Amurgul Imperiului Bizantin. Domnia lui Manuel al II-lea Palaiologos
Un împărat capabil cu resurse inexistente
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2017
Împăratul Manuel al II-lea, cu toate calitățile lui, ambiție, eleganță, erudiție, nu a reușit să obțină ajutorul occidental în urma turneului întreprins în acest scop. Mica rază de speranță apărută, războiul intern în sultanatul otoman, s-a spulberat iar căderea monarhiei a fost inevitabilă.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Contemporanii bizantini ai sfârșitului secolului al XIV-lea vedeau prăbușirea monarhiei drept iminentă. Nimeni nu ar fi pariat că ea va mai rezista aproximativ 6 decenii până la prăbușirea sa finală din anul 1453 d.Hr. La moartea basileului Ioan al V-lea Palaiologos, în 1391 d.Hr, șansele oricărei revitalizări erau compromise. Ele țineau de domeniul fantasticului iar următorul împărat, Manuel al II-lea Palaiologos, dincolo de toate calitățile lui incontestabile, era perfect conștient.

Ultimul deceniu al secolului al XIV-lea găsea Imperiul Bizantin într-o situație fără ieșire. În durată lungă și privite retrospectiv problema monarhiei a fost imposibilitatea de a-și face aliați pe care să poată conta după recucerirea Constantinopolului de către împăratul Mihail al VIII-lea Palaiologos. Fragmentar, prăbușirea a fost accelerată și revitalizarea imperiului compromisă total în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea în timpul lui Ioan al V-lea Palaiologos.

În jurul anului 1391 d.Hr teritoriile care compuneau Imperiul Bizantin se limitau la capitala Constantinopol, câteva porturi în Tracia și Pelopones și alte câteva insule în nordul Mării Egee. Aceste teritorii- în fapt niște enclave- erau depopulate și relativ autonome având în vedere faptul că nu aveau conexiune teritorială directă cu capitala Constantinopol. Împăratul era practic și tehnic vasal al sultanului otoman.

În momentul decesului împăratului Ioan al V-lea Palaiologos nu era foarte sigur dacă succesiunea la tronul bizantin va putea fi desfășurată. Sultanul turcilor otomani, Baiazid, îl avea ca ostatic la Brusa pe Manuel, fiul basileului decedat. Având în vedere forța sultanatului și dezechilibrul monarhiei era de așteptat o campanie a lui Baiazid de cucerire a Constantinopolului si de desființare a Imperiului Bizantin.

Imperiul Bizantin se afla într-un stadiu atât de avansat de dezintegrare încât, la moartea împăratului Ioan al V-lea Palaiologos din anul 1391 d.Hr nimeni nu a îndrăznit să riște măsuri cât de cât de revitalizare deoarece acest lucru ar fi stârnit riposta sultanului Baiazid. Manuel, cel de-al doilea fiu al lui Ioan al V-lea, a păsărit curtea sultanului de la Prusa și a sosit la Constantinopol unde a ocupat tronul imperial. A fost domnia unui împărat capabil dar cu extrem de puține șanse și resurse.

Manuel al II-lea Palaiologos se afla la curtea sultanului otoman din Brusa, Baiazid I- numit Fulgerul- în calitate de ostatic al acestuia în momentul în care tatăl său, basileul Ioan al V-lea Palaiologos, a decedat în februarie 1391 d.Hr. În martie, același an, Manuel a evadat de la Brusa și a sosit la Constantinopol unde a fost încoronat. Talentat, inteligent și experimentat, acesta avea 40 de ani în momentul ascensiunii pe tronul constantinopolitan.

Manuel al II-lea Palaiologos își dovedise calitățile în timpul în care se ocupase de administrarea Thesalonicului. Timp de 3 ani, cu resurse limitate, el a reușit să țină piept asediului turcilor asupra orașului. Fatalitatea lui din momentul încoronării asupra oricărei tentative de rezistență militară împotriva turcilor era, de fapt, o realitate cruntă. Pur și simplu, Manuel al II-lea nu se putea opune turcilor ci doar putea aștepta apariția unui fenomen fantastic de care să își lege speranțele.

Fostul împărat Ioan al V-lea Palaiologos se declarase deja vasal al sultanilor otomani. Teritoriul Imperiului Bizantin din timpul lui Manuel al II-lea Palaiologos era chiar mai redus teritorial decât în timpul fostului împărat. De asemenea, resursele disponibile erau limitate și Manuel al II-lea nu avea opțiune de ieșire decât de a se declara și el vasal al sultanului Baiazid. O situație, care nu cupla deloc cu ambiția și capacitățile basileului, dar situația politică a imperiului pur și simplu nu îl ajuta.

Împăratul Manuel al II-lea s-a îndreptat către sultanul otomanilor- Baiazid Fulgerul- pentru a încheia un tratat de pace. Având în vedere că Manuel evadase, practic, de la curtea sultanului unde era ținut ostatic, sultanul Baiazid i-a pus acestuia condiții dificile. Acesta a mărit tributul pe care monarhia trebuia să-l plătească sultanatului și i-a cerut împăratului, în obligația contractului de vasalitate, să-i ofere asistență militară în campania de cucerire a emiratelor turcești din sudul Anatoliei.

În primăvara anului 1391 d.Hr împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a fost nevoit să se deplaseze la curtea sultanului otoman Baiazid pentru a-i oferi asistență militară în campania operată de Baiazid împotriva emiratelor turcești din sudul Anatoliei. Obligațiile basileului erau plasate în grila vasalității față de sultanul turcilor. Manuel al II-lea și-a lăsat mama- pe Elena- ca regentă a monarhiei la Constantinopol și și-a petrecut restul anului în campania din Anatolia alături de sultanul Baiazid.

În primăvara anului 1392 d.Hr basileul Manuel al II-lea s-a întors la Constantinopol din campania militară susținută alături de sultanul Baiazid în Asia Mică. Fiind conștient că nu poate redimensiona teritorial Imperiul Bizantin, măcar basileul s-a preocupat de continuitatea liniei moștenitoare. În acest sens, Manuel al II-lea s-a căsătorit cu Elena Dragases fiica unui boier sârb, Constantin Dragases. Sultanul otomanilor, Baiazid, nu a ridicat obiecții, Dragases fiind un vasal al acestuia.

