceste activități. Ele erau inițiative private și extrem de rar- și doar în cazuri excepționale- statul intervenea pentru a restabili prețul. Un singur palier de producție era partajat de stat: cel al producției mătăsii imperiale vopsite în culoarea imperială, purpura.

Producția mătăsii din capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- era verificată și controlată de stat. Acest control al meșteșugarilor care se ocupau cu producția mătăsii pentru Curtea imperială nu avea legătură cu vreun monopol de stat- cum greșit s-a crezut- ci cu rațiuni care țineau mai degrabă de ideologia și construcția ideii imperiale a monarhiei bizantine. Mătasea vopsită în culoarea purpurei era apanajul exclusiv al celui care ocupa tronul constantinopolitan și al Palatului imperial iar oricine altcineva folosea această culoare intra în zona ilegalului.

Atelierele care se ocupau cu producerea mătăsii din care se confecționau veșmintele purpurii imperiale erau supuse unui control strict din partea statului. Cum folosirea culorii imperiale era pedepsită prin lege, comercializarea acestei mătăsi- bathy- „profundă”- era „prohibită: astfel de veșminte erau «interzise» (kekolymena), vameșii urmărindu-i pe cei care, asemenea lui Liutprand al Cremonei, le obținuseră prin fraudă și încercau să le exporte”. (Alain Ducellier)

Conex prelucrării mătăsurilor existau și atelierele de boiangerie în care își puteau desfășura activitatea meșteșugari după libera alegere, neexistând norme regulatorii precise în acest sens din partea statului. Se pare că munca meșterilor boiangii era extrem de apreciată din moment ce Nikolaos Mystikos spunea că „«țesătura hainelor se uza mai repede decât culoarea acestora»” (Alain Ducellier). În prelucrarea mătăsii, evreii erau extrem de apreciați, fiind cunoscut episodul în care monahul Nikon Metanoites în secolul al X-lea a dorit să-i alunge din Sparta, acuzându-i de răspândirea ciumei „dar evreii s-au dovedit atât de pricepuți, încât [...]șefii atelierelor i-au readus în timpul nopții pentru a-și practica meseria”. (Alain Ducellier)

În capitala Imperiului Bizantin existau oficial cinci bresle private- systemata- care se ocupau cu prelucrarea mătăsii, distribuția și vânzarea acesteia. Grupul metaxopratoi se ocupa cu procurarea mătăsii, cei numiți katartari aveau în sarcină curațarea și tragerea firelor din mătasea brută, iar sirikarii se ocupau de țesutul mătăsii în veșminte- sirika pallia. Vânzarea veșmintelor de mătase intra în atribuțiile breslei vestiopratoi iar cele care erau aduse din import- Siria- erau preluate de breasla prandiopratoi.

Asupra atelierelor de prelucrare a metalelor prețioase din capitala Imperiului Bizanin- Constantinopol- nu se exercita un control riguros. Excepția era constituită de baterea monedei imperiale unde controlul autorității centrale era strict. În relația monedă- metal prețios a schimburilor comerciale operate de negustorii capitalei, valoarea legală direct stabilită era cea a monedei, valoarea aurului sau a argintului oferit în schimbul mărfii fiind obiectul negocierii „pe loc” între comercianți.

Atelierele care se ocupau cu prelucrarea metalelor prețioase din capitala Imperiului Bizantin nu erau supuse unui control strict din partea statului. Zona în care statul își exercita controlul strict- de fapt, monopolul- era baterea monedelor imperiale. Altfel, giuvaergii și orfevrierii erau obligați să aducă la cunoștință eparhului Constantinopolului cantitatea de aur și argint pe care o dețin precum și originea acesteia. Produsele lor, totodată, trebuiau să dețină o ștampilă oficială care să le certifice valoarea pură.

