Imperiul Bizantin în timpul dinastiei Anghelos
Degringolada și șocul imperiului. Intervenția latinilor
autor Alexandru Cristian Enescu, noiembrie 2016
Imperiul Bizantin a „reușit” contraperformanța de a trece de la statul de putere de primă mână a Europei la o degringoladă totală, accentuată de pierderea autorității centrale asupra teritoriilor imperiului.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Dinastia Anghelos a ajuns pe tronul constantinopolitan în urma revoltelor din capitala imperială, din septembrie 1185 d.Hr. Ultimul reprezentant al dinastiei Komnenos, Andronikos, a fost depus, mutilat şi sfâşiat de mulţimea din oraş. Procesul de consolidare a autorităţii centrale început de acesta s-a sfârşit odată cu el. În următorii ani sub noua dinastie Anghelos, Imperiul Bizantin a cunoscut apariţia unor latifundiari locali pe teritoriul imperiului. Aceştia au contestat tot mai intens autoritatea centrală.

Beneficiarul depunerii împăratului Andronikos I a fost Isaac Anghelos. El a participat la câteva comploturi împotriva împăratului, dar a fost iertat şi i s-a permis să locuiască în capitală. Cel care a declanşat mişcarea de revoltă şi de susţinere a lui Isaac Anghelos a fost Stephanos Hagiochristophorites. El a fost trimis de împărat să-l aresteze pe Isaac, dar acesta l-a asasinat şi apoi s-a refugiat în catedrala Sfânta Sofia. Susţinut de mulţime, Isaac a fost încoronat împărat de către patriarhul Vasile Kamateros.

Încurajaţi de situaţia politică din Imperiul Bizantin, normanzii din Regatul Siciliei condus de William al II-lea, au debarcat în Peninsula Balcanică. Intenţia lor a fost de a înainte spre Constantinopol. Cu un bagaj de experienţă militară acumulată, împăratul Isaac al II-lea Anghelos a sesizat persoana potrivită pentru a face faţă acestei situaţii complicate. L-a numit comandat suprem al armatei pe Alexios Vranas, un general capabil, şi l-a trimis în întâmpinarea normanzilor din Peninsula Balcanică.

Isaac al II-lea Anghelos avea puţin sub 30 de ani în momentul în care a fost încoronat împărat şi a instaurat noua dinastie imperială, Anghelos. Legăturile sale de sânge trimiteau spre înrudirea cu familiile imperiale Komnenos şi Doukas. A fost considerat un personaj inteligent, mult mai elegant decât antecesorul său, Andronikos Komnenos. El a fost însă mai slab în ceea ce priveşte atitudinea şi politica faţă de corupţia tot mai generalizată de la nivelul administraţiei imperiale.

Generalul Alexios Vranas s-a opus cu succes invaziei normanzilor lui William al II-lea din Peninsula Balcanică. I-a înfrânt pe aceştia la Demetritzes- astăzi Sidirokastro- capturându-le comandantul. Pierderile umane ale normanzilor au fost ridicate: aproximativ 10.000 de morţi şi 4.000 de captivi. Ei s-au retras spre estul peninsulei, la Dyrrachium. În primăvara anului 1186 d.Hr, personal în fruntea armatei, împăratul Isaac al II-lea a capturat cetatea Dyrrachium, anihilând astfel invazia.

Împăratul Isaac al II-lea Anghelos nu a avut experienţă administrativă, ceea ce a grăbit diluarea puterii centrale a administraţiei. În timpul domniei lui s-a declanşat un proces ireversibil, care ulterior s-a intensificat. Pe întinsul imperiului, tot mai mulţi potentaţi locali şi-au constituit adevărate dinastii conducătoare peste teritoriile pe care le-au administrat. Aceste dinastii locale au început să ignore, fără ocolişuri, autoritatea centrală imperială. Acest aspect s-a dovedit, pe termen lung, fatal pentru imperiu.

Împăratul Isaac al II-lea a încercat să restaureze controlul imperial asupra Peninsulei Balcanice apelând la diplomaţie şi alianţe matrimoniale. În acest scop s-a căsătorit cu fiica regelui Ungariei, Margareta, care în urma rebotezării şi-a luat numele de Maria. Ca parte a înţelegerii, Bela al III-lea al Ungariei şi-a retras trupele la Dunăre, iar împăratul a acceptat să cedeze regelui controlul asupra Dalmaţiei şi Bosniei. Aceste teritorii fuseseră achiziţionate de monarhia bizantină în timpul împăratului Manuel Komnenos.

După înlăturarea pericolului reprezentat de invazia normanzilor din Sicilia în Peninsula Balcanică, împăratul Isaac Anghelos a trebuit să facă faţă unor multiple ameninţări. Pe de-o parte, în nord, şi-a făcut acum apariţia pe scena istoriei cel de-al doilea Ţarat bulgar. Pe de altă parte, rebeliunile împotriva autorităţii centrale în diferite părţi ale imperiului s-au înmulţit. Suprapunerea temporală a evenimentelor de mai sus a făcut extrem de dificilă menţinerea unei unităţi a guvernării monarhiei.

În timpul fostului împărat Andronikos I, insula Cipru a fost confiscată în interes personal de către rebelul Isaac Komnenos. Nepot al împăratului Manuel Komnenos, el a condus independent această insulă. A instalat un scaun patriarhal în Cipru cu ajutorul căruia s-a proclamat împărat. Isaac al II-lea a trimis o flotă de 70 de corăbii să rezolve în interesul monarhiei disidenţa. Dar piratul normand Margaritoni a distrus flota debarcată, permiţându-i rebelului Isaac să captureze armata bizantină.

