Victoria militară pe câmpul de luptă, de puține ori, în Imperiul Bizantin, a depins de calitatea soldaților sau de capacitatea generalilor- strategi de a purta bătăliile. Desigur, punctual, aceste două calități erau decisive în certe confruntări, dar în durată lungă, victoria împotriva rivalilor era obținută datorită unei capacități definitorii a administrației bizantine, în care a excelat: mobilitatea și abilitatea de a susține și desfășura logistica în spatele armatei tereste care, în acest fel, era capabilă de operațiuni complexe și de durată.

Logistica armatei bizantine, susținerea fiscală și recrutarea operată de administrația imperială în scopul operațiunilor și campaniilor militare au fost executate cu succes de-a lungul timpului. Acestea au fost moștenite din tradiția romană și perpetuate, apoi modificate și particularizate într-un stil nou de susținere fiscală de către populație a războiului, dar administrația bizantină, întocmai precum cea romană s-a dovedit extrem de eficientă în realizarea acestor scopuri, ori de câte ori era necesar.

Până prin secolul al VII-lea asigurarea financiară a armamentului, proviziilor și echipamentului militar al unităților de luptă erau rezovate prin taxare iar armele puteau fi procurate de către soldați în regie proprie sau prin intermediul regimentului din care făcea parte, din „magaziile” organizate de generalii armatei. Proviziile militare erau desfășurate spre zonele de război în sprijinul trupelor cu ajutorul poștei imperiale, transporturile fiind asigurate cu pază militară pe întreaga distanță.

Logistica necesară armatei imperiale care desfășura o campanie pe un anumit traseu urma să fie asigurată de administrația locală care primea ordine - în avans- din partea împăratului cu traseul exact pe unde armata urma să se desfășoare. Guvernatorii locali- după cum aflăm din legislația imperială- trebuiau să plaseze provizii și materiale de război în anumite locuri de pe traseul respectiv. Termenul acestui aranjament era embole și acoperea- fiind vorba de produse în natură- o parte din taxele datorate statului în monedă. „Exact records of the produce supplied by the taxpayers as embole were to be kept and reckoned up against the annual tax owed in this form; if more supplies were required than were due in tax, then the extra was to be supplied by the taxpayers, but this was then to be paid for, at a fixed rate established by the appropriate state officials, out of the cash revenues collected in the regular yearly assessment from that particular province[...]If the provincial treasuries in question had insufficient local cash revenues left over to pay for these extra supplies, then they were to be paid for instead either from the general bank of the praetorian prefecture, in other

Până în secolul al X-lea se pare că s-a practicat în Imperiul Bizantin vechiul stil roman care oferea posibilitatea celor care manevrau metale și materiale necesare armamentului militar să aibă posibilitatea să-și achite o parte din taxele datorate statului livrând astfel de materiale armatei. Exista de asemenea, în Constantinopol, un archon tou armamentou, a cărui responsabilitate era organizarea armamentului armatei din atelierele în care se fabricau arme cu destinație militară.

În secolele VII-VIII au apărut dovezi potrivit cărora existau soldați armurieri în provinciile Imperiului Bizantin, fabricanți de arme necesare trupelor. În aceste secole ale dezvoltării sistemului thema-tic al provinciilor imperiale comandatul militar al provinciei conducea și latura civilă a provinciei- strategos. El era însărcinat de împărat cu asigurarea materialelor și armelor necesare războiului pentru trupele din subordinea sa. Generalul apela la fierarii și armurierii din provincia sa, care- fabricând arme- își plăteau o parte din taxa militară obligatorie.

Sistemul roman de creștere a cailor necesari trupelor de cavalerie ale armatei în ferme grupate a continuat să funcționeze în moștenitorul Imperiului Roman- cel Bizantin- cea mai cunoscută zonă de creștere a cailor fiind în Asia Mică. Uneori se practica și achiziția cailor necesari de la privați, dar, în general, din cauza costurilor de creștere și întreținere a acestora, operațiunea a rămas o preocupare și o afacere a administrației centrale.

Fermele imperiale grupate pentru creșterea cailor necesari trupelor de cavalerie bizantine erau localizate în Malagina, Asia Mică. Aceasta a fost utilizată ca bază imperială până în timpul lui Manuel I Komnenos. În Lidia precum și în fermele grupate din orașele Synnada-Dokimon-Polybotos, din Frigia, numite metata, erau crescuți și îngrijiți alături de fermele dependente, caii din grajdurile imperiale. După secolul XII, pierderea unor teritorii din Asia Mică a necesitat mutarea fermelor de cai în partea europeană a monarhiei.

Fermele principale crescătoare de cai necesari cavaleriei bizantine erau situate în partea europeană a monarhiei, începând cu finalul secolului al XII-lea. Ele se găseau la Dyrrachion, Pelopones, și Nikopolis. Din acest moment cel responsabil cu gradurile și fermele imperiale adiacente acestora se numea megas chartoularios iar fermele de cai, din metata au fost redenumite chartoularata. Komes tou stablou- responsabilul grajdurilor imperiale- menținea o directă comandă cu cei responsabili din teritoriu.

Marina era un mijloc ieftin de deplasare a logisticii militare, dar cum majoritatea campaniilor se desfășurau terestru, partea logistică rămânea în sarcina animalelor de transport. Grajdurile imperiale creșteau pe lângă caii de viteză și cei pentru transport și catâri. Soldaților din trupele tagmata- trupele imperiale de elită dintre secolele VIII-XI- li se cerea uneori să-și achiziționeze caii singuri, plătind pentru ei din granturile pe care statul le oferea acestora ca plată a serviciilor militare.

Animalele de transport erau rechiziționate temporar atunci când era necesar transportul logistic al „cortului” imperial în campaniile militare. „If the imperial household was involved, then all the main state departments, the leading civil and military officers, the metropolitanates and the monastic houses of the empire had to provide a certain number of mules or other pack-animals to transport the household and its requirements. For regular non-imperial campaigns the main sources for the army were the imperial stud farms referred to, requisitions from the estates of the church, from secular landholders and from the soldiers themselves”. (John Haldon)

În momentul așezării taberei militare bizantine, logistica militară desfășurată cuprindea și rezerve de cai, pentru înlocuirea celor morți în bătălie ai cavalerilor armatei. Rata de rezervă era de circa 20% în secolul X, altfel spus, pentru 482 de cavaleri de pe câmpul de luptă, existau în tabăra militară alți 100 de cai drept rezervă.

În secolul al IX-lea ordinele împăratului se îndreptau spre provinciile- thema- prin care armata imperială urma să treacă în campania ei militară, către un funcționar special- protonotarios- care recepționa în avans acest ordine de aprovizionare. Acest protonotarios trebuia să se asigure că în certe locații de pe traseul armatei imperiale- pe cuprinsul provinciei sale- existau stocuri de materiale și provizii. O parte din ele erau rechiziționate de la populația locală ca „procent” în natură a impozitului datorat statului. „If this was not sufficient, then the protonotarios was to obtain the necessary produce from the eidikon, the central treasury at Constantinople which dealt with tax in kind and with imperial reserves. The thematic protonotarios was to be informed in advance as to the army’s requirements, which was to be provided from the land-tax in kind and the cash revenues of the thema and stored at appropriate points along the route of march. An exact account of the supplies was to be kept, so that (where the thematic taxpayers provided more than their yearly assessment demands) the amount could be deducted (from the assessment for the following year)”. (John Haldon)

În secolul al X-lea existau la Constantinopol atelierele imperiale în care erau stocate materiale de război- arme și provizii- asupra cărora era direct responsabil cel numit sakellarios. Acesta întreținea cheltuielile militare din tezaurul imperial și era responsabil de a coordona departamentele de aprovizionare a trupelor terestre și maritime- vestiarioi- precum și coordonarea protonotarioi- lor din provinciile monarhiei. Sakellarios- ul imperial le trasa celor din urmă cuantumul precis în bani și produse care trebuia colectat sub formă de taxe de la populație.

În secolul al X-lea, împărații, în anumite circumstanțe, delegau funcționari speciali de la Constantinopol spre provinciile imperiului- în zorii unei campanii militare programate- pentru a superviza colectarea de produse, materiale de război și bani din partea populației, operată de protonotarios. Aceștia erau ajutați, la rândul lor, de funcționarii „departamentului” responsabil cu taxele generale: genikou. Indicațiile precise erau urmate în ceea ce privește traseul pe care aceste provizii urmau să-l parcurgă.

În secolul al X-lea sursele indică faptul că „trenul” de bagaje al armatei bizantine prevedea transportul rației de orz pentru cai pe o perioadă de 24 de zile. Transportul proviziilor era asigurat de căruțe, catâri și, în apropierea zonelor de conflict, logistica trebuia să ajungă la trupele bizantine prin grija guvernatorului care se afla în apropierea zonei de conflict. Dacă operațiunile se desfășurau pe teritoriul inamic, comandantul bizantin se asigura de păstrarea intactă a rutelor de aprovizionare înspre frontierele imperiului.

În multe situații, camparea și găzduirea armatei imperiale se dovedea extrem de costisitoare pentru economia, meșteșugurile și schimburile din provincia respectivă. „Even where proper administrative arrangements were enforced, large numbers of soldiers, their animals and their followers will rarely have been welcome. The provincial administrators do seem to have tried to minimize the effects of passing military forces, and one should not over-exaggerate the problem. But several letters of the ninth-tenth centuries appeal to state officials against the burden imposed upon them, or their clients, through the imposition of mitaton (the billeting of troops) and related expenses; these are on several occasions related explicitly to the effects of the presence of soldiers on campaign. In the early thirteenth century, Niketas Choniates writes that at times during the later years of Manuel I the Roman lands were «ravaged by our own soldiers»”. (John Haldon)

Una dintre schimbările operate de împăratul Alexios I Komnenos în ceea ce privește recrutarea soldaților a însemnat- fenomenul era anterior dar de mai mică amploare- și înrolarea unui număr tot mai mare de mercenari, iar diferențele de costuri pentru populația civilă au fost semnificative. Anterior, soldații erau ridicați atunci când era planificată expres o campanie militară, dar odată cu trupele de mercenari s-a instituit permanența cantonării acestora cu costurile de întreținere aferente pentru civili.

Poverile populației pentru întreținerea armatei terestre bizantine cuprindeau o gamă largă de obligații. „The burdens were, in themselves, not new: the impositions of billeting and feeding soldiers and officers, of grinding corn and baking bread, of providing extra supplies for units passing through or based in a district, of providing craftsmen and artisans for public and military works, of burning charcoal, of providing labour for the maintenance or construction of roads and bridges—these had existed from Roman times and were still found in the eleventh and twelfth centuries. By the tenth century, if not already long before, a group of new impositions had evolved, including the provision or fabrication of weapons and items of military equipment, as we have seen, a reflection of the breakdown of the late Roman system of fabricae or state arms factories”. (John Haldon)

Împăratul acorda dispense și exceptări de la plata taxelor pe proprietate pentru aristocrații sau mănăstirile deținătoare de terenuri în schimbul oferirii de materiale și provizii armatei imperiale. Concret însă, costurile la care erau supuși locuitorii reședinței trupelor imperiale din fiecare provincie depășeau, pe perioada iernării armatei- eis paracheimasian- costurile normale aplicabile prin taxele militare. Populația trebuia să ofere, de multe ori obligatoriu, provizii de strictă necesitate la ordinele comandantului militar.

Anterior secolului al X-lea stilul preferat de împărații bizantini era cel al acumulării trupelor alături de logistica imperială și staționarea lor pe traseul pe care urma să treacă armata imperială, respectivele trupe alăturându-se pe parcurs grosului armatei. Din această perspectivă populația nu suferea de pe urma traversării territoriilor imperiului de către largi armate care ar fi perturbat viața economică locală. Excepția o reprezentau marile rebeliuni în care era implicat vreun uurpator al coroanei.

Până în ajunul Cruciadei a IV-la sistemul de rechiziționare a taxelor militare datorate de populație, a desfășurării logisticii, aprovizionării și distribuției armamentului- cu mici modificări- a urmat același traseul precum în secolele anterioare. La Constantinopol, atelierul imperial de armurărie- armamenta- funcționa și el, după cum se poate observa din informațiile cunoscute. Rebeliunii lui Leon Tornikios, basileul Konstantinos al IX-lea a reușit să-i pună punct înarmând trupe cu armament stocat în acest atelier imperial.

Modificarea importantă în procesul de achiziții logistice ale armatei imperiale, începând cu secolul al XI-lea, a apărut prin decăderea importanței acelor protonotarioi din provincii, responsabili cu colectarea obligațiilor militare ale populației și asigurarea logisticii armatei în provincia sa. Ei au fost înlocuiți cu „judecători”- kritai- care erau numiți cu însărcinare de la Constantinopol și care au preluat sarcina, în încercarea de a controla mai bine încasările fiscale cu destinație militară ale locuitorilor.

Sistemul complex al logisticii militare bizantine a fost cel care a asigurat- în mare măsură- victoria în campaniile militare pentru armata imperială. Rețeaua de puncte de adunare a trupelor de pe întinsul imperiului, sistemul de reaprovizionare a acestora organizat de administrația, dur dar precis, s-a constituit în contextul necesității revenirii după impactul produs de invazia arabilor din secolul al VII-lea. Moștenirea militară romană a fost transformată acum într-o logistică nouă- bizantină.

În ceea ce privește războiul de frontieră, atitudinea armatei bizantine era- între secolele VII-IX- o combinație între inițiativa basileului și deciziile comandanților locali. Intervenția împăratului în zonele de frontieră- în Balcani sau în Asia Mică- avea de-a face cu recuperarea unor fortărețe importante pierdute în detrimentul rivalilor. Sistemul de apărare de frontieră, aliniat pe baza unor protecții naturale- numite kleisourai- a fost inițiat acum iar comanda acestor structuri era independentă, pentru o mai bună mobilitate.

Începând cu secolul al VIII-lea, împărații constantinopolitani au plasat comanda structurilor militare de frontieră- kleisourai- în mâinile comandanților din zonele respective, independent de strategos- comandantul din Constantinopol. Libertatea de decizie oferea mobilitate acestor comandanți de frontieră bizantini și șanse mult mai mari de a manevra militar în sensul asigurării frontierelor. Aici, tactica folosită a fost cea de gherilă, pe care aceste unități au început să o cunoască excelent.

Războiul de frontieră presupunea război de gherile, raiduri peste frontieră și mici contratacuri cu scopul de a destabiliza și distruge capacitatea economică a unei porțiuni din teritoriul advers. Astfel, acesta era un război de uzură, complet diferit de campaniile militare, și presupunea existența unor santinele de informare și spioni infiltrați peste frontieră. „The arrangements for smaller raids and expeditions on the eastern front were very different from those established for large-scale campaigns. In the first place, a chain of look-out posts and advance scouts had been established along the frontier, particularly covering the various points of ingress into imperial territory. Since the frontier was a broad band of territory rather than a linear border, the location of such watch-posts undoubtedly changed according to the situation, just as it is clear that raids and counter-raids intended to destroy fortifed outposts or more important local fortresses and bases frequently altered the pattern of local strategy”. (John Haldon)

Comandantul de frontieră bizantin utiliza informații culese de spioni infiltrați în teritoriile inamice, deghizați în negustori, alături de trupe mici de cercetași plătiți, care lucrau în ture și care erau verificați de un superior pentru a depista eventualele trădări și treceri „de partea cealaltă a baricadei”. Iscoadele aveau sarcina de a se infiltra peste frontieră și de a studia toate posibilitățile de rute pe care le avea o posibilă invazie inamică. Protocolul le cerea acestora să-și schimbe des locația pentru a evita capturarea de către advsersari.

Comandantul de frontieră al armatei bizantine desemna un ofițer care să organizeze un plan de evacuare a civililor de pe traseul presupus al armatei invadatoare și de retragere în interiorul monarhiei a tuturor surselor de hrană pe care le putea folosi rivalul. În același timp, comandantul de frontieră bizantin avea la îndemână tehnicile de retragere, dispariție „în ceață” și ambuscade, utilizând foarte bine configurația geografică a frontierei.

Caracteristica principală cerută unui comandant de frontieră bizantin, care avea libertate de decizie față de structurile armatei- excepție făcând cazul unei campanii ordonate de basileu- era de permanentă pregătire de reacție în cazul unui atac. „One of the hallmarks of the treatise [tratat anonim care aborda războiul de frontieră-n.n] on skirmishing is the importance placed upon the judgement and independence of the local commanders. Not only should they organize themselves regular, small-scale raids over the border, quite independently of the larger strategy (unless, of course, the empire had made a formal truce with the Arab emirs or the caliphate itself); they should be prepared to attack an invading force whenever an appropriate opportunity arose and not necessarily wait for the arrival of reinforcements or the local senior commander”. (John Haldon)

Marile ofensive militare ale Imperiului Bizantin erau organizate de la Constantinopol, după ordinele basileului, și în acord cu importanța strategică, religioasă, simbolică a victoriei ce se dorea obținută. Altfel spus, dacă în secolul al VII-lea, Heraklios- prin campania împotriva perșilor sasanizi a eliminat un adversar vechi și dificil și a repus Sfânta Cruce în Ierusalim- în secolele IX-X, împărații prin marile ofensive est-vest urmăreau recuperarea integrală a tuturor teritoriilor pierdute anterior si considerate romane.

Spre deosebire de războiul de frontieră care se baza pe inițiativa comandanților locali bizantini și pe resursele disponibile în zonă, marile campanii ofensive erau plănuite, uneori, cu un an sau chiar mai mulți înaintea lansării lor propriu-zise. Erau desemnate traseele de urmat ale armatei imperiale, se emiteau ordine precise către guvernatorii militari ai provinciilor prin care urma să treacă armata pentru a se ocupa de logistica necesară. Punctele de întâlnire a trupelor din provincii cu armata imperială erau anunțate în avans prin ordin.

Marea campanie ofensivă declanșată de la Constantinopol era precedată de câteva luni de colectări de informații de la rețeaua de spioni bizantini de pe teritoriul inamic- deghizați în negustori- sau primite de la trupele de frontieră. „But it was not simply enemy movements that concerned the planners: they needed to have exact information about the state of the roads or tracks to be followed by the army, about the availability of water and fodder for the animals, and about the crossing points of rivers or the various defiles through the mountains that the army would have to negotiate. In both cases, commanders were advised to send small parties well ahead of the main force to secure these against enemy action”. (John Haldon)

Un element important al ofensivei militare declanșate de la Constantinopol de către împărați era concentrat în acțiunile premergătoare campaniei militare propriu-zise. Dincolo de colectarea de informații legate de capacitatea de luptă a adversarului din momentul respectiv, un rol important era atribuit „loviturii” în avans ce trebuia executată. „If intelligence was a key prerequisite for an effective offensive campaign, advance raiding and the softening up of the enemy were equally important aspects of a campaign involving a siege or sieges. The commander was to make sure not only that the enemy forces posed no serious threat to his own troops, but also, by sending out frequent parties of raiders to pillage and harass the target regions, to make sure that no relief forces were concealed in the area which might surprise the Byzantine troops”. (John Haldon)

Din secolul al VI-lea, dispunerea armatei Imperiului Bizantin pe câmpul de luptă a avut la bază o așezare pe 3 linii cu rezerve pentru fiecare dintre acestea și trupe auxiliare pe flancuri. „The basic formation for Byzantine armies from the later sixth century onwards was, according to the military handbooks, a tripartite line—left, centre and right—with flank-guards and outflanking units on the left and right wings respectively, and with a second line and a third, reserve line, behind the front line. The general himself should have a small reserve attached to his person, which could be despatched as appropriate to strengthen the attack or the defence. Units could also be concealed behind the flank of the first or second line, both to cover these from an outflanking move or an ambush, as well as to sweep around the enemy’s line to take them in the rear”. (John Haldon)

Inițiate de Konstantinos al V-lea la jumătatea secolului VIII, tagmata au fost gândite ca trupe de elită ale armatei, de cavalerie grea, încartiruite în apropierea Constantinopolului și aflate permanent la dispoziția basileului bizantin. Profesioniste, cu antrenament și pregătire temeinică, aceste trupe 24/24 militare au reprezentat centrul armatei imperiale timp de mai bine de 3 secole. Tagmata era utilizată pentru a înnăbuși o eventuală revoltă din provincii sau de a răspunde rapid unui atac inamic.

Trupele de elită ale basileului bizantin, tagmata, erau centrate pe mai multe „divizii”, dintre care 4 au fost primare. Una dintre ele era denumită Scholai, formată din soldați seniori iar tradiția ei mergea înapoi în timp până în secolul al IV-lea. A doua unitate era cea numită Exkoubitoi- „Santinelele” iar a treia- Vigla sau Arithmos care avea rol de a executa ordinele împăratului directe pe câmpul de luptă și de a păzi prizonierii de război. A 4-a unitate tagmata era Hikanatoi, creată în debutul secolului al IX-lea.

Componența trupelor de elită imperiale- tagmata- a fost subiectul unei evoluții de-a lungul timpului, noi unități, pe lângă cele 4 inițiale, fiind create. Noumeroi aveau rolul de a apăra zidurile Constantinopolului iar Optimatoi- Cei mai Buni- asigurau suportul pentru trupele tagmata, fiind responsabili, în principal, cu asigurarea logisticii acestor trupe de elită. Fiecare dintre unitățile tagmata erau conduse de un domestikos, cu excepția trupelor Vigla care erau comandate de un droungarios.

Trebuie menționat faptul că, fiind vorba de trupele de elită, de cavalerie grea- tagmata- fiecărui cavaler membru al acestor trupe, în campanie, îi era pus la dispoziție câte un ajutor, servitor. Din punct de vedere numeric, trupele tagmata au evoluat de la circa 18.000 la înființarea (jumătatea secolului VIII) până la 42.000 la moartea lui Vasile al II-lea, în 1025.

Extensia teritorială și marile campanii militare ale Imperiului Bizantin din secolele IX-XI au dus la formarea unor noi unități asimilate trupelor imperiale, tagmata. Mihail al II-lea a creat pentru marină trupele Tessarakontarioi iar Ioan I Tzimiskes- inspirându-se din vechiul model persan- a creat trupele de cavalerie grea- Athanatoi, Nemuritorii. Au mai fost create trupe ale tagmata, cu existență efemeră, în secolele amintite: Stratelatai, Satrapai, Megathymoi, Archontopoulai, Vestiaritai, Maniakalatai.

Trupele imperiale de elită tagmata erau cele care conduceau atacul pe câmpul de luptă fiind secondate de trupele theme-lor, provinciilor monarhiei. După jumătatea secolului al XI-lea, fiecare provincie și-a creat o trupă de cavalerie grea, o tagma iar prestigiul și influența trupelor tagmata din capitală au scăzut, existența lor fiind pierdută odată cu instaurarea dinastiei Komnenos și cu reforma militară. Notabilele excepții ale supraviețuirii vechilor trupe tagmata, după această reformă au fost Garda Varegă, Hetaireia și Vardariotai.

Atitudinea, stăpânirea de sine și pregătirea unui general bizantin avea efecte fie pozitive, fie negative asupra trupelor din subordine. Lipsa de încredere în calitățile acestuia conducea la demoralizarea trupelor, ducând, de multe ori la înfrângeri în fața inamicului. „It is quite clear that Byzantine armies, when well-led and motivated, could win in even the most difficult situations. But their fighting abilities were compromised by incompetent officers[...]” (John Haldon)

Generalilor li se recomanda să nu se aventureze prea mult în luptă- personal- pentru a nu exista riscul de a fi uciși. Efectul demoralizator asupra trupelor ar fi fost devastator, cum s-a și întâmplat în multe cazuri. „In 998 the Byzantine forces had begun the pursuit of the defeated Fatimid forces near Apamaea in Syria when the commander, Damianos Dalassenos, doux of Antioch, was killed. Demoralization set in, the Fatimid troops rallied, and victory turned into rout. In 1071 during the engagement at Manzikert, Romanos IV gave the order to withdraw in order: while his own division understood this correctly and began the orderly retreat, more distant contingents saw the imperial standard facing about and assumed the emperor had been driven back or killed, and began to panic and flee”. (John Haldon)

Împărații, în ciuda recomandărilor de a se proteja, participau activ în bătălii și amintim aici- pasager- pe împărații-soldați: Nikephoros al II-lea Phokas și Ioan I Tzimiskes. Participarea în luptă, alături de soldați, oferea însă soldaților care îl vedeau pe basileu luptând cot la cot cu ei senzația unei apartenențe și a unei loialități de grup. Acest fapt determina, în situații grele, lupta până la ultimul om alături de împărat. „[...]good morale and forceful leadership might just as easily hold troops together when all appeared to be lost[...]the imperial tagmata appear to have stood and been massacred when their camp, with the emperor Nikephros I, was attacked by surprise by Bulgar forces in 811; in 813 the army of the newly crowned emperor Leo V, weakened and dispirited by recent defeats, was again put to flight by a Bulgar army. But seeing the disarray of the Bulgar troops in pursuit from the hill on which he and his guards had taken station, the emperor mounted a sudden counter-attack, taking the Bulgars completely by surprising and snatching victory from defeat. In 838, it was the elite tagmatic officers along with Kurdish units which had recently fled from the caliphate w

Tactica și strategia armatei bizantine încurajau plasarea unor comandanți la conducerea unor trupe originare din aceeași zonă, ceea ce conferea o legătură, loialitate și senzația de familiaritatea între soldați și comandantul lor. Datorită acestor motive, unii comandanți- cazul lui Nikephoros Botaneiates, la jumătatea secolului al XI-lea- au reușit să-și retragă disciplinat trupele în ciuda condițiilor grele. Botaneiates, înfrânt de pecenegi, hărțuit zile întregi, și-a retras armata în siguranță spre Adrianopol.

Dincolo de pregătirea strategică și tactică, un general bizantin își asigura mai ușor loialitatea trupelor din subordine dacă dovedea și eleganță, spirit cultivat, moralitate și atenție. Generalii obișnuiau, în acest sens, în campanii, să ofere mici cadouri și „atenții” soldaților. De asemenea, un aspect important era cel al aurei victorioase ale generalului. De exemplu, Nikephoros al II-lea Phokas era văzut într-o asemenea glorie de soldații lui încât măsurile dure disciplinare pe care le lua uneori, erau acceptate fără rezerve de soldații săi.

Disciplina, precauția și atenția strategică din partea generalilor bizantini erau cerințe care s-au standardizat și erau întelese ca imperativ necesare, mai ales în secolul al X-lea. Un exemplu din campania de recuperare a Cretei din mâinile arabilor condusă de Nikephoros Phokas- avându-l protagonist pe unul dintre ofițerii subalterni- amintește de neatenție și lipsa concentrării ca motive decisive de înfrângere. „But only from the middle of the tenth century does a regular system of discipline and training seem to have become an expected aspect of imperial field-army service. Even then, of course, and with the best-disciplined and battle-hardened troops, competent leadership was an essential: after the successful landing on Crete in 961 and the penning in of the enemy forces in Chandax, Nikephros Phocas sent his trusted general Nikephros Pastilas inland with a small force to scout and report back on enemy dispositions. Yet in spite of his experience, he allowed his column to disperse—attracted by the richness of the plunder and the absence of the enemy forces—and was subsequently ambushed and heavily defeated”. (John Haldon)

Istoricul Edward Luttwak a identificat de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin o serie de măsuri și continuitate a politicii de abordare a strategiei militare și nu numai, pe care le-a grupat sub numele- chiar dacă bizantinii nu le-au denumit în acest fel- de „cod operațional” strategic. Primul „cod” identificat era capacitatea monarhiei de a se pregăti permanent pentru război, de a-l trata ca și cum ar fi iminent, dar a nu căuta declanșarea acestuia. Nivelul ridicat al capacității de luptă a armatei putea dicta și rezultatul respingerii unui atac rival.

Un „cod operațional” tipic bizantin identificat de istorici a fost capacitatea de a colecta permanent informații despre situația militară, politică și economică a rivalilor monarhiei. Patrulele de frontieră aveau rolul de a inspecta teritoriul advers din aproape, pe când rețeaua de spioni întreținută de administrația bizantină în teritoriul advers observa permanent statusul militar al rivalilor. Acești spioni funcționau deghizați în negustori, angrenați în misiuni „culturale” sau observanți pasageri, ca simpli călători.

Un „cod operațional bizantin” identificat de istorici a fost capacitatea armatei monarhiei de a manevra abil defensiv și ofensiv, combinația dintre aceste metode putând duce la obținerea victoriei, chiar și în cele mai grele condiții. „Campaign vigorously, both offensively and defensively, but attack mostly with small units; emphasize patrolling, raiding, and skirmishing rather than all-out attacks. Avoid battle, and especially large-scale battle, except in very favorable circumstances—and even then avoid it if possible, unless the enemy has somehow fallen into a condition of complete inferiority, as in the case of a fleet badly damaged by storms”. (Edward Luttwak)

Administrația bizantină a desfășurat permanent tactica militară a situării în aproapierea unei forțe militare rivale, atunci când se afla în defensivă. Evitarea confruntării directe în cazul inferiorității numerice și înlocuirea cu manevre de atac asupra trupelor de ariegardă ale armatei inamice, retrageri false și atragerea acestora în ambuscade organizate erau astfel de strategii. Dacă bătălia respectivă nu putea fi câștigată momentan, cel puțin, armata bizantină „oferea” inamicului o victorie „a la Pirus”.

Una dintre mișcările care au caracterizat administrația Imperiului Bizantin a fost combinația dintre mișcările diplomatice și cele militare. Posibilitatea slăbirii capacității unui rival puternic al monarhiei se întrevedea, de multe ori, fără necesitatea unei operațiuni militare, prin învrăjbirea unui alt stat rival împotriva inamicului mai puternic. Aceste manevre diplomatice au fost folosite permanent de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, în ceea ce istoricii au denumit „codul operațional” bizantin.

Unul dintre „codurile operaționale bizantine”, cum le numea istoricul Edward Luttwak, a fost apetența bizantină- care avea un bogat trecut roman- de a practica manevre subversive în fața unui atac al rivalilor. Iar cadourile, titlurile și banii pe care generalii și împărații bizantini le ofereau arabilor, spre exemplu, erau de natură să „înmoaie” chiar și cele mai „dure” caractere. „Subversion is the best path to victory. It is so cheap as compared to the costs and risks of battle that it must always be attempted, even with the most unpromising targets infused with hostility or religious ardor. When facing an imminent jihadi offensive, the strategos is advised to be friend the emirs of the frontier castles, sending them <gift baskets.> No exception was to be made for known fanatics: by the tenth century, the Byzantines had certainly discovered that religious fanatics can also be bribed, and indeed often more easily—they are creative in inventing religious justifications for taking bribes (<the ultimate victory of Islam is inevitable anyway . . .>)”. (Edward Luttwak)

Imperiul Bizantin se vedea pe sine drept etern prin natura și esența lui- reflexia lumii cerești, creștine, pe pământ- de unde și atitudinea de expectativă, de multe ori, în conflictele militare cu rivalii apăruți de-a lungul istoriei sale. Risipa de energie era de evitat și se impunea așteptatea momentului potrivit pentru lovitura finală. „To avoid consuming the major combat forces, it may be necessary to patiently whittle down the enemy’s moral and material strength. That may require much time. But there is no urgency because as soon as one enemy is no more, another will surely take his place for all is constantly changing as rulers and nations rise and fall. Only the empire is eternal”. (Edward Luttwak)