Statele succesoare bizantine între cruciada a patra și restaurarea Imperiului
Disputarea titlului imperial bizantin în exil
autor Alexandru Cristian Enescu, decembrie 2016
După cucerirea Constantinopolului de către armatele Cruciadei a IV-a, un Imperiu Latin al cruciaților a fost fondat aici. Membrii familiei imperiale bizantine au format state succesoare ale coroanei bizantine în exil: Trebizonda, Epir și, cel mai puternic, Niceea.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Partitio terrarum Imperii Romaniae a reprezentat înțelegerea dintre liderii occidentali ai celei de-a patra cruciade - consemnată într-un act - de a împărți teritoriile Imperiului constantinopolitan. De menționat faptul că numele actului se referă în termenii „Romaniae” pentru denumirea imperiului. Cruciații îl recunoșteau astfel drept roman. Putem constata astfel artificialitatea termenului de „bizantin” conceput de către istoriografie. Imperiul cu capitala la Constantinopol nu era altceva decât Imperiul Roman de Est.

Istoriografia nu a căzut de acord asupra momentului semnării acordului de partiție teritorială a Imperiului Bizantin între liderii celei de-a patra cruciade. Unii istorici au considerat că acest acord a fost semnat în toamna anului 1204 d.Hr. Alții, precum Nikolaos Oikonomides, au propus ca dată de semnare a înțelegerii luna mai a aceluiași an, adică imediat după cucerirea capitalei imperiale de către armata cruciată.

Sursele bizantine au denumit statul întemeiat de liderii cruciați cu capitala la Constantinopol drept Imperiul Latin. Liderul cruciadei, Bonifaciu de Montferrat a considerat că el ar avea cele mai mari șanse de a fi ales împărat de către colegiul elector desemnat. În acest sens, el s-a instalat în Palatul Sacru al foștilor împărați bizantini, așteptând să fie ales în drept împărat. Înțelegerea dintre cruciați consemna faptul că demnitățile de împărat și cea de patriarh trebuiau împărțite între cele două facțiuni: venețienii și ceilalți cruciați.

Puțini dintre contemporanii evenimentului din anul 1204 d.Hr - cucerirea Constantinopolului de către cruciați - au interpretat corect evenimentul. Confuzia a fost generalizată, deopotrivă, în rândul cruciaților cât și al locuitorilor Imperiului Bizantin. Cruciații se închipuiau drept continuatori al imperiului condus de Alexios al IV-lea Anghelos căruia i-au susținut drepturile la tron și în al cărui anturaj ei au ajuns sub zidurile capitalei. Localnicii, vedeau inițial ocuparea orașului ca pe o altă rebeliune internă și nu ca pe o cucerire străină.

Între împăratul latin al statului cruciat format cu capitala la Constantinopol și ceilalți nobili cruciați au funcționat relațiile de vasalitate clasică medievală de tip occidental. Potrivit partiției teritoriale, împăratul trebuia să dețină un sfert din teritoriul capitalei Constantinopol și din cel al imperiului drept feude personale. Restul se împărțea între venețieni și liderii cruciaților. În acest fel, venețienii au ocupat porturile și vestul Peninsulei Balcanice. Fiefurile nobililor cruciați s-au constituit din teritoriile Greciei de astăzi.

Acordul dintre cruciați de împărțire a teritoriului Imperiului Bizantin după cucerirea capitalei Constantinopol stipula faptul că un nou împărat urma să fie ales din rândul liderilor cruciadei. În acest sens, un colegiu de 12 de electori a fost format (6 venețieni și alți 6 lideri cruciați) pentru a îndeplini această misiune. Împăratul ales din rândul occidentalilor (numiți „latini” de către bizantini) urma să aibă reședința la Constantinopol, în Marele Palat al foștilor basilei constantinopolitani.

Liderul celei de-a patra cruciade, Bonifaciu de Montferrat, a fost convins că va fi ales drept împărat al noului stat latin creat la Constaninopol pe ruinele Imperiului Bizantin cucerit. Pentru a-și demonstra legitimitatea, se pare că el a contractat o înțelegere matrimonială cu văduva Margareta-Maria, fosta soție a împăratului bizantin Isaac al II-lea Anghelos. Surpriza a fost mare în momentul în care electorii - venețienii s-au declarat împotriva alegerii lui Bonifaciu - l-au ales ca împărat pe contele Balduin de Flandra.

Imperiul Latin de Constantinopol creat în urma cuceririi Imperiului Bizantin de către armata celei de-a patra cruciade nu a reușit să își exercite autoritatea peste toate provinciilor deținute de fosta monarhie. Situația politico-militară a fost confuză. Nobilii cruciați au primit teritorii în Peninsula Balcanică și Grecia pe care le administrau aproape complet independent de împăratul de la Constantinopol. Ei s-au recunoscut vasali ai acestuia, dar mai mult teoretic. Venețienii s-au situat în același tip lax de raporturi.

Autoritatea împăratului latin de Constantinopol, Balduin conte de Flandra, în sens practic s-a exercitat doar asupra capitalei și asupra teritoriilor din jurul acesteia. Exceptând teritoriile primite de nobilii cruciați, vasali lui Balduin de Flandra, restul teritoriilor Imperiului Bizantin s-a găsit încă sub autoritatea unor comandanți și despoți locali complet independenți. Unii dintre ei erau deja semi-independenți față de împăratul bizantin dinaintea ocupării capitalei de către cruciați. Ei și-au păstrat condiția și sub nou stat latin creat.

În Tracia, autoritatea împăratului latin Balduin I a fost anemică. Tzurulum, din estul provinciei se supunea ultimului basileu bizantin Alexios al V-lea Doukas care se refugiase acolo. Altfel, fostul împărat Alexios al III-lea Anghelos se refugiase în Mosynopolis și prin urmare, a controlat zona Thesalonicului și a vestului Traciei. Balduin de Flandra nu a beneficiat de forță financiară sau militară pentru a cuceri și aceste teritorii. În această inițiativă el se baza pe buna dispoziție sau nu - militară - a nobililor cruciați vasali lui.

Imaginea anemică a autorității împăratului latin Balduin I asupra fostelor posesiuni bizantine este conturată și de peisajul politico-teritorial al Balcanilor. La nord de teritoriile deținute de foștii basilei - Alexios al III-lea și Alexios al V-lea - s-a situat țaratul bulgar al lui Kaloian. Bineînțeles, acesta nu a recunoscut autoritatea lui Balduin de Flandra. Magnatul Leon Sguros în zona Corintului precum și Bonifaciu de Montferrat în Creta și-au condus teritoriile independent de orice autoritate imperială latină.

După destrămarea Imperiului Bizantin în anul 1204 d.Hr, o serie de foste teritorii s-au constituit în fiefuri personale ale unor comandanți bizantini care nu au recunoscut autoritatea imperială latină. Prin urmare, ei au întemeiat adevărate dinastii conducătoare în aceste mici ducate și despotate. Insula Rodos era condusă de magnatul Leon Gavalas iar Attalia de către condotierul italian Aldobrandini. Autoritatea în valea Meander din Asia Mică era exercitată de Theodoros Mangaphas și Manuel Maurozomes.

În coasta de nord a Asiei Mici după căderea Constantinopolului- în vidul de autoritate creat- cetatea Trebizonda a fost cucerită în interes personal de către Alexios Komnenos, un nepot al fostului împărat Andronikos. El s-a încoronat împărat iar acest stat a evoluat independent de orice autoritate politico-teritorială latină sau bizantină. Cel care a înțeles corect prăbușirea Imperiului Bizantin a fost Theodoros Laskaris. El s-a retras la Niceea, unde a încercat să câștige autoritate prin creare unui nou stat.

Înființarea unui Imperiu Latin de către cruciați cu capitala în orașul basileilor- Constantinopol- a generat acțiuni în consecință. Împăratul latin ales, Balduin de Flandra, a dorit supunerea teritoriilor fostului Imperiu Bizantin sub autoritatea sa. Această dorință s-a lovit de opoziția foștilor împărați și comandanți bizantini refugiați în teritoriu. Aceștia au urmărit recuperarea capitalei și restaurarea monarhiei bizantine. Altfel, țarul bulgarilor Kaloian, a cochetat cu ideea de a cuceri Constantinopolul și a se declara împărat.

După cucerirea Constantinopolului de către cruciați, din punctul de vedere al legitimității, existau trei personaje care puteau clama restaurarea imperiului. Doi dintre ei erau foști împărați, Alexios al III-lea și Alexios al V-lea și s-au refugiat în Tracia. Cel de-al treilea, împăratul autoproclamat de Trebizonda, Alexios Komnenos și-a clamat legitimitatea prin înrudirea cu fostul împărat, Andronikos Komnenos. Dar între teritoriul deținut de el pe coasta de nord a Asiei Mici și Constantinopol se afla sultanatul turcilor selgiucizi.

Luarea în stăpânire a teritoriilor desemnate în urma partiției imperiului de către cruciați s-a dovedit problematică. În primul rând, geografia viitoarelor posesiuni nu a fost strict delimitată. Apoi, rivalitățile dintre nobilii cruciați au ieșit la iveală. Bonifaciu de Montferrat a fost nemulțumit că nu a fost el opțiunea principală a electorilor pentru demnitatea de împărat latin al noului stat cruciat. Pentru a-l calma, împăratul Balduin de Flandra i-a desemnat regatul Thesalonicului drept domeniu personal.

Împăratul latin de Constantinopol, Balduin de Flandra, a intenționat să suprapună teritorial noul stat format peste schema geografică a fostului Imperiu Bizantin. El nu a dispus însă de resurse financiare importante pentru îndeplinirea acestei dorințe. Distrugerile masive și jaful provocat de cruciați Constantinopolului au lăsat orașul într-o stare deplorabilă. De asemenea, o parte dintre bunuri au luat drumul Veneției și al Italiei. Împăratul latin avea doar nume, nu și putere, autoritate sau bogație.

