Armată, logistică și campanie militară în Imperiul Bizantin

Succesul unei operațiuni mai restrânse sau a unei adevărate campanii militare depindea rareori de calitatea soldaților sau a comandanților aflați la comanda acesteia într-un anume moment sau altul al istoriei imperiului. Desigur, un general strălucit putea duce victorii prin strategia adoptată în fața rivalului, dar în durată lungă, campania militară asupra inamicului avea succes datorită capacității logistice de a desfășura și întreține conflictul pe termen lung. Din acest punct de vedere, Imperiul Bizantin a excelat.

Victoria militară pe câmpul de luptă, de puține ori, în Imperiul Bizantin, a depins de calitatea soldaților sau de capacitatea generalilor- strategi de a purta bătăliile. Desigur, punctual, aceste două calități erau decisive în certe confruntări, dar în durată lungă, victoria împotriva rivalilor era obținută datorită unei capacități definitorii a administrației bizantine, în care a excelat: mobilitatea și abilitatea de a susține și desfășura logistica în spatele armatei tereste care, în acest fel, era capabilă de operațiuni complexe și de durată.

Logistica armatei bizantine, susținerea fiscală și recrutarea operată de administrația imperială în scopul operațiunilor și campaniilor militare au fost executate cu succes de-a lungul timpului. Acestea au fost moștenite din tradiția romană și perpetuate, apoi modificate și particularizate într-un stil nou de susținere fiscală de către populație a războiului, dar administrația bizantină, întocmai precum cea romană s-a dovedit extrem de eficientă în realizarea acestor scopuri, ori de câte ori era necesar.

Până prin secolul al VII-lea asigurarea financiară a armamentului, proviziilor și echipamentului militar al unităților de luptă erau rezovate prin taxare iar armele puteau fi procurate de către soldați în regie proprie sau prin intermediul regimentului din care făcea parte, din „magaziile” organizate de generalii armatei. Proviziile militare erau desfășurate spre zonele de război în sprijinul trupelor cu ajutorul poștei imperiale, transporturile fiind asigurate cu pază militară pe întreaga distanță.

Logistica necesară armatei imperiale care desfășura o campanie pe un anumit traseu urma să fie asigurată de administrația locală care primea ordine - în avans- din partea împăratului cu traseul exact pe unde armata urma să se desfășoare. Guvernatorii locali- după cum aflăm din legislația imperială- trebuiau să plaseze provizii și materiale de război în anumite locuri de pe traseul respectiv. Termenul acestui aranjament era embole și acoperea- fiind vorba de produse în natură- o parte din taxele datorate statului în monedă. „Exact records of the produce supplied by the taxpayers as embole were to be kept and reckoned up against the annual tax owed in this form; if more supplies were required than were due in tax, then the extra was to be supplied by the taxpayers, but this was then to be paid for, at a fixed rate established by the appropriate state officials, out of the cash revenues collected in the regular yearly assessment from that particular province[...]If the provincial treasuries in question had insufficient local cash revenues left over to pay for these extra supplies, then they were to be paid for instead either from the general bank of the praetorian prefecture, in other

Până în secolul al X-lea se pare că s-a practicat în Imperiul Bizantin vechiul stil roman care oferea posibilitatea celor care manevrau metale și materiale necesare armamentului militar să aibă posibilitatea să-și achite o parte din taxele datorate statului livrând astfel de materiale armatei. Exista de asemenea, în Constantinopol, un archon tou armamentou, a cărui responsabilitate era organizarea armamentului armatei din atelierele în care se fabricau arme cu destinație militară.

În secolele VII-VIII au apărut dovezi potrivit cărora existau soldați armurieri în provinciile Imperiului Bizantin, fabricanți de arme necesare trupelor. În aceste secole ale dezvoltării sistemului thema-tic al provinciilor imperiale comandatul militar al provinciei conducea și latura civilă a provinciei- strategos. El era însărcinat de împărat cu asigurarea materialelor și armelor necesare războiului pentru trupele din subordinea sa. Generalul apela la fierarii și armurierii din provincia sa, care- fabricând arme- își plăteau o parte din taxa militară obligatorie.