Anii 1393-1394 d.Hr au consemnat încercări ale despoților sârbi și bulgari de a se revolta împotriva turcilor. Sultanul Baiazid a intervenit și a anexat teritoriile bulgarilor rămase încă semiautonome apoi, la Serres, sultanul a convocat toți vasalii săi din Peninsula Balcanică. Între aceștia s-a aflat și împăratul bizantin, Manuel al II-lea Palaiologos. În urma acestei întâlniri, basileul s-a decis să reziste militar refuzând depunerea a încă unui jurământ de vasalitate față de sultanul otomanilor.

Pentru împăratul Manuel al II-lea jurământul de vasalitate depus față de sultanul otoman a reprezentat o umilință teribilă, mai ales pentru un personaj înzestrat cu calitățile sale. Direcția a fost întotdeauna în sens invers, și anume, orice rege sau conducător îl recunoștea pe împăratul bizantin drept suzeran. Intrarea basileului în vasalitate față de sultan a dus la întreruperea, în anul 1392 d.Hr, a pomenirii numelui basileului în liturghia Bisericii Ruse, cu toate protestele Patriarhiei Ecumenice.

În anul 1393 d.Hr țarul Ioan Șișman al bulgarilor a repudiat suzeranitatea sultanului otoman Baiazid, cu ajutorul oferit de Regatul Ungariei. Baiazid a intervenit și a anexat domeniile lui Șișman pe care l-a capturat mai târziu și l-a executat. Apoi, la Serres sultanul și-a convocat vasalii din Peninsula Balcanică pentru discuții legate de politicile viitoare. În momentul în care bizantinii și sârbii s-au trezit adunați la un loc s-au temut pentru o clipă de faptul că sultanul Baiazid plănuia asasinarea lor.

Cu toate că bizantinii și sârbii convocați la Serres de suzeranul lor, sultanul Baiazid, s-au temut pentru viața lor, acesta intenționa mai mult să-i intimideze și le-a ascultat fiecărora în parte cererile. Cele mai multe dintre plângeri erau îndreptate împotriva despotului Theodoros din Pelopones care utiliza mercenari albanezi în campaniile lui de adăugare a Argosului la posesiunile despotatului său. Apoi, în întâlnirea de la Serres, sultanul a dispus mutilarea unor oficiali mărunți bizantini.

După întâlnirea de la Serres din anul 1393 d.Hr dintre sultanul Baiazid și vasalii săi din Balcani acesta i-a cerut despotului Theodoros din Pelopones să cedeze otomanilor Argosul și Monemvasia. Atitudinea sultanului în timpul întâlnirilor de la Serres față de vasalii lui balcanici a stârnit suspiciuni în rândul acestora. Bizantinii s-au întors la Constantinopol cu gândul de a încerca o rezistență militară împotriva otomanilor lui Baiazid.

Împăratul constantinopolitan Manuel al II-lea Palaiologos a refuzat cererea sultanului otoman Baiazid I de a se întâlni în anul 1394 d.Hr. Basileul s-a pregătit pentru război fiind conștient că refuzul său va atrage reacția sultanului otomanilor. Împăratii de la Constantinopol, odată cu fostul basileu Ioan al V-lea Palaiologos intraseră în starea de vasalitate față de sultanii otomani. Riscul asumat de Manuel al II-lea era în acord cu ambiția și talentul său militar.

Împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a refuzat o nouă cerere de întâlnire din partea sultanului otoman Baiazid I ceea ce putea echivala cu o reacție militară a acestuia la adresa Imperiului Bizantin. În același timp, un alt vasal al sultanului- despotul Theodoros, membru al familiei imperiale bizantine- a evadat din Tesalia și s-a îndreptat spre Peolopones unde a recuperat Monemvasia, ignorând cererea sultanului de a-i preda teritoriile. În schimb, Argosul l-a cedat venețienilor.

În toamna anului 1394 d.Hr sultanul otoman Baiazid I a lansat un asediu supra Constantinopolului la refuzul împăratului Manuel al II-lea de a se supune dorințelor sale în calitate de suzeran al basileului. Capitala monarhiei bizantine a rezistat în fața asediului datorită faptului că otomanii nu au avut niciun element surpriză de partea lor iar Manuel al II-lea se aștepta la o asemenea măsură. Apoi, faimoasele ziduri ale capitalei erau de netrecut, chiar și în această fază de teribil declin al imperiului.

Asediul otomanilor sultanului Baiazid I asupra capitalei Imperiului Bizantin în anul 1394 d.Hr a eșuat ulterior, dincolo de protecția oferită și de formidabilele ziduri ale orașului, și datorită ajutorului oferit de flota genoveză Constantinopolului. Flota otomanilor nu se putea compara numeric și valoric cu cea a Republicii Venețiene care a asigurat aprovizionarea capitalei pe perioada asediului otoman.

În iarna anului 1394 d.Hr, în paralel cu asediul asupra capitalei monarhiei Constantinopol, trupele otomane au întreprins două campanii. Una a fost îndreptată împotriva lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești și finalizată prin bătălia de la Rovine. Un al doilea corp de armată a pătruns în sud spre Pelopones și l-a înfrânt pe despotul Theodoros Palaiologos, fratele basileului Manuel al II-lea dar s-a retras, probabil datorită înfrângerii armatei otomane trimise împotriva lui Mircea cel Bătrân.

Asediul Constantinopolului de către sultanul otomanilor Baiazid I precum și pătrunderea armatelor turcești la nord de Dunăre- în campania finalizată cu bătălia de la Rovine din Țara Românească- a șocat puterile occidentale. S-au demarat pregătirile pentru lansarea unei cruciade împotriva turcilor, cea mai mare din ultimul secol. Acest eveniment, dacă s-ar fi sfârșit prin victoria cruciaților, ar fi oferit șansa evenimentului extraordinar pe care îl aștepta basileul Manuel al II-lea de renaștere a monarhiei.