Atunci când Bonifaciu de Montferrat a încercat să preia regatul nou creat pentru sine al Thesalonicului, împăratul latin Balduin de Flandra a lansat șicane asupra acestuia. În momentul în care Bonifaciu a intrat în posesia Thesalonicului, din suita lui s-a desprins un anume Mihail Doukas. Văr cu fostul împărat Alexios al III-lea Anghelos și extrem de ambițios, acesta a răspuns apelurilor unui comandant bizantin din zona Epirului. În toamna anului 1204 d.Hr, el s-a îndreptat spre Arta pentru a organiza rezistența bizantină.

În vara anului 1204 d.Hr împăratul latin Balduin de Flandra a părăsit Constantinopolul și l-a atacat în Tracia pe fostul basileu Alexios al III-lea Anghelos. Alexios al V-lea Doukas, refugiat tot în Tracia, s-a deplasat la Mosynopolis pentru a încheia o alianță cu celălalt împărat, îndreptată împotriva lui împăratului latin, Balduin de Flandra. Dar Alexios al III-lea, după ce i-a promis mâna fiicei sale lui Alexios al V-lea, l-a capturat și l-a orbit. Apoi s-a retras din calea lui Balduin care se îndrepta spre Mosynopolis.

Fostul basileu Alexios al III-lea s-a retras din calea împăratului latin Balduin de Flandra, în sudul Greciei unindu-și forțele cu magnatul local, Leon Sguros. În înaintarea lui, Balduin l-a capturat și pe fostul împărat Alexios al V-lea Doukas, care fusese atras într-o falsă alianță de Alexios al III-lea și orbit. Alianța dintre Alexios al III-lea și Leon Sguros de a rezista în sudul Greciei s-a concretizat printr-o alianță matrimonială. Bonifaciu de Montferrat i-a atacat dinspre Thesalonic pe cei doi asediind-le cetatea Acrocorinth.

Ca urmare a retragerii celor doi foști împărați bizantini din Tracia spre sudul Greciei, rezistența în fața ocupării acestorii teritorii de către împăratul latin Balduin de Flandra a fost eliminată. Tracia a intrat sub stăpânirea lui Balduin de Flandra. Natural, acesta și-a îndreptat atenția spre Anatolia și fostele posesiuni imperiale bizantine din Asia Mică. Aici, împăratul latin s-a lovit însă de cel mai redutabil adversar pe care îl putea avea: Theodoros I Laskaris.

Theodoros I Laskaris a fost ginerele împăratului bizantin Alexios al III-lea Anghelos și s-a aflat în Constantinopol în momentul cuceririi acestuia de către cruciați în anul 1204 d.Hr. A încercat în ultimul moment să-i determine pe membrii Gărzii Varege să continue lupta împotriva asediatorilor, dar în zadar. A părăsit orașul și s-a îndreptat spre Asia Mică.

După retragerea sa din Constantinopol în Asia Mică, Theodoros Laskaris a avut de gând să organizeze rezistența bizantină împotriva extinderii noului stat latin creat de cruciați. Membru al unei familii aristocratice constantinopolitane, Laskaris a fost unul dintre puținii comandanți ce au înțeles magnitudinea evenimentolor din primăvara anului 1204 d.Hr. El a dat interpretarea corectă a cuceririi cruciate a capitalei imperiale: nu a fost vorba de o nouă rebeliune internă, ci de o cucerire străină și de desființarea imperiului.

Organizarea rezistenței din Asia Mică împotriva extinderii teritoriale a noului stat latin creat la Constantinopol s-a dovedit dificilă pentru Theodoros Laskaris. O serie de magnați locali situați în sudul și sud-vestul peninsului asiatice nu recunoșteau un lider în persoana lui Laskaris. Mai mult decât atât, autoproclamatul împărat de Trebizonda Alexios Komnenos și-a trimis fratele - David Komnenos - împotriva lui Laskaris. David Komnenos a reușit să captureze coasta Paflagoniei.

Situația politico-militară a lui Theodoros Laskaris în debutul anului 1205 d.Hr nu a fost deloc avantajoasă. În urma disoluției puterii centrale a Imperiului Bizantin, o serie de comandanți locali din Asia Mică au devenit practic independenți de orice formă de autoritate. Prin urmare, lui Laskaris i-a fost dificil să-i aducă sub autoritatea sa pentru organizarea rezistenței împotriva latinilor. Aceștia au traversat Hellespontul și l-au înfrânt pe Laskaris în apropiere de Poemanenum. Apoi au asediat cetatea Prusa, astăzi Bursa în Turcia.

Anii 1205-1206 d.Hr au însemnat încercarea împăratului latin de Constantinopol de a-și extinde autoritatea asupra tuturor fostelor posesiuni imperiale bizantine. În contrapunct, în Asia Mică s-a consemnat deja rezistența - conturată în închegarea unui stat - a lui Theodoros Laskaris. În vestul Peninsulei Balcanice, despotatul Epirului condus de energicul Mihail Doukas s-a desprins într-un stat de sine stătător. În combinațiile de putere și politică a intrat și țarul bulgarilor, Kaloian.

Mihail Doukas Komnenos s-a opus autorității împăratului latin, Balduin de Flandra, creând în vestul Greciei un stat, inițial sub influența Republicii venețiene, apoi independent: despotatul Epirului. Acesta a cerut protecția Scaunului Apostolic, recunoscându-se vasal papei Inocențiu al III-lea. În acest moment al istoriei, papalitatea se afla în plină dezvoltare a tendințelor sale temporale. Potrivit teoriilor canoniștilor pontificali, papa - vicarul lui Isus- reprezenta argumentul suprem de supunere în detrimentul oricărui împărat sau rege.

Țarul bulgarilor, Kaloian, a cerut protecția papală și a recunoscut autoritatea Sfântului Scaun asupra statului său din Peninsula Balcanică. El urma să primească coroana regală de la Roma. Încercarea lui Kaloian de a a se asocia cu împăratul latin de la Constantinopol s-a soldat cu un eșec. Acesta îi reproșa țarului bulgarilor hărțuiala și ocuparea frontierei de nord a Imperiului Latin, dinspre Tracia. În vestul Peloponesului, o armată cruciată sosită din Siria a înfrânt armata despotului de Epir, Mihail Doukas.

Fratele împăratului latin, Henric, a condus o expediție în Asia Mică împotriva magnatului Theodoros Mangaphas, cucerind Adramyttium. Acțiunile liderilor cruciați de a cuceri fostele posesiuni bizantine au continuat în Peninsula Balcanică. Regele Thesalonicului, Bonifaciu de Montferrat și-a extins stăpânirea în centrul Greciei, Eubeea și estul Peloponesului. Leon Sguros, magnatul din Corint, se afla încă sub asediul cruciaților lui Bonifaciu de Montferrat.

Considerând că poziția sa e consolidată de intrarea în comuniunea religioasă a Sfântului Scaun, țarul bulgarilor Kaloian a incitat populația din Tracia la revoltă împotriva împăratului latin de Constantinopol. Opoziția țarului față de împăratul Balduin de Flandra s-a accentuat și datorită refuzului acestuia de a încheia o alianță cu țarul bulgarilor.

Se pare că la îndemnul țarului bulgarilor, Kaloian, garnizoanele cruciaților au fost expulzate din Adrianopol și din alte câteva orașe din Tracia de către populația locală. Împăratul latin de Constantinopol, Balduin de Flandra, a pornit în fruntea unei armate spre Adrianopol și a început asediul asupra cetății. Resursele militare de care a dispus nu erau numeroase, deoarece o parte a soldaților se aflau încă în campanie în Asia Mică sub comanda lui Henric, fratele împăratului.

În aprilie 1205 d.Hr țarul bulgarilor, Kaloian, a sosit în fruntea trupelor în fața Adrinaopolului care era asediat de împăratul latin, Balduin. Deznodământul bătăliei a fost nefericit pentru armata cruciată. Depășiți numeric și prea încrezători în forțele proprii, aceștia au fost măcelăriți. Balduin de Flandra a fost luat prizonier și dus în captivitate în capitala țaratului, Târnovo. Fix după un an de la desființarea Imperiului Bizantin, părea că Imperiul Latin fondat de cruciați pe ruinele acestuia, se găsea în pragul colapsului.

Momentul înfrângerii totale a armatei latine la Adrianopol de către bulgarii lui Kaloian s-a dovedit un punct important în consolidarea autorității lui Theodoros Laskaris în Asia Mică. Fratele împăratului latin, Henric de Flandra, s-a grăbit să treacă Bosforul cu trupele, în Constantinopol, pentru a clama tronul imperial. În acest fel, Laskaris și-a schimbat statusul din defensivă în ofensivă și a avut un culoar favorabil în încercarea de a-și consolida statul său cu capitala la Niceea.

După înfrângerea devastatoare a latinilor la Adrianopol și intrarea în captivitatea țarului Kaloian a împăratului latin Balduin, dogele Veneției Enrico Dandolo a murit la Constantinopol. Fără o autoritate conducătoare prezentă în capitală, Imperiul Latin s-a aflat în pragul colapsului. Henric, fratele împăratului, a renunțat la teritoriile pe care le-a cucerit în campania din Asia Mică și a intrat în oraș pentru a revendica tronul. A cerut, în același timp, ajutor armat din Occident.

Inițial, Theodoros Laskaris nu a clamat titlul imperial bizantin în momentul în care s-a refugiat în Asia Mică. Probabil, acest lucru s-a întâmplat și datorită faptul că socrul său și fostul împărat Alexios al III-lea se afla încă în viață. Statul pe care l-a întemeiat și care se întindea în nord-vestul Asiei Mici se învecina cu Sultanatul de Rum și a fost denumit de istoriografie, Imperiul de la Niceea.

