Ioan al VIII-lea Palaiologos și ultima încercare de supraviețuire a Imperiului Bizantin
Imperiul Bizantin se îndreaptă spre dezintegrare
autor Alexandru Cristian Enescu, ianuarie 2017
Basileul Ioan al VIII-lea a încercat o ultimă soluție de salvare a Imperiului Bizantin. S-a recunoscut vasal al Papalității și a acceptat Uniunea Bisericii în schimbul organizării unei cruciade occidentale antiotomane. Aceasta a eșuat teribil iar soarta imperiului a fost pecetluită.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În momentul accederii pe tron Ioan al VIII-lea Palaiologos acumulase deja experiență militară si administrativă sub domnia fostului împărat, Manuel al II-lea. Cu toate că acesta și-a considerat fiul, pe Ioan al VIII-lea prea îndrăzneț, situația militară a monarhiei bizantine din anul 1425 d.Hr făcea până și asumarea de mari riscuri, inutilă. Presiunea turcilor otomani a crescut enorm asupra teritoriilor care se mai aflau sub administrație bizantină: Constantinopol, coasta pontică a Traciei și Peloponesul.

Ioan al VIII-lea Palaiologos a urcat pe tronul basileilor constantinopolitani la vârsta de 32 de ani în anul 1425 d.Hr. Acesta beneficia de experiență militară și administrativă acumulată în timpul domniei tatălui său, Manuel al II-lea. Curajul lui, vecin cu nebunia- potrivit lui Manuel al II-lea- l-a determinat să se implice în uzurparea tronului otoman, chiar dacă șansele de reușită erau mici. Pariul a fost pierdut iar acum în calitate de împărat se vedea pus în fața tentativei de a rezista cuceririi otomane.

La încoronarea lui Ioan al VIII-lea în anul 1425 d.Hr monarhia bizantină era constituită din 3 teritorii, mai mult sau mai puțin compacte și separate unul de celălalt. Acestea erau conduse în sistemul apanajului, între membrii familiei imperiale. Împăratul Ioan al VIII-lea controla Constantinopolul și proximitatea lui, Selymbria și insulele din nordul Mării Egee. Fratele său Konstantinos deținea Messembria și Anchialosul iar Theodoros, celălalt frate, își întindea autoritatea asupra Peloponesului.

În jurul anului 1425 d.Hr Imperiul Bizantin era compus, practic, doar din 3 teritorii: Constantinopolul si împrejurimile sale, coasta pontică a Traciei și Peloponesul. Dintre toate acestea, doar Peloponesul- sudul Greciei de astăzi- putea constitui un punct de extindere teritorială a monarhiei bizantine. Aceasta se putea realiza prin cucerirea ducatelor deținute de lorzii latini în regiune si reprezenta singurul spațiu îndeajuns de îndepărtat ca să nu stârnească reacția turcilor otomani față de Imperiul Bizantin.

Theodoros, fratele împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos și despotul Peloponesului, și-a exprimat dorința de a se călugări. Prin urmare, împăratul a operat modificări și mutări în conducerea apanajelor imperiale. Pe Konstantinos, cel care deținea Messembria și Anchialos, l-a numit în locul lui Theodoros iar în locul acestuia a fost numit Demetrios, un alt membru al familiei imperiale. În toamna anului 1426 d.Hr împăratul, însoțit de fratele său Konstantinos, s-a îndreptat spre Pelopones.

Theodoros Palaiologos despotul Peloponesului, posesie a monarhiei, își exprimase dorința de a se călugări. Apoi s-a răzgândit și a participat alături de frații săi- Konstantinos și împăratul Ioan al VIII-lea- la campania împotriva ducatelor latine din nordul Peloponesului. Prima acțiune a fost împotriva ducatului Clarenza care aparținea lui Carlo Tocco, liderul Kephaloniei și a Epirului. Tocco a fost înfrânt într-o bătălie navală de către bizantini în anul 1427 d.Hr și le-a cedat acestora ducatul.

În urma înfrângerii ducelui Carlo Tocco ducatul Clarenza pe care-l stăpânea în Pelopones a fost preluat ca apanaj de către Konstantinos, fratele basileului Ioan al VIII-lea. Înțelegerea presupunea și o alianță matrimonială între Konstantinos și fiica ducelui latin. Împăratul a desemnat unui alt frate apanajul din nord-vestul Peloponesului, în vecinătatea a ceea ce mai rămăsese din Principatul Latin de Ahaia. Astfel, basileul a tranșat teritorial despotatul Peloponesului între frații săi iar el s-a întors la Constantinopol.