Falsul și înșelăciunea în comerțul cu metale prețioase era un lucru frecvent și, din acest motiv, reglementările prevedeau faptul că negustorii care sesizau nereguli erau obligați să le raporteze eparhului capitalei: „negustorii, acuzați de faptul că ajustează și șlefuiesc din nou piesele de aur sau că le cântăresc doar cu mâna, trebuiau să declare eparhului orice obiect care nu avea greutatea legală, iar micii ambulanți (sakkoularioi) care umblau pe străzi cu boccelele lor erau prigoniți, eparhul constrângându-i «să facă doar lucruri cinstite»”. (Alain Ducellier)

Valoarea legală a metalului prețios era reprezentată de monede ale căror statut și cantitate de metal prețios pur erau precis stabilite. Metalelor prețioase- indiferent de natura provenienței lor, licită sau ilicită- le era stabilită valoarea direct pe „piață”, prețul fiind obiectul negocierii dintre vânzător și cumpărător. Statul impunea însă celor care depistau proveniența dubioasă aurului de pe piață să raporteze eparhului Constantinopolului. „[...]aurarul trebuie însă să-i denunțe pe cei care vindeau obiecte de cult, ca și pe nevestele care vroiau să facă, fără știrea bărbaților, bani din bijuteriile lor”. (Alain Ducellier)

Modul de aprovizionare a capitalei Imperiului Roman- Roma- cu necesarul de grâu era sarcina administrației centrale. În mod identic, preocuparea administrației imperiale pentru aprovizionarea capitalei continuatorului Imperiului Roman- cel Bizantin- mergea până într-acolo încât se luau toate măsurile logistice pentru ca încărcătura de grâne să ajungă intactă la Constantinopol. Altfel, prețul grânelor de pe piața capitalei era liber.

Aprovizionarea capitalei imperiale- Constantinopol- urma un model care fusese instituit în capitala vechiului Imperiu Roman, Roma, și era asigurată de către stat. În cazul Imperiului Bizantin, în luna septembrie sosea Marele Transport de grâne dinspre Egipt spre Constantinopol. În secolul al IV-lea- la scurt timp după întemeierea Constantinopolului- cantitatea de grâne livrată din Egipt spre capitală era de circa 24 de milioane de modioi, aproximativ 308.000 de tone.

Prețul grâului pe piața capitalei imperiale era liber și în rare situații era supus taxării. Unul dintre aceste momente a fost reprezentat de asediul conjugat al perșilor și al avarilor asupra Constantinopolului din anul 626 d.Hr. Condiția pusă de eparhul capitalei brutarilor privați- având în vedere că prețul grîului era liber- era „de a specifica zilnic cu ce preț au cumpărat grâul, pentru a corela zilnic greutatea «pâinii de bază» cu prețul schimbător al cerealelor. Dar bizantini țineau la această libertate: Mihail Attaleiates confirmă astfel că, pe la 1075, țăranii traci vindeau în mod liber grâul chiar din căruțe, iar încercarea lui Nikephoritzes, ministrul lui Mihail VII, de a strânge grânele provenite din Tracia la Rhaidestos, pentru a pune taxe pe prețul acestora, nu a avut rezultatul dorit, marii proprietari de pământ, între care Attaleiates însuși, nefiind străini de eșecul acestei acțiuni”. (Alain Ducellier)

Administrația imperială trata cu maximă importanță Marele Transport de grâne dinspre Egipt spre capitala monarhiei, Constantinopol. Teama de un eventual naufragiu în spațiul dintre strâmtorile Dardanele și Bosfor i-a determinat să ia măsuri speciale pe împărații bizantini. În timpul lui Iustinian, navele de transport erau oprite în dreptul insulei Tenedos unde încărcătura era mutată pe vase de dimensiuni mai mici care își continuau drumul până în portul capitalei imperiale.