Politica împăratului Isaac al II-lea a consemnat tendinţe de apropiere faţă de Occident. În schimbul ajutorului maritim solicitat în caz de necesitate, veneţienilor le-a promis restabilirea privilegiilor comerciale pe care le-au avut în imperiu. I-a asigurat şi de plata a peste 100.000 de hyperpyra- moneda monarhiei- pentru pierderile suferite în urma distrugerii cartierului comercial al acestora din Constantinopol. Apoi, împăratul şi-a căsătorit sora, pe Theodora, cu marchizul Conrad de Montferrat.

În Peninsula Balcanică, se pare că din cauza condiţiilor fiscale tot mai dure, revolta declanşată de bulgarii şi vlahii de pe teritoriul Bulgariei de astăzi a căpătat intensitate tot mai pronunţată. Conducătorii acesteia au fost fraţii vlahi, Petru şi Asan. Ei au fondat dinastia Asăneştilor iar statul lor, care începea să prindă tot mai mult contur, s-a numit Al doilea Ţarat Bulgar. Iniţial, împăratul Isaac al II-lea Anghelos a reuşit să-i alunge pe rebeli la nord de Dunăre.

Basileul Isaac al II-lea a încercat să rezolve revolta bulgaro-vlahilor lui Petru şi Asan. Aceştia au fondat un stat independent în inima Peninsulei Balcanice, refuzând autoritatea imperială. Generalul Alexios Vranas trimis de împărat împotriva acestora în anul 1187 d.Hr a defectat cauza şi, proclamat de armată drept împărat s-a îndreptat spre Constaantinopol asediind oraşul. Isaac al II-lea l-a desemnat pe cumnatul său Conrad de Montferrat să înfrângă rebeliunea. Vranas a avut parte de o moarte violentă.

Cu ajutorul cumanilor de la nord de Dunăre conducătorii revoltei vlaho-bulgare au traversat fluviul în Paristrion şi au amplificat mişcarea împotriva autorităţii bizantine. Iniţial, armata imperială condusă de unchiul împăratului Ioan Anghelos Doukas, a obţinut mici succese împotriva rebelilor. Apoi, sub suspiciunea de complot, el a fost rechemat la Constantinopol. Următoarea expediţie trimisă de împărat a suferit un eşec major iar bulgaro-vlahii conduşi de Petru şi Asan s-au extins în întreg Paristrionul.

Ţaratul vlaho-bulgar al dinastiei Asăneştilor cu capitala la Târnovo a reprezentat o provocare serioasă pentru Imperiul Bizantin. În tandem cu aceştia, prinţul sârbilor Ştefan Nemanja a repudiat autoritatea bizantină. Campania împăratului împotriva ţaratului şi a aliaţilor acestora- cumanii- a punctat succese sporadice: a avansat până la Serdica şi a luat-o ca prizonieră pe soţia unuia dintre conducătorii ţaratului, Asan.

Sultanul turcilor din Asia Mică, în această perioadă, a fost fidel tratatului de pace încheiat cu monarhia bizantină. În contextul războaielor cu ţaratul bulgar din Balcani, ducele Anatoliei Theodoros Mangaphas s-a autoproclamat împărat. Basileul Isaac al II-lea s-a îndreptat personal împotriva acestuia şi l-a asediat la Philadelphia în Asia Mică. Apropierea armatelor celei de-a III-a cruciade l-a determinat pe împărat să îşi schimbe priorităţile. L-a iertat pe uzurpator şi s-a pregătit pentru sosirea cruciaţilor.

Cruciada a III-a a fost declanşată ca urmare a cuceririi Ierusalimului din mâinile cruciaţilor de către Saladin, sultanul Egiptului. Cruciada a fost- militar- atribuită tradiţional celor trei conducători: Richard Inimă-de-Leu, Filip al II-lea Augustus şi Frederic I Barbarossa. Contextul în care traversau armatele cruciate Imperiul Bizantin a fost dificil de receptat pentru administraţia acestuia. Suspiciunile dintre basileul Isaac al II-lea şi împăratul german Frederic I Barbarosa au făcut colaborarea dificilă.

Momentul tranzitului armatelor cruciate conduse de împăratul german Frederic Barbarossa pe teritoriul Imperiului Bizantin a produs îngrijorare la curtea constantinopolitană. Împăratul Isaac al II-lea stopase pentru moment extinderea teritorială a ţaratului Asăneştilor şi reuşise să înfrângă rebeliunea condusă de Theodoros Mangaphas. Cu William al II-lea regele Siciliei împăratul se afla, de asemenea, în relaţii bune. Dar prezenţa unei armate cruciate impresionante producea temeri şi chiar panică.

În contextul trecerii prin Balcani a cruciaţilor germani în drumul lor spre Ţara Sfântă, prinţul Serbiei Ştefan Nemanja a încercat să contracteze o alianţă cu aceştia, împotriva monarhiei bizantine. Împăratul german Frederic Barbarossa a refuzat oferta sârbilor şi pe cea a Ţaratului bulgaro-vlah care dorea acelaşi lucru. În contrapartidă, basileul Isaac al II-lea Anghelos a încercat apropierea de sultanul Egiptului, Saladin. Acesta cucerise Ierusalimul şi a reprezenta rivalul principal de pe lista împăratului german.

Deşi nu a aderat la propunerea de alianţă a sârbilor îndreptată împotriva Constantinopolului, împăratul german Frederic I Barbarossa a privit cu suspiciune comportamentul împăratului bizantin. Reflexul de neîncredere dinspre basileul Isaac al II-lea a fost identic. Acesta l-a suspectat pe împăratul german că dorea cucerirea Constantinopolului, intenţia lui nefiind eliberarea Ierusalimului de musulmani. În schimb, Barbarossa vedea în negocierile dintre basileu şi Saladin, intenţia de a distruge armata cruciată.