Konstantinos fratele împăratului Ioan al VIII-lea a reușit să-și extindă apanajul pe care-l deținea în Pelopones. Teritoriile pe care le-a cucerit în campania desfășurată alături de împărat în Pelopones au fost extinse în anii 1428-1429 d.Hr. Konstantinos a atacat teritoriul Patrasului deținut de un legat papal, în primăvara anului 1429 d.Hr, pe care l-a anexat. În paralel, Thomas Palaiologos l-a înfrânt pe principele de Ahaia, s-a căsătorit cu fiica acestuia și a trecut acest teritoriu sub administrație bizantină.

Singurul teritoriu cât de cât sigur unde Imperiul Bizantin putea să-și extindă stăpânirea asupra altor teritorii fără să riște un atac frontal din partea turcilor era Peloponesul. În schimb, Peninsula Balcanică devenise un spațiu sub stăpânire, dacă nu directă, atunci sub influență strictă a otomanilor. Imperiul Bizantin era înconjurat în vest și în est de sultanatul lui Murad al II-lea. Thesalonicul a fost păstrat cu greu de bizantini în fața turcilor. Cedat venețienilor, el a fost predat turcilor definitiv în anul 1430 d.Hr.

În Pelopones, frații împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos- Konstantinos, Thomas și Theodoros- au reușit să extindă teritoriile aflate sub administrație bizantină. Aceste câștiguri erau contrabalansante însă de reacția turcilor de pe teritoriul Greciei continentale. Aceștia și-au continuat avansul fără a putea fi opriți. După ani de asediu, în 1430 d.Hr otomanii au cucerit și jefuit Thesalonicul. Orașul fusese cedat de bizantini venețienilor anterior în speranța că aceștia poate vor reuși să-i oprească pe turci.

În anul 1430 d.Hr avansul turcilor otomani în Grecia continentală a consemnat cucerirea Ioaninei de sub administrația moștenitorului ducelui Carlo Tocco. Nepotului acestuia i s-a permis să păstreze cetatea Arta și teritoriile din proximitate în relație de vasalitate față de sultanul Murad al II-lea. În acest punct sultanatul otoman își recuperase teritoriile pe care le-a cedat temporar după dezastrul provocat de bătălia de la Ankara în care sultanul Baiazid a fost luat prizonier de mongolii lui Timur Lenk.

Succesele Imperiului Bizantin din Pelopones, sudul Greciei de astăzi, au însemnat prelungirea stării de supraviețuire a monarhiei bizantine. În Grecia și Peninsula Balcanică sultanatul otoman prelua rând pe rând teritoriile care aparținuseră monarhiei bizantine. Ducatele latine de pe coasta de vest a Greciei se aflau sub dominație și în raport de vasalitate față de otomani. Singurele extensii al autorității bizantine asupra altor teritorii, fără a trezi reacția turcilor otomani se putea produce doar în Pelopones.

Cucerirea Thesalonicului de către otomani precum și avansul acestora în Peninsula Balcanică a determinat tot mai mult în Occident aducerea la zi a ideii de cruciadă antiotomană. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos a stabilit contacte cu papa Martin al V-lea pentru stabilirea unui conciliu ecumenic în care să se pună în discuție organizarea unei cruciade antiotomane precum și unificarea Bisericii Creștine. Basileul vedea această oportunitate drept singura salvare viabilă a monarhiei bizantine.

Discuții preliminare între împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos și papa Martin al V-lea au fost purtate privind organizarea unui conciliu ecumenic în care să se discute unificarea Bisericii Creștine și organizarea unei cruciade antiotomane. Papalitatea a fost de acord ca delegația bizantină ce urma să participe la proiectatul conciliu ecumenic poate să cuprindă până la 700 de persoane. Din acesta urmau să facă parte: împăratul și patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiochiei și Ierusalimului.