În sistemul armatei terestre imperiale bizantine- care reprezenta principala grijă a împăraților, cu mult înaintea flotei- trupele de cavalerie și atenția pentru asigurarea logisticii necesare acesteia au dus la creearea unor adevărate grajduri- stoc pentru armata bizantină. Până la pierderea controlului asupra unei părți din Asia Mică- finalul secolului al XII-lea- triunghiul de orașe Synnada- Dokimon- Polybotos reprezenta acumularea de grajduri care asigurau necesarul cailor pentru trupele de cavalerie ale armatei.

Sistemul roman de creștere a cailor necesari trupelor de cavalerie ale armatei în ferme grupate a continuat să funcționeze în moștenitorul Imperiului Roman- cel Bizantin- cea mai cunoscută zonă de creștere a cailor fiind în Asia Mică. Uneori se practica și achiziția cailor necesari de la privați, dar, în general, din cauza costurilor de creștere și întreținere a acestora, operațiunea a rămas o preocupare și o afacere a administrației centrale.

Fermele imperiale grupate pentru creșterea cailor necesari trupelor de cavalerie bizantine erau localizate în Malagina, Asia Mică. Aceasta a fost utilizată ca bază imperială până în timpul lui Manuel I Komnenos. În Lidia precum și în fermele grupate din orașele Synnada-Dokimon-Polybotos, din Frigia, numite metata, erau crescuți și îngrijiți alături de fermele dependente, caii din grajdurile imperiale. După secolul XII, pierderea unor teritorii din Asia Mică a necesitat mutarea fermelor de cai în partea europeană a monarhiei.

Fermele principale crescătoare de cai necesari cavaleriei bizantine erau situate în partea europeană a monarhiei, începând cu finalul secolului al XII-lea. Ele se găseau la Dyrrachion, Pelopones, și Nikopolis. Din acest moment cel responsabil cu gradurile și fermele imperiale adiacente acestora se numea megas chartoularios iar fermele de cai, din metata au fost redenumite chartoularata. Komes tou stablou- responsabilul grajdurilor imperiale- menținea o directă comandă cu cei responsabili din teritoriu.

Marina era un mijloc ieftin de deplasare a logisticii militare, dar cum majoritatea campaniilor se desfășurau terestru, partea logistică rămânea în sarcina animalelor de transport. Grajdurile imperiale creșteau pe lângă caii de viteză și cei pentru transport și catâri. Soldaților din trupele tagmata- trupele imperiale de elită dintre secolele VIII-XI- li se cerea uneori să-și achiziționeze caii singuri, plătind pentru ei din granturile pe care statul le oferea acestora ca plată a serviciilor militare.

Animalele de transport erau rechiziționate temporar atunci când era necesar transportul logistic al „cortului” imperial în campaniile militare. „If the imperial household was involved, then all the main state departments, the leading civil and military officers, the metropolitanates and the monastic houses of the empire had to provide a certain number of mules or other pack-animals to transport the household and its requirements. For regular non-imperial campaigns the main sources for the army were the imperial stud farms referred to, requisitions from the estates of the church, from secular landholders and from the soldiers themselves”. (John Haldon)

În momentul așezării taberei militare bizantine, logistica militară desfășurată cuprindea și rezerve de cai, pentru înlocuirea celor morți în bătălie ai cavalerilor armatei. Rata de rezervă era de circa 20% în secolul X, altfel spus, pentru 482 de cavaleri de pe câmpul de luptă, existau în tabăra militară alți 100 de cai drept rezervă.

În secolele IX-X sistemul de aprovizionarea a armatei bizantine a rămas, în linii generale, același cu cel din secolele anterioare. În fiecare thema- provincie- exista un funcționar imperial- protonotarios- a cărui sarcină era să se asigure în permanență că pe traseul pe care armata imperială urma să treacă, stocurile de materiale și provizii erau asigurate. Ordinele împăratului în acest sens erau transmise în avans și la timp.