Cruciada împotriva turcilor organizată cu girul și aprobarea Scaunului Apostolic urma să fie condusă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Acesta a înrolat în armata cruciată cavaleri francezi, germani, burgunzi și un număr mai mic de venețieni. În vara anului 1396 d.Hr Sigismund a condus o armată estimată la 16.000 de oameni spre Nicopole pe Dunăre, în Bulgaria de astăzi, oraș deținut de otomani și asupra căruia a început asediul.

Sultanul turcilor otomani Baiazid I a întâmpinat armata cruciată lansată împotriva sa și condusă de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg la Nicopole, în dreapta Dunării. Beneficiind de o armată nu cu mult mai numeroasă, sultanul a administrat o înfrângere severă armatei cruciate, mulți dintre baronii și nobilii cruciați fiind uciși sau capturați. Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a reușit să scape pe Dunăre cu ajutorul unei corăbii venețiene.

Împăratul Manuel al II-lea conștientiza viitorul sumbru al monarhiei bizantine. Constantinopolul rezista asediului otomanilor încă, datorită formidabilelor sale ziduri și ajutorului oferit de flotele venețienilor și genovezilor. Dar, în același timp, aprovizionarea oferită de acestea- în soldați și provizii- era oferită doat atât cât era nevoie ca orașul să reziste asediului. Nu era vorba în niciun caz de vreo alianță care să atace trupele otomane și să le oblige să ridice asediul asupra capitalei.

Deznodământul nefericit pentru cruciați al bătăliei de la Nicopole din anul 1396 d.Hr soldat cu anihilarea armatei cruciate a însemnat și pulverizarea șanselor pe care le întrevedea basileul Manuel al II-lea pentru monarhia bizantină în cazul în care otomanii ar fi fost înfrânți. Distragerea sultanului Baiazid de la continuarea asediului asupra Constantinopolului a fost doar temporară, pe perioada campaniei anticruciate a acestuia de la Nicopole.

Capitala Imperiului Bizantin rezista asediului turcilor lui Baiazid I. Temerile împăratului Manuel al II-lea erau legate de starea populației din oraș tot mai nemulțumită de impotența administrației în a respinge atacurile asediatorilor. Pur și simplu, imperiul nu mai era în măsură să fie el cel care asediază, ci era în defensivă. Existau zvonuri în capitală potrivit cărora sultanul Baiazid intenționa să-l susțină pe uzurpatorul Ioan al VII-lea- nepotul basileului- la ocuparea tronului imperial.

Capitala monarhiei bizantine, Constantinopol, rezistate asediului prelungit lansat de otomanii lui Baiazid I. Fratele basileului Manuel al II-lea- Theodoros, despotul Moreei din Pelopones- rezista cu greu raidurilor turcilor veniți dinspre nord. În acest moment, ajutorul sosit din partea regelui Franței Carol al VI-lea printr-un detașament condus de mareșalul Boucicault a părut contemporanilor o oază de lumină și speranță într-o mare de sumbru și întuneric pentru viitorul monarhiei.

În anul 1399 d.Hr regele Franței Carol al VI-lea a răspuns solicitărilor de ajutor venite dinspre împăratul bizantin Manuel al II-lea Palaiologos. Carol al VI-lea l-a trimis spre Constantinopol pe mareșalul Boucicault cu o forță de ajutor de 1200 de soldați. Având în vedere situația disperată a armatei imperiale care trecuse printr-un asediu prelungit din partea turcilor otomani, sosirea unui ajutor avea darul de a ridica starea de spirit a acestora.

Trupele sosite din partea Regatului Franței la Constantinopol în ajutorul împăratului Manuel al II-lea Palaiologos erau conduse de mareșalul Boucicault. Acești 1200 de soldați s-au alăturat armatei imperiale efectuând câteva raiduri asupra trupelor otomane. Numeric, acest ajutor nu era consistent dar a avut efectul ridicării moralului trupelor bizantine. În plus, cu acest prilej, mareșalul Boucicault l-a convins pe împărat de necesitatea efectuării unui turneu occidental de solicitare de ajutor.

Mareșalul francez Boucicault a mai reușit, în sejurul lui la Constantinopol, să-l reconcilieze pe împăratul Manuel al II-lea cu nepotul acestuia, Ioan al VII-lea. Acesta era fiul fratelui său mai mare, Andronikos, și uzurpase tronul pentru câteva luni în urmă cu aproape un deceniu. Boucicault s-a îndreptat spre Selymbria unde era cantonat acesta și l-a convins să se deplaseze la Constantinopol pentru a se reconcilia cu unchiul său, împăratul Manuel al II-lea Palaiologos.

Mareșalul Boucicault, trimis de regele francez Carol al VI-lea la Constantinopol în ajutorul basileului Manuel al II-lea, a reușit să-l convingă pe acesta să întreprindă o călătorie în Occident pentru a închega o alianță împotriva turcilor. De asemenea, l-a reconciliat pe acesta cu nepotul său uzurpator Ioan al VII-lea și l-a convins să-l numească pe acesta regent al monarhiei pe durata „turneului” său occidental.

Înaintea de plecarea sa spre Occident împăratul Manuel al II-lea și-a numit nepotul, pe Ioan al VII-lea, ca regent pe durata absenței sale. Deși cei doi se împăcaseră la rugămintea mareșalului francez Boucicault, basileul era îndeajuns de suspicios pe nepotul său, având în vedere „dosarul” lui Ioan al VII-lea de uzurpare anterioară a tronului. Prin urmare, împăratul și-a plasat soția și cei doi fii - Elena, Ioan și Theodoros- în grija fratelui său, despotul Moreei, Theodoros Palaiologos.