Despotul Thomas Palaiologos, unul dintre frații basileului Ioan al VIII-lea Palaiologos, a moștenit principatul de Ahaia- în urmă căsătoriei contractate cu fiica ultimului principe al Ahaiei. Prin preluarea acestui teritoriu, alături de celelalte apanaje deținute de membrii familiei imperiale- Konstantinos și Theodoros- monarhia controla aproape în integralitate peninsula Peloponesului. Excepțiile erau porturile Nauplia, Methone și Corone, deținute de venețieni.

Despotul Konstantinos Palaiologos, unul dintre frații împăratului Ioan al VIII-lea a încercat să extindă autoritatea bizantină dincolo de peninsula Peloponesului. Și-a îndreptat atenția spre ducatul vecin al Atenei deținut de o dinastie de nobili italieni. A fost aproape de reușită în anul 1435 d.Hr atunci când ducele a murit iar soția lui de origine greacă a fost de acord să cedeze ducatul lui Konstantinos. Afacerea a picat deoarece lorzii latini din ducat s-au opus iar văduva ducelui s-a căsătorit cu un duce latin.

Proiectul de conciliu ecumenic în care să se pună în discuție reunificarea Bisericii Creștine și organizarea unei cruciade occidentale antiotomane a fost discutat de împăratul Ioan al VIII-lea și papa Martin al V-lea. Moartea acestuia din urmă a lăsat pe margine proiectul, deoarece următorul papă- Eugeniu al IV-lea- avea probleme. Autoritatea supremă a acestuia fusese pusă în discuție în cadrul Conciliului de la Basel. După acest episod, Sfântul Scaun a redeschis negocierile cu împăratul bizantin.

După reafirmarea deplină a autorității pontificale în cadrul Bisericii Romane prin înfrângerea temporară a mișcării conciliare în cadrul Conciliului de la Basel, papa Eugeniu al IV-lea a redeschis negocierile cu împăratul Ioan al VIII-lea. Discuțiile erau centrate în jurul organizării unui Conciliu Ecumenic la Ferrara pentru anul 1437 d.Hr cu participarea patriarhilor orientali. Temele centrale urmau să fie reunificarea Bisericii Creștine și organizarea unei cruciade occidentale antiotomane.

Împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos era nerăbdător să participe la Conciliul Ecumenic de la Ferrara programat pentru anul 1437 d.Hr. După ce a primit invitația oficială de la papa Eugeniu al IV-lea, basileul a procedat la alcătuirea delegației imperiale. Apoi, și-a lăsat fratele, pe Konstantinos, la Constantinopol ca regent al monarhiei pe durata desfășurării conciliului.

Membrii delegației imperiale ce urmau să participe la Conciliul Ecumenic de la Ferrara din anul 1437 d.Hr erau în număr de 700 de persoane. Alături de basileul Ioan al VIII-lea s-au deplasat în Italia: patriarhul Constantinopolului Iosif al II-lea, arhiepiscopul de Niceea Bessarion, reprezentanți ai patriarhilor de Ierusalim, Antiochia, Alexandria, și episcopi din Trebizonda, Bulgaria, Țara Românească, Moldova și Georgia. Arhiepiscopul Isidor al Kievului s-a deplasat pe uscat dinspre Rusia.

Delegația bizantină care se îndrepta spre Ferrara, locul unde se organiza Conciliul Ecumenic al Bisericii Creștine a călătorit pe direcția Veneției, de la Constantinopol iar în primăvara anului 1438 d.Hr a sosit la Ferrara. Această delegație care primise din partea papalității pasaj de liberă trecere pe teritoriul italian era compusă dintr-un număr impresionant de 700 de persoane.

Conciliului Ecumenic de la Ferrara-Florența- acesta a debutat la Ferrara dar o epidemie de ciumă a forțat mutarea acestuia la Florența- a proliferat nuanțarea discuțiilor dintre teologii Bisericii Romei și cei ai Constantinopolului. Interminabilele discuții canonice și teologice întinse pe parcursul a aproape 2 ani s-au finalizat, în cele din urmă, cu aprobarea- cu două excepții- de către delegația bizantină a actului de reunificare a Bisericii Creștine.

Discuțiile teologice din timpul Conciliului de la Ferrara-Florența au condus la adoptarea unei declarații de unificare a Bisericii Creștine în anul 1439 d.Hr. S-a ajuns la un compromis între Biserica Romană și cea Ortodoxă prin acceptarea diferențelor canonice și teologice. S-a acceptat dogma filioque- emanația Sfântului Duh de la Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul- specifice crezului Bisericii Romane. Biserica Ortodoxa putea susține mai departe dogma emanației Sfântului Duh doar de la Dumnezeu-Tatăl.