După înfrângerea administrată cruciaților la Adrianopol, țarul bulgarilor Kaloian a ocupat cea mai mare parte a Traciei și a pătruns în regatul Thesalonicului, unde a asediat cetatea Serres. Bonifaciu de Montferrat, regele Thesalonicului, nu a putut interveni, aflându-se în campanie în sudul Peloponesului. Kaloian, în schimb, nu și-a exploatat victoria la maximum, deoarece a intrat în conflict cu foștii aliați locali bizantini din Tracia. Latini au reușit să reocupe de la Kaloian, între timp, o parte a teritoriilor pierdute.

În afara de statul despotului Laskaris in Asia Mică, în regiune, pe coasta pontică a peninsulei s-a constituit după destrămarea monarhiei bizantine, Imperiul de Trebizonda. Alexios Komnenos și David Komnenos au întemeiat aici dinastia Marilor Komnenos (Megas Komnenos). Ei au fost principalii oponenți ai pretențiilor de legitimitate a tronului imperial bizantin și succesiunii clamate de Theodoris Laskaris. Între cele două părți au izbucnit conflicte în care au fost amestecați - de partea Marilor Komnenos - și Imperiul Latin.

Personajul care a reușit să profite de contextul conflictelor bulgaro-latine a fost Theodoros Laskaris. El și-a securizat posesiunile anatoliene abandonate de Henric de Flandra. Acesta s-a îndreptat spre Constantinopol pentru a revendica tronul imperial. Latinii i-au făcut un serviciu lui Laskaris prin faptul că l-au înfrânt pe magnatul local Theodoros Mangaphas care refuza să recunoască autoritatea comandantului bizantin. Când cruciații au părăsit Anatolia, Laskaris a intervenit și l-a capturat pe Mangaphas.

David Komnenos și generalul Synadenos au pornit în campanie împotriva lui Theorodos Laskaris preluând Nicomedia abandonată de latinii retrași spre Constantinopol. Despotul Laskaris a considerat acest teritoriu aparținând statului său cu capitala la Niceea. În conflictul ce a urmat, trupele Trebizondei conduse de Synadenos și David Komnenos au fost înfrânte. Frontiera de vest a Imperiului de Trebizonda a fost împinsă spre est, teritorii fiind înglobate de Laskaris în statul său.

Despotul Theodoros Laskaris a reușit să întemeieze un stat în nord-vestul Asiei Mici, pe ruinele Imperiului Bizantin. Beneficiind și de un context militar favorabil, acesta a reușit să elimine opoziția magnaților bizantini locali. În același timp, Laskaris a dispus și de cel cel mai puternic adversar dintre statele succesoare ale monarhiei bizantine: Imperiul de Trebizonda. În raporturile cu sultanatul vecin al turcilor selgiucizi el s-a folosit de aceștia împotriva latinilor sau împotriva dinastiei Komnenos din Trebizonda.

Inițial, despotul Theodoros Laskaris nu a clamat tronul imperial bizantin, în urma destrămării acestuia. Unul dintre motive ar fi că fostul împărat legitim, socrul său Alexios al III-lea, se afla încă în viață. Un alt motiv al ezitării ar fi datorat și faptului că nu se afla în capitala statului, Niceea, niciun patriarh care să efectueze încoronarea. Deși Laskaris s-a proclamat împărat el avea nevoie de încoronarea oficiată de către patriarhul Constantinopolului pentru ca actul în sine să capete forță efectivă.

După ce a reușit să își consolideze autoritatea în noul stat creat cu capitala la Niceea, Theodoris Laskaris l-a invitat pe ultimul patriarh al Imperiului Bizantin anterior desființării sale din 1204 d.Hr, să oficieze încoronarea sa. Inteligent, energic și puțin trecut de de 30 de ani, Theodoris Laskaris s-a considerat cel mai potrivit pentru a clama titlul imperial. Patriarhul Ioan al X-lea Kamateros, care s-a refugiat în Tracia, a refuzat să efectueze călătoria la Niceea. Patriarhul a murit, la scurt timp, în primăvara anului 1206 d.Hr.

Contextul politic al noului Imperiu de Niceea fondat de către despotul Theodoros I Laskaris a fost determinat de contactele și rivalitățile permanente avute cu sultanatul turcilor selgiucizi, Imperiul Latin de Constantinopol și Imperiul de Trebizonda. Autoproclamatul împărat Laskaris a beneficiat de slăbirea puterii latinilor cauzată de incursiunile în teritoriul acestora al bulgarilor. Țarul Kaloian, urmărind propriile scopuri de extindere teritorială în Balcani, a dat o mână de ajutor indirect, Imperiului de la Niceea din Asia Mică.

Incursiunea țarului Kaloian în Tracia i-a determinat pe rebelii bizantini să se înroleze în armata Imperiului Latin. Generalul Theodoros Vranas aflat în serviciul Imperiului Latin a primit cetatea Adrianopol din mâinile rebelilor bizantini. Henric de Flandra, aflând că fratele său - împăratul latin Balduin de Flandra- a murit în captivitatea bulgarilor de la Târnovo, s-a încoronat împărat.

Atacat de împăratul latin de Constantinopol, Theodoros Laskaris a răspuns aliindu-se cu țarul bulgarilor Kaloian. În primăvara anului 1207 d.Hr acesta a atacat Tracia, provincie care a aparținut Imperiului Latin. Pentru a se putea concentra pe respingerea invaziei bulgarilor, împăratul Henric de Flandra a încheiat pace cu Theodoros Laskaris. A fost de acord să returneze împăratului de la Niceea cetățile capturate de latini: Nicomedia și Cyzicus.

Se părea că în vara anului 1207 d.Hr împăratul latin nu avea nicio șansă să îi oprească pe bulgarii lui Kaloian care au năvălit în Tracia. Aceștia au asediat Thesalonicul și l-au ucis pe regele Bonifaciu de Montferrat într-o ambuscadă. Apoi, Kaloian a murit în toamna aceluiași an, ceea ce a dat naștere unor confruntări interne pentru succesiune. Un grup de nobili au preluat controlul în Thesalonic iar în țaratul bulgar, nepotul lui Kaloian- Boril - a preluat tronul. Cei doi „jucători”, țaratul și regatul Thesalonicului, au fost slăbiți.

Intenția noului împărat latin, Henric de Flandra, a fost de a restrânge posesiunile teritoriale ale Imperiului de Niceea. A încheiat o alianță în acest sens cu David Komnenos, unul dintre liderii Imperiului de Trebizonda. Împăratul Niceei, Theodoros Laskaris, s-a îndreptat spre Heracleea Pontică deținută de Komnenos și a asediat-o. Henric a atacat dinspre Europa oastea lui Laskaris care a abandonat asediul Heracleei pentru a răspunde atacului latinilor. Henric de Flandra a ocupat Nicomedia și Cyzicus.

În anul 1208 d.Hr, situația politică a statelor succesoare ale Imperiului Bizantin a fost complicată. „Jucătorii” mici au fost eliminați de statele cruciate formate în peninsulă, dar în Asia Mică, Imperiul de la Niceea s-a consolidat din ce în ce mai mult. După 3 ani de asediu, magnatul Corintului - Leon Sguros- s-a sinucis aruncându-se în gol cu calul de pe o stâncă. Sultanul de Rum - Kaykhusraw- a preluat Attalia de la condotierul Aldrobrandini. Genova deținea insula Creta, iar venețienii majoritatea insulelelor bizantine.

Ultimul patriarh al Constantinopolului anterior cuceririi latine a refuzat să îl încoroneze împărat la Niceea pe Theodoros Laskaris. În anul 1208 d.Hr, Laskaris l-a numit pe Mihail al IV-lea Autorianos patriarh și prin urmare, procedura de încoronare a împăratului a fost săvârșită de noul patriarh. Deși în exil, patriarhul de la Niceea a continuat linia oficială a patriarhilor de la Constantinopol iar Laskaris a fost încoronat ca împărat bizantin. Astfel, împăratul de Niceea a revendicat linia succesoare a basileilor bizantini.

Dintre statele închegate pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin destrămat de cucerirea occidentală, unele dintre ele au clamat titlul imperial. Imperiul de Niceea prin Theodoros Laskaris a punctat acest lucru prin încoronarea efectuată de patriarhul Mihail al IV-lea. Despoții Epirului, Doukas, nu au recunoscut actul, bazându-se pe înrudirea cu dinastiile conducătoare ale Imperiului Bizantin. Altfel, dinspre vestul Peninsulei Balcanice, ei au început extinderea teritorială atacând principatele cruciate formate în zonă.

În vara anului 1208 d.Hr, împăratul latin Henric de Flandra a securizat provincia Tracia, eliminând pericolul bulgar pentru moment. L-a înfrânt pe țarul Boril și a cucerit Philippopolis. În Thesalonic a înfrânt rebeliunea baronilor și l-a numit regent pentru fiul minor al fostului rege Bonifaciu, pe fratele său- Eustațiu. Având în vedere că baronii latini din Balcani s-au declarat vasali ai împăratului latin, despotul Epirului Mihail Doukas a făcut aceeași mișcare. De asemenea, fiica acestuia s-a căsătorit cu fratele împăratului.

Cele trei state succesoare principale ale Imperiului Bizantin au deținut jumătate din teritoriului fostului imperiu: despotatul Epirului, Imperiul de Niceea și cel de Trebizonda. Cu toate acestea, ele au fost rivale și fiecare dintre liderii celor trei formațiuni statale clama succesiunea imperiala bizantină datorită înrudirilor cu fostele familii imperiale. Mihail Doukas, despotul Epirului a intrat în combinația militară și politică a împăratului latin Henric de Flandra, orientată împotriva împăratului de Niceea, Theodoros Laskaris.

Mihail Doukas, despotul Epirului, l-a răscumpărat pe fostul basileu Alexios al III-lea Anghelos din captivitatea împăratului latin de Constantinopol, și l-a trimis spre Asia Mică. Sultanul de Rum- Kaykhusraw- vecin al imperiului de Niceea, a fost de acord să îl ajute pe Doukas în încercarea de a-l instala pe Alexios al III-lea în poziția de împărat de Niceea. Despotul Epirului a întreprins aceste mișcări deoarece nu l-a recunoscut niciodat pe împăratul Niceei, Theodoros Laskaris, drept succesor al împăraților bizantini.

În anul 1209 d.Hr, fostele teritorii ale Imperiului Bizantin erau pacificate și sub autoritate efectivă, după câțiva ani de anarhie. Imperiul Latin a stăpânit o parte din Balcani și cea mai mare parte a Greciei de astăzi. Mai existau regatul Thesalonicului și principatele latine de Ahaia și Moreea, vasale Imperiului Latin. Creta și Rhodos aparțineau italienilor iar Epirul era condus de familia bizantină Doukas. În nord-vestul Anatoliei, Laskaris a fondat Imperiul de Niceea, iar Komnenos Imperiul Trebizondei pe coasta nordică a Asiei Mici.

Mihail Doukas, despotul Epirului a pătruns în Tesalia dinspre vest, atacând regatul vecin de Thesalonic al latinilor. Papa Incențiu al III-lea l-a excomunicat și i-a retras aderența ce și-a exprimat anterior la Biserica Romană. Împăratul latin, Henric de Flandra, s-a îndreptat împotriva lui în anul 1210 d.Hr. L-a respins din Tesalia și l-a forțat să se proclame vasal al împăratului.

Contexul politic al primului deceniu ulterior destrămării Imperiului Bizantin după cruciada a IV-a a fost unul extrem de complicat. Fiecare stat fondat pe ruinele monarhiei bizantine a încheiat alianțe împotriva statelor vecine, cu care, ulterior, prin schimbarea contextului devenea inamic. Împăratul de Niceea, Theodoros Laskaris, s-a opus intervenției despotului de Epir și a împăratului latin în imperiul său, printr-o alianță cu țarul Boril al bulgarilor. Acesta a atacat Thesalonicul dar a fost respins de împăratul latin, Henric.

Theodoros Laskaris a reușit să clameze supremația succesiunii imperiale bizantine în disputa cu Mihail Doukas, despotul Epirului. A anihilat alianța împăratului latin Henric cu sultanul turcilor, Kaykhusraw. Acesta a atacat imperiul de Niceea însoțit de fostul basileu bizantin Alexios al III-lea, care ar fi urmat să preia tronul Niceei. Laskaris i-a adminstrat o înfrângere severă sultanului turc la Antiochia pe Meander în anul 1211 d.Hr. Kaykhusraw a fost ucis în luptă de către Laskaris, iar Alexios al III-lea a fost luat prizonier.

Între Imperiul Latin și Imperiul de Niceea constituit de către Theodoros I Laskaris a existat o permanentă stare de conflict. Împăratul Niceei nu dispunea de resursele necesare, pentru moment, de a recuceri fosta capitală imperială bizantină. Laskaris s-a considerat împărat bizantin iar șederea la Niceea era doar temporară. Despotul Epirului a considerat că lui i s-ar cuveni onoarea de a restaura monarhia bizantină. Resursele lui pentru acest scop au fost inferioare celor deținute de împăratul Niceei. De asemenea, pe coasta pontică a Asiei Mici, dinastia Marilor Komnenos nu a recunoscut supremația lui Theodoros Laskaris.

În toamna anului 1211 d.Hr, anticipând un atac al împăratului Laskaris, Henric a păsărit Constantinopolul și a invadat Helespontul. L-a înfrânt de Theodoros Laskaris în bătălia de la râul Rhyndakos. Henric de Flandra, împăratul latin, a ocupat colțul de nord-vest al Anatoliei, dar ducând lipsă de soldați a acceptat să încheie pace în anul următor. Henric a rămăs în posesia zonelor Nicomediei și Adramyttium, dar autoritatea asupra acestora a fost slabă, deoarece acestea erau flancate în sud de către Imperiul de Niceea.

Mihail Doukas, despotul Epirului a profitat de faptul că împăratul latin Balduin s-a aflat în campanie împotriva Imperiului de Niceea și a invadat vestul Tesaliei. Apoi a cucerit Dyrrachium din mâinile venețienilor, de pe coasta de vest a Peninsulei Balcanice. O alianță formată cu ajutorul unui legat papal între țarul bulgarilor Boril și împăratul latin Henric a luptat, fără succes, împotriva sârbilor care atacaseră teritoriile latine din Balcani. Mihail Doukas a profitat de situație și a preluat insula Corfu de la venețieni.

După refacerea capacității militare a Imperiului de Niceea în urma conflictelor cu Imperiul Latin, împăratul Laskaris s-a îndreptat împotriva statului succesor bizantin al Trebizondei de pe coasta nordică a Asiei Mici. Theodoros I Laskaris a cucerit cetatea deținută de David Komnenos în Heracleea Pontică. Acesta a fost silit să se refugieze la Sinope. Între timp sultanul turcilor Kaykaus I a pătruns în Imperiul Trebizondei și l-a capturat și executat la Sinope pe David Komnenos. Acesta era fratele împăratului de Trebizonda, Alexios.

Alexios de Trebizonda a sosit la Sinope și a recucerit cetatea din mâinile turcilor selgiucizi, dar a fost capturat în afara zidurilor cetății. A fost eliberat de sultanul turcilor, dar împăratul a predat cetatea și s-a recunoscut vasal al sultanului. Intervenția turcilor în Imperiul Trebizondei prin ocuparea unor teritorii ale acestuia au anihilat pretențiile de succesiunea a titlului imperial ridicate de Alexios. Beneficiarul acestor acțiuni a fost împăratul de Niceea, Theodoros I Laskaris care a alipit statului său, Paflagonia.

În anul 1215 d.Hr, despotul Epirului Mihail Doukas a fost asasinat iar tronul acaparat de fratele acestuia, Theodoros. Acesta avea în jurul vârstei de 30 de ani în momentul în care a urcat pe tronul Epirului. Energic, el a avut un apetit înclinat către campanii militare. Banii necesari desfășurării acestor războaie i-a obținut prin suprataxarea populației despotatului. Țina lui militară predilectă a fost spre est: regatul latin al Thesalonicului. Cucerirea orașului Tesalonic ar fi reprezentat prestigiu și câștig financiar consistent.

Decesul împăratului latin a survenit într-un moment în care noul despot al Epirului, Theodoros Doukas, a atacat Tesalonicul și a repudiat suzeranitatea împăratului latin asupra despotatului său. Împăratul Henric de Flandra a reușit să păstreze cât de cât intact teritorial Imperiul Latin fondat de cruciați în anul 1204 d.Hr. Resursele financiare și militare de care se putea bucura acesta nu i permiteau, însă, o rezistență militară îndelungată. Succesorul lui Henric, Pierre de Courtenay, a sesizat și a încercat să remedieze situația.

Despotul Epirului a atacat țaratul bulgar și a cucerit cetatea Ochridei. În același timp s-a lansat împotriva orașului Thesalonic cu scopul de a-l cuceri și îngloba în teritoriul statului său. Împăratul latin, Henric de Flandra, s-a îndreptat împotriva lui, dar a murit în anul 1216 d.Hr. Nobilii latini l-au ales împărat pe Pierre de Courtenay. Acesta a fost soțul surorii lui Henric, Yolanda, iar în momentul în care a primit vestea alegerii ca împărat al Imperiului Latin s-a grăbit în fruntea unei armate să debarce în Balcani.

Sfârșitul dezastruos al campaniei împăratului latin Pierre de Courtenay împotriva Epirului, soldată cu dispariția împăratului, a însemnat preluarea regenței de către soția acestuia, Yolanda. Situația Imperiului Latin a devenit dificilă în momentul în care unul dintre aliații acestuia - țarul bulgarilor Boril - a fost detronat. Un dram de noroc a sosit dinspre est, acolo unde împăratul de Niceea- Theodoros Laskaris- nu a atacat imperiul. Dimpotrivă, el a fost de acord să prelungească armistițiul semnat anterior cu statul latin.

Noul împărat latin Pierre de Courtenay a debarcat în Peninsula Balcanică, la Dyrrachium în anul 1217 d.Hr, cu intenția de a continua războiul început de predecesorul său împotriva Epirului lui Theodoros Doukas. Soția sa însărcinată a fost trimisă cu o corabie spre Constantinopol. Campania a fost dezatruoasă, Pierre de Courtenay căzând într-o ambuscadă organizată de armata despotului Doukas. Trupele latinilor au fost anihilate iar despre împărat se crede că a fost ucis. Apoi, Doukas a cucerit întreaga provincie a Tesaliei.

Atacat din toate părțile, slab susținut de către nobilii occidentali și deloc de către populația bizantină, demnitatea de împărat latin de Constantinopol nu a fost una care să producă exaltare și bucurie celor aleși. Atunci când regenta Yolanda a murit în 1219 d.Hr, au trecut 2 ani până când fiul mai mare al acesteia, Robert de Courtenay- după lungi ezitări- a acceptat să efectueze călătoria din Franța spre Constantinopol pentru a prelua tronul. Acesta a călătorit spre capitala imperială prin Bulgaria.

Împăratul de Niceea, Theodoros I Laskaris a murit în anul 1221 d.Hr lăsând în urmă un stat care era, fără îndoială, cel mai puternic dintre statele succesoare ale monarhiei bizantine. Fără urmași, succesiunea lui Theodoris Laskaris pe tronul imperial bizantin - cu capitala temporară la Niceea- a fost asigurată de ginerele acestuia, Ioan al III-lea Vatatzes.

Originile familiei Vatatzes puteau fi urmărite până în timpul dinastiei Komnenos. Tatăl lui Ioan al III-lea- Vasile Vatatzes- a fost un general în armata bizantină anterior destrămării monarhiei de către armata cruciadei a 4-a. Ioan al III-lea a avut vârsta de 29 de ani în momentul urcării pe tronul de la Niceea. Cu toate că era un general capabil, dreptul său succesoral a fost contestat de doi dintre frații fostului împărat, Theodoros Laskaris. Împăratul Vatatzes și-a stabilit cartierul general la Nymphaion în sud-vestul Asiei Mici.

La scurt timp după urcarea pe tronul imperial de la Niceea a lui Ioan al III-lea Vatatzes, unul dintre ultimii potențiali revendicatori ai tronului imperial bizantin - Alexios de Trebizonda- a murit. Imperiul de Trebizonda intrase, între timp, sub influența sultanatului turcilor iar teritoriul i-a fost micșorat considerabil. Singurul care putea contesta titlul imperial bizantin al împăraților de la Niceea a fost despotul Epirului, Theodoros Doukas. Acesta a fost și cel mai energic dintre rivalii lui Ioan al III-lea Vatatzes.

Contextul politic al Peninsulei Balcanice, cu Imperiul Latin extrem de slăbit și țaratul bulgarilor în derivă, ar fi putut face extrem de ușoară restaurarea Imperiului Bizantin în granițele sale dinainte destrămării. Despotul Epirului dinspre vest iar împăratul de Niceea dinspre est ar fi putut relativ ușor desființa Imperiul Latin de Constantinopol. Acest lucru nu a fost posibil acum din cauza faptului că cele două state succesoare ale Imperiului Bizantin aveau propriul „meci”: cine avea dreptul să poarte titlul imperial bizantin în „exil”.

Theodoros Doukas, despotul Epirului, a reușit să-și extingă posesiunile ocupând întregul regat latin al Thesalonicului, mai puțin orașul însuși. A cucerit cetatea Serres și a refuzat să recunoască autoritatea imperială a lui Ioan al III-lea Vatatzes de la Niceea. A respins de asemenea pretențiile celuilalt stat succesor bizantin, Imperiul Trebizondei. A declanșat asediul asupra Thesalonicului ceea ce i-a determinat pe baronii latini ai orașului să ceară cu disperare ajutor de la împăratul latin de Constantinopol, Robert de Courtenay.

Împăratul latin Robert de Courtenay a răspuns apelului de ajutor solicitat de baronii din Thesalonic. Orașul s-a aflat sub asediul despotului Epirului, Thedoros Doukas. Împăratul a trimis trupe spre Thesalonic și spre Niceea. Aici, acestea au suferit o înfrângerea grea din partea lui Ioan al III-lea Vatatzes. Anatolia latină a fost cedată Imperiului de la Niceea. Trupele trimise în ajutorul latinilor din Thesalonic s-au întors spre Constantinopol pentru a proteja capitala. Thesalonicul, rămas singur, s-a predat armatelor Epirului.

Atunci când împăratul de la Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes, a trecut temporar cu armatele in Europa, despotul Epirului - Theodoros Doukas în fruntea unei mari armate a ocupat Tracia și s-a îndreptat spre acesta. Împăratul s-a retras în Asia Mică fără luptă, renunțând pentru moment la teritoriul european ocupat. Despotul Epirului s-a aliat cu țarul bulgarilor Ivan Asan al II-lea și i-a respins pe latini până spre zidurile Constantinopolului.

Despotul Epirului, Theodoros Doukas, a ridicat miza în conflictul pe care îl avea cu împăratul Niceei, Ioan al III-lea Vatatzes. Nerecunoscându-i acestuia titlul de împărat bizantin, Theodoros a fost încoronat împărat de către mitropolitul de Ochrida în anul 1227 d.Hr. Mitropolitul din Thesalonic a refuzat săvârșirea încoronării despotului ca împărat. Se pare că mitropolitul i-a fost fidel patriahului titular de Constantinopol- în exil acum la Niceea- care efectuase încoronarea imperială o dată, în numele lui Ioan al III-lea Vatatzes.

În urma acaparării Thesalonicului și a întregii Tesalii, despotul Epirului Theodoros Doukas a deținut o suprafață mai mare decât rivalul său la titlul imperial bizantin, împăratul de Niceea. Ioan al III-lea Vatatzes a început pregătirile construirii unei flote pentru a ataca Constantinopolul latin. A preluat între timp toate posesiunile acestora din vestul Nicomediei. Invitat de bizantinii din Adrianopol, el a reușit pentru moment să preia partea europeană a fostului Imperiu Bizantin, de la Hellespont la Adrianopol.

Fiind încoronat împărat, chiar dacă nu de autoritatea ecleziastică îndrituită să efectueze această solemnitate, despotul Epirului Thedoros Doukas și-a îndreptat atenția spre recuperarea capitalei imperiale bizantine din mâinile latinilor. Nu a fost singurul a cărui atenție a fost îndreptată spre Constantinopol. Țarul bulgarilor, Ivan Asan al II-lea avea propriile țeluri de mărire. În conflictul cu acesta, visul imperial bizantin al despotului Epirului s-a frânt abrupt.

Legitimitatea despotului de Epir asupra titlului și coroanei imperiale bizantine s-a bazat pe înrudirea cu ultimii basilei ai imperiului dinaintea cuceririi lui de către armatele cruciate din anul 1204 d.Hr. Theodoros Doukas era văr cu foștii împărați bizantini Isaac al II-lea și Alexios al III-lea Anghelos. Proximitatea pe care despotatul său a ajuns să o aiba cu capitala imperială Constantinopol a transformat visul imperial într-unul tot mai palpabil și realizabil.

Țarul bulgarilor, Ivan Asan l II-lea, i-a transmis despotului Theodoros Doukas că intenția lui era de a stabili o alianță cu Imperiul Latin. A dorit să își căsătorească una dintre fiice cu fiul fostului împărat latin Pierre de Courtenay, Balduin. Prin urmare, el ar fi protejat Constantinopolul de un eventual atac al despotului Epirului. Împăratul latin, Robert de Courtenay, decedase între timp într-un conflict cu baronii latini din oraș.

În primăvara anului 1230 d.Hr, Theodoros Doukas despotul Epirului a lansat o campanie împotriva țarului bulgar Ivan Asan al II-lea. Țarul bulgarilor s-a opus intenției lui Doukas de a cuceri Constantinopolul și de a restaura Imperiul Bizantin, prin urmare, despotul Epirului a încercat să tranșeze disputa. La Klokotnitsa, lângă Philippopolis, țarul bulgar a dezmembrat armata despotului iar pe acesta l-a luat prizonier. Tracia, Ochrida și alte teritorii pe care- la rândul lui- despotul Doukas le-a cucerit de la latini, au fost preluate de țar.

Nobilii latini din Constantinopol s-au temut de eventualitatea preluării tronului imperial de țarul bulgarilor, Ivan Asan al II-lea. Dacă alianța matrimonială dintre fiica sa și împăratul latin minor s-ar fi desăvârșit, țarul în calitate de socru al împăratului ar fi clamat regența tronului. Baronii din oraș s-au repliat și l-au ales pe Ioan de Brienne, drept impărat. Acesta urma să fie succedat de împăratul minor, Balduin. În expectativă, despotul Epirului și țarul bulgarilor aveau grijă ca niciunul dintre ei să nu atace Constantinopolul.

Bătălia de la Klokotnitsa în care Theodoros Doukas a fost luat prizonier de către țarul bulgar Ivan Asan al II-lea a însemnat restrângerea teritoriilor despotatului Epirului, pe coasta de vest a Greciei. Doukas a fost orbit în captivitate, ceea ce a însemnat sfârșitul visului de a se încorona împărat la Constantinopol. În Epir, nepotul său, Mihail al II-lea Doukas a preluat tronul. Fratele lui Theodoros, Manuel, a scăpat din captivitatea bulgară și a preluat Thesalonicul. Dar acest stat a rămas unul de importanță minoră.

Împăratul Theodoros I Laskaris a reușit să încropească un stat din teritoriile foste bizantine din Asia Mică. S-a confruntat cu sultanatul turcilor selgiucizi în est iar la vest în colțul peninsulei asiatice, cu nou formatul Imperiu Latin. În paralel, s-a reușit și anihilarea pretenților de succesiunea a titlului imperial manifestate de despotul Epirului și împăratul Trebizondei. Împărații de la Niceea și-au consolidat statul, și-au asumat titlul de împărat și s-au orientat spre recuperarea din mâinile latinilor a unicei capitale: Constantinopol.

După declinul lui Theodoros Doukas și reducerea teritorială a despotatului Epirului, pretențiile imperiale ale acestui stat succesor al monarhiei bizantine au dispărut. Celălalt stat succesor, Imperiul Trebizondei, devenise client al turcilor selgiucizi și nu ridica niciun fel de pretenție. Practic, în momentul preluării tronului Imperiului Latin, tot mai anemic, de către Ioan de Brienne existau două formațiuni puternice pe ruinele fostei monarhii bizantine: Imperiul de Niceea în vest și țaratul bulgarilor în est.

Ivan al II-lea Asan al bulgarilor a demarat negocieri cu cu împăratul de la Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes îndreptată împotriva Imperiului Latin de Constantinopol. Acest pact ar fi trebuit să îi aducă beneficii teritoriale. Țarul a consimțit, în anul 1232 d.Hr, să renunțe la comuniunea religioasă cu Roma- în vigoare de mai bine de trei decenii- și a revenit sub jurisdicția patriahului ecumenic de Constantinopol, acum în exil la Niceea. Apoi, i-a permis patriahului să reia jurisdicția ecleziastică și asupra Thesalonicului.

Împăratul de la Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes a căutat să își extindă autoritatea treptat asupra teritoriilor care au aparținut monarhiei bizantine înaintea destrămării din anul 1204 d.Hr. I-a înfrânt pe turcii în valea Meander, apoi a susținut o revoltă a populației din Creta împotriva venețienilor care stăpâneau insula. A reușit să preia de sub autoritatea latinilor insulele Lesbos, Samos și Chios. A emis monedă în acord cu cea emisă de foștii basilei constantinopolitani. Statul său a devenit din ce în ce mai consolidat.

Împăratul de la Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes, a deschis negocieri cu papa Grigore al IX-lea în vederea reunificării Bisericii creștine și încetarea conflictului dintre Sfântul Scaun și Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. A cerut, în schimb, predarea și dizolvarea Imperiului Latin de Constantinopol fondat de cruciați. Pe neașteptate, împăratul latin Ioan de Brienne a atacat teritoriile Niceei, în timp ce Ioan al III-lea Vatatzes era reținut în Rodos cu rebeliunea lui Leon Gavalas. Vatatzes a sistat negocierile cu papalitatea.

În anul 1235 d.Hr, negocierile dintre împăratul Ioan al III-lea Vatatzes și papalitate au eșuat. În contrapartidă, acesta a încheiat o alianță cu țarul bulgarilor Ivan Asan al II-lea. Fiica acestuia, Elena, a fost căsătorită cu fiul împăratului, Theodoros. Cei doi lideri au convenit si asupra partiției teritoriale a Imperiului Latin tot mai restrâns: țarul primea nordul Traciei iar împăratul teritoriul aflat între Callipolis și Tzurulum. Constantinopolul a rămas aproape singurul teritoriu aflat sub autoritatea împăratului latin, Ioan de Brienne.

Țarul bulgarilor, Ivan Asan al II-lea, a încheiat inițial o alianță cu Ioan al III-lea Vatatzes - împăratul de Niceea- împotriva Imperiului Latin de Constantinopol. Au convenit chiar și asupra împărțirii teritoriale a acestuia. Numai că, între timp, țarul bulgar a dorit să-l scoată din schemă pe împăratul Niceei și să încerce să preia capitala imperiala Constantinopol pentru sine.

Împăratul latin Ioan de Brienne a murit în anul 1237 d.Hr, moment în care succesorul acestuia- Balduin al II-lea- se afla în Italia căutând cu disperare ajutor în numele imperiului. Având în vedere acordul dintre împăratul de Niceea, Ioan al II-lea Vatatzes și țarul bulgarilor Ivan Asan al II-lea, acest moment ar fi putut constituit prilejul ideal de a cuceri în tandem Constantinopolul și destrăma Imperiul Latin. Ivan Asan al II-lea s-a gândit să încerce cucerirea capitalei imperiale singur, cu toate avantajele ce ar fi decurs.

Țarul bulgarilor, Ivan Asan al II-lea a murit în anul 1241 d.Hr ceea ce l-a scutit pe împăratul de Niceea Ioan al III-lea Vatatzes de un rival și uneori, aliat imprevizibil. Tronul țaratului a fost preluat de fiul său mai mic, Koloman Asan I. Evenimentul le-a asigurat mai multă libertate și vecinilor țaratului: despotatul Epirului și regatul Thesalonicului a lui Theodoros Doukas. Pentru moment, Ioan al III-lea Vatatzes și-a prelungit acordul de pace cu țaratul bulgarilor prin noul lor lider, Kaliman Asan I.

Țarul bulgarilor Ivan Asan al II-lea a rupt acordul pe care-l avea cu împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes. Sub pretextul unei vizite în familie, și-a chemat fiica de la Niceea - aceasta era căsătorită cu moștenitorul împăratului- și a reținut-o la curtea sa. S-a aliat cu împăratul latin și a asediat avanspostul Tzurulum, care aparținea Imperiului de Niceea. Țarul bulgar a ridicat miza, în disputa cu împăratul Niceei, eliberându-l din captivitate pe cel pe care îl orbise: Theodoros Doukas, fostul despot de Epir și Thesalonic.

Theodoros Doukas, eliberat din captivitatea de la curtea țarului bulgar din Târnovo, a descins în regatul Thesalonicului, l-a depus pe fratele său Manuel și l-a exilat în sultanatul selgiucizilor. Doukas fuses orbit de țarul bulgar, prin urmare, era împotriva uzanțelor încoronarea lui ca împărat. Și-a numit fiul - pe Ioan- împărat al Thesalonicului pentru a curma speculațiile și discuțiile din anturajul său. El a condus, practic, din zona Edessei, politica și afacerile statului în numele fiului său.

Ivan Asan al II-lea a revenit, pe neașteptate, pe aceeași lungime de undă cu împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes. O epidemie declanșată în capitala țarului bulgar, Târnovo a ucis multe persoane, inclusiv pe soția țarului. Se pare că acesta a interpretat în aceste fenomen semnele trădării pe care a săvârșit-o în momentul în care a denunțat pactul inițial pe care l-a avut cu Ioan al III-lea Vatazes. Țarul și-a reînoit acordul cu împăratul, a ridicat asediul asupra cetății acestuia- Tzurulum- și și-a retrimis fiica la Niceea.

Împăratul Niceei, Ioan al III-lea Vatatzes a încercat să își impună autoritatea în partea europeană a fostului Imperiu Bizantin. A debarcat în Tesalia îndreptându-se spre Thesalonicul condus de Theodoros Doukas. Fratele acestuia, Manuel, a fost prezent în suita împăratului și urma să fie instalat pe tron în locul lui. Campania a eșuat, deoarece Theodoros și-a „sensibilizat” fratele care a schimbat părțile. I-a oferit acestuia guvernarea Tesaliei cu condiția de a recunoaște suzeranitatea Thesalonicului asupra acestei provincii.

În anul 1240 d.Hr, raporturile dintre țarul bulgarilor și împăratul de Niceea erau bune, dar nu extrem de apropiate. Deși cei doi aveau o alianță îndreptată împotriva Imperiului Latin, țarul Ivan Asan al II-lea nu a ripostat atunci când împăratul latin Balduin al II-lea Courtenay a traversat Balcanii cu armata din Occident, îndreptându-se spre Constantinopol. În traseul lui spre capitala Imperiului Latin, Balduin al II-lea a cucerit cetatea Tzurulum care aparținea Imperiului de Niceea.

Dispariția țarului bulgarilor, Ivan Asan al II-lea, și preluarea tronului de către fiul acestuia de numai 7 ani- Kaliman Asan I- a reprezentat un prilej favorabil pentru împăratul de Niceea Ioan al III-lea Vatazes. Acesta a urmărit să elimine definitiv puterea despotatul de Epir și al Regatului Thesalonicului, ambele entități deținute de rivalii săi din familia Doukas. Apoi, el s-a îndreptat spre tranșarea disputei supremației în teritoriile fostului Imperiu Bizantin cu singurul rival care îl putea contesta: cel de-al Doilea Țarat Bulgar.

După moartea țarului bulgarilor, împăratul Ioan al III-lea Vatatzes l-a convins pe despotul Theodoros Doukas din Thesalonic să călătorească la Niceea. Înțelegerea dintre cei doi lideri urma să fie îndreptată împotriva bulgarilor și latinilor. Dar acesta a fost un „cec în alb”. Când a sosit la Niceea Doukas a fost pus sub arest. Imediat, împăratul a încheiat un armistițiu pe doi ani cu Balduin al II-lea, împăratul latin. I-a înfrânt pe cumani în Tracia, înrolându-i în armată și oferindu-le teritorii de-a lungul frontierei anatoliene.

În primăvara anului 1242 d.Hr, Ioan al III-lea Vatatzes a părăsit Imperiul de Niceea însoțit de captivul Theodoros, în fruntea unei expediții îndreptate împotriva Thesalonicului. El a evitat teritoriul țaratului bulgar, a călătorit de-a lungul coastelor Mediteranei și a pus sub asediu cel de-al doilea ce mai mare oraș al fostului Imperiu Bizantin: Thesalonic.

La scurt timp după debutul asediului asupra Thesalonicului, împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes a primit vestea invaziei masive a mongolilor asupra Sultanatului de Ikonion, stat vecin la est, imperiului. Îngrijorat, împăratul a scurtat campania și s-a întors la Niceea. Reușise să ocupe în Tracia teritoriul dintre valea Strymonului și Hebrus. L-a eliberat din captivitate pe Theodoros după ce fiul său Ioan a preluat titlul de despot al Thesalonicului și a recunoscut suzeranitatea lui Ioan al III-lea Vatatzes.

Marea invazie mongolă din anul 1242 d.Hr a bulversat viața politică și administrativă a Europei sud-estice și centrale. Pornită din Asia, invazia s-a extins rapid spre vest traversând și prădând spațiul eurasiatic până în Europa Centrală, inclusiv teritoriul actual al României. Imperiul de Niceea al lui Ioan al III-lea Vatazes a avut foarte puțin de suferit de pe urma invaziei. A avut mai mult de căștigat, prin faptul că mongolii au destabilizat teribil de mult Sultanatul de Ikonion și Imperiul Trebizondei, rivalii Imperiului de Niceea.

Împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes, și-a dublat eforturile militare cu cele diplomatice în încercarea de a-și consolida statutul de cel mai puternic dintre statele succesoare ale monarhiei bizantine. Și-a permis un tempo de relaxare în relația cu Imperiul Latin, al cărui împărat Balduin al II-lea se afla din nou în Occident implorând, la propriu, ajutor. A încuviințat, de asemenea, succesiunea despotului de Thesalonic, în persoana lui Demetrius. Prestigiul împăratuluia a crescut atunci când s-a căsătorit cu Ana-Constance, fiica împăratului german, Frederic al II-lea Hohenstaufen.

Spre sfârșitul deceniului 5 al secolului al XIII-lea, Imperiul de Niceea prin Ioan al III-lea Vatatzes a reușit să își extindă autoritatea asupra unor foste teritorii europene ale Imperiului Bizantin. Procesul de Restauratio Imperium Romanorum - Restaurarea Imperiului Romanilor, denumit convențional și Bizantin, a început în acest moment, odată cu acțiunile împăratului de la Niceea. Procesul de restaurare va fi desăvârșit prin cucerirea capitalei imperiale, Constantinopol, din mâinile latinilor, peste circa două decenii.

Vestea morții tânărului țar al bulgarilor Kaliman Asan I, în anul 1246 d.Hr, l-a suprins pe împăratul Ioan al III-lea Vatatzes în fruntea unei armate cercetând teritoriile proaspăt achiziționate din Tracia. Preluarea tronului bulgar de către Mihail Asan I, care era doar un copil, l-a convins pe împărat că era timpul să tranșeze disputa cu statul rival al bulgarilor. Ioan al III-lea Vatatzes a atacat cetatea Serres care s-a predat, împăratul avansând în teritoriul bulgar până la Melnik. În scurt timp, el a preluat toată valea Strymonului.

Campania europeană a împăratului de Niceea Ioan al III-lea Vatatzes a continuat și împotriva Imperiului Latin. A recucerit Tzurulum și a redus teritoriile latine la Constantinopol și la un mic teritoriu în jurul acestuia. Posesiunile europene ale lui Vatatzes erau egale ca suprafață cu cele asiatice. Succesul militar a fost dublat de un efort de reconstruire administrativă și civilă a provinciilor. Vatatzes a oprit pentru moment campania europeană, intervenind în sprijinul despotului vasal de Rhodos care a fost atacat de genovezi.

Împăratul Ioan al III-lea Vatatzes și-a continuat campania începută în anul 1246 d.Hr împotriva țaratului bulgar al tânărului Mihail Asan I. Armata imperială a ocupat valea Hebrusului, valea Axiosului, Adrianopolul, apoi orașele Skopje și Prilep. Despotul Epirului, Mihail Doukas, a sesizat oportunitatea și a atacat dinspre vest țaratul bulgar, ocupând Ochrida. Spre sfârșitul anului, tânărul țar Mihail Asan I a semnat predarea a jumătate din suprafața statului său către împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes.

Împăratul Ioan al III-lea Vatatzes, posesor autoproclamat al titlului de împărat bizantin- în exil la Niceea- și-a demonstrat supremația în fața celorlalți doi pretendenți la demnitatea imperială: despotul Epirului și împăratul de Trebizonda. În anul 1248 d.Hr, despotul Mihail al II-lea Doukas l-a recunoscut ca împărat pe Vatatzes, în schimb, el fiind numit despot al Epirului de către Vatatzes. O alianța matrimonială a fost încheiată între nepoata împăratului, Maria, și moștenitorului despotului, Nikephoros.

Împăratul latin Balduin al II-lea, întors în Constantinopol din călătoria occidentală unde a căutat în van ajutor militar, și-a dat seama că imperiul se afla în pragul extincției. Din Vest și din Est capitala a fost înconjurată de posesiunile Imperiului de Niceea. Împăratul Vatatzes era la fel de conștient ca și Balduin al II-lea că prăbușirea Imperiului Latin era o problemă de timp. Altfel, Vatatzes și-a îndreptat atenția spre recapturarea Rhodosului din mâinile genovezilor și așezarea garnizoanelor în cetățile cucerite din Balcani.

Succesul obținut de împăratul de Niceea Ioan al III-lea Vatatzes prin ocuparea a jumătate din țaratul bulgar din Balcani a produs o emulație puternică în rândul populației din teritoriile europene ale fostei monarhii bizantine. Cu complicitatea populației autohtone, cetatea Thesalonicului a fost deschisă în fața împăratului iar acesta invitat în oraș. Împăratul Vatatzes l-a depus pe despotul Demetrios și l-a exilat în Asia Mică. Totodată i-a permis fostului despot al orașului, devenit vasal- Theodoros Doukas- să păstreze Edessa.

Sfântul Scaun a sesizat imposibilitatea de a rezista a Imperiului Latin fondat de cruciații celei de-a patra cruciade. Papa Inocențiu al IV-lea a demarat negocierile cu împăratul de Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes. A cerut reunificarea Bisericii creștine în schimbul predării Constantinopolului, fără luptă, în mâinile împăratului ceea ce ar fi echivalat cu restaurarea monarhiei bizantine. Propunerea a mai fost făcută în urmă cu 15 ani, dar din partea împăratului. Și atunci și acum, propunerile au rămas fără rezultat.

Despotul Epirului, Mihail al II-lea Doukas, a recunoscut inițial titlul imperial bizantin în persoana împăratului de la Niceea, Ioan al III-lea Vatatzes. Apoi, nici alianța matrimonială încheiată între cei doi nu l-a împiedicat pe Doukas să respingă autoritatea împăratului. În conflictul urmat s-a implicat și unchiul despotului Doukas, neobositul Theodoros. Confruntarea s-a soldat cu înfrângerea despotatului de Epir, supremația împăratului de Niceea devenind de necontestat. Epirul a rămas un minor stat în vestul Greciei.

Despotul Epirului Mihail al II-lea Doukas, aflat sub autoritatea împăratului de Niceea Ioan al III-lea Vatatzes, nu a fost convins că acesta din urmă avea forța militară necesară pentru a integra teritoriile europene pe care le-a cucerit. Animat de unchiul său, neobositul rebel Theodoros, despotul Doukas a pătruns în anul 1251 d.Hr în teritoriile europene ale Imperiului de Niceea. Acesta a invadat valea Axiosului, a cucerit Prilepul și s-a îndreptat spre Thesalonic.

Despotul Epirului Mihail al II-lea Doukas și-a dat seama de faptul că resursele de care dispunea nu îi permiteau să continuie războiul declanșat împotriva împăratului Vatatzes. Despotul a acceptat suzeranitatea basileului și i-a cedat Edessa, Kastoria, Ochrida și zona din jurul cetății de coastă Dyrrachium. Despotul s-a retras la Angelokastro, și-a predat fiul- pe Nikephoros- ca ostatic al împăratului la Niceea, iar unchiul - Theodoros- ca prizonier. Acesta din urmă a murit la scurt timp în capitala lui Ioan al III-lea Vatatzes.

Împăratul Ioan al III-lea Vatatzes a răspuns atacurilor despotului de Epir asupra posesiunilor imperiale europene printr-o mobilizare exemplară, rapidă și eficientă. A debarcat la Thesalonic iar rebelii Mihail Doukas și Theodoros s-au retras din calea împăratului. Acesta s-a îndreptat spre Edessa, fieful rebelului Theodoros, și a început asediul. Până la sfârșitul anului 1252 d.Hr, Ioan al III-lea Vatatzes a cucerit Kastoria iar o mare parte dintre oamenii despotului Doukas s-au predat împăratului de Niceea.

La moartea împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, Imperiul de Niceea era de departe cel mai puternic stat din regiune, nu doar dintre statele succesoare ale monarhiei bizantine. Sultanatul selgiucid de Ikonion, țaratul bulgarilor, principatele cruciate din sudul Greciei sau rămășițele Imperiului Latin nu se puteau compara cu Imperiul de Niceea. Acest fapt s-a datorat, în mare măsură, efortului constant și susținut al împăratul Ioan al III-lea Doukas Vatatzes de construire a unui stat puternic.

Din a doua parte a domniei împăratului Ioan al III-lea Vatatzes a devenit evident că Imperiul de Niceea va conduce demersul de eliminare a Imperiului Latin și recucerire a capitalei imperiale, Constantinopol. În anul 1254 d.Hr împăratul a dat curs negocierilor cu Sfântul Scaun de recuperare pe cale pașnică a capitalei imperiale. Acestea s-au încheiat abrupt din cauza faptulul că cei doi au murit în toamna aceluiași an. Imperiul de Niceea, redimensionat teritorial de Vatatzes, era mai puternic ca niciodată.

Imperiul de Niceea, preluat de împăratul Ioan al III-lea Vatatzes la încoronarea sa, a fost unul dintre statele- e adevărat cel mai înzestrat militar- dintre statele succesoare ale monarhiei bizantine. A beneficiat și de un context favorabil, cel al decăderii țaratului bulgar și al despotatului Epirului din Balcani. Cu acest prilej, împăratul Vatatzes și-a adjudecat teritoriile acestor state, dublând suprafața statului său. Meritul lui Vatatzes a constat în asumarea misiunii de a face din imperiul său liderul statelor succesoare ale monarhiei bizantine.

Succesorul împăratului Ioan al III-lea Vatatzes a trebuit să facă față pericolului reprezentat de posibilitatea unei alianțe între rivalii Imperiului de Niceea. Theodoris al II-lea Laskaris s-a confruntat cu rebeliuni în teritoriile balcanice ale imperiului, susținute sau direct coordonate de către despotul Epirului sau țarul bulgarilor.

Theodoros al II-lea Laskaris a avut puțin peste 30 de ani în momentul accederii pe tronul imperial de la Niceea. Epileptic și și cu o condiție fizică precară, el a fost în schimb cultivat și extrem de inteligent. Starea lui fizică predispusă la îmbolnăviri dese nu l-au împiedicat totuși să-și conducă personal trupele în război, în anumite momente.

Țarul bulgarilor Mihail Asan I, a considerat oportun momentul succesiuni imperiale de la Niceea pentru a atacat posesiunile balcanice ale imperiului, acumulate de fostul împărat Ioan al III-lea Vatatzes. În anul 1255 d.Hr, țarul a pătruns în valea Strymonului, Hebrus și Axios cucerind câteva cetăți. Împăratul Theodoris al II-lea Lasakris a reacționat imediat. A pornit spre Adrianopol, a jefuit orașul bulgarilor Beroe și i-a interceptat pe bulgari lângă Melnik. I-a înfrânt pe aceștia și a cucerit avanpostul în cauză.