Basileul Manuel al II-lea Palaiologos, un personaj ambițios și înzestrat, era conștient de precaritatea monarhiei bizantine. În momentul în care a decis să efectueze călătoria în Occident, la propunerea mareșalului francez Boucicault, împăratul nu își făcea iluzii cu privire la succesul turneului său de obținere a suportului militar împotriva turcilor. Dar, în același timp, pasivitatea- asemenea tatălui său, Ioan al V-lea- ar fi însemnat cu siguranță sfârșitul monarhiei bizantine. Nu avea nimic de pierdut.

Împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a părăsit Constantinopolul în toamna anului 1399 d.Hr îndreptându-se spre Pelopones. Aici și-a petrecut iarna alături de fratele său, despotul Moreei Theodoros, în a cărui grijă împăratul și-a plasat soția și cei doi fii ai săi. De-aici, în primăvara anului 1400 d.Hr basileul s-a îndreptat spre Veneția unde a avut parte de o recepție călduroasă.

Găzduit de regele Franței Carol al VI-lea la Paris, împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a trimis ambasade regelui Spaniei, papei Bonifaciu al IX-lea la Roma și regelui Angliei prin care se negocia un ajutor militar oferit imperiului în lupta contra turcilor. Regele Angliei, Henric al IV-lea, într-un gest de curtoazie, l-a invitat pe împărat să traverseze Canalul Mânecii într-o călătorie în regatul englez.

În primăvara anului 1400 d.Hr împăratul constantinopolitan Manuel al II-lea Palaiologos a avut parte de o primire atentă din partea venețienilor, prima lui oprire din turneul occidental. Demn, elegant și în puterea vârstei, împăratul a produs impresie în rândul venețienilor. În același timp, Manuel al II-lea a constatat cu plăcere interesul Renașterii Italiene față de cultura greacă și pentru Antichitate pe care aceștia o descopereau prin intermediul culturii bizantine.

În iunie 1400 d.Hr împăratul Manuel al II-lea a sosit la curtea regelui Franței Carol al VI-lea. Gestul de eleganță al regelui francez care a sosit în afara zidurilor Parisului pentru a-l primi pe împărat a venit în întâmpinarea stilului elegant al împăratului. Odată găzduit la curtea regală din Paris, împăratul Manuel al II-lea a demarat procesul de trimitere de ambasade către puterile occidentale în încercarea de a constitui o alianță împotriva turcilor care amenințau existența imperiului.

La sfârșitul anului 1400 d.Hr împăratul Manuel al II-lea Palaiologos găzduit de regele Franței la Paris, a dat curs invitației oferite de regele Angliei Henric al IV-lea de a efectua o călătorie la Londra. Întâmpinat de acesta la Londra, basileul a fost tratat cu respect și atenție primind o serie de asigurări de ajutor. Însă, nimeni nu se grăbea, deoarece fiecare regat avea problemele lui. S-a întors la Paris în următorul an, 1401 d.Hr cu promisiune puternice din Anglia dar nimic concret realizabil.

Un nesperat moment favorabil pentru Imperiul Bizantin a apărut în anul 1402 d.Hr atunci când sultanul Baiazid I a fost învins și capturat în luptele cu mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara. Împăratul Manuel al II-lea se afla în turneul său occidental la curtea regelui Franței. Nu se grăbea să se întoarcă la Constantinopol fiind conștient că, odată plecat el va fi uitat. La aflarea veștii dispariției lui Baiazid I, basileul s-a grăbit spre Veneția și Genova pentru încheierea unei alianțe antiotomane.

Nepotul împăratului Manuel al II-lea Palaiologos, Ioan al VII-lea, a fost lăsat regent al imperiului pe durata călătoriei occidentale a basileului. Acesta, ajutat de un număr mic de soldați francezi lăsați de mareșalul Boucicault, încerca să păstreze intactă capitala monarhiei, Constantinopol. El pierduse în detrimentul otomanilor Selymbria și cam tot ce constituise anterior provincia Tracia, deținând practic doar capitala imperială.

Imperiul Bizantin în anul 1402 d.Hr era constituit aproape exclusiv din capitala Constantinopol și câteva insule din nordul Mării Egee. Turcii otomani ocupaseră întreaga suprafață europeană și asiatică a monarhiei bizantine. Existau rumori potrivit cărora regentul imperiului Ioan al VII-lea- basileul Manuel al II-lea fiind plecat în călătoria occidentală- era gata să capituleze și să predea Constantinopolul turcilor în primăvara anului 1402 d.Hr.

Atunci când părea că următorul pas era capitularea Constantinopolului în fața armatelor otomane în primăvara anului 1402 d.Hr un eveniment extraordinar a permis o resuscitare a monarhiei bizantine. Sultanul turcilor Baiazid I Fulgerul s-a îndreptat spre est pentru a opri avansul mongolilor lui Timur Lenk. Aceștia sosiseră dinspre Orientul Mijlociu, Persia și amenințau Asia Mică otomană. În bătălia de la Ankara, din iulie același an, turcii au fost zdrobiți de Timur Lenk iar Baiazid capturat.

Intrarea în prizonierat a sultanului Baiazid I Fulgerul în urma înfrîngerii otomanilor de mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara din anul 1402 d.Hr a consemnat declanșarea unui război intern pentru preluarea tronului sultanatului. Acești ani de conflict intern din sultanatul turcilor au însemnat o prelungire a „vieții” monarhiei bizantine precum și obținerea unor teritorii pe care imperiul le cedase anterior turcilor. Monarhia nu s-a prăbușit acum dintr-un simplu noroc.

În urma bătăliei de la Ankara din anul 1402 d.Hr în care otomanii au fost zdrobiți de mongolii lui Timur Lenk și sultanul Baiazid I prins, fiii acestuia au declanșat lupta internă pentru preluarea tronului sultanatului. Fiul cel mai mare al acestuia, Suleyman, s-a refugiat în Tracia și era mai preocupat de restaurarea sultanatului otoman puternic zguduit de mongolii lui Timur Lenk decât de continuarea asediului desfășurat de trupele otomane asupra Constantinopolului.