Rezoluția adoptată de membrii Bisericii Romane și Ortodoxe cu ocazia Conciliului de la Ferrara-Florența din anul 1439 d.Hr a menționat compromisurile acceptate. Isihamsul specific creștinismului în forma lui răsăriteană era permis cum, de altfel, era acceptată și existența Purgatoriului din Biserica Romană. De asemenea era permisă folosirea pâinii dospite cât și nedospite în taina Euharistiei.

Cea mai importantă concesie pe care delegația bizantină a facut-o Scaunului Apostolic și teologilor prezenți la Conciliul de la Ferrara-Florența a fost recunoașterea papei ca autoritate de ordonare a unui conciliu ecumenic. Totodată Sfântul Scaun reprezenta instanța de apel pentru orice problemă de natură religioasă. Cu puțin timp de adoptarea rezoluției de unificare a Bisericii Creștine la Ferrara-Florența patriarhul Constantinopolului a decedat dar a lăsat o declarație de susținere a unificării Bisericii.

Împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos alături de delegația bizantină prezentă la Conciliul de la Ferrara-Florența a fost de acord cu rezoluția de reunificare a Bisericii Creștine. Doar doi dintre episcopii ortodocși au fost împotriva actului de unire din anul 1439 d.Hr. Papa a promis organizarea unei cruciade împotriva turcilor în anul următor iar episcopii Bessarion de Niceea și Isidor de Kiev au fost numiți cardinali.

În primăvara anului 1440 d.Hr delegația bizantină în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos s-a întors la Constantinopolul după participarea la Conciliul Ecumenic de la Ferrara-Florența. Actul de reunificare a Bisericii Creștine a fost secondat de promisiunea organizării unei cruciade occidentale împotriva turcilor otomani care amenințau serios existența a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin. Ca și actul de Uniune de la Lyon din anul 1274 d.Hr și acum clerul ortodox s-a împotrivit.

Rezoluția Conciliului Ecumenic de la Ferrara-Florența din anul 1439 d.Hr a consemnat reunificarea Bisericii Creștine. Ca urmare a acordului dintre Biserica Romană și cea Ortodoxă s-a proclamat și organizarea unei cruciade antiotomane plănuită pentru anul următor. Având în vedere faptul că Imperiul Bizantin se afla în pragul extincției din cauza presiunii turcilor otomani, împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos și delegația bizantină au obținut mai mult decât speraseră de la acest conciliu.

Un act de Uniune a Bisericii mai fusese elaborat de Conciliul de la Lyon în anul 1274 d.Hr Reacția de atunci a clerului constantinopolitan a fost virulentă iar uniunea nu a rezistat. Opoziția de acum a clerului ortodox față de Uniunea de la Florența nu a avut aceeași magnitudine. Opoziția s-a constituit în jurul unuia dintre cei doi episcopi care nu au semnat actul de uniune, Marcu al Efesului. Apoi, unii dintre episcopii care au agreat uniunea la Florența, au respins-o după întoarcerea la Constantinopol.

Întors la Constantinopol după finalizarea Conciliului de la Ferrara-Florența împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos a întâlnit dificultăți în a numi un patriarh constantinopolitan partizan al uniunii Bisericii Creștine proclamate la amintitul conciliu. Din acest motiv, basileul a amânat cât a putut proclamarea Uniunii de la Ferrara-Florența în Imperiul Bizantin. Arhiepiscopul Mitrophanes de Cizycus, numit patriarh de către împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos, a recepționat imediat opoziția clerului ortodox.

Patriarhul Constantinopolului Mitrophanes al II-lea, numit de împăratul Ioan al VIII-lea, era un partizan al Uniunii Bisericii. Membrii clerului ortodox s-au poziționat împotriva uniunii. Episcopii Bessarion de Niceea și Isidor de Kiev s-au pronunțat pentru uniune și au fost numiți de papă, drept răsplată, cardinali. Amenințați fiind acum pentru poziția lor, ei s-au refugiat în Italia. Delegații Alexandriei, Ierusalimului și Antiochiei au fost repudiați la întoarcerea în scaunele episcopale datorită aprobării actului de uniune.