În secolul al IX-lea ordinele împăratului se îndreptau spre provinciile- thema- prin care armata imperială urma să treacă în campania ei militară, către un funcționar special- protonotarios- care recepționa în avans acest ordine de aprovizionare. Acest protonotarios trebuia să se asigure că în certe locații de pe traseul armatei imperiale- pe cuprinsul provinciei sale- existau stocuri de materiale și provizii. O parte din ele erau rechiziționate de la populația locală ca „procent” în natură a impozitului datorat statului. „If this was not sufficient, then the protonotarios was to obtain the necessary produce from the eidikon, the central treasury at Constantinople which dealt with tax in kind and with imperial reserves. The thematic protonotarios was to be informed in advance as to the army’s requirements, which was to be provided from the land-tax in kind and the cash revenues of the thema and stored at appropriate points along the route of march. An exact account of the supplies was to be kept, so that (where the thematic taxpayers provided more than their yearly assessment demands) the amount could be deducted (from the assessment for the following year)”. (John Haldon)

În secolul al X-lea existau la Constantinopol atelierele imperiale în care erau stocate materiale de război- arme și provizii- asupra cărora era direct responsabil cel numit sakellarios. Acesta întreținea cheltuielile militare din tezaurul imperial și era responsabil de a coordona departamentele de aprovizionare a trupelor terestre și maritime- vestiarioi- precum și coordonarea protonotarioi- lor din provinciile monarhiei. Sakellarios- ul imperial le trasa celor din urmă cuantumul precis în bani și produse care trebuia colectat sub formă de taxe de la populație.

În secolul al X-lea, împărații, în anumite circumstanțe, delegau funcționari speciali de la Constantinopol spre provinciile imperiului- în zorii unei campanii militare programate- pentru a superviza colectarea de produse, materiale de război și bani din partea populației, operată de protonotarios. Aceștia erau ajutați, la rândul lor, de funcționarii „departamentului” responsabil cu taxele generale: genikou. Indicațiile precise erau urmate în ceea ce privește traseul pe care aceste provizii urmau să-l parcurgă.

În secolul al X-lea sursele indică faptul că „trenul” de bagaje al armatei bizantine prevedea transportul rației de orz pentru cai pe o perioadă de 24 de zile. Transportul proviziilor era asigurat de căruțe, catâri și, în apropierea zonelor de conflict, logistica trebuia să ajungă la trupele bizantine prin grija guvernatorului care se afla în apropierea zonei de conflict. Dacă operațiunile se desfășurau pe teritoriul inamic, comandantul bizantin se asigura de păstrarea intactă a rutelor de aprovizionare înspre frontierele imperiului.

În multe situații, camparea și găzduirea armatei imperiale se dovedea extrem de costisitoare pentru economia, meșteșugurile și schimburile din provincia respectivă. „Even where proper administrative arrangements were enforced, large numbers of soldiers, their animals and their followers will rarely have been welcome. The provincial administrators do seem to have tried to minimize the effects of passing military forces, and one should not over-exaggerate the problem. But several letters of the ninth-tenth centuries appeal to state officials against the burden imposed upon them, or their clients, through the imposition of mitaton (the billeting of troops) and related expenses; these are on several occasions related explicitly to the effects of the presence of soldiers on campaign. In the early thirteenth century, Niketas Choniates writes that at times during the later years of Manuel I the Roman lands were «ravaged by our own soldiers»”. (John Haldon)

Schimbarea opticii administrației imperiale, undeva din secolul al XI-lea, și includerea numărului tot mai mare de mercenari în armata imperială a dus la schimbări și în ceea ce privește abordarea întreținerii armatei și a poverii fiscale suportate de către populație. Fenomenul mercenariatului a existat și anterior, dar după domnia lui Alexios I numărul lor a crescut. Iar dacă anterior soldații erau ridicați la luptă cu ocazia expresă a unei campanii iar costurile nu erau extrem de mari, mercenariatul presupunea cantonarea permanentă într-o așezare, cu costuri pentru populația civilă.

Una dintre schimbările operate de împăratul Alexios I Komnenos în ceea ce privește recrutarea soldaților a însemnat- fenomenul era anterior dar de mai mică amploare- și înrolarea unui număr tot mai mare de mercenari, iar diferențele de costuri pentru populația civilă au fost semnificative. Anterior, soldații erau ridicați atunci când era planificată expres o campanie militară, dar odată cu trupele de mercenari s-a instituit permanența cantonării acestora cu costurile de întreținere aferente pentru civili.