După victoria de la Ankara împotriva sultanatului turcilor otomani, Timur Lenk și mongolii au lansat campanii în stânga și-n dreapta eliberând emiratele ocupate anterior de sultanul Baiazid. În debandada creată după înfrângerea zdrobitoare în fața lui Timur Lenk Suleyman, unul dintre fii lui Baiazid, a fugit în Tracia iar un alt fiu al nefericitului sultan încerca să mențină cât de cât unitară Anatolia otomană.

Fiul cel mare al sultanului Baiazid I, prins în urma luptei de la Ankara piedută în fața mongolilor lui Timur Lenk, Suleyman, fugise în Tracia otomană și își pregătea mutările. Dorea să lupte împotriva lui Timur Lenk pentru a reface unitatea sultanatului otoman și, totodată, împotriva fraților săi pentru a se impune pe tronul de la Prusa. Suleyman a sesizat imediat că transferul trupelor otomane din partea europeană a sultanatului spre Asia Mică l-ar fi lăsat descoperit în fața Imperiului Bizantin.

La aflarea veștii capturării sultanului Baizid I în urma bătăliei de la Ankara împotriva lui Timur Lenk, împăratul Manuel al II-lea Palaiologos- care se afla în turneul occidental, la curtea regelui Franței- s-a grăbit spre Genova și Veneția. El a solicitat formarea unei mari coaliții împotriva turcilor acum când statul acestora era puternic destabilizat. Refugiat în Tracia otomană, unul dintre fii sultanului ucis, Suleyman, era conștient că nu ar putea rezista în acest moment unei cruciade occidentale.

Suleyman, fiul cel mare al sultanului otoman Baiazid I prins de Timur Lenk, a încercat să preia tronul sultanatului otoman dar s-a lovit de opoziția fraților săi. Conștient că un atac bizantino-cruciat- proiect la care basileul Manuel al II-lea lucra în Occident- ar fi imposibil de respins în acest moment, el s-a asigurat ca acest lucru să nu se întâmple. A oferit termenii unei păci, nici mai mult nici mai puțin, pe care nici cel mai optimist membru al administrației monarhiei nu i-ar fi visat.

Pentru a neutraliza o posibilă alianță occidentalo-bizantină, în disputa cu frații săi pentru tronul sultanatului otoman Suleyman- fiul cel mare al fostului sultan, Baiazid I- a oferit un acord de pace Imperiului Bizantin în condiții extrem de avantajoase. Monarhia nu se mai afla sub suzeranitatea otomană și basileul urma să primească de asemenea, întreaga coastă maritimă a Traciei de la Messembria până la Panidus. Genovezii și venețienii primeau și ei privilegii comerciale în Balcani.

Candidatul la tronul otoman- Suleyman- a oferit un acord de pace Imperiului Bizantin, temîndu-se de o campanie a basileului în tandem cu puterile occidentale. Pe lângă teritoriile oferite împăratului, Suleyman i-a cedat ca apanaj lui Ioan al VII-lea, regentul monarhiei, Thesalonicul și părți din Tesalia. Imperiul Bizantin, genovezii și venețienii erau mulțumiți de „darurile” otomane, dar acordul servea mai ales intereselor lui Suleyman: îi oferea timp pentru a tranșa succesiunea pe tronul sultanatului.

În primăvara anului 1403 d.Hr împăratul Manuel al II-lea Palaiologos s-a întors la Constantinopol unde a ratificat acordul propus de Suleyman, unul dintre candidații la tronul sultanatului. Basileul a sesizat imediat faptul că acceptarea teritoriile oferite de Suleyman prin acest acord erau un câștig mai mic decât dacă s-ar fi materializat o alianță bizantino-occidentală împotriva turcilor. Sultanatul, slăbit de războiul intern și ravagiile produse de mongoli nu ar fi putut rezista unei asemenea alianțe.

În primăvara anului 1403 d.Hr după mai bine de 2 ani petrecuți în Occident- în tentativa de a închega alianțe împotriva turcilor ce amenințau existența monarhiei bizantine, basileul Manuel al II-lea s-a întors la Constantinopol. Atunci când a ajuns în capitală acordul de pace generos oferit de moștenitorul sultanului Baiazid, Suleyman, fusese acceptat de către regentul și nepotul basileului, Ioan al VII-lea. Baiazid I a murit în captivitatea mongolului Timur Lenk, învingătorul său.

Întors din turneul occidental, împăratul Manuel al II-lea a ratificat acordul propus de moștenitorul sultanatului otoman, Suleyman, fără a ignora faptul că avantajele puteau fi mai mari dacă ar fi dus la capăt organizarea unei cruciade din Occident împotriva turcilor. Suleyman, prins în luptele cu frații săi pentru tronul otoman, nu ar fi putut opune rezistență. El era conștient de acest fapt, prin urmare, a oferit acordul generos monarhiei în speranța că aceasta îl va accept, ceea ce s-a și întâmplat.

La întoarcerea din turneul occidental împăratul Manuel al II-lea nu a revenit în Constantinopol cu sentimente mai bune față de nepotul său Ioan al VII-lea, cel care fusese regentul monarhiei pe durata absenței lui. Acestă atitudine a basileului se datora, în parte, resentimentelor încă vii față de uzurparea tronului produsă de nepotul său în anii anteriori. Apoi, se pare că basileului nu îi era indiferent faptul că Ioan al VII-lea primea din partea sultanatului otoman apanajul Thesalonicului.

La sfârșitul anului 1403 d.Hr Imperiul Bizantin a reluat în posesie Thesalonicul și teritoriile din jur, oferite ca parte a acordului de pace de către Suleyman, unul dintre candidații la tronul otoman. În anul următor, fratele basileului Manuel al II-lea- Theodoros, despotul Moreei, a răscumpărat Corintul de la Cavalerii Ospitalieri. Monarhia bizantină era acum mai extinsă decât ar fi sperat în urmă cu câțiva ani și cuprindea Constantinopolul, Thesalonicul, coasta pontică a Traciei și Peloponesul.

La începutul secolului al XV-lea, după capturarea sultanului Baiazid de către mongolii lui Timur Lenk, luptele pentru succesiunea tronului au izbucnit. Suleyman, fiul cel mare al nefericitului sultan- care a murit în captivitate- a preluat controlul asupra teritoriilor balcanice ale sultanatului. Frații acestuia au preluat părțile anatoliene ale sultanatului. Împăratul bizantin, din lipsă de resurse, nu putea întoarce situația în favoarea lui, dar a încercat să câștige cât se putea din conflictul intern al turcilor.

După încheierea acordului de pace dintre Suleyman, unul dintre candidații la tronul otoman -care stăpânea Tracia- și Imperiul Bizantin, prințul otoman se putea ocupa de tranșarea disputei succesorale cu frații săi. Aceștia dețineau autoritatea asupra Anatoliei otomane din Asia Mică. Împăratul Manuel al II-lea a încercat pentru următorii ani să se poziționeze de partea celui care avea cele mai multe șanse să câștige lupta internă pentru tronul sultanatului otoman.

Războiul pentru succesiunea la tronul otoman dintre Suleyman și frații săi a cunoscut o intensificare în anul 1409 d.Hr. Domeniile balcanice deținute de Suleyman au fost invadate dinspre Anatolia de fratele acestuia, Musa. Basileul Manuel al II-lea Palaiologos a încercat să rămână fidel tratatului semnat cu Suleyman, dar în același timp a încercat să obțină avantaje ce decurgeau din conflictul intern al otomanilor. El a fost aproape să cucerească Callipolisul de la Musa în anul 1410 d.Hr.

În anul 1407 d.Hr fratele basileului Manuel al II-lea, Theodoros despotul Moreei din Pelopones a murit. La scurt timp a murit și Ioan al VII-lea nepotul împăratului ceea ce i-a permis lui Manuel al II-lea să le desemneze aceste teritorii celor doi fii ai săi: Peloponesul a fost primit de Theodoros iar Thesalonicul a fost recepționat de Andronikos. Teritoriile monarhiei erau însă tot disparate ca și în anii anteriori, fără vreo posibilitare de a fi reconectate unul cu celălalt.

Theodoros și Andronikos, cei doi fii ai împăratului Manuel al II-lea Palaiologos pe care acesta i-a pus în posesia Thesalonicului și al Peloponesului, erau minori, prin urmare, oficiali din administrația imperială conduceau de facto teritoriile. Deasupra acestora se afla basileul Manuel al II-lea. Chiar dacă erau separate, posesiunile monarhiei bizantine erau totuși administrate, cât de cât, în mod unitar. Char și așa, Imperiul Bizantin era mai slab decât sultanatul otoman, fie el și divizat ca acum.

Poziția împăratului Manuel al II-lea față de candidații la tronul sultanatului otoman s-a modificat în anul 1411 d.Hr. Basileul îl susținuse anterior pe Suleyman, cel care deținea teritoriile balcanice ale sultanatului. Fratele acestuia, Musa, a năvălit dinspre Asia Mică, l-a capturat și l-a executat pe Suleyman. Musa, noul sultan, s-a întors împotriva împăratului bizantin și a asediat Thesalonicul și capitala Constantinopol.

Împăratul Manuel al II-lea a susținut inițial candidatura lui Suleyman, fiul cel mare al lui Baiazid, la tronul sultanatului otoman. În conflictul declanșat împotriva fraților săi Suleyman a sfârșit capturat de Musa și executat. Suținerea pe care i-a acordat-o împăratul lui Suleyman l-a determinat pe Musa, acum învingător, să reacționeze atacând orașele imperiului. Basileul s-a repoziționat susținând candidatura celui de-al treilea fiu al lui Baiazid, Mehmed I, care va ocupa în cele din urmă tronul.

Musa, fiul lui Baiazid a reușit să ocupe teritoriile balcanice ale sultanatului deținute anterior de fratele său, Suleyman, pe care l-a învins. Cum basileul Manuel al II-lea l-a susținut pe Suleyman, reacția lui Musa- acum învingător- nu s-a lăsat așteptată. El și-a trimis trupele să asedieze Thesalonicul și Constantinopolul. Manuel al II-lea a căutat să se repoziționeze și s-a orientat către cel de-al treilea fiu al defunctului Baiazid, Mehmed, care își manifesta intenția de a ocupa tronul sultanatului.

Împăratul Manuel al II-lea s-a decis să-i acorde sprijinul lui Mehmed I- cel de-al treilea fiu al lui Baiazid- în lupta cu fratele său Musa pentru ocuparea tronului sultanatului otoman. A detașat flota bizantină pentru a-i transporta acestuia trupele din Anatolia spre Peninsula Balcanică unde Musa era cantonat. După doi ani de lupte, Mehmed a câștigat în cele din urmă războiul, și-a capturat fratele și l-a spânzurat.

Printr-o formă de noroc, basileul s-a poziționat într-un final de partea învingătorului. Noul sultan otoman, Mehmed I i-a reconfirmat monarhiei bizantine termenii înțelegerii oferite de Suleyman în deceniul anterior. Însă, ca și în timpul lui Baiazid I, Imperiul Bizantin se afla printre teritoriile occidentale și orientale ale sultanatului otoman. Situația favorabilă pentru imperiu din debutul conflictului intern otoman nu se mai putea repeta. Șansa unică trecuse pe lângă monarhia bizantină.

După finalizarea războiului intern din sultanatul otoman prin ocuparea tronului de către Mehmed I, cel căruia împăratul Manuel al II-lea îi oferise sprijinul, basileul a întreprins o călătorie în Pelopones. Despotatul Moreei deținut de către fiul său trebuia securizat și apărat cât de bine se putea alături de Thesalonic și Constantinopol. În lipsă de resurse, având în vedere suprafața restrânsă a monarhiei, tot ce spera împăratul era o rezistență cât mai lungă în eventualitatea unui atac otoman.