Fratele basileului Ioan al VII-lea, Demetrios, s-a opus actului de uniune a Bisericii Creștine de la Ferrara-Florența. Din apanajul de Messembria pe care-l deținea a atacat și asediat Constantinopolul în anul 1442 d.Hr, cu ajutorul unor trupe trimise de sultanul ototman. Nimeni din cetatea imperială nu a trădat cauza, prin urmare, Demetrios a renunțat la asediu și a fost pus sub arest de împăratul Ioan al VIII-lea. În paralel, un atac otoman asupra Trebizondei de pe coasta pontică a Asiei Mici a eșuat.

Ca urmare a actului de Uniune a Bisericii Creștine de la Ferrara-Florența din anul 1439 d.Hr o cruciadă occidentală antiotomană era programată pentru a fi pusă în scenă în anii următori. Ea reprezenta, de fapt pentru împărații constantinopolitani, singura speranță de salvarea a monarhiei de la extincția care se întrevedea tot mai clar. Turcii otomani strangulaseră practic teritoriile imperiul. Cruciada, finalizată prin înfrângerea cruciaților la Varna, în Bulgaria, a spulberat iluziile și speranțele bizantinilor.

În cadrul actului de Uniune a Bisericii Creștine de la Ferrara-Florența din anul 1439 d.Hr se stipula demararea pentru anul următor a unei cruciade occidentale antiotomane. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos știa că decizia de a ratifica actul de Uniune a Bisericii Constantinopolului cu cea a Romei va provoca discuții aprinse în clerul ortodox. Dar el vedea șansa politică a acestui acord- organizarea unei cruciade occidentale antiotomane- drept singura salvare reală a monarhiei bizantine în fața turcilor.

Cruciada occidentală antiotomană promisă împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos a fost amânată din cauza faptului că în Regatul Ungariei- cel care urma să conducă militar cruciada- se desfășurau lupte pentru preluarea regenței și a puterii efective în regat. Papa Eugeniu al IV-lea a reușit să facă pace între părțile combatante din războiul civil ungar în anul 1442 d.Hr. Prin urmare pregătiri pentru lansarea cruciadei antiotomane au fost demarate sub direcția Scaunului Apostolic al Romei.

Armata cruciadei occidentale antiotomane lansate de papa Eugeniu al IV-lea cu conducerea militară a Regatului Ungariei a început adunarea în anul 1443 d.Hr. O flotă era în pregătire, în proiect, pentru a putea fi plasată în strâmtorile Bosfor și Dardanele. Scopul ei era de a opri eventuale întăriri aduse trupelor otomane din Balcani, dinspre Asia Mică, de către sultanul otoman de la Prusa.

Cruciada ce urma să fie lansată în anul 1444 d.Hr împotriva turcilor a fost precedată de o campanie, în iarna anului 1443 d.Hr. Aceasta a fost condusă de guvernatorul Transilvaniei, parte a Regatului Ungariei- Ioan Hunyadi sau Iancu de Hunedoara- și s-a finalizat cu jefuirea orașelor Niș și Serdica. Trupele Regatului Ungariei s-au întors apoi la Buda pentru ultimele pregătiri de iarnă în vederea lansării cruciadei în anul următor.

Împăratul Ioan al VIII-lea s-a pregătit, în paralel, cum a putut mai bine pentru susținerea cauzei cruciadei antiotomane ce urma să fie lansată de Scaunul Apostolic și condusă militar de Regatul Ungariei în anul 1444 d.Hr. În acest sens, a pus conducerea Peloponesului bizantin sub comanda energicului său frate, Konstantinos. Acesta intenționa să înainteze spre nord, în teritoriul otoman, dacă aceștia ar fi fost înfrânți de armată cruciată în Balcani.

Konstantinos, despotul Peoloponesului și fratele împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos, aștepta condiții favorabile- o eventuală victorie a armatei cruciate- pentru a înainte spre nord, în ținuturile otomane. În acest sens, Konstantinos s-a asigurat că ducatul Atenei aflat la nord de Pelopones a repudiat suzeranitatea otomană în primăvara anului 1444 d.Hr. Albanezii și vlahii din Tesalia s-au revoltat împotriva turcilor. Albanezii erau conduși de Giorgios Kastriotes, devenit faimos sub numele de Skanderberg.