Prețul stabil al grânelor din Imperiul Bizantin între secolele IV-XI s-a datorat relației de ajustare dintre cerere și ofertă. Spre sfârșitul secolului al XI-lea acest echilibru a fost perturbat și într-un final s-a alterat prin pătrunderea masivă a comercianților italieni care au invadat Imperiul Bizantin cu cereale din Orient. După secolul al XIII-lea, odată cu slăbirea autorității imperiale, comercianții italieni prin tot mai dese reduceri de taxe obținute, au rupt definitiv acest echilibru de pe piața grânelor monarhiei.

În primele secole de după întemeierea Constantinopolului, împărații utilizau modelul patentat în vechea Romă de a oferi cereale și pâine gratis sărmanilor din capitală. Odată cu pierderea Egiptului în dauna arabilor din secolul al VII-lea, ceea ce a lipsit monarhia de principala sursă de aprovizionare cu cereale, a făcut ca acest obicei să dispară. Foarte rapid, monarhia a înlocuit această pierdere cu relocarea culturii cerealelor în Tracia și în zona Mării Negre.

Pătrunderea masivă a grâului din Orient adus de comercianții italieni coroborată cu slăbirea autorității imperiale bizantine a dus la situația- de neconceput în urmă cu câteva secole- ca, în secolul al XIV-lea, Imperiul Bizantin să fie nevoit să cumpere grâul adus de negustorii italieni. „[...]forța imperiului a scăzut însă, statul nemaiputând să se opună intereselor comune ale producătorilor locali și negustorilor străini[...] pe drept cuvânt, la începutul veacului al XIV-lea, patriarhul Athanasie îi denunța atât pe brutarii lacomi și care înșelau la cântar, cât și pe latini, care «cu prea mare îndrăzneală luau nevestele concetățenilor noștri ca gaj pentru grâul pe care ni-l vindeau”. (Alain Ducellier)

Modul existențial al bizantinilor- indiferent dacă era vorba de mica proprietate sau de marile terenuri ale magnaților- semnala aceeași metodă de „guvernare” și gândire: autarkeia sau autosuficiența. Proiecția generală a acestei ideii presupunea faptul că bizantinii trebuie să consume ceea ce proprietățile lor dezvoltă și să apeleze la surse străine monarhiei doar în situații extreme. Acest deziderat- aproape îndeplinit de Ioan al III-lea Doukas Vatatzes- a devenit caduc sub prezența tot mai intensă comercială a negustorilor italieni în imperiu.

Modul aproape închis, din punct de vedere economic, pe care îl practica monarhia bizantină nu avea la bază resorturi de protecționism, ci deriva din felul în care înțelegea administrația imperială să guverneze statul. Ideea centrală era bazată pe faptul că mica gospodărie sau marile proprietăți funciare trebuie să producă tot ceea ce este necesar existenței prin propriile forțe și pe terenurile pe care le dețin, apelând doar în cazuri extreme și rare la ajutor străin. Acest mod de existență s-a numit autarkeia- autosuficiență.

Cel care a fost cel mai aproape de a reuși îndeplinirea idealul de autosuficiență economică bizantină- autarkeia- a fost basileul Ioan al III-lea Doukas Vatatzes. „Ioan III Vatatzes, împărat al Niceei (1222-1254) a fost, fără îndoială, cel mai aproape de atingerea acestui ideal, atât prin încurajarea producției agricole și meșteșugărești interne, cât și prin măsurile foarte restrictive impuse importurilor costisitoare, de pe urma cărora profita mai ales Veneția, dorind în felul acesta ca locuitorii imperiului să se mulțumească cu «ce poate oferi pământul roman și cu ce pot produce mâinile romanilor». Totuși, chiar și în timpul domniei lui Vatatzes, Imperiul Bizantin nu a fost un spațiu închis și putem afirma că turcii din sultanatul de Konya, sărăciți de invaziile mongolilor, au contribuit substanțial la bunăstarea economică și financiară a Bizanțului cumpărând de aici produsele alimentare de care aveau nevoie”. (Alain Ducellier)

Ideea de autosusținere economică ca ideal politic dezvoltat de basileii constantinopolitani a fost cel mai aproape de îndeplinire la jumătatea secolului al XIII-lea, în timpul lui Ioan al III-lea Doukas Vatatzes. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Palaiologos, acest deziderat devenise anacronic iar comerțul Imperiului Bizantin a fost practic „predat” negustorilor genovezi și venețieni. Începând de-acum înainte, monarhia bizantină s-a „predat”- comercial vorbind- Republicilor Italiene.