Basileul Manuel al II-lea era conștient că teritoriile imperiului vor fi separate în continuare și că nu le va putea alipi unul de celălalt, acestea fiind intercalate de sultanatul turcilor otomani. A considerat că singura soluție viabilă rămasă la dispoziția sa era să întăreasăcă apărarea acestor teritorii. Prin urmare, în anul 1414 d.Hr împăratul și-a lăsat fiul, pe Ioan, în poziția de regent la Constantinopol și s-a îndreptat spre posesiunile imperiului din vest cu destinația finală: Pelopones.

Primul popas din călătoria împăratului Manuel al II-lea Palaiologos spre despotatul Moreei din Pelopones a fost în insula Thasos. Aici a respins un atac al flotei genoveze asupra insulei apoi s-a îndreptat spre Thesalonic- al doilea oraș al monarhiei- unde și-a petrecut iarna. În primăvara anului 1415 d.Hr împăratul a părăsit Thesalonicul cu destinația Pelopones.

În momentul sosirii împăratului Manuel al II-lea în Pelopones în anul 1415 d.Hr acest teritoriu era cel mai bogat din teritoriile rămase sub administrație bizantină. Aici, el a ordonat consolidarea Istmului Corint prin construcția unui zid de apărare lung de 6 mile, Hexamillion. A comandat taxe speciale pentru ridicarea lui- ceea ce a provocat o revoltă- dar pe care a înfrânt-o. Basileul vedea în Hexamillion protecția necesară Corintului, asemenea zidurilor capitalei sau ale Thesalonicului.

La întoarcerea din călătoria efectuată în Pelopones împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a beneficiat de oportunitate care putea deschide calea manevrării politice mai largi și, poate, a ieșirii monarhiei de sub suzeranitatea sultanatului otoman. Rebeliunea lui Mustafa, unul dintre frații sultanului Mehmed I a fost văzută de Ioan, fiul basileului Manuel al II-lea, ca șansă nesperată la obținerea independenței bizantine și a recuperării unor teritorii pierdute de monarhie în fața turcilor.

La întoarcerea impăratului Manuel al II-lea în Constantinopol în anul 1416 d.Hr din călătoria efectuată în Pelopones acesta a aflat de rebeliunea declanșată în Balcani împotriva sultanului otoman, Mehmed I. Rebeliunea era condusă de către fratele acestuia, Mustafa. Basileul s-a poziționat de partea acestuia- dar prudent- pentru a nu stârni suspiciunea sultanului Mehmed. Venețienii s-au implicat și ei de partea lui Mustafa distrugând flota otomană.

În toamna anului 1416 d.Hr sultantul otoman Mehmed I a înfrânt rebeliunea declanșată de fratele lui, Mustafa- în Balcani- într-o bătălie desfășurată în apropierea Thesalonicului. Mustafa s-a refugiat în orașul controlat de monarhia bizantină iar Ioan- fiul basileului Manuel al II-lea și guvernatorul orașului- l-a izolat pe nefericitul rebel în insula Lemnos. Sultanul Mehmed I era de acord să-i plătească lui Ioan Palaiologos 20.000 hyperpyra pe an pentru a-l „găzdui” forțat pe rebel în Lemnos.

Raportul politic dintre Imperiul Bizantin și sultanatul otoman s-a modificat în jurul anului 1421 d.Hr. Sultanul Mehmed I a murit subit iar Ioan, fiul basileului Manuel al II-lea- totodată și guvernator al Thesalonicului- tocmai fusese încoronat drept co-împărat. Acesta preluase în ultimii ani tot mai multe responsabilități și era dispus să riște. Intenționa să joace pe cartea lui Mustafa, fostul rebel împotriva sultanului Mehmed I și care era prizonierul său în insula Lemnos.

Ioan Palaiologos, co-împăratul și fiul basileului Manuel al II-lea intenționa să-l susțină pe Mustafa pe tronul sultanatului otoman, după decesul lui Mehmed I. Acesta se revoltase împotriva fratelui său, Mehmed I, în anii anteriori iar acum se afla în custodia lui Ioan Palaiologos în insula Lemnos. Riscul era ridicat dar un eventual succes al acestei operațiuni ar fi dat șanse mari monarhiei bizantine să-și asigure în mod real indepedendența față de sultanatul otoman.

Inițial, basileul Manuel al II-lea a considerat prea riscant planul fiului său Ioan de a-l susține pe tronul otoman pe rebelul Mustafa, în locul fiului fostului sultan, Murad al II-lea. După câteva luni de dispute la curtea imperială basileul a dat undă verde operațiunii. Prin urmare, co-împăratul Ioan l-a eliberat pe Mustafa din captivitatea din insula Lemnos și l-a adus la Callipolis. Acest oraș alături de alte posesiuni erau deja promise de Mustafa basileului, daca întronizarea sa ar fi reușit.

Susținut de bizantini, Mustafa- pretendent la tronul otoman- a câștigat suportul turcilor din Balcani, a cucerit Adrianopolul și Callipolisul și a traversat Bosforul spre capitala sultanatului, Prusa. Aici l-a întâlnit pe fiul fostului sultan și nepotul său- Murad al II-lea- în față căruia a pierdut în anul 1422 d.Hr. Mustafa a fugit înapoi în Balcani, dar a fost urmărit de Murad al II-lea, prins și spânzurat. Din nefericire pentru imperiu, de data aceasta, bizantinii nu mai luaseră partea învingătorilor.

În anii primului război civil din sultanatul otoman calculele basileilor bizantini au fost corecte, ei situându-se de partea învingătorului, respectiv Mehmed I. De data aceasta, susținerea bizantinilor față de pretendentul Mustafa a fost anihilată de victoria contracandidatului acestuia, Murad al II-lea. Natural, noul sultan Murad al II-lea, nu putea fi decât furios pe împăratul Manuel al II-lea pentru ajutorul oferit lui Mustafa. Reacția acestuia la adresa imperiului a fost una militară.

Împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a trimis o cerere de pace sultanului Murad al II-lea, cerere pe care- rapid- acesta a refuzat-o. Având în vedere că bizantinii l-au susținut pe uzurpatorul Mustafa pe tronul sultanatului, Murad al II-lea a răspuns acestora militar, prin asedierea Thesalonicului și a Constantinopolului, în vara anului 1422 d.Hr.