În primăvara anului 1444 d.Hr condițiile erau favorabile pentru lansarea cruciadei antiotomane. Despotul Peloponesului Konstantinos era pregătit să avanseze spre nord în cazul în care otomanii ar fi fost înfrânți de cruciați. Armata cruciată era pregătită la Buda sub comanda regelui Ungariei și al Poloniei Vladislav Iagello pentru deplasare. La Veneția flota necesară transportului cruciaților și blocadei strâmtorilor în fața aprovizionării otomane dinspre Asia Mică era pregătită pentru luptă.

La aflarea veștii potrivit căreia o cruciadă a fost lansată împotriva sa sultanul Murad al II-lea a cerut încheierea unei păci. Liderii cruciați au fost de acord cu încheierea unui armistițiu de 10 ani, dar de fapt aceștia intenționau doar să-l ia prin surprindere pe sultan și nicidecum să renunțe la desfășurarea cruciadei. Ceea ce s-a și întâmplat în anul 1444 d.Hr numai că deznodământul acesteia a fost favorabil otomanilor. Sub aceste auspicii, șansele de supraviețuire ale Imperiului Bizantin s-au evaporat.

Sultanul Murad al II-lea a cerut pace la aflarea veștii potrivit căreia cruciații urmau să se îndrepte spre Balcani. Liderii cruciați au fost de acord cu un armistițiu pe 10 ani care ascundea, de fapt, dorința acestora de a-l liniști pe sultan, aceștia neintenționând să renunțe la desfășurarea cruciadei. Flota cruciată s-a îndreptat spre Hellespont pentru a bloca strâmtorile. Regele Ungariei Vladislav Iagello, secondat de Ioan Hunyadi, beneficia de armată de 16.000 de soldați plus 4.000 din Țara Românească.

În vara anului 1444 d.Hr armata cruciată condusă de regele Ungariei și Poloniei Vladislav Iagello, secondat de guvernatorul Ioan Hunyadi s-a îndreptat spre Varna, în Bulgaria de astăzi. Portul s-a predat armatei cruciate. Flota venețiană a reușit să-l împiedice pe sultanul Murad al II-lea să-și treacă trupele din Asia Mică spre Balcani. În cele din urmă, el a reușit operațiunea de aprovizionarea a trupelor din Balcani cu provizii și soldați din Asia Mică, ocolind blocada venețiană prin strâmtoarea Bosfor.

La sfârșitul lunii noiembrie a anului 1444 d.Hr sultanul Murad al II-lea s-a apropiat cu armata otomană de Varna ocupată de trupele cruciate. Dispozitivul otoman era superior celor al cruciaților. Într-o șarjă puternică împotriva otomanilor, regele Ungariei Vladislav Iagello a fost ucis iar vestea morții acestuia a împrăștiat armata cruciată. Mulți dintre soldații armatei cruciate au fost uciși în debandada creată. Guvernatorul Ioan Hunyadi a scăpat din luptă și a devenit regent al Regatului Ungariei.

Armata cruciată de la Varna ar fi avut toate șansele să înfrângă trupele otomane. Cu toată debandada creată după moartea regelui Ungariei Vladislav Iagello pe câmpul de luptă, condiții favorabile încă existau . Flota venețiană era intactă în Hellespont iar rebeliunea albanezilor lui Skanderberg din Balcani putea fi exploatată pentru cauza armatei cruciate. De cealaltă parte a aliaților cruciaților- bizantinii- prin despotul Peloponesului Konstantinos, erau deciși să avanseze spre nord în teritoriul otoman.

După înfrângerea de la Varna a armatei cruciate în fața otomanilor, Ioan Hunyadi a devenit regentul Ungariei și era dornic de a continua lupta împotriva turcilor. Având în vedere că rebeliunea antiotomană a albanezilor lui Skanderberg era încă în picioare iar flota venețiană intactă în Hellespont, despotul Peloponesului Konstantinos a decis să riște. În primăvara anului 1445 d.Hr el a avansat spre nord în Tesalia pe care a cucerit-o de la aceștia, în comun cu atacul lui Hunyadi de la Dunăre.