Poverile populației pentru întreținerea armatei terestre bizantine cuprindeau o gamă largă de obligații. „The burdens were, in themselves, not new: the impositions of billeting and feeding soldiers and officers, of grinding corn and baking bread, of providing extra supplies for units passing through or based in a district, of providing craftsmen and artisans for public and military works, of burning charcoal, of providing labour for the maintenance or construction of roads and bridges—these had existed from Roman times and were still found in the eleventh and twelfth centuries. By the tenth century, if not already long before, a group of new impositions had evolved, including the provision or fabrication of weapons and items of military equipment, as we have seen, a reflection of the breakdown of the late Roman system of fabricae or state arms factories”. (John Haldon)

Împăratul acorda dispense și exceptări de la plata taxelor pe proprietate pentru aristocrații sau mănăstirile deținătoare de terenuri în schimbul oferirii de materiale și provizii armatei imperiale. Concret însă, costurile la care erau supuși locuitorii reședinței trupelor imperiale din fiecare provincie depășeau, pe perioada iernării armatei- eis paracheimasian- costurile normale aplicabile prin taxele militare. Populația trebuia să ofere, de multe ori obligatoriu, provizii de strictă necesitate la ordinele comandantului militar.

Anterior secolului al X-lea stilul preferat de împărații bizantini era cel al acumulării trupelor alături de logistica imperială și staționarea lor pe traseul pe care urma să treacă armata imperială, respectivele trupe alăturându-se pe parcurs grosului armatei. Din această perspectivă populația nu suferea de pe urma traversării territoriilor imperiului de către largi armate care ar fi perturbat viața economică locală. Excepția o reprezentau marile rebeliuni în care era implicat vreun uurpator al coroanei.

Până în ajunul Cruciadei a IV-la sistemul de rechiziționare a taxelor militare datorate de populație, a desfășurării logisticii, aprovizionării și distribuției armamentului- cu mici modificări- a urmat același traseul precum în secolele anterioare. La Constantinopol, atelierul imperial de armurărie- armamenta- funcționa și el, după cum se poate observa din informațiile cunoscute. Rebeliunii lui Leon Tornikios, basileul Konstantinos al IX-lea a reușit să-i pună punct înarmând trupe cu armament stocat în acest atelier imperial.

Modificarea importantă în procesul de achiziții logistice ale armatei imperiale, începând cu secolul al XI-lea, a apărut prin decăderea importanței acelor protonotarioi din provincii, responsabili cu colectarea obligațiilor militare ale populației și asigurarea logisticii armatei în provincia sa. Ei au fost înlocuiți cu „judecători”- kritai- care erau numiți cu însărcinare de la Constantinopol și care au preluat sarcina, în încercarea de a controla mai bine încasările fiscale cu destinație militară ale locuitorilor.

În linii generale, armata Imperiului Bizantin obișnuia să desfășoare mai multe tipuri de campanii militare, dintre care 3 erau cele mai importante și uzuale. Prima dintre ele putea fi o ofensivă pe scară largă în teritoriul inamic cu rolul precis de a atinge o țintă strategică. Al doilea tip de campanie era de tipul acțiunilor la scară mică peste frontieră cu scopul de jaf, în acest fel sabotând forța economică a inamicului. Al treilea tip de campanie era direcționat de la Constantinopol, la scară largă, și avea scopul de a opri pătrunderea unei armate rivale în adâncime, pe teritoriul monarhiei.

Armata Imperiului Bizantin desfășura 3 tipuri uzuale de campanii militare, fiecare dintre ele cu scop precis sau de preludiu și pregătire pentru una dintre etape. „The Byzantine army mounted three types of campaign: large-scale offensives directed at specific targets in hostile territory with well-defined strategic objectives; small-scale raiding or skirmishing and counter-raiding operations confined for the most part to frontier regions and intended to disrupt the economic life of the regions in and behind the enemy frontier or to harass and destroy enemy raiding parties; and defensive expeditions directed from Constantinople or other major centres designed to challenge and defeat invading armies which had already penetrated, or were about to enter, deep into imperial territory”. (John Haldon)

Tipurile de campanie militară se puteau modifica pe durata operațiunilor militare, în funcție de contextul acțiunilor rivalilor. Ca o linie generală, între secolele VII-VIII, armata bizantină a desfășurat acțiuni de luptă pe scară mică cu scopul de jaf și distrugere a capacității militare și economice a rivalilor din imediat apropiere a frontierei cu Imperiul Bizantin. Singura campanie pe scară largă, din această perioadă, a fost cea împotriva hanatului bulgarilor desfășurată de basileul Konstantinos al V-lea.

