Victoria militară pe câmpul de luptă, de puține ori, în Imperiul Bizantin, a depins de calitatea soldaților sau de capacitatea generalilor- strategi de a purta bătăliile. Desigur, punctual, aceste două calități erau decisive în certe confruntări, dar în durată lungă, victoria împotriva rivalilor era obținută datorită unei capacități definitorii a administrației bizantine, în care a excelat: mobilitatea și abilitatea de a susține și desfășura logistica în spatele armatei tereste care, în acest fel, era capabilă de operațiuni complexe și de durată.

Logistica armatei bizantine, susținerea fiscală și recrutarea operată de administrația imperială în scopul operațiunilor și campaniilor militare au fost executate cu succes de-a lungul timpului. Acestea au fost moștenite din tradiția romană și perpetuate, apoi modificate și particularizate într-un stil nou de susținere fiscală de către populație a războiului, dar administrația bizantină, întocmai precum cea romană s-a dovedit extrem de eficientă în realizarea acestor scopuri, ori de câte ori era necesar.

Până prin secolul al VII-lea asigurarea financiară a armamentului, proviziilor și echipamentului militar al unităților de luptă erau rezovate prin taxare iar armele puteau fi procurate de către soldați în regie proprie sau prin intermediul regimentului din care făcea parte, din „magaziile” organizate de generalii armatei. Proviziile militare erau desfășurate spre zonele de război în sprijinul trupelor cu ajutorul poștei imperiale, transporturile fiind asigurate cu pază militară pe întreaga distanță.

Logistica necesară armatei imperiale care desfășura o campanie pe un anumit traseu urma să fie asigurată de administrația locală care primea ordine - în avans- din partea împăratului cu traseul exact pe unde armata urma să se desfășoare. Guvernatorii locali- după cum aflăm din legislația imperială- trebuiau să plaseze provizii și materiale de război în anumite locuri de pe traseul respectiv. Termenul acestui aranjament era embole și acoperea- fiind vorba de produse în natură- o parte din taxele datorate statului în monedă. „Exact records of the produce supplied by the taxpayers as embole were to be kept and reckoned up against the annual tax owed in this form; if more supplies were required than were due in tax, then the extra was to be supplied by the taxpayers, but this was then to be paid for, at a fixed rate established by the appropriate state officials, out of the cash revenues collected in the regular yearly assessment from that particular province[...]If the provincial treasuries in question had insufficient local cash revenues left over to pay for these extra supplies, then they were to be paid for instead either from the general bank of the praetorian prefecture, in other

Până în secolul al X-lea se pare că s-a practicat în Imperiul Bizantin vechiul stil roman care oferea posibilitatea celor care manevrau metale și materiale necesare armamentului militar să aibă posibilitatea să-și achite o parte din taxele datorate statului livrând astfel de materiale armatei. Exista de asemenea, în Constantinopol, un archon tou armamentou, a cărui responsabilitate era organizarea armamentului armatei din atelierele în care se fabricau arme cu destinație militară.

În secolele VII-VIII au apărut dovezi potrivit cărora existau soldați armurieri în provinciile Imperiului Bizantin, fabricanți de arme necesare trupelor. În aceste secole ale dezvoltării sistemului thema-tic al provinciilor imperiale comandatul militar al provinciei conducea și latura civilă a provinciei- strategos. El era însărcinat de împărat cu asigurarea materialelor și armelor necesare războiului pentru trupele din subordinea sa. Generalul apela la fierarii și armurierii din provincia sa, care- fabricând arme- își plăteau o parte din taxa militară obligatorie.