Conflictul împăratului Theodoros al II-lea Laskaris cu țarul bulgar Mihail Asan I în Balcani s-a încheiat în anul 1256 d.Hr. După încă o înfrângere, țarul a fost nevoit să ceară pace și se cedeze toate teritoriile pe care le preluase de sub autoritatea imperială. Statul bulgarilor, numit de către istoriografie, Al Doilea Imperiu Bulgar, a intrat din acest moment pe o pantă a declinului militar, care s-a accentuat sub următorii conducători ai țaratului.

Atacurile țarului bulgar Mihail Asan I asupra teritoriilor balcanice ale Imperiului de Niceea au fost văzute de către despotul Epirului, Mihail al II-lea Doukas, ca o portunitate de a repudia autoritatea și suzeranitatea imperială. Cu un lung istoric la activ de rebeliuni împotriva fostului împărat de Niceea, despotul Epirului „și-a încercat șansa” și sub domnia noului împărat, Theodoros al II-lea Laskaris.

În urma înfrângerii țaratului bulgar de către împăratul de Niceea Theodoros al II-lea Laskaris, despotul Epirului, care simpatizase cu mișcarea bulgarilor, s-a repliat încercând să se protejeze de un eventual răspuns al împăratului. Mihail al II-lea Doukas, despotul de Epir, și-a trimis soția, pe Teodora, la Thesalonic unde se afla împăratul pentru a discuta cu acesta un aranjament matrimonial între fiul său- Nikephoros- și fiica împăratului, Maria. Theodoros al II-lea a cerut și a primit la schimb, Dyrrachium alături de alte orașe.

Alianța matrimonială încheiată de împăratul Theodoros al II-lea Laskaris cu țarul bulgarilor Konstantin Tih a asigurat neutralitatea acestuia în războiul împotriva Epirului, desfășurat de imperiu în Balcani. În toamna anului 1258 d.Hr epilepsia de care suferea Theodoros Laskaris i-a provocat acestuia decesul. Cu toate că nu a adăugat noi teritorii Imperiului de Niceea iar cucerirea Constantinopolului încă era un obiectiv ce trebuia atins, împăratul a reușit să mențină statul intact în fața provocărilor rivalilor, în special în Balcani.

În primăvara anului 1257 d.Hr, despotul Epirului Mihail al II-lea Doukas a spirijinit cu arme o rebeliune izbucnită în nordul despotatului, în Albania de astăzi, îndreptată împotriva împăratului de Niceea. Despotul alături de sârbi au depășit și înfrânt numeric trupele imperiale conduse de Giorgios Akropolites. Acesta din urmă s-a retras cu armata spre Prilep. Ulterior, el a devenit cunoscut datorită calității lui diplomatice și va rămâne cunoscut în cultura imperială bizantină ca istoric, nu datorită calităților lui militare.

Ca răspuns al rebeliunii Epirului asupra teritoriilor europene ale imperiului, împăratul Theodoros al II-lea Laskaris l-a trimis pe cel mai capabil general al său, Mihail Palaiologos. Acesta a beneficiat de un număr restrâns de trupe, deoarece împăratul l-a suspectat de organizarea unui complot. După câteva victorii, el a fost înfrânt în Balcani, nereușind să depresurizeze Prilepul de asediul trupelor Epirului. Giorgios Akopolites, comandantul imperial s-a predat în cetate, iar Palaiologos chemat la Niceea și întemnițat.

Rebeliunea declanșată de Mihail al II-lea Doukas despotul Epirului a avansat spre Thesalonic în teritoriile europene ale Imperiului de Niceea. Regentul Siciliei, Manfred, fiul bastard al împăratului german Frederic al II-lea, a debarcat în Peninsula Balcanică în spatele trupelor despotului. În primăvara anului 1258 d.Hr, Manfred a preluat Albania, Corfu și mare parte din despotatul Epirului. Variantele lui Mihail al II-Doukas erau ori de a face pace cu împăratul de Niceea, ori cu Manfred de Sicilia, ori de a lupta de două fronturi.

Despotul de Epir a preferat alianța cu Manfred de Sicilia care a debarcat în Peninsula Balcanică, în dauna unei înțelegeri cu împăratul de Niceea. Despotul Doukas i-a oferit lui Manfred mâna fiicei lui, Elena, în a cărei zestre acesta i-a trecut Albania și Corfu. Regentul Siciliei nu putea fi decât mulțumit. Despotul Doukas a mărit miza apoi și și-a căsătorit cealaltă fiică, Ana, cu principele de Ahaia- William de Villehardouin- cel mai puternic prinț latin din sudul Greciei de astăzi.

Ca răspuns la alianțele matrimoniale și politice înfăptuite de către despotul Epirului Mihail al II-lea Doukas, împăratul de Niceea Theodoros al II-lea Laskaris s-a orientat către țarul bulgarilor. Împăratul și-a căsătorit fiica, pe Irena Doukaina Laskarina, cu acesta. În contracararea alianțelor militare formate împotriva sa, imperiul s-a bazat pe forța financiară pe care a extras-o din provinciile pe care le stăpânea. Deși Imperiul Trebizondei recucerise portul Sinope, statul de la Niceea deținea supremația incontestabilă în regiune.

Decesul împăratului Theodoros al II-lea Laskaris, survenit în urma crizelor de epilepsie de care suferea, l-a suprins pe moștenitorul tronului în poziția unui copil de 7 ani. În timpul acestei domnii scurte de doar 2 ani a fost reabilitat generalul Mihail Palaiologos. Acesta a fost personajul care a asigurat regența tânărului împărat iar ulterior a devenit uzurpatorul tronului.

Întronizarea împăratului Ioan al IV-lea Laskaris la vârsta de numai 7 ani a adus cu sine stabilirea unei regențe care să conducă efectiv Imperiul de Niceea în numele împăratului minor. Conducătorul regenței a fost desemnat un apropiat al fostului împărat, Giorgios Mouzalon. Contrastele puternice dintre acesta și aristocrația de la Niceea au condus la asasinarea lui Mouzalon, după numai nouă zile de regență.

Regența Imperiului de la Niceea în timpul minoratului lui Ioan al IV-lea Laskaris a fost asigurată, după moartea lui Giorgios Mouzalon, de către generalul Mihail Palaiologos. Căzut în dizgrație în timpul fostului împărat el a fost acum reabilitat. În același timp a fost desemnat să tranșeze conflictul din Balcani al imperiului cu despotul Epirului, Mihail al II-lea Doukas. Pretextând urgența și necesitatea luării de măsuri în această problemă, generalul a forțat încoronarea lui ca și co-împărat în ianuarie 1259 d.Hr.

Cei doi ani pe care i-a petrecut Mihail al VIII-lea Palaiologos în demnitatea de co-împărat au însemnat și consolidarea puterii și pregătirea Imperiului de Niceea pentru asaltul final și recucerirea Constantinopolului latin. De jure împărat a fost minorul Ioan al IV-lea Laskaris, dar de facto co-împăratul Mihail Palaiologos a condus monarhia.

Provenit dintr-o familie ale căreii origini coboară până în timpul dinastiei Komnenos, Mihail Palaiologos și-a câștigat pe câmpul de luptă prestigiul și demnitatea de general. Devenit co-împărat în ianuarie 1259 d.Hr el și-a trimis fratele, pe Ioan Palaiologos, spre Thesalonic pentru a rezolva favorabil conflictul împotriva coaliției formate din despotatul Epirului, sârbi, albanezi și latini. Devenit megas domestikos - comandant suprem al armatei- în prima bătălie, Ioan a cucerit Kastoria și a pus pe fugă trupele Epirului.

Comandantul armatei imperiale din Balcani, Ioan- fratele co-împăratului Mihail Palaiologos- a reușit să reocupe valea Strymonului, Axios, Ochrida precum și o parte din Alcania deținută de Manfred de Sicilia. În vara anului 1259 d.Hr despotul Epirului, Manfred de Sicilia și principele latin de Ahaia au format o coaliție și au pătruns în Pelagonia. Interceptați fiind de Ioan Palaiologos în apropiere de Prilep, trupele coaliției s-au împrăștiat fără să lupte. Ioan de Tessalia, fiul despotului de Epir, a dezertat spre armata imperială.

În vara anului 1259 d.Hr, trupele imperiale conduse de Ioan Palaiologos au interceptat în Pelagonia trupele latine ale principelui de Ahaia. Acesta au fost anihilate iar pincipele William de Villehardouin a fost capturat. Apoi, sebastokratorul Ioan Palaiologos a ocupat în numele imperiului întreaga Tesalie și a jefuit orașul Teba care aparținea latinilor.

În campania din Balcani, armatele imperiale au reușit să înfrângă coaliția dintre latini și despotul Epirului. Alexios Strategopoulos, unul dintre comandanții din subordinea generalului Ioan Palaiologos, și-a desfășurat trupele în aproape întreg teritoriul despotatului. A cucerit capitala acestuia, Arta, eliberându-l din captivitate pe generalul Giorgios Akropolites. Despotul Mihail al II-lea Doukas a fugit în insula Kephalonia, fieful aliaților latini. Din despotatul Epirului au rămas necucerite doar Ioaninna și portul Vonitsa.

Despotatul Epirului fiind aproape anihilat, comandantul suprem al armatei imperiale Ioan Palaiologos s-a întors la curtea imperială de la Nymphaion. Avea de gând să îi propună fratelui său, co-împăratul Mihail Palaiologos, organizarea atacului final asupra Constantinopolului, destrămarea Imperiului Latin și astfel, restaurarea capitalei imperiale bizantine. Pregătirile au fost demarate pentru realizarea acestui proiect care ar fi repus împăratul de la Niceea- autoproclamat succesor al basileilor- în capitala de drept, Constantinopol.