Basileul Manuel al II-lea Palaiologos a fost respins în oferta de pace făcută sultanului otoman, Murad al II-lea. Apoi, împăratul constantinopolitan a decis să sprijine o nouă rebeliune otomană. Aceasta era inițiată acum de Mustafa, fratele mai mic al lui Murad al II-lea. Autoproclamarea lui Mustafa l-a obligat pe Murad să ridice asediul lansat asupra Constantinopolului și să meargă în întâmpinarea acestuia. Altfel, la scurt timp, basileul a suferit un atac cerebral care l-a adus în pragul paraliziei.

Cu ajutorul bizantinilor uzurpatorul Mustafa- fratele sultanului Murad al II-lea- a cucerit Niceea, din Asia Mică. Norocul său a dispărut rapid deoarece în anul 1423 d.Hr sultanul Murad al II-lea a reușit să-și înfrângă fratele uzurpator și să-l stranguleze. Ultimul pretendent la tronul sultanatului fiind eliminat, Murad al II-lea avea timpul necesar acum să se întoarcă împotriva aliaților acestuia: bizantinii.

Ca răspuns la susținerea oferită de bizantini uzurpatorului tronului otoman- Mustafa- sultanul Murad al II-lea s-a îndreptat împotriva monarhiei constantinopolitane. În urma acestui conflict imperiul a fost nevoit să cedeze sultanatului o bună parte din teritoriile pe care le recuperase anterior. Cu împăratul Manuel al II-lea paralizat în urma unui atac cerebral, cu fiul acestuia Ioan căutând cu disperare ajutor în Occident, Imperiul Bizantin se îndrepta cu pași repezi spre destrămarea lui.

Sultanul Murad al II-lea, conștient că un asediu pe scară largă al Constantinopolului i-ar provoca mari pierderi și cu șanse reduse de cucerire a capitalei bizantine, s-a îndreptat spre celelalte fragmente de teritorii ale imperiului. A lansat asediul asupra Thesalonicului iar un corp expediționar trimis de el în Pelopones a distrus ușor Hexamillion-ul- zidul de protecție construit de basileul Manuel al II-lea- și a jefuit provincia.

Asediul otomanilor lui Murad al II-lea asupra Thesalonicului a devenit atât de puternic încât Andronikos- guvernatorul acestuia și fiul împăratului Manuel al II-lea- a cedat orașul venețienilor în speranța că aceștia vor putea reuși salvarea lui. Celălalt fiu al împăratului, Ioan, a călătorit la Veneția pentru a cere ajutor în lupta contra otomanilor. Dar, asemenea turneului occidental desfășurat de basileul Manuel al II-lea în urmă cu 2 decenii, și acum s-au primit doar promisiuni.

În iarna anului 1424 d.Hr sultanul Murad al II-lea a oferit condițiile unei păci basileului Manuel al II-lea care a fost nevoit să le accepte. Ioan, unul dintre fii basileului, se afla în Occident în căutarea unor alianțe împotriva turcilor iar împăratul- fiind în stare de paralizie- era asistat la Constantinopol de către Konstatinos, cel de-al 4-lea fiu al său. Manuel trebuia să cedeze sultanului Thesalonicul și teritoriile dimprejur precum și teritorii de pe coastă, cu excepția Messembriei și Anchialos-ului.

Ioan, fiul împăratului Manuel al II-lea, s-a întors din călătoria occidentală practic, cu mâna goală. Popasul lui în Italia și la curtea regelui Ungariei nu au adus nimic concret pentru monarhie. Tributul anual ce trebuia plătit sultanatului otoman de către imperiu fusese fixat la 20.000 de hyperpyra. Cu teritorii pierdute în dauna turcilor și cu șanse aproape nule de a rezista în fața cuceririi otomane, bătrânul împărat Manuel al II-lea- paralizat în ultimii ani din viață- a murit în anul 1425 d.Hr.

Situația Imperiului Bizantin la moartea împăratului Manuel al II-lea Palaiologos din anul 1425 d.Hr era una disperată. De-a lungul domniei sale, achizițiile teritoriale au oscilat cu pierderile iar acum monarhia era acum doar puțin mai extinsă decât la încoronarea basileului, din urmă cu 3 decenii. Șansele ieșirii din încercuirea otomanilor au fost nule, cu o singură excepție: posibilitatea cruciadei occidentalo-bizantine împotriva turcilor după moartea lui Baiazid. Proiectul însă nu s-a realizat.

La moartea împăratului Manuel al II-lea Palaiologos din anul 1425 d.Hr Imperiul Bizantin era cu puțin mai extins decât la încoronarea acestuia. Situația lui militară era la fel de disperată de unde și fatalismul basileului care pornea dintr-un realism implacabil. Pur și simplu, monarhia nu mai avea resursele, din cauza îngustimii ei teritoriale, de a susține- nu o respingere a otomanilor- ci o rezistență cât mai lungă împotriva acestora.

Două au fost șansele notabile pentru monarhie în timpul domniei lui Manuel al II-lea Palaiologos de a întoarce în favoarea sa lupta cu turcii care amenințau existența monarhiei. Prima s-a consemnat după dispariția sultanului Baiazid când sultanatul a plonjat în război civil. În acest punct otomanii nu ar fi rezistat unui atac occidentalo-bizantin, dat această coaliție nu s-a materializat. A doua șansă a fost pariul pierdut al co-împăratului Ioan, pe Mustafa, pretendent la tronul sultanatului.

Călătoriile occidentale întreprinse de împăratul Manuel al II-lea la începutul domniei lui și ulterior de co-împăratul Ioan Palaiologos au demonstrat că exista dorință pentru salvarea monarhiei. Dar alianțele împotriva turcilor nu s-a materializat. Sârbii și bulgarii din Balcani pierduseră lupta cu otomanii iar faptul că imperiul încă rezista- e adevărat, fiind doar o umbră- i s-a datorat și împăratului Manuel al II-lea care s-a încăpățânat să facă tot posibilul ca monarhia să supraviețuiască.