Imperiul Bizantin a pierdut în timp, economic, „partida” cu statele occidentale nu pentru că nu ar fi fost îndeajuns de deschis față de acestea, și pentru că nu a inovat și nu și-a adaptat structurile sociale și economice în acord cu tehnicile și „legile” unei concurențe reale comerciale. „Începând cu veacul al XI-lea, Bizanțul a dovedit că nu se poate opune spiritului întreprinzător al Occidentului, neștiind să-i răspundă acestuia decât prin măsuri violente, așa cum au fost confiscarea tuturor bunurilor ce aparțineau venețienilor din imperiu, în anul 1171, sau politica protecționistă a împăratului Vatatzes. Deși piețele sale erau în mod tradițional deschise străinilor, structurile socio-economice nu erau însă adaptate unei veritabile concurențe comerciale”. (Alain Ducellier)

Poziția societății bizantine față de femeie, în general, se înscria pe coordonatele generate de două orizonturi, ambele dictate de construcția teologică a monarhiei bizantine. Influența generată de religia creștină plasa femeia în ochii contemporanilor bizantini între respect și circumspecție. Respectul era datorat faptului că femeia era asociată cu imaginea curată a Fecioarei Maria- iar circumspecția și uneori infidelitatea puneau semnul egal între aceasta și Eva.

Poziția societății bizantine față de femeie se înscris pe o orizontală ai cărei poli erau reprezentați de respect sau slăbiciune și infidelitate. „Atitudinea bizantinilor față de femeie era ambivalentă. Influențați de două modele feminine stereotipe- Fecioara Maria, care în chip suprafiresc îmbină neîntinarea și maternitatea, și Eva, ispititoarea sexuală-, bizantinii au oscilat între respectul datorat femeilor ca mame și critica față de slăbiciunea și infidelitatea lor. Aceasta poate constitui o explicație, fie și parțială, a marii varietăți a sfintelor bizantine- de la fecioare dăruite lui Hristos la prostituate ajunse la pocăință și la doamne care au făcut acte exemplare de binefacere. Chiar dacă bizantinii idealizează fecioria, considerând-o superioară căsătoriei, familia continuă să fie unitatea-cheie a societății”. (Alice-Mary Talbot)

Având în vedere preceptele creștine, femeia în societatea bizantină trebuia să își acopere corpul în întregime, cu excepția mâinilor. În spații publice, ea își acopea capul cu un batic numit maphorion. Însă, femeile aveau grijă de frumusețea lor- spre indignarea Bisericii- și nu era vorba doar de doamnele din aristocrația bizantină. Acestea, într-adevăr dispuneau de bijuterii și veșminte brodate dar și femeile din cercurile sărace ale societății „încercau să apară mai frumoase decât erau în realitate, recurgând la produse cosmetice: foloseau făină de legume pentru spălarea feței; își pudrau fața pentru ca tenul lor să fie mai luminos;își vopseau, de asemenea, părul și foloseau fardul de pleoape” (Alice-Mary Talbot)

Statutul femeii în societatea bizantină era legată puternic de perpetuarea familiei bizantine, de transmiterea bunurilor mobile și imobile și de momentele importante ale existenței: naștere, botez și înmormântare. În acest sens, s-a perpetuat și în spațiul românesc, în ortodoxia românească, mai precis, fenomenul femeilor bocitoare de la înmormântări.