Conflictele armate dintre basileul constantinopolitan şi împăratul german au fost depăşite în primăvara anului 1190 d.Hr. În urma înţelegerii semnate, împăratul german Frederic I Barbarossa şi-a continuat traseul spre ţinta finală: eliberarea Ierusalimului ocupat de sultanul Saladin. Împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos s-a obligat să le faciliteze cruciaţilor traversarea spre Asia Mică. Altfel, Barbarossa a murit în mod banal, având în vedere scopul măreţ propus: s-a înnecat în râul Saleph, din Asia Mică.

Suspiciunile reciproce dintre Isaac al II-lea Anghelos şi Frederic I Barbarossa în contextul celei de-a III-a cruciade au condus la ciocniri între cele două părţi. Trupele bizantine au blocat accesul cruciaţilor germani spre sudul Peninsul Balcanice. Aceştia au deviat traseul spre Philippopolis şi l-au cucerit. Apoi, au repins o armată imperială sosită să recupereze oraşul. Când ambasadorul german a fost reţinut la Constantinopol, Barbarossa a răspuns prin jefuirea Traciei şi asedierea Adrianopolului.

În anii ulteriori traversării Imperiului Bizantin de către armata cruciată germană condusă de împăratul Frederic Barbarossa, basileul Isaac al II-lea s-a preocupat de asigurarea frontierelor occidentale ale Imperiului. Sârbii conduşi de Ştefan Nemanja nu au mai recunoscut autoritatea bizantină. Bulgarii şi vlahii şi-au constituit propriul stat în centrul Peninsulei Balcanice. Regatul Ungariei contesta posesiunile imperiale din nordul peninsulei. Rebeliunile din teritoriul imperiului erau tot mai numeroase.

După rezolvarea conflictului avut cu împăratul german Frederic I Barbarossa, basileul Isaac al II-lea s-a îndreptat împotriva ţaratului bulgaro-vlah condus de Petru şi Asan. Costurile umane ale acestei operaţiuni au fost destul de mari şi nu s-a reuşit împingerea acestora spre Dunăre. Ţaratul Asăneştilor a ocupat cea mai mare parte din Tracia. Ceea ce a reuşit împăratul a fost să ocupe Serdica, Anchialos şi să stabilizeze frontiera pe linia munţilor Balcani.

Împăratul Isaac al II-lea a încercat să menţină principatul sârbilor sub autoritatea imperială. Conflictele dintre cele două părţi s-au desfăşurat în preajma anilor 1190-1191 d.Hr. Pătrunderea sârbilor conduşi de Ştefan Nemanjic în valea Moravei a fost respinsă. După un moment de ezitare, împăratul a consimţit să încheie pace. În acest fel, Ştefan Nemanjic, moştenitorul Marelui Prinţ sârb Ştefan Nemanja, a primit din partea lui Isaac al II-lea un titlu imperial şi pe fiica acestuia, Evdochia Anghelina, drept soţie.

Ultimii ani de domnie ai împăratului Isaac al II-lea Anghelos au fost dominaţi de rebeliuni declanşate în diferite părţi ale imperiului. Theodoros Mangaphas, care fusese iertat anterior de către împărat, s-a întors acum cu ajutor din partea turcilor selgiucizi şi a clamat tronul imperial. Un anume Pseudo-Alexios- ce susţinea că este împăratul minor Alexios al II-lea - a atacat provincia Thrakision din Asia Mică. Susţinut de turci, uzurpatorul a fost până la urmă asasinat şi rebeliunea stopată.

În contextul luptelor cu sârbii, a avut loc întâlnirea de la Belgrad dintre împăratul Isaac Anghelos şi socrul său- regele Ungariei- Bella al III-lea. Relaţiile dintre cele două părţi erau în condiţii bune. În anul 1191 d.Hr s-a consemnat traversarea imperiului de armata cruciată condusă de regele Angliei, Richard Inimă-de-Leu. În drum spre Ţara Sfântă, aceasta nu a intrat în conflict cu împăratul bizantin. A cucerit doar, în interes propriu, Ciprul din mâinile rebelului Isaac Komnenos pe care l-a dus în captivitate.

Împăratul Isaac al II-lea Anghelos a înfrânt rebeliuni simultane izbucnite în imperiu: una în Bitinia iar alta în Paflagonia. Uzurpatorul din Paflagonia- un Pseudo-Alexios- a susţinut că este împăratul Alexios al II-lea. Faptul nu era real, deoarece Alexios al II-lea fusese asasinat în urmă cu câţiva ani, la ordinul uzurpatorului Andronikos Komnenos. Slăbirea efectivă a autorităţii centrale sub Isaac al II-lea Anghelos a fost subliniată prin numarul mare de rebeliuni şi uzurpări interne într-un număr atât mic de ani.

Ultimii ani de domnie ai împăratului Isaac al II-lea au însemnat accentuarea rebeliunilor de pe cuprinsul Imperiului Bizantin, atât ca număr cât și ca amploare. Eșecurile basileului erau percepute drept o ,,cădere” a acestuia din grațiile divinității, ceea ce justifica uzurparea legtimului împărat, devenit indezirabil.

Încercând să facă faţă pirateriei de pe coastele egeene ale Imperiului Bizantin, împăratul Isaac al II-lea s-a îndreptat către Pisa şi Genova. Le-a reînoit celor două republici italiene privilegiile comerciale în schimbul ajutorului naval al acestora. Flota imperială nu a fost în acest moment capabilă să asigure protecţia monarhiei. Stabilitatea relaţiei cu Sultanatul de Rum vecin din Asia Mică s-a datorat faptului că acesta era măcinat de lupte interne. Un dram de noroc pentru moment era de partea monarhiei.

Împăratul Isaac al II-lea a condus expediţii împotriva ţaratului bulgaro din Balcani. La Arcadiopolis, însă, bizantinii au suferit o înfrângere grea. Comandantul Vasile Vatatzes a fost ucis în luptă. În tandem cu regele Ungariei, basileul Isaac al II-lea a pregătit o nouă campanie împotriva bulgarilor în anul 1195 d.Hr. În timpul campaniei, în timp ce se afla la vânătoare, complotul pus la cale de fratele său- Alexios- a reuşit. Alexios a fost proclamat împărat de către armată iar Isaac al II-lea a fost capturat şi orbit.

Împăratul Alexios al III-lea s-a dovedit incapabil să continue stabilizarea economică şi militară a Imperiului Bizantin începută de fratele său, Isaac al II-lea. Alexios al III-lea era mai în vârstă şi nu la fel de decis în rezolvarea problemelor curente ale monarhiei. Aceasta a alunecat pe panta declinului ireversibili social, militar şi economic. Capătul acestui declin a fost simbolizat de sfârşitul domniei lui Alexios al III-lea şi de incapacitatea Constantinopolului de a se opune asediului celei de-a patra cruciade.

Uzurparea tronului de către fratele împăratului Isaac al II-lea, Alexios, în anul 1195 d.Hr a adâncit problemele monarhiei bizantine. Alexios al III-lea a avut puţin peste 40 de ani în momentul depunerii fratelui său. Mai puţin energic sau hotărât decât acesta, Alexios al III-lea a predat practic, o mare parte dintre îndatoririle sale de politică internă soţiei lui, Eufrosina Doukaina Kamatera. Loialitatea de care s-a bucurat împăratul, în rândul familiei, a scăzut dramatic şi ireversibil pe perioada domniei lui.

După ce a fost depus de pe tronul imperial şi orbit, Isaac al II-lea a devenit prizonierul fratelui său, noul împărat Alexios al III-lea. Acesta a abandonat campania comună cu regele Ungariei din Balcani împotriva ţaratului bulgaro-vlah şi s-a îndreptat spre Constantinopol pentru a fi încoronat. A oferit daruri în stânga şi-n dreapta celor care i-au fost alături în complotul de înlăturare a fratelui său. Pentru a obţine resursele necesare, a sistat plata despăgubirilor către veneţieni începută de predecesorul său.

Rebeliunile cu care s-a confruntat basileul Alexios al III-lea au devenit tot mai puternice şi mai violente. Un pretetendent susţinut de turcii selgiucizi a apărut în Bitinia. Încercarea de a-l înfrânge pe acesta a eşuat. Simultan, bulgarii conduşi de Asan au administrat o înfrângere trupelor imperiale la Serres. Într-un final, rebeliunea lui Pseudo-Alexios din Asia Mică a fost înfrântă iar uzurpatorul asasinat. Turcii vecini din Sultanatul de Rum au profitat şi au prădat Bitinia, Paflagonia şi valea Meander.

Petru, conducătorul Ţaratului bulgar-vlah a murit la scurt timp după încoronare, puterea fiind preluată de către fratele său, Ivan al II-lea Kaloian. Etimologia numelui „Kaloian”- Kalo Ioannis- înseamna în limba greacă „Ioan cel Frumos”. El s-a dovedit a fi un adversar redutabil pentru monarhia bizantină. Kaloian a continuat raidurile armate pe teritoriul Imperiului Bizantin pătrunzând adânc în Tracia.

Asasinarea lui Asan, conducătorul Ţaratului bulgaro-vlah a oferit şansa Imperiului Bizantin de a relua în întregime sub autoritatea sa, posesiunile Peninsulei Balcanice. Asan a fost asasinat de Ivanko- nepotul său- care a cerut protecţie imperială. Împăratul a aprobat preluarea conducerii ţaratului de către fratele lui Asan, Petru iar armata bizantină l-a escortat pe Ivanko şi grupul de susţinători spre Constantinopol. Altfel, rebeliunea comandantului imperial Chrysos din Strumitsa a fost cu greutate înfrântă.

Șantajul politico-economic al împăratului german Henric al VI-lea asupra basileului Alexios al III-lea Anghelos a venit într-un moment dificil din punct de vedere fiscal și financiar pentru monarhie. Rebeliunea bulgarilor din Peninsula Balcanică a însemnat imposibilitatea agenților imperiali de a colecta taxe și, prin urmare, îngustarea veniturilor trezoreriei imperiale.

O problemă majoră pe care a avut-o de rezolvat împăratul Alexios al III-lea a fost legată de pretenţiile împăratului german, Henric al VI-ea asupra monarhiei bizantine. Sub pretextul unei alianţe matrimoniale anterioare, Henric al VI-lea s-a plasat de partea împăratului depus de Alexios, Isaac al II-lea. Fiica acestuia, Irina, a fost căsătorită cu unul dintre prinţii Siciliei. Regatul Siciliei fusese acontat de împăratul Henric al VI-lea. Prin urmare, Irina s-a recăsătorit cu fratele împăratului, Filip de Suabia.

Împăratul german Henric al VI-lea a pretins o sumă 360.000 de hyperpyra- moneda bizantină- de la basileul Alexios al III-lea Anghelos pentru susţinerea unei cruciade. Neplata acestei sume ar fi dus la clamarea de către Henric a cuceririlor anterioare normande din Balcani. Împăratul german devenise prin cucerire rege al regatului normand al Siciliei. El şi-a susţinut pretenţiile, bazându-se şi pe alianţa matrimonială dintre fratele său, Filip de Suabia şi fiica împăratului depus de Alexios, Irina.