Regentul Ungariei Ioan Hunyadi nu a reușit să avanseze de la Dunăre în Balcani pentru a veni în sprijinul lui Konstantinos Palaiologos, despotul Peloponesului. Acesta reușise să-i înfrîngă pe otomani și să preia autoritatea asupra Tesaliei. Condițiile favorabile pentru bizantini s-au risipit în anul următor, în 1446 d.Hr, când Republica venețiană a încheiat pace cu sultanul Murad al II-lea iar flota venețiană s-a retras din Hellespont. De asemenea, Hunyadi nu realizase progrese în penetrarea Dunării.

În toamna anului 1446 d.Hr, eliberat de orice atac posibil occidental împotriva sa, sultanul Murad al II-lea a mărșăluit împotriva despotului Peloponesului Konstantinos, care era totodată și fratele împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos. Sultanul a recuperat Tesalia, a ocupat ducatul Atenei și a străpuns zidul de apărare al Peloponesului din istmul Corint: Hexamillion. Raidul ulterior al sultanului Murad al II-lea in Pelopones l-a determinat pe Konstantinos să accepte iarăși suzeranitatea acestuia.

Speranțele Imperiului Bizantin în reușita Cruciadei de la Varna au fost spulberate de deznodământul ei dezastruos pentru cruciați și monarhia bizantină în același timp. Totuși, mici iluzii de supraviețuire au fost oferite de campania regentului Ungariei Ioan Hunyadi împotriva otomanilor în anul 1448 d.Hr. El s-a retras deoarece a fost interceptat la Kosovo de otomani, înainte ca ajutorul promis de rebelul albanez Skaderberg să se materializeze. Valahii din armata lui Hunyadi au dezertat.

Fiind depășit numeric la Kosovo de către otomani, regentul Ungariei Ioan Hunyadi s-a retras. După eșecul Cruciadei de la Varna din anii anteriori- soldată cu moartea regelui Ungariei- nimeni nu mai îndrăznea să organizeze o expediție majoră împotriva turcilor din Balcani. Tot ce putea face Hunyadi era să-i oprească temporar pe turci din tentativa lor de a traversa Dunărea spre nord. Sub aceste circumstanțe fără ieșire pentru monarhia bizantină basileul Ioan al VIII-lea a decedat în 1448 d.Hr.

Speranțele împăratului Ioan al VIII-lea Palaiologos de a salva monarhia bizatină au fost puse în reușita Cruciadei de la Varna. Dacă turcii ar fi suferit o înfrângere majoră, atunci ar fi existat premise favorabile de a recupera pentru monarhie Peninsula Balcanică ocupată în secolul al XIV-lea de către otomani. Eșecul cruciadei a sigilat și eșecul definitiv al Imperiului Bizantin care va mai supraviețui doar pentru câțiva ani pentru a mai fi condus de un singur împărat.

Împăratul Ioan al VIII-lea Palaiologos a murit în anul 1448 d.Hr fără a avea moștenitori. Frații săi, Theodoros și Andronikos au murit înaintea sa, prin urmare, alegerea firească s-a îndreptat către celălalt frate al basileului, despotul Peloponesului Konstantinos. Acesta își demonstrase, în limitele resurselor oferite în acel moment de monarhia bizantină, calitatea militară și curajul necesar în momente dificile.

Din punct de vedere politic- cu toată opoziția clerului ortodox- împăratul Ioan al VIII-lea a încercat să joace singura carte veritabilă a salvării monarhiei bizantine: reunificarea Bisericii Creștine în schimbul unei cruciade occidentale antiotomane. În cele din urmă, Cruciada de la Varna a eșuat, dar ea a fost la un pas să aducă victoria cruciaților. Acest lucru, coroborat cu rebeliunea albanezilor din Balcani, ar fi permis Imperiului Bizantin să reocupe o mare parte din peninsulă și să-i alunge pe turci spre Asia Mică.

Eșecul Cruciadei de la Varna a lămurit definitiv destinul Imperiului Bizantin. Nu se întrevedea o altă posibilitate de organizare a unei alte cruciade împotriva turcilor și, prin urmare, monarhia bizantină se îndrepta spre extincție. Împăratul Ioan al VIII-lea a fost acuzat de clerul ortodox de acceptarea „ereziei” Bisericii Romane prin actul de uniune a Bisericii Creștine de la Florența. Însă opusul acestui act, letargia și melancolia, ar fi dus, implacabil, la o cucerire sigură a monarhiei de către otomani.