În principiu, între vârsta de 12 și 15 ani o adolescentă se putea căsători, dată fiind speranța de viață redusă din Evul Mediu. Absența căsătoriei, de regulă, însemna intrarea într-o mănăstire pentru sexul feminin. Trebuie să avem în vedere faptul că realitatea morții infantile ridicate și speranța de viață redusă- multe femei mureau la vârsta de 35 de ani- le obliga la o căsătorie la vârsta adolescenței, cea a fertilității ridicate. Obligația viitorului soț dar și a soției era de a-și prezenta unul celuilalt zestrea în momentul căsătoriei.

Poziția femeii în societatea bizantină avea de suferit foarte mult dacă autoritatea civilă sau religioasă descoperea vreun avort săvârșit de aceasta. Pedeapsa era aspră: „Avortul era sever condamnat atât de dreptul civil, cât și de cel canonic și era pedepsit cu exilul, biciuirea și excomunicarea; cu toate acestea, multe femei recurgeau, în mod inevitabil, la acest mijloc pentru a pune capăt gravidității nedorite: dintre acestea, mai ales prostituatele sau alte femei necăsătorite, bunăoară sclavele înspăimântate la gândul că-și vor mânia stăpânul, sau chiar călugărițe. Despre Theodora, actrița/prostituată care va deveni soția împăratului Iustinian, citim că avortase de mai multe ori, dar într-unul dintre aceste cazuri sarcina era atât de avansată, încât nu a reușit să avorteze și a adus pe lume un copil”. (Alice-Mary Talbot)

În principiu, activitatea casnică în societatea bizantină revenea femeii, ea fiind cea care avea grijă de copiii familiei, de treburile gospodărești care însemnau o „implicare serioasă. Trebuia să se pregătească mâncarea, să se prepare cosmetice, unguente și pomezi; tot în casă de desfășura întregul ciclu al manufacturii textile, de la dărăcitul lânii la cusutul țesăturilor pentru obținerea veșmintelor.[...]Femeilor le revenea și datoria de a ține casa curată, de a spăla rufele și de a coase hainele”. (Alice-Mary Talbot)

Reprezentantele sexului feminin din societatea bizantină care aveau cea mai mare putere erau femeile din familia imperială. Acestea erau, de multe ori, implicate la cel mai înalt nivel în guvernarea imperiului iar uneori ca împărătese-mamă conduceau de facto imperiul. Irina împărăteasa, spre exemplu, a condus imperiul cu puteri depline de împărat, iar anterior, Theodora, în timpul răscoalei „Nika”, l-a convins pe împăratul Iustinian „să nu fugă, să nu abdice de la guvernare, ci să stăruie în încercarea de a domoli rebeliunea populară. Reușește în felul acesta să-i păstreze tronul pentru încă treizeci și trei de ani”. (Alice-Mary Talbot)

Legislația imperială a parcurs de-a lungul timpului mai multe stadii prin care a încercat să tranșeze condiția celor numiți săraci- ptochoi- și să o consemneze juridic. Acești marginali sociali, chiar dacă nu puteau depune mărturie în curțile de judecată nu erau lăsați de izbeliște. Biserica prin misiunea ei creștină era obligată să se îngrijească de viața acestor sărmani ai destinului iar basileul, ca locotenent al lui Dumnezeu pe pământ, nu putea fi cu săracii decât bun și milostiv.

