
Amurgul Imperiului Bizantin. Domnia lui Manuel al II-lea Palaiologos
Un împărat capabil cu resurse inexistente
Contemporanii bizantini ai sfârșitului secolului al XIV-lea vedeau prăbușirea monarhiei drept iminentă. Nimeni nu ar fi pariat că ea va mai rezista aproximativ 6 decenii până la prăbușirea sa finală din anul 1453 d.Hr. La moartea basileului Ioan al V-lea Palaiologos, în 1391 d.Hr, șansele oricărei revitalizări erau compromise. Ele țineau de domeniul fantasticului iar următorul împărat, Manuel al II-lea Palaiologos, dincolo de toate calitățile lui incontestabile, era perfect conștient.



Imperiul Bizantin se afla într-un stadiu atât de avansat de dezintegrare încât, la moartea împăratului Ioan al V-lea Palaiologos din anul 1391 d.Hr nimeni nu a îndrăznit să riște măsuri cât de cât de revitalizare deoarece acest lucru ar fi stârnit riposta sultanului Baiazid. Manuel, cel de-al doilea fiu al lui Ioan al V-lea, a păsărit curtea sultanului de la Prusa și a sosit la Constantinopol unde a ocupat tronul imperial. A fost domnia unui împărat capabil dar cu extrem de puține șanse și resurse.


Fostul împărat Ioan al V-lea Palaiologos se declarase deja vasal al sultanilor otomani. Teritoriul Imperiului Bizantin din timpul lui Manuel al II-lea Palaiologos era chiar mai redus teritorial decât în timpul fostului împărat. De asemenea, resursele disponibile erau limitate și Manuel al II-lea nu avea opțiune de ieșire decât de a se declara și el vasal al sultanului Baiazid. O situație, care nu cupla deloc cu ambiția și capacitățile basileului, dar situația politică a imperiului pur și simplu nu îl ajuta.



Anii 1393-1394 d.Hr au consemnat încercări ale despoților sârbi și bulgari de a se revolta împotriva turcilor. Sultanul Baiazid a intervenit și a anexat teritoriile bulgarilor rămase încă semiautonome apoi, la Serres, sultanul a convocat toți vasalii săi din Peninsula Balcanică. Între aceștia s-a aflat și împăratul bizantin, Manuel al II-lea Palaiologos. În urma acestei întâlniri, basileul s-a decis să reziste militar refuzând depunerea a încă unui jurământ de vasalitate față de sultanul otomanilor.




Împăratul constantinopolitan Manuel al II-lea Palaiologos a refuzat cererea sultanului otoman Baiazid I de a se întâlni în anul 1394 d.Hr. Basileul s-a pregătit pentru război fiind conștient că refuzul său va atrage reacția sultanului otomanilor. Împăratii de la Constantinopol, odată cu fostul basileu Ioan al V-lea Palaiologos intraseră în starea de vasalitate față de sultanii otomani. Riscul asumat de Manuel al II-lea era în acord cu ambiția și talentul său militar.




Asediul Constantinopolului de către sultanul otomanilor Baiazid I precum și pătrunderea armatelor turcești la nord de Dunăre- în campania finalizată cu bătălia de la Rovine din Țara Românească- a șocat puterile occidentale. S-au demarat pregătirile pentru lansarea unei cruciade împotriva turcilor, cea mai mare din ultimul secol. Acest eveniment, dacă s-ar fi sfârșit prin victoria cruciaților, ar fi oferit șansa evenimentului extraordinar pe care îl aștepta basileul Manuel al II-lea de renaștere a monarhiei.





Capitala monarhiei bizantine, Constantinopol, rezistate asediului prelungit lansat de otomanii lui Baiazid I. Fratele basileului Manuel al II-lea- Theodoros, despotul Moreei din Pelopones- rezista cu greu raidurilor turcilor veniți dinspre nord. În acest moment, ajutorul sosit din partea regelui Franței Carol al VI-lea printr-un detașament condus de mareșalul Boucicault a părut contemporanilor o oază de lumină și speranță într-o mare de sumbru și întuneric pentru viitorul monarhiei.





Basileul Manuel al II-lea Palaiologos, un personaj ambițios și înzestrat, era conștient de precaritatea monarhiei bizantine. În momentul în care a decis să efectueze călătoria în Occident, la propunerea mareșalului francez Boucicault, împăratul nu își făcea iluzii cu privire la succesul turneului său de obținere a suportului militar împotriva turcilor. Dar, în același timp, pasivitatea- asemenea tatălui său, Ioan al V-lea- ar fi însemnat cu siguranță sfârșitul monarhiei bizantine. Nu avea nimic de pierdut.





Un nesperat moment favorabil pentru Imperiul Bizantin a apărut în anul 1402 d.Hr atunci când sultanul Baiazid I a fost învins și capturat în luptele cu mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara. Împăratul Manuel al II-lea se afla în turneul său occidental la curtea regelui Franței. Nu se grăbea să se întoarcă la Constantinopol fiind conștient că, odată plecat el va fi uitat. La aflarea veștii dispariției lui Baiazid I, basileul s-a grăbit spre Veneția și Genova pentru încheierea unei alianțe antiotomane.



Intrarea în prizonierat a sultanului Baiazid I Fulgerul în urma înfrîngerii otomanilor de mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara din anul 1402 d.Hr a consemnat declanșarea unui război intern pentru preluarea tronului sultanatului. Acești ani de conflict intern din sultanatul turcilor au însemnat o prelungire a „vieții” monarhiei bizantine precum și obținerea unor teritorii pe care imperiul le cedase anterior turcilor. Monarhia nu s-a prăbușit acum dintr-un simplu noroc.







În primăvara anului 1403 d.Hr împăratul Manuel al II-lea Palaiologos s-a întors la Constantinopol unde a ratificat acordul propus de Suleyman, unul dintre candidații la tronul sultanatului. Basileul a sesizat imediat faptul că acceptarea teritoriile oferite de Suleyman prin acest acord erau un câștig mai mic decât dacă s-ar fi materializat o alianță bizantino-occidentală împotriva turcilor. Sultanatul, slăbit de războiul intern și ravagiile produse de mongoli nu ar fi putut rezista unei asemenea alianțe.




La începutul secolului al XV-lea, după capturarea sultanului Baiazid de către mongolii lui Timur Lenk, luptele pentru succesiunea tronului au izbucnit. Suleyman, fiul cel mare al nefericitului sultan- care a murit în captivitate- a preluat controlul asupra teritoriilor balcanice ale sultanatului. Frații acestuia au preluat părțile anatoliene ale sultanatului. Împăratul bizantin, din lipsă de resurse, nu putea întoarce situația în favoarea lui, dar a încercat să câștige cât se putea din conflictul intern al turcilor.





Împăratul Manuel al II-lea a susținut inițial candidatura lui Suleyman, fiul cel mare al lui Baiazid, la tronul sultanatului otoman. În conflictul declanșat împotriva fraților săi Suleyman a sfârșit capturat de Musa și executat. Suținerea pe care i-a acordat-o împăratul lui Suleyman l-a determinat pe Musa, acum învingător, să reacționeze atacând orașele imperiului. Basileul s-a repoziționat susținând candidatura celui de-al treilea fiu al lui Baiazid, Mehmed I, care va ocupa în cele din urmă tronul.



După finalizarea războiului intern din sultanatul otoman prin ocuparea tronului de către Mehmed I, cel căruia împăratul Manuel al II-lea îi oferise sprijinul, basileul a întreprins o călătorie în Pelopones. Despotatul Moreei deținut de către fiul său trebuia securizat și apărat cât de bine se putea alături de Thesalonic și Constantinopol. În lipsă de resurse, având în vedere suprafața restrânsă a monarhiei, tot ce spera împăratul era o rezistență cât mai lungă în eventualitatea unui atac otoman.



La întoarcerea din călătoria efectuată în Pelopones împăratul Manuel al II-lea Palaiologos a beneficiat de oportunitate care putea deschide calea manevrării politice mai largi și, poate, a ieșirii monarhiei de sub suzeranitatea sultanatului otoman. Rebeliunea lui Mustafa, unul dintre frații sultanului Mehmed I a fost văzută de Ioan, fiul basileului Manuel al II-lea, ca șansă nesperată la obținerea independenței bizantine și a recuperării unor teritorii pierdute de monarhie în fața turcilor.






În anii primului război civil din sultanatul otoman calculele basileilor bizantini au fost corecte, ei situându-se de partea învingătorului, respectiv Mehmed I. De data aceasta, susținerea bizantinilor față de pretendentul Mustafa a fost anihilată de victoria contracandidatului acestuia, Murad al II-lea. Natural, noul sultan Murad al II-lea, nu putea fi decât furios pe împăratul Manuel al II-lea pentru ajutorul oferit lui Mustafa. Reacția acestuia la adresa imperiului a fost una militară.



Ca răspuns la susținerea oferită de bizantini uzurpatorului tronului otoman- Mustafa- sultanul Murad al II-lea s-a îndreptat împotriva monarhiei constantinopolitane. În urma acestui conflict imperiul a fost nevoit să cedeze sultanatului o bună parte din teritoriile pe care le recuperase anterior. Cu împăratul Manuel al II-lea paralizat în urma unui atac cerebral, cu fiul acestuia Ioan căutând cu disperare ajutor în Occident, Imperiul Bizantin se îndrepta cu pași repezi spre destrămarea lui.




Situația Imperiului Bizantin la moartea împăratului Manuel al II-lea Palaiologos din anul 1425 d.Hr era una disperată. De-a lungul domniei sale, achizițiile teritoriale au oscilat cu pierderile iar acum monarhia era acum doar puțin mai extinsă decât la încoronarea basileului, din urmă cu 3 decenii. Șansele ieșirii din încercuirea otomanilor au fost nule, cu o singură excepție: posibilitatea cruciadei occidentalo-bizantine împotriva turcilor după moartea lui Baiazid. Proiectul însă nu s-a realizat.