Modelul instaurat de către dinastia Komnenos prin care familia extinsă imperială a primit din ce în ce mai multă putere a atins acum cele mai negative tuşe. La originea ei, această reformă a avut o intenţie onorabilă. Angrenarea familiei lărgite în conducerea imperiului îţi asigura fidelitatea ei. Dar reversul acestei reforme a însemnat, practic, faptul că fiecare membru important al familie imperiale se simţea îndreptăţit să uzurpe tronul. Tendinţa s-a accelerat puternic în timpul împăratului Alexios al III-lea

Împăratul german Henric al VI-lea a ameninţat cu invazia Peninsulei Balcanice dacă basileul Alexios al III-lea nu contribuia cu o sumă de bani necesară desfăşurării unei noi cruciade în Ţara Sfântă. În urma negocierilor, suma şantajului a fost redusă la 115.000 de hyperpyra, moneda bizantină. Alexios al III-lea a instituit în acest sens Taxa Germană, dar populaţia Constantinopolului a refuzat contribuţia pentru colectarea ei. Împăratul fost nevoit să ordone valorificarea ornamentelor vechii cripte imperiale.

La graniţa secolelor XII-XIII, rebeliunile se ţineau lanţ în Imperiul Bizantin în timpul împăratului Alexios al III-lea. Mihail Doukas, o rudă a împăratului, a prădat valea Meander. Theodoros Mangaphas, întors din autoexilul de la turci se afla a la 3-a rebeliune în provincia Thrakision. În Tracia, Manuel Kamytzes eliberat de ţarul bulgar Kaloian, alături de un comandant local- Chrysos- s-a răsculat împotriva împăratului. În Pelopones, magnatul Leon Sguros a repudiat şi el autoritatea imperială.

Situaţia politică a împăratului Alexios al III-lea în preajma anilor 1200 d.Hr a fost extrem de precară. O revoltă din Constantinopol l-a aclamat ca împărat pe un anume Ioan Komnenos Axouch cel Gras. Apoi, în toamna anului 1201 d.Hr, fiul lui Isaac al II-lea- împăratul depus de Alexios al III-lea- a fugit din oraş cu ajutorul unei corăbii pisane. El a ajuns la curtea regelui german Filip de Suabia, care era căsătorit cu sora sa Irina. Acolo a cerut ajutorul pentru recuperarea tronului imperial.

Basileul Alexios al III-lea nu a trimis suma promisă împăratului german Henric al VI-lea, deoarece acesta a murit între timp iar ideea cruciadei abandonată. Basileul bizantin a reînoit alianţa cu Republica veneţiană. Ivanko a fost eliberat de la curtea imperială şi trimis împotriva ţaratului bulgaro-vlah a lui Kaloian. Ajuns în Balcani, împreună cu o parte a vlahilor din armata imperială, el a dezertat. Apoi, l-a capturat pe generalul trimis împotriva lui, Manuel Kamytzes, şi l-a vândut ţarului Kaloian.

Fiul împăratului detronat Isaac al II-lea, Alexios, şi-a găsit refugiu la curtea regală germană a cumnatului său, regele Filip de Suabia. Acolo s-a întâlnit cu o altă rudă prin alianţă matrimonială, conducătorul marchizatului de Montferrat, Bonifaciu. Marchizul era conducătorul desemnat al cruciadei care se afla în pregătire. El i-a oferit sprijinul prinţului bizantin Alexios pentru recuperarea tronului în numele său şi al tatălui său, fostul împărat- acum în închisoare în Constantinopol, Isaac al II-lea.

Întâlnirea de la curtea regală germană dintre prinţul bizantin Alexios şi marchizul Bonifaciu de Montferrat a stabilit, potrivit istoriografiei, decizia de a devia spre Constantinopol misiunea cruciadei ce urma să fie declanşată. Scaunul Apostolic era conducătorul de drept al Cruciadei iar prinţul Alexios a călătorit la Roma pentru a se asigura de suportul papei Inocenţiu al III-lea. Papa i-a refuzat propunerea şi i-a interzis marchizului Bonifaciu de Montferrat devierea Cruciadei de la traseul ţintă: Ierusalimul.

Cele trei cruciade anterioare au fost planificate cu scopul de a elibera Ţara Sfântă şi Ierusalimul de sub autoritatea mulsulmană a Sultanului Egiptului. Această a IV-a Cruciadă a dorit eliminarea „răului” direct de la sursă: o debarcare în califatul Egiptului. Combinaţiile politice dintre conducătorii militari ai acesteia, alături de prinţul bizantin în exil- Alexios- i-au deturnat scopul. Cu toată opoziţia liderului Cruciadei, papa Inocenţiu al III-lea, armata cruciată şi-a îndreptat atenţia către Constantinopol.

Scopul celei de-a IV-a Cruciadă a fost invadarea califatului Egiptului, sub a cărui dominaţie se găsea Ţara Sfântă şi Ierusalimul. Conducătorii cruciadei, în frunte cu papa Inocenţiu al III-lea, au ajuns la o înţelegere cu dogele Veneţiei, Enrico Dandolo. Acesta, contra unei sume, urma să transporte trupele cruciate spre Cairo. Atunci când soldaţii cruciaţi au ajuns la Veneţia, conducătorii ei au rămas surprinşi de numărul mic al celor care răspunseseră apelului de participare la cruciadă.

Armata cruciată a fost de acord cu propunerea dogelui Veneţiei de a cuceri cetatea Zara de pe coasta dalmată. Acest lucru s-a întâmplat după un asediu de două săptămâni, în noiembrie 1202 d.Hr. La aflarea veştii că un regat creştin, cel al Ungariei, a fost atacat de cruciaţi, papa Inocenţiu al III-lea i-a excomunicat pe veneţieni. Ducele acestora, Enrico Dandolo a fost acuzat de instigare. După cucerirea Zarei, armata celei de-a patra cruciade a campat aici pe perioada iernii.

Conducătorii celei de-a IV-a cruciade au fost de acord cu termenii înţelegerii dintre regele german Filip de Suabia şi prinţul bizantin Alexios Anghelos. Cu toată opoziţia vehementă a papei, Bonifaciu de Montferrat şi armata cruciată s-au îndreptat spre Constantinopol pentru a-l repune pe tronul bizantin pe Alexios Anghelos. Veneţia, în schimbul sumei promise, a rupt tratatul cu împăratul Alexios al III-lea Anghelos şi a pregătit transportul trupelor cruciate spre capitala imperiului, Constantinopol.

Dogele Enrico Dandolo a suspectat faptul că suma prevăzută în înţelegere nu putea fi respectată de prinţul Alexios. Acesta a promis mai mult decât putea oferi. Într-adevăr, 200.000 de mărci nu mai puteau fi colectate atât de uşor ca altădată. Teritorii din Asia Mică erau jefuite de turcii selgiucizi iar părţi însemnate din Tracia era contaminate de rebeliunea sârbilor şi a bulgarilor. Prin urmare, administraţia imperială nu putea colecta taxe. „Aliaţii” s-au îndreptat totuşi spre Constantinopol.

Conform înţelegerii cavalerii celei de-a IV-a Cruciade aveau de plătit Veneţiei pentru transportul maritim până la Cairo suma de 85.000 de mărci de argint. Cruciaţii sosiţi la Veneţia au fost mai puţini decât se aştepta, iar suma colectată de la aceştia acoperea doar 51.000 de mărci de argint. Pentru acoperirea diferenţei, dogele Enrico Dandolo le-a propus cruciaţilor cucerirea în folosul Veneţiei, a portului Zara de pe coasta dalmată, aflat în stăpânirea Regatului Ungariei.

În timp ce armata cruciată se afla la Zara, pe coasta dalmată, o ofertă a sosit din partea regelui german Filip de Suabia către cumnatul său, prinţul bizantin Alexios. Regele se angaja să îl detroneze pe basileul Alexios al III-lea şi să îi ofere tronul prinţului Alexios şi tatălui său, Isaac al II-lea. Prinţul Alexios trebuia să recunoască autoritatea papală asupra Bisericii Răsăritene, să contribuie cu 10.000 de soldaţi în continuarea cruciadei spre Egipt şi să plătească pentru serviciile Veneţiei suma de 200.000 de mărci.

Prinţul Alexios Anghelos s-a alăturat armatei cruciate. În primăvara anului 1203 d.Hr, aceştia au trecut prin Dyrrachium, Corfu, Euboea şi au ajuns- în iunie- sub zidurile capitalei. Basileul Alexios al III-lea deţinea trupe mai numeroase şi avantajul extraordinarelor ziduri ale oraşului. Însă, a organizat prost apărarea, permiţând veneţienilor să navigheze în Cornul de Aur şi să escaladeze zidurile din partea respectivă. Împăratul a fugit în Tracia, cu bijuteriile coroanei şi 72.000 de de hyperpyra-monede.

În contextul celei de-a patra cruciade, tronul bizantin a fost ocupat, practic, de doi împăraţi - tată şi fiu- Isaac al II-lea şi Alexios al IV-lea. Primul fusese detronat în urmă cu un deceniu de către fratele său, Alexios al III-lea şi îşi petrecuse acest timp în închisoare. Alexios al IV-lea a scăpat din închisoare şi a găsit refugiu la curtea regelui german. Cu ajutorul cruciaţilor, el a urcat pe tronul imperial alături de tatăl său. Dar costul acestui ajutor oferit de armata cruciată a fost plătit scump de către Alexios al IV-lea.

Fuga basileului Alexios al III-lea în iulie 1203 d.Hr din Constantinopol la Mosynopolis i-a determinat pe oficialii curţii imperiale să-l depună pe acesta. L-au eliberat pe Isaac al II-lea din închisoare şi l-au proclamat împărat. În urma detronării sale din anul 1195 d.Hr acesta fusese orbit, iar intervalul temporal scurs din acel moment şi l-a petrecut în închisoare. Sub aceste auspicii, el a redevenit acum împărat.

Imediat după reîncoronarea sa ca împărat, Isaac al II-lea Anghelos a recepţionat o delegaţie a cruciaţilor aflată în suburbiile capitalei Constantinopol. Ei i-au transmis condiţiile înţelegerii semnate anterior în exil de fiul său, prinţul Alexios. Deşi nu avea nicio simpatie pentru liderii cruciaţilor, dar constrâns de prezenţa lor militară sub zidurile capitalei, Isaac al II-lea a consimţit la respectarea înţelegerii. În august 1203 d.Hr, basileul l-a numit co-împărat pe Alexios, acesta luându-şi numele de Alexios al IV-lea.

Alexios al IV-lea Anghelos a avut 21 de ani în momentul în care a devenit asociat la tronul imperial. De jure, tatăl sau- Isaac al II-lea- era împăratul, dar de facto Alexios a condus monarhia. Anii petrecuţi în închisoare precum şi faptul că fusese orbit, l-au determinat pe Isaac al II-lea să îşi delege atribuţiile către fiul său. Acesta nu beneficia, însă, de niciun fel de experienţă administrativă. Prin urmare, nu a reuşit să stapânească în interesul imperiului situaţia dificilă cauzată de prezenţa cruciaţilor lângă Constantinopol.

Expresia reprezintă în fapt, timpul efectiv pe care l-a petrecut în calitate de împărat asociat la tronul imperial, Alexios al IV-lea Anghelos. Lipsa lui totală de experiență administrativă dublată de inadaptarea lui diplomatică în contextul cruciadei a IV-a au contribuit la escaladarea tensiunilor și în final la ciocnirea armată între Constantinopol și armata cruciată occidentală.

Conform înţelegerii semnate cu liderii celei de-a patra cruciade, basileul Alexios al IV-lea trebuia să le plătească 200.000 de mărci pentru ajutorul oferit în preluarea tronului bizantin. Colectarea acestei sume prin instituirea de taxe suplimentare s-a dovedit extrem de dificilă. Locuitorii Constantinopolului, cu un lung istoric antioccidental, au refuzat plata taxelor făcând misiunea împăratului aproape imposibilă. Relaţiile dintre bizantini şi occidentali s-au antagonizat tot mai mult.

După încoronarea sa, Alexios al IV-lea a proclamat reunirea bisericilor Romei şi Constantinopolului. În urma confiscărilor practicate în capitală, a reuşit să plătească jumătate din suma promisă cruciaţilor: 100.000 de mărci. Veneţienii au preluat jumătate din sumă, restul fiind destinat plăţii cavalerilor cruciaţi. Basileul a solicitat răgaz pentru acoperirea diferenţei. Pentru cruciaţi era de neînchipuit ca un oraş precum Constantinopol- cel mai bogat pe care îl văzuseră vreodată- să nu poată acoperi diferenţa.

Lipsit de tact şi de experienţă, împăratul Alexios al IV-lea le-a transmis liderilor cruciaţi că nu le poate onora diferenţa de plată din acordul semnat. Le-a mai transmis că populaţia Constantinopolului nu va accepta noi taxe. Au convenit pentru un răgaz până în primăvara anului 1204 d.Hr. Apoi l-au însoţit pe împărat în campania din Tracia. Fostul împărat, Alexios al III-lea se refugiase acolo şi controla provincia. În absenţa împăratului din capitală, revolte şi ciocniri între bizantini şi latini au izbucnit.

La începutul anului 1204 d.Hr, cruciaţii şi-au epuizat răbdarea în relaţia cu împăratul Alexios al IV-lea. Acesta a reuşit să le mai achite o sumă modestă din diferenţa de plată, dar tensiunile au crescut tot mai mult. Ciocniri de mică amploare aveau loc constant între bizantini şi cruciaţi. Papa Inocenţiu al III-lea a insistat ca plata integrală sa fie efectuată iar cruciaţii să îşi continue misiunea spre Egipt. În atmosfera de tensiune, Alexios al IV-lea şi Isaac al II-lea au fost înlăturaţi de o revoltă în ianuarie 1204 d.Hr.

Domnia de doar câteva luni a împăratului Alexios al V-lea Doukas Mourtzouphlos a contabilizat escaladarea tensiunilor dintre trupele Cruciadei a patra, aflate sub zidurile Constantinopolului, şi cele bizantine. Basileul Alexios al V-lea Doukas a întruchipat reacţia ostilă a populaţiei capitalei imperiale la comportamentul trupelor cruciate. Liderii cruciaţilor aşteptau plata aferentă serviciilor oferite fostului împărat Alexios al IV-lea, dar noul împărat s-a opus. Conflictul care a urmat a izbucnit violent.

În contextul situaţiei tensionate din Constantinopolul anului 1204 d.Hr, doi oameni au fost consideraţi potriviţi pentru a prelua controlul situaţiei şi a încerca să restabilească ordinea în capitală. Ambii erau înrudiţi cu fostul împărat- fugar în Tracia - Alexios al III-lea Anghelos. Ambii erau foarte buni militari: Theodoros Laskaris şi Alexios Mourtzouphlos. Primul a organizat anterior apărarea împotriva cruciaţilor. În momentul în care socrul său Alexios al III-lea a fugit din oraş, el s-a retras din prim-plan.

Alexios Doukas Mourtzouphlos a intrat în graţiile împăratului Alexios al IV-lea, ocupând demnitatea de protovestiarios- demnitate aflată în imediata apropiere a împăratului. El a fost reprezentantul partidei „naţionaliştilor”, cea care se opunea prezenţei sau oricărui contact cu trupele cruciate în Constantinopol. La începutul lunii februarie, o delegaţie a fost trimisă de liderii armatei cruciate la palatul imperial Vlacherne pentru a discuta cu basileul Alexios al IV-lea, onorarea obligaţiilor financiare.

Delegaţia liderilor cruciaţi a părăsit palatul Vlacherne fără garanţii de plată din partea împăratului Alexios al IV-lea Anghelos. Şi-au făcut cu greu loc prin mulţimea furioasă din exteriorul palatul imperial, în drumul lor spre tabăra cruciată din afara Constantinopolului. O facţiune a Senatului, împreună cu mulţimea adunată în faţa palatului, s-a deplasat spre catedrala Sfânta Sofia unde l-au aclamat împărat pe un nobil oarecare, Nikolaos Kanabos. Surprins de ofertă, acesta a încercat să refuze.

În primele zile ale lunii februarie a anului 1204 d.Hr, Alexios Doukas şi susţinătorii săi au năvălit în palatul imperial din Constantinopol şi l-au depus pe împăratul Alexios al IV-lea Anghelos. Acesta a fost întemniţat şi la scurt timp, strangulat. Tatăl acestuia, co-împărat-ul Isaac al II-lea, a murit şi el la scurt timp. Tot mai bolnav, acesta şi-a petrecut ultimele luni ale vieţii mai mult în prezenţa astrologilor, decât în anturajul tronului. Preferatul mulţimii, nobilul Nikolaos Kanabos a fost şi el întemniţat.

Alexios al V-lea Doukas Mourtzouphlos a fost încoronat împărat în februarie 1204 d.Hr. În ciuda vârstei înaintate de aproximativ 65 de ani, împăratul a fost hotărât, inteligent, energic şi susţinut de o parte a populaţiei capitalei, Constantinopol. În cele 3 luni în care a fost efectiv împărat acesta a încercat să consolideze porţiunile mai slabe din zidul de apărare al capitalei. A devenit suspicios pe o mare parte din membrii anturajului imperial.

Temerea liderilor cruciaţi a fost că noul împărat, Alexios al V-lea Doukas, va refuza să le platească suma pe care o pretindeau pentru serviciile prestate. Cum aceste servicii fuseseră efectuate în folosul fostului împărat Alexios al IV-lea- ce fusese eliminat între timp- temerea acestora s-a adeverit. Basileul Alexios al V-lea, cu aversiunea lui pentru cruciaţii occidentali, nu intenţiona să le platească acestora niciun fel de diferenţă. Ba mai mult, în martie 1204 d.Hr, le-a atacat tabăra din afara capitalei Constantinopol.

Asasinarea împăratului Alexios al IV-lea Anghelos a însemnat eliminarea oricărei posibilităţi de încheiere amiabilă a diferendului financiar dintre liderii Cruciadei a patra şi Imperiul Bizantin. Prezenţa cruciaţilor sub zidurile capitalei, de aproape un an de zile, a stârnit dispreţul locuitorilor acesteia. Refuzul şi incapacitatea de plată a basileilor le-a prelungit sejurul acestora la Constantinopol. Atunci când basileul Alexios al V-lea Doukas a exprimat definitiv refuzul, cruciaţii au atacat şi cucerit capitala.

În luna martie a anului 1204 d.Hr a devenit evident pentru ambele părţi- cruciaţi şi împăratul bizantin- că se va ajunge la război. Cererea lor de a mai primi o restanţă financiară în valoare de aproximativ 75.000 de mărci- după propriile calcule- a fost respinsă. În aceeaşi lună, basileul Alexios al V-lea Doukas Mourtzouphlos a atacat tabăra cruciaţilor din afara Constantinopolului, ceea ce le-a confirmat acestora bănuiala. Liderii cruciați se pregăteau să atace capitala imperială.

Atacul cruciaţilor asupra Constantinopolului a găsit garnizoana oraşului într-o stare de demoralizare accentuată. Cauzele acestei demoralizări erau date de cascada de revolte şi rebeliuni din ultimele luni din oraş. Starea generalizată de instabilitate era amplificată şi de imposibilitatea de aducere a unor unităţi militare din provincii, în ajutorul capitalei. Pe deasupra, existau temeri fondate potrivit cărora, Veneţia ar fi deţinut în armată „amici” plătiţi.

În tabăra cruciaţilor din Galata - o suburbie a Constantinopolului- discuţiile purtate, pe parcursul lunii martie a anului 1204 d.Hr, au condus către abandonarea completă a cruciadei spre Egipt. Constantinopolul trebuia cucerit, Imperiul Bizantin desfiinţat şi teritoriul acestuia partiţionat între liderii cruciadei. În urma înţelegerii, un nou împărat urma să fie ales de un grup de 12 nobili franco-veneţieni. Nobilii primeau - după modelul occidental- teritorii ale imperiului drept feude.

Primul atac al cruciaţilor asupra Constantinopolului din 6 aprilie 1204 d.Hr a fost respins de împăratul Alexios al V-lea Doukas. Peste şase zile, flota veneţiană a fost contrată cu disperare, dar în zadar, de rămăşiţele flotei imperiale în momentul în care a pătruns în zona Cornului de Aur. Trupele debarcate lângă zidul oraşului au fost oprite iniţial de apărătorii de pe zidurile acestuia. Însă, un incendiu produs în oraş în spatele apărătorilor cetăţii - din trădare sau neglijenţă- a destabilizat apărarea acesteia.

Pătrunderea cruciaţilor în Constantinopol a determinat fuga basileului Alexios al V-lea Doukas. El s-a refugiat în Tracia, la fostul împărat Alexios al III-lea. La aflarea veştii, nobilii din oraş i-au oferit coroana lui Theodoros Laskaris. Acesta a sesizat însă că totul era pierdut şi a declinat oferta. Alături de patriarh, într-un discurs înflăcărat, a încercat să determine Garda Varegă să continue lupta, dar aceştia erau prea demoralizaţi. Apoi, împreună cu soţia sa şi alţi oficiali, Laskaris s-a îndreptat spre Asia Mică.

Evenimentul a marcat punctul final al unor acumulări continue de neînțelegeri și tensiuni între Constantinopol și Occident. Jefuirea cetății basileilor de către armatele celei de-a patra cruciade, descrisă de contemporani în cele mai sumbre note, a marcat și distrugerea unor piese de o mare valoare artistică. Ceea ce s-a putut salva, în cele câteva zile de jaf și pradă, au ajuns în Italia sau în alte regate occidentale.

Cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi a fost urmată de câteva zile de jaf şi crime. Dogele Veneţiei împreună cu nobilii cruciaţi s-au instalat în Marele Palat din oraş. Se estimează că o sumă imensă- de 900.000 de mărci- a fost a fost confiscată de cruciaţi din cel mai mare şi mai bogat oraş pe care îl văzuseră vreodată. Multe opere de artă au fost distruse şi iremediabil pierdute. Veneţienii, care erau familiarizaţi cu valoarea artei bizantine, au salvat şi transferat unele dintre aceste piese în Italia.

Deşi împăratul Alexios al V-lea Doukas şi fostul basileu Alexios al III-lea erau în viaţă- în Tracia- părăsirea Constantinopolului de către aparatul imperial a însemnat desfiinţarea Imperiului Bizantin clasic. Papa Inocenţiu al III-lea a condamnat puternic cucerirea unei capitale creştine de către cruciaţi. După trei zile de jafuri şi incendii, Constantinopolul avea aerul unui imens abator. Evenimentul a marcat răcirea relaţiilor, pentru următorele secole, între creştinismul occidental şi cel răsăritean.