Săracul din societatea bizantină- ptochos -era subiectul constantei atenții din partea Bisericii care, prin însăși misiunea ei de caritate creștină, trebuia să aibă grijă de acești nefericiți ai destinului. „Case ale milei” funcționau pe lângă mănăstiri iar Bisericile dispuneau de „case de oaspeți”. Asistența oferită acestor săraci, bolnavi, leproși, fugari, cei fără niciun venit, a devenit „specializată”: „brephotropheia pentru nou-născuți, orphanotropheia pentru orfani, gerontokomeia pentru bătrâni, nosokomeia pentru bolnavi și, în plus, așezăminte pentru nevoiași (ptochotropheia), pentru drumeții săraci (xenodocheia), sau mănăstirea fondată de Teodora pentru tinerele salvate de la prostituție”. (Evelyne Patlagean)

Trebuie menționat faptul că săracii- ptochoi- erau în constanta preocupare a administrației imperiale bizantine. În primul rând, din necesitate de ordine publică și considerente fiscale, s-a încercat încadrarea juridică a statutului săracului. Migrația maselor de oameni, țăranii șerbi, acei „vântură- lume” din satele imperiului, ating capitala Constantinopol care „se umple de oameni care nu știu să facă nimic”. (Evelyne Patlagean) Împărații emit ordine ca cei găsiți fără activitate în capitală să fie retrimiși în satele de origine.

Acțiunile legislative și executive ale basileilor bizantini s-au îndreptat și înspre controlarea maselor de nefericiți ai destinului sosiți sau fugiți de pe terenurile aristocraților provinciali în capitala imperială, unde se puteau constitui în mase de manevră politică cu puternic potențial de revoltă. Menținerea și îngroșarea unei mase de sărmani în Constantinopol i se „datora” și complicității poliției capitalei asupra cărora împărații au intervenit. „O lege din anul 535 îi are drept țintă pe proxeneții ce recrutează de prin sate fete sărace, adesea foarte tinere, ademenite cu daruri în haine și încălțăminte, făpturi vândute uneori chiar de familiile lor și apoi reținute prin contracte dubioase; răul, la început limitat, s-a întins ca o epidemie în toată capitala. În același an, poliția capitalei- prea adesea complice cu răufăcătorii- este reorganizată. În anul 539 a fost înființată o magistratură specială pentru epurarea Constantinopolului de acei vântură-lume «abili» care îl împânzesc și care ar putea deveni delincvenți”. (Evelyne Patlagean)

Încadrarea juridică a săracului din societatea bizantină -ptochos- s-a tradus și în receptări ale dreptului penal. Leon al III-lea Isaurianul stabilește diferențe între pedepsele aplicate unei persoane înstărite- euporos- care erau de natură pecuniară și corporală dacă vinovatul era un sărac- ptochos.

Poziționarea cea mai importantă a împăratului bizantin față de săraci deriva din însăși esența funcției imperiale. Basileul era locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, un împărat creștin, iar el nu putea fi față de săraci, nevoiași- penetes- și nefericiți ai destinului, decât bun și milostiv precum Dumnezeu. În iarna grea dintre anii 927-928 mulțimea de săraci din capitală sunt așezați din ordinul lui Romanos I Lekapenos la adăpostul porticurilor capitalei iar același basileu „dă ordin să se distribuie lunar monede de argint săracilor întâlniți în cale; mai mult, pune să se dea în fiecare lună o treime de solid nevoiașilor (penetes) în biserici”. (Evelyne Patlagean)

Împărații constantinopolitani, basilei ai unui imperiu creștin, practicau modelul imitației cristice al grijei față de sărmani și săraci după cum suntem informați despre „prezența a «doisprezece frați săraci» printre invitații la masa de Crăciun a împăratului. Romanos I (920-944) primește zilnic la masă trei nevoiași cărora le dă câte o monedă de aur, iar în zilele de post, adică miercurea și vinerea, procedează la fel cu trei monahi săraci[...] Constantin al VII-lea va lărgi și va dota corespunzător o leprozerie în care, se pare, va presta el însuși servicii de asistență. Această practică, atestată de către Ioan Tzimiskes (969-976), devine așadar tradițională, semnificând prin antonomază imitarea lui Hristos. Prin urmare, împăratul deține o relație privilegiată cu modelul hristic, după ce în epocă Hristos însuși era considerat basileul ceresc”. (Evelyne Patlagean)