Căderea Constantinopolului. Requiem pentru un imperiu

Konstantinos Palaiologos se afla la Mistra, capitala despotatului de Moreea din Pelopones, în momentul în care a primit vestea morții fratelui său, împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos. Având în vedere că basileul nu avea moștenitori iar frații acestuia mai mari au murit, Konstantinos era singurul în drept să conducă monarhia. Acesta a sosit la Constantinnopol și a fost încoronat. El avea să fie ultimul împărat care a condus Imperiul Bizantin.

Vestea morții împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos l-a găsit pe fratele acestuia, Konstantinos, la Mistra, capitala despotatului de Moreea din Pelopones. Practic, în lipsa moștenitorilor disponibili- fii sau frați ai basileului- Konstantinos era singurul în drept să moștenească monarhia bizantină, ceea ce s-a și întâmplat. El a fost proclamat împărat la Mistra la începutul anului 1449 d.Hr. Următorul pas era să se deplaseze în capitala imperială Constantinopol pentru a prelua tronul.

Împărăteasa-mamă- Elena- a împiedicat la Constantinopol uzurparea tronului de către fratele împăratului proclamat- și totodată, fiul acesteia, Demetrios. Acesta se pronunțase împotriva Uniunii Bisericii Creștine semnate la Ferrara-Florența și fusese arestat de către fostul împărat Ioan al VIII-lea deoarece încercase uzurparea tronului imperial. Împărăteasa-mamă a condus regența monarhiei până la sosirea în capitală a împăratului proclamat la Mistra în Pelopones, Konstantinos.

Konstantinos Palaiologos, despotul Moreei, proclamat împărat în 1449 d.Hr se găsea în jurul vârstei de 43 de ani. El era un personaj cu certe calități. Talentul militar și l-a putut demonstra în anii anteriori în care a apărat cu succes, cu toată îngustimea resurselor pe care le avea, despotatul Moreei. Konstantinos era dispus să-și asume riscuri militare- asemenea momentului în care i-a atacat pe turci și a cucerit Tesalia- dar spațiul de manevră pe care îl avea la dispoziție acum ca împărat era drastic redus.

Jocul pe care trebuia să-l practice împăratul Konstantinos Palaiologos era între tabăra unionistă și cea antiunionistă din monarhia bizantină. El era fidel actului de la Ferrara-Florența de reunificare a Bisericii Creștine deoarece spera într-un ultim efort al puterilor occidentale și al papalității de a organiza o cruciadă antiotomană. Pe de altă parte, nu dorea să antagonizeze tabăra clerului ortodox antiunionist deoarece și-ar fi pierdut sprijinul acestora în lupta disperată împotriva turcilor otomani.

În momentul în care Konstantinos Palaiologos, proclamat împărat la Mistra în despotatul Moreei, a sosit la Constantinopol, acesta a amânat încoronarea sa ca împărat. Probabil nu a dorit să inflameze spiritele în capitală deoarece în acel moment Patriarh Ecumenic al Constantinopolului era Grigorios, un adept al Uniunii Bisericii Creștine. În cele din urmă, Konstantinos a fost încoronat. Avea să fie ultimul împărat bizantin care a condus imperiul: Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases.

După încoronarea sa ca împărat, Konstantinos al XI-lea Palaiologos a semnat un tratat de pace cu sultanul otoman Murad al II-lea declarându-se vasalul acestuia. În același timp, basileul a distribuit teritorii sub formă de apanaj în Pelopones celor doi frați ai săi. Thomas a primit vestul peninsulei iar Demetrios restul Peloponesului. Cei doi despoți s-au certat între ei și a fost nevoie de intervenția împăratului pentru a calma spiritele în zonă.

În următorii ani ai încoronării ca împărat a lui Konstantinos al XI-lea Palaiologos relațiile cu sultanatul otoman s-au alterat iremediabil. Noul sultan după moartea lui Murad al II-lea- Mehmed al II-lea- s-a dovedit mult mai intransigent decât tatăl său și mai puțin deschis la negocieri. Operațiunea pe care a declanșat-o acesta a fost să construiască o flotă și o armată capabilă de a cuceri faimoasele ziduri ale Constantinopolului și de a destrăma definitiv Imperiul Bizantin.

Sultanul otoman Murad al II-lea a murit în anul 1451 d.Hr după o campanie fără rezultatul așteptat împotriva albanezilor lui Skanderberg din Balcani. Fiul lui Murad, Mehmed al II-lea, a devenit sultan la vârsta de 19 ani. În acest prim contact cu împăratul bizantin Konstantinos al XI-lea Palaiologos, Mehemed al II-lea a reconfirmat termenii acordului încheiat anterior de acesta cu fostul sultan, Murad al II-lea.

Relațiile dintre împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases- ultimul nume desemna originea sârbă a mamei sale- și sultanul Mehmed al II-lea s-au alterat la sfârșitul anului 1451 d.Hr. Probabil din lipsa resurselor financiare, atât de vitale, basileul i-a cerut sultanului dublarea sumei anuale- cifrată la 20.000 de hyperpyra- oferită de otomani bizantinilor. Aceasta era în contul reținerii la Constantinopol a unui pretendent la tronul sultanatului. Mehmed al II-lea a anulat tratatul de pace cu imperiul.

Cererea împăratului Konstantinos a XI-lea către sultanul Mehmed al II-lea de ridicare a subvenției pe care sultanatul o oferea bizantinilor, în contul detenției „oferite” la Constantinopol unui pretendent la tronul sultanatului, a fost receptată drept o insultă. Mehmed al II-lea a abrogat termenii tratatului de pace semnat cu basileul constantinopolitan și a demarat pregătirile pentru construirea unei armate și flote puternice. Scopul central era cucerirea Constantinopolului și destrămarea monarhiei bizantine.

După ruperea tratatului de pace cu împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos, sultanul otoman Mehmed al II-lea a construit în primăvara anului 1452 d.Hr Rumeli Hisar. Denumit „Fortul Romanilor” acesta era poziționat pe partea europeană a strâmtorii Bosfor, în apropierea zidurilor capitalei Constantinopol. Din acest punct, otomanii puteau amenința vasele care traversau Bosforul și, în același timp, reprezenta o bază importantă pentru programatul asediul asupra Constantinopolului.

Pe parcursul anului 1452 d.Hr sultanul otoman Mehmed al II-lea s-a preocupat de construirea unei flote puternice cu care să se angajeze, alături de armata de uscat, în programata cucerire a capitalei monarhiei bizantine, Constantinopol. În vara aceluiași an, sultanul a apelat la serviciile unui inginer ungur desemnat să construiască tunuri capabile să scufunde vase și să distrugă ziduri de apărare. Ironie amară, inginerul tocmai părăsise serviciul bizantin din cauza lipsei plății pentru serviciile sale.

Conștient că sultanul otoman Mehmed al II-lea, după denunțarea unilaterală a tratatului de pace, avea să atace capitala monarhiei bizantine, împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos a apelat la puterile occidentale pentru a putea rezista. Ajutorul militar pe care l-a primit a fost de mică intensitate și prin urmare șansele de a rezista împotriva asediului pe scară largă programat de turcii otomani erau reduse.

Împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases a apelat la puterile occidentale pe parcursul anilor 1452-1453 d.Hr în tentativa de a primi ajutor împotriva turcilor otomani. Toate semnele ofereau impresia că sultanul Mehmed al II-lea pregătea un asalt pe scară largă a capitalei monarhiei bizantine, Constantinopol. Basileul s-a adresat Veneției, Genovei, Aragonului, regentului Ungariei Ioan Hunyadi, papei Nicolae al V-lea precum și fraților săi Thomas și Demetrios, care administrau Peloponesul.

Papa Nicolae al V-lea a insistat în fața împăratului Konstantinos al XI-lea că era necesară proclamarea în imperiu a actului de Uniune a Bisericii Creștine de la Florența pentru a-și putea crește șansele de a primi sprijin militar împotriva turcilor. Papa a cerut, de asemenea, reinstalarea ca Patriarh Ecumenic a lui Grigorios- favorabil uniunii- care se refugiase la Roma. Împăratul avea nevoie disperată de ajutor occidental, prin urmare, în ciuda opoziției clerului ortodox, basileul a proclamat Uniunea Bisericii.

Apelul împăratului Konstantinos al XI-lea Palaiologos către frații săi, care administrau Peloponesul- Thomas și Demetrios- de a trimite trupe în ajutorul Constantinopolului aflat în fața unui iminent atac otoman, nu a avut efectul scontat. Cei doi se confruntau deja cu un atac masiv al turcilor în Pelopones și cu o rebeliune a albanezilor. Papa Nicolae al V-lea a răspuns prin delegarea cardinalului Isidor de Kiev de a conduce spre Constantinopol 200 de soldați napoletani.

La începutul anului 1453 d.Hr un ajutor nesperat militar a sosit la Constantinopol. Împăratul Konstantinos al XI-lea a recepționat 700 de soldați genovezi și 300 de venețieni care ridicau numărul străinilor din forța de apărare a capitalei la circa 3000 de oameni. La aceștia se adăugau cei aproximativ 5.000 de soldați bizantini. Sultanul Mehmed al II-lea beneficia însă de aproximativ 80.000 de oameni.

Asediul final al capitalei Imperiului Bizantin Constantinopol, desfășurat de otomanii conduși de Mehmed al II-lea, a venit la capătul a aproape doi ani de pregătiri. Otomanii beneficiau de avantajul numeric: 80.000 de soldați în fața celor 8.000 de apărători ai capitalei. Capitala avea zidurile sale impresionante care de-a lungul istoriei sale au fost rareori trecute. Acum turcii beneficiau de avantajul tehnic al unor tunuri de bombardament capabile de distrugeri masive.

În prima fază a campaniei sultanului Mehmed al II-lea au fost cucerite teritoriile monarhiei bizantine de pe coasta pontică: Mesembria și Anchialos. Apoi, otomanii s-au îndreptat împotriva Heracleei Tracice pe care au cucerit-o. La începutul lunii aprilie a anului 1453 d.Hr sultanul și otomanii s-au apropiat de Constantinopol dinspre uscat. Au oferit termenii unei predări a capitalei către otomani viețile bizantinilor urmând să fie salvate. A primit un refuz din partea basileului Konstantinos al XI-lea.

Turcii otomani conduși de Mehmed al II-lea au lansat asediul asupra capitalei monarhiei bizantine Constantinopol la începutul lunii aprilie 1453 d.Hr. Chiar și în această fază avansată a decăderii ei, capitala imperială beneficia de faimoasele ei ziduri de apărare, în stare bună. Tunurile imense aduse de otomani pentru spargerea acestora puteau efectua trageri la anumite intervale de timp. De asemenea, tunurile gigantice aduse pentru asediu aveau o cadență extrem de mică: doar 7 trageri pe zi.

Apărătorii Constantinopolului erau în stare să repare pagubele produse de asediatorii otomani din aprilie 1453 d.Hr. Acest lucru era posibil datorită intervalului extrem de mare dintre tragerile efectuate de tunurile gigantice folosite de turci la asedierea capitalei. Soldații bizantini beneficiau, de asemenea, de tunuri în interiorul cetății asediate dar erau neinstruiți în mânuirea lor. Au existat cazuri de deces din cauza manevrării defectuoase a tunurilor sau pagube provocate propriilor ziduri ale capitalei.

Armata bizantină, asediată în capitala imperiului Constantinopol în luna aprilie a anului 1453 d.Hr, a rezistat asediului și datorită proviziilor oferite de flota genoveză. Aceasta a evitat mai neexperimentata flotă otomană ce bloca Cornul de Aur și a reușit să ofere provizii soldaților din capitală. De asemenea, prima tentativă otomană de abordare a primei linii din zidurile Constantinopolului a fost respinsă cu succes.

Turcii otomani au încercat să schimbe strategia de asediu a Constantinopolului. Prima încercare de cucerire a capitalei a fost respinsă de bizantinii din capitală cu pierderi grele de partea otomanilor. Apoi, otomanii au reușit deplasarea vaselor de luptă spre zidurile Galatei- suburbia capitalei- în nordul Cornului de Aur. În acest fel proviziile oferite celor asediați de genovezii din colonia Pera, din apropierea capitalei, erau întrerupte. Moralul celor asediați a primit o lovitură puternică.

Pe parcursul lunii mai a anului 1453 d.Hr alte tentative de cucerire a Constantinopolului de către asediatorii otomani au fost respinse. Tunelurile săpate de geniștii turci pe sub zidurile capitalei au fost descoperite și inundate sau neutralizate. Cu cât asediul se prelungea, pierderile din armata otomană erau din ce în ce mai mari. Comparativ, cele ale bizantinilor asediați din capitală erau foarte mici.

Atacurile succesive ale otomanilor asupra zidurilor capitalei Constantinopol pe parcursul lunii aprilie a anului 1453 d.Hr au fost respinse cu succes de apărarea orașului. Tentativele de minare a zidurilor efectuate de geniștii asediatorilor au fost și ele anihilate de bizantini. După încă un refuz de predare a Constantinopolului sultanul Mehmed al II-lea a ordonat asaltul general asupra capitalei. Ultimul împărat, Konstantinos al XI-lea Palaiologos a murit apărând cetatea, iar Imperiul Bizantin s-a prăbușit.

Asediul turcilor lui Mehmed al II-lea asupra Constantinopolului se dovedea tot mai dificil în costuri umane pentru otomani. După mai bine de o lună de la debutul asediului, până la începutul lunii mai a anului 1453 d.Hr, apărătorii capitalei bizantine respinseseră deja cîteva atacuri frontale ale otomanilor. Pierderile deveneau din ce în ce mai mari pentru asediatorii turci.

Pe parcursul lunii mai a anului 1453 d.Hr sultanul otoman Mehmed al II-lea, care asedia capitala Imperiului Bizantin- Constantinopol- de mai bine de o lună, a oferit termenii unei păci împăratului Konstantinos al XI-lea Palaiologos. A cerut capitularea în schimbul cruțării vieților tuturor celor aflați în cetate sau, chiar mai mult, ridicarea asediului. Pentru acest lucru a cerut însă un tribut anual pe care basileul nu avea cum să îl acopere: 100.000 de hyperpyra. Sultanul a ordonat apoi asaltul final.

În jurul zilei de 25- 26 mai 1453 d.Hr sultanul Mehmed al II-lea a ordonat pregătirea asaltuli final asupra Constantinopolului. Turcii și-au deplasat forța de foc asupra unei secțiuni din zidul capitalei bizantine. În schimb, speranțele bizantinilor din cetate care rezistaseră asediului masiv aproape 2 luni au fost spulberate. O flotă mică venețiană sosită în cetate i-a transmis împăratului Konstantinos al XI-lea că zvonurile potrivit cărora o mare flotă venețiană ar sosi în ajutorul bizantinilor sunt false.

În timp ce turcii otomani efectuau ultimele pregătiri în afara zidurilor capitalei Constantinopol pentru asaltul general, în cetate în 28 mai 1453 d.Hr a avut loc ultima procesiune solemnă religioasă din catedrala Sfânta Sofia. La aceasta au participat patriarhul Constantinopolului, împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases, notabilitățile capitalei precum și aristocrația latină și greacă a Constantinopolului. Apoi, toată lumea s-a pregătit pentru asaltul final al otomanilor asupra cetății.

Asaltul final asupra Constantinopolului a fost declanșat de către otomanii lui Mehmed al II-lea în 29 mai 1453. Zidurile masive ale capitalei au fost atacate în valuri de trupele otomane, de fiecare dată respinse. Trupele anatoliene ale sultanului s-au concentrat asupra porțiunii Vlacherne din nord-vestul capitalei. Această secțiune de zid era un adaos târziu din secolul al XI-lea și fusese avariat puternic de bombardamentele otomanilor. Chiar și așa valurile de turci trimise să străpungă zidul au fost repinse.

Punctul culminant al asaltului general al otomanilor asupra Constantinopolului din 29 mai 1453 d.Hr l-a reprezentat rănirea comandantului genovez Giovanni Giustinianini Longo. Acesta reprezentase alături de împăratul Konstantinos al XI-lea Palaiologos conducerea efectivă militară a trupelor din cetatea asediată. Când Longo a fost coborât de pe ziduri- avea să moară din cauza rănilor peste două zile- cei mai mulți dintre soldații genovezi, demoralizați, au abandonat lupta.

După evacuarea comandantului genovez Giovanni Giustinianini Longo- rănit- de pe zidurile Constantinopolului și dezagregarea detașamentului său de genovezi, turcii otomani au forțat pentru ultima dată un atac asupra zidurilor și au pătruns în capitală. Italienii au reușit să se retragă pe corăbiile din port iar soldații bizantini au luptat până la moarte alături de împăratul lor Konstantinos al XI-lea. După 1123 de ani de la întemeierea Constantinopolului Imperiului Bizantin era desființat pentru totdeauna.

Cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduși de Mehmed al II-lea în 29 mai 1453 d.Hr a consemnat dezintegrarea Imperiului constantinopolitan pentru totdeauna. Trei zile orașul a fost jefuit de otomani. O parte a locuitorilor capitalei ajunși prizonieri au fost răscumpărați de la turci de către rudele lor. Sultanul Mehmed al II-lea, autodenumit de-acum Cuceritorul, a demarat refacerea zidurilor orașului pe care și l-a dorit transformat în capitala sa. Catedrala Sfânta Sofia a devenit moschee.

Potrivit tradiției musulmane un oraș care se împotrivea capturării sale putea fi supus jafului. Prin urmare sultanul Mehmed al II-lea după cucerirea Constantinopolului și-a lăsat soldații să jefuiească în voie fosta capitală imperială. Magazinele, bisericile și casele aristocraților au fost prădate iar italienii rămași în oraș uciși. Apoi, otomanii au trecut la punerea în sclavie a celor rămași în viață. Cartierelor Phanar și Studios le-a fost acceptată predarea și au rămas intacte, în afara raziilor de jaf ale soldaților.

După cucerirea Constantinopolului și dezmembrarea Imperiului Bizantin de către sultanul otoman Mehmed a II-lea coloniei genoveze Galata i-a fost permisă în continuare desfășurarea activității comerciale. Zidurile ei au fost însă dărâmate. Apoi, sultanul a procedat la eliberarea unor prizonieri și executarea unor oficiali bizantini de rang înalt ajunși captivi. Sultanul a demarat reconstruirea zidurilor Constantinopolului pe care intenționa să îl transforme în capitala noului său Imperiu Otoman.

Catedrala Sfânta Sofia a fost transformată în moschee de către sultanul Mehmed al II-lea după cucerirea Constantinopolului în 1453 d.Hr. Se pare că din dorința de a evita o cruciadă occidentală împotriva sa sultanul l-a ridicat în demnitatea de Patriarh Ecumenic pe Gennadios al II-lea, un declarat antiunionist al Bisericii Creștine. Gennadios a preluat ca reședință Biserica Sfinților Apostoli din oraș, dar fiind grav avariată, patriarhul a abandonat-o. Sultanul a transformat-o ulterior în moscheea Fatih.

Cucerirea Constantinopolului din anul 1453 d.Hr de către sultanul otoman Mehmed al II-lea cu greu putea fi oprită de ultimul împărat bizantin Konstantinos al XI-lea Palaiologos Dragases, având în vedere resursele minore financiare și militare de care dispunea. Chiar și un ajutor militar occidental de câteva mii de soldați ar fi putut amâna cel mult, poate, cu câteva luni deznodământul final al destinului capitalei bizantine.

Zidurile capitalei bizantine aveau o existență ce cobora până la întemeierea Constantinopolului în secolul al IV-lea. Însă chiar și aceste ziduri faimoase au cedat în fața bombardamentului sistematic al tunurilor otomane de tehnologie nouă pentru acel moment. O nouă cruciadă largă occidentală antiotomană ar fi putut salva capitala imperială și respinge pe otomani dar această operațiune necesita timp și finanțe pentru organizare. În plus, ultimele eșecuri în materie au discreditat ideea de cruciadă.

După căderea Constantinopolului din anul 1453 d.Hr în fața turcilor otomani Imperiul Bizantin a fost desființat. Însă preț de câțiva ani a continuat să existe un teritoriu administrat de o autoritate bizantină legată intim de familia imperială de la Constantinopol și care se putea revendica drept stat succesor al monarhiei bizantine: Despotatul Moreei. Legitimitatea acestuia a fost neutralizată de sultanul Mehmed al II-lea care l-a anexat în primăvara anului 1461 d.Hr.

La scurt timp după căderea Constantinopolului prin cucerirea lui de către turci în anul 1453 d.Hr Selymbria s-a predat sultanului Mehmed al II-lea. Despotatul Moreei din Pelopones, cu capitala la Mistra, condus de frații ultimului împărat Konstantinos al XI-lea- Thomas și Demetrios- încercau să facă față rebeliunii albanezilor declanșată anterior. Acest teritoriu, parte a Imperiului Bizantin- desființat prin cucerirea capitalei- era ceea ce putem numi stat succesor al monarhiei bizantine.

Despoții de Moreea Thomas și Demetrios din Pelopones nu puneau niciun fel de probleme sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Însă, pentru sultan, descendența acestora directă din linia imperială bizantină putea constitui un pericol. Aceștia erau frații ultimului împărat bizantin, Konstantinos al XI-lea căzut pe zidurile Constantinopolului în lupta de apărare împotriva otomanilor din anul 1453 d.Hr. Prin urmare, sultanul a intenționat eliminarea acestui pericol de legitimitate.

Despoții Peloponesului Thomas și Demetrios Palaiologos, frații ultimului împărat bizantin Konstantinos al XI-lea, au cerut ajutorul sultanului Mehmed al II-lea pentru a înfrânge rebeliunea albaneză. Această rebeliunea era în desfășurare deja de câțiva ani. Rebelii albanezi s-au adresat și ei sultanului dar acesta s-a înțeles cu cei doi despoți. Le-a trimis o armată în ajutor, în anul 1454 d.Hr iar rebelii albanezi au fost înfrânți. Tributul plătit de despoți sultanului era de 10.000 de hyperpyra anual.

Sultanul s-a îndreptat împotriva despoților bizantini din Pelopones, Thomas și Demetrios, sub pretextul întârzierii plății tributului datorat. Deși Thomas a plătit în cele din urmă cei 40.000 de hyperpyra datorați sultanului, Mehmed al II-lea a preluat Corintul și Patras din despotatul acestuia. Sultanul îl bănuia pe despotul Thomas, un unionist convins, de conspirație alături de papalitate în organizarea unei cruciade antiotomane.

Despoții Moreei, Thomas și Demetrios Palaiologos s-au recunoscut vasali ai sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Capitala imperiului fusese cucerită de sultan iar acum acesta le permisese celor doi despoți să dețină în continuare teritoriul Peloponesului rămas necucerit din fostul Imperiu Bizantin. Thomas și Demetrios erau vasali ai sultanului dar acesta ușor le strangula teritoriul tot mai mult. Pentru moment, sultanul a preluat doar ducatul Atenei și insulele din nordul Mării Egee.

Sultanul Mehmed al II-lea a permis aristocrației din Pelopones să se supună direct autorității sale și prin acest lucru a privat de colectarea unor venituri pe cei doi despoți Thomas și Demetrios, sub a căror autoritate se aflau de drept membrii aristocrației. Prin urmare, despoții au întârziat plata tributului către sultanul otoman, nefiind capabili de a colecta suma necesară plății acestuia. Ca urmare a acestei întârzieri, sultanul s-a îndreptat împotriva despoților de Moreea, Thomas și Demetrios Palaiologos.

Spre sfârșitul anului 1460 d.Hr sultanul Mehmed al II-lea a intervenit decisiv în Pelopones unde cei doi despoți, Thomas și Demetrios aveau neînțelegeri. Demetrios a predat sultanului Mistra, capitala despotatului Moreei iar el a fost trimis în captivitate la Adrianopol. Thomas s-a refugiat în insula Corfu deținută de venețieni, apoi la Roma unde a fost primit cu onoruri. Monemvasia a fost oferită papalității de către fostul despot Thomas însă restul Despotatului de Moreea a fost cucerit integral de otomani.

Acest stat de pe coasta pontică a Asiei Mici s-a dezvoltat independent de Imperiul Bizantin, de la sfârșitul secolului al XII-lea. S-a desprins de imperiu și a fost condus de o ramură a dinastiei imperiale Komnenos. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea în anul 1261 d.Hr Imperiul Trebizondei nu a fost reintegrat monarhiei restaurate de acesta. A fost însă sub influența Imperiului Bizantin iar după cucerirea Constantinopolului de către otomani, Mehmed al II-lea a integrat imperiului său Trebizonda.

În primăvara anului 1461 d.Hr sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a lansat o campanie împotriva Imperiului Trebizondei de pe coasta pontică a Asiei Mici. Acesta era ultimul stat cu legitimitate succesorală bizantină. Numele de „imperiu” a derivat din înrudirea dinastiei Megas Komnenos- a Marilor Komnenos- din Trebizonda cu cea a împăraților de la Constantinopol și nu din forța sau anvergura acestui stat din Asia Mică.

Armata îndreptată de sultanul Mehmed al II-lea împotriva Imperiului Trebizondei condus de David Komnenos în vara anului 1461 d.Hr a fost impresionantă ca număr de soldați desfășurați. Împăratul David Komnenos, fără nicio perspectivă de a primi ajutor militar, a cedat capitala Trebizonda și imperiul în septembrie sultanului otoman. Cele câteva orașe din imperiu care încă rezistau s-au predat până la sfârșitul toamnei sultanului Mehmed al II-lea.

Împăratul Trebizondei David Megas Komnenos a capitulat în fața sultanului Mehmed al II-lea predând acestuia capitala și statul său. Acest lucru a prevenit asedierea și jefuirea inutilă a cetății de către otomani dar nu i-a împiedicat pe aceștia să deporteze la Constantinopol o bună parte a populației orașului Trebizonda. Doi ani mai târziu, sub acuzația de conspirație- deși neprobată convingător- sultanul Mehmed al II-lea a ordonat executarea lui David Megas Komnenos și a 6 din cei 7 fii ai săi.

Odată cu destrămarea autorității bizantine din Despotatul Moreei și Imperiul Trebizondei prin cucerirea acestor teritorii de sultanul Mehmed al II-lea, orice legitimitate succesorală în linie directă la tronul bizantin a fost eliminată. Însă, în preajma anului 1462 d.Hr sultanul Mehmed al II-lea încă nu își însușise toate teritoriile care aparținuseră Imperiului -acum defunct- Bizantin. Autoritatea asupra lor era împărțită între diverse puteri politice: republicile italiene, Cavalerii Ospitalieri și duci latini.

În preajma anului 1462 d.Hr sultanul Mehmed al II-lea reușise să cucerească și ultimele două state bizantine care puteau clama descendența directă din familia imperială constantinopolitană: Despotatul de Moreea și Imperiul Trebizondei. Din ceea ce reprezentase odată suprafața monarhiei bizantine, otomanii nu ocupaseră întreaga geografie a acestuia. Veneția deținea insula Creta, Corfu, Dyrrachium și alte câteva cetăți și porturi din Grecia de astăzi. Genova deținea Chios și câteva porturi în Crimeea.

După desființarea Imperiului Bizantin prin cucerirea Constantinopolului de către otomani și a teritoriilor conexe- Despotatul Moreei și Imperiul Trebizondei- existau teritorii foste bizantine care erau sub autoritatea unor terțe părți. Cavalerii Ospitalieri aveau sub autoritatea lor insula Rodos iar familia Tocco Kephalonia și porțiuni din Epir. Insula Cipru se afla și ea sub controlul familiei cruciate Lusignan.

Chiar și după cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mehmed al II-lea și desființarea Imperiului Bizantin în 1453 d.Hr, turcii otomani încă nu stăpâneau Peninsula Balcanică în întregime. Albanezii lui Skanderberg se aflau încă în rebeliune împotriva otomanilor. Principii sârbi, în schimb, au devenit clienți ai sultanului otoman iar teritoriile acestora au intrat sub autoritatea sultanului Mehmed al II-lea. Grecii au reprezentat și ei- de-acum-subiecți ai sultanului otoman până în secolul al XIX-lea.