În desfășurarea campaniilor militare bizantine a existat o strategi utilizată de împărați în anumite contexte. Se pare că, imediat după pierderea Siriei de către imperiu la apariția arabilor în secolul al VII-lea, armata bizantină a optat pentru depopularea și distrugerea intenționată a posibilităților de aprovizionare de către inamic de pe teritoriul imperiului și retragerea pe o linie defensivă sigură din interiorul teritoriului bizantin. Califii arabi au procedat la fel, de partea arabă a frontierei cu imperiul.

Reflexie a construcției ideologice a imperiului și rolului militar al împăratului, pregătirea unei campanii militare din capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, debuta cu simbolistica anunțării plecării la luptă prin însemnele imperiale. Pe Poarta Chalke- poarta ceremonială de intrare în Marele Palat imperial- erau afișate scutul și sabia basileului, semn al participării împăratului la luptă. Pentru respingerea unei invazii a inamicului sau pentru pregătirea unei ofensive pe scară largă erau vitale informațiile pe care generalii armatei le primeau de la spionii care activau în teritoriile inamice.

Împăratul bizantin era comandantul suprem al armatei bizantine, o legătură dintre cele mai puternice din societatea bizantină de-a lungul secolelor, cu toată fluctuația ei. Pregătirea unei campanii militare avea directă legătură cu simbolistica acestei conexiuni, astfel încât, în zorii unei campanii militare- semn al participării basileului la luptă- scutul și sabia acestuia erau afișate pe poarta ceremonială. Aceasta era poarta de intrare în Marele Palat imperial din Constantinopol, Poarta de Bronz, Chalke.

După adunarea trupelor în vederea declanșării campaniei militare, împăratul, regulat, obișnuia să-și inspecteze trupele. Punctele de adunare și totodată „trecere în revistă” înaintea unei bătălii sau campanii militare erau: Hebdomon- lângă Constantinopol-, Adrianopol- în Tracia-, Pelagonia- la vest de Thesalonic-, Serdica- Sofia de astăzi,- Gounaria- în Paphlagonia-, Chrysoupolis- în Bitinia-, Lopadion- în Asia Mică.

Anunțul unei invazii pe teritoriul Imperiului Bizantin sosea la urechile împăratului dinspre frontiera orientală, de exemplu, într-un timp foarte scurt. Vestea era realizată prin semnale luminoase operate cu ajutorul focului, plasat pe o distantă de 90 de km între fiecare punct de semnal. Astfel, începând de la fortăreața Loulon din Porțile Ciliciei și până la Constantinopol- unde exista permanent un responsabil al supravegherii sistemului de avertizare- distanța de circa 7o0 de km era acoperită în doar o oră.

Avertizarea unei invazii pe teritoriul Imperiului Bizantin precum și răspunsul rapid care trebuia pregătit era realizată prin transmiterea acestei informații într-un mod rapid, cu ajutorul semnalului luminos al focului. În Cilicia- în est- și în Pelopones- sud-vest- se declanșau sistemele de avertizare, care cu ajutorul luminii focului trimiteau mesajul spre Constantinopol, într-un timp foarte scurt. Prima reacția a generalilor bizantini- la ordinele impăratului- era de a trimite o armată de respingere a invaziei. „When the imperial high command received word of an attack, various officials of the imperial stables and central administration would set in train an established pattern of preparations for the despatch of an army to confront and, if possible, throw back the enemy attack”. (John Haldon)

Campaniile pe scară largă pregătite de împărații bizantini erau precedate- cu luni înainte de sezonul propriu-zis de campanie militară- de adunarea de informații, aspect la care generalii imperiali țineau foarte mult. Trupe de cercetare erau trimise în avansul armatei și colectau informații- alături de cele oferite de corpurile de gardă de la cetățile de frontieră ale monarhiei- despre capacitatea militară din acel moment a inamicuui. Se colectau, de asemenea, și informațiile primite de la spionii infiltrați în terioriul inamic.

Atunci când basileul decidea declanșarea unei campanii pe scară largă se punea în mișcare întregul aparat remarcabil administrativ care informa fiecare guvernator al provinciilor prin care urma să treacă armata imperială spre teritoriul inamic, despre proviziile și trupele pe care trebuia să le pună la dispoziție. Existau stații de aprovizionare cu materiale, arme și alimente pe traseu, în același loc, armata imperială plecată de la Constantinopol urmând să facă joncțiunea și cu efectivele altor trupe adunate.

Baza imperială de declanșare a campaniei pe scară largă era la Malagina, în apropierea Constantinopolului. Stabilită în secolul VIII, aceasta era punctul de unde se punea în mișcare armata imperială și traversa întregul lanț de tabere militare de-a lungul teritoriilor monarhiei, în funcție de frontiera spre care se îndrepta armata în ciocnirea cu rivalii. Un astfel de exemplu de campanie împotriva arabilor din secolul al IX-lea și întregul traseul al armatei imperiale ne este cunoscut din timpul lui Vasile I. „The strategoi of the Thrakesion and the strategos of the Anatolikoi must join the emperor at Malagina. The domestikos of the Scholai and the strategos of the Anatolikoi and the strategos of Seleukia ought to meet the emperor at Kaborkin. If the expedition is to Tarsos, the remaining themata ought to assemble at Koloneia, but if it is to the eastern regions, the strategos of Kappadokia and those of Charsianon and of the Boukellarioi ought to meet the emperor at Koloneia, those of the Armeniakoi and of Paphlagonia and of Sebasteia at Kaisareia. The Armenian themata should assemble at Bathys Ryax if the expedition is to Tephrike”. (John Haldon)

În marșul armatei bizantine, detaliul pentru stabilirea taberei imperiale de campanie era bine definit în tratatele militare. Se primeau informații de la trupele de cercetare trimise în avansul armatei imperiale și, în acest fel, se cunoștea locația adversarului și oportunitatea ridicării taberei de campanie sau nu, într-un anumit loc. Se lua decizia opririi din marș și a ridicării taberei într-un anumit loc dacă acesta era bine protejat natural și dacă existau resurse suficiente de apă în apropiere.

În momentul în care generalii armatei- atunci când împăratul nu se afla lângă ei- luau decizia opririi din marș și stabilirii taberei de campanie, se aveau în vedere informațiile primite de la iscoadele trimise în avans, despre poziția excată a inamicului. Dacă aceste detalii ofereau siguranță, se căuta un loc protejat natural și cu suficiente resurse de apă pentru a se instala tabăra militară. De asemenea, dispunerea corturilor și supravegherea taberei militare erau detalii atent operate. „ Details also survive of the order in which the tents of the different units were to be laid out, the distances between them, the system employed for establishing watches and picket lines, passwords and camp security, and associated matters. Great stress was laid on camp security: passwords were issued for each watch, and watch-commanders were enjoined to allow no one past without the correct password (usually the name of a saint or similar symbol of Orthodoxy). Elaborate instructions were also issued—and apparently followed—on the circuits and patrols made by the watch at regular intervals; and there was often more than one perimeter, an inner and an outer, particularly if the emperor was prese

Tabăra de campanie bizantină era protejată de palisade și șanțuri și întărită cu trupe de infanterie. Dispunerea trupelor din tabăra militară era influențată și de prezența sau nu a împăratului în tabăra de campanie, caz în care restricțiile erau numeroase și disciplina solidă, cu toate că au existat și scăpări. „Within the infantry formation the cavalry and their horses were then stationed (to protect the horses from enemy misiles); and at the centre, the commander-in-chief and his guards or, if present, the emperor and the various imperial elite units encamped around him. In the latter case, a second, internal perimeter was also marked out. Both the main and the internal exits were guarded, of course; passwords were issued to enhance security; and a strict discipline was enforced—although the sources recount several examples of poor camp discipline, or even failure to establish a proper camp, resulting in defeat and disaster”. (John Haldon)

Tradiția militară bizantină a taberelor de campanie a statuat fenomenul „stațiilor taberelor de campanie”. Grija pentru securizarea și întărirea unor tabere de campanie pe traseul pe care armata urma să îl parcurgă avea de-a face cu posibilitatea oricând a unei retrageri într-o tabără de campanie sigură din spatele frontului. Practica a fost generalizată, dar nerespectarea ei și disciplina slabă, uneori, au dus la accidente în care chiar și împărații- cazul lui Ioan al VI-lea Kantakouzenos- au scăpat greu cu viață din taberele de campanie atacate.

Dispozițiile de marș primite de armata bizantină depindea de formele de relief pe care aceasta urma să o traverseze, de tipul și mărimea campaniei militare programate și de prezența sau nu a împăratului în campania respectivă. Dispunerea, în acest caz, a soldaților din tabăra de campanie avea ca epicentru cortul basileului înconjurat de tagmata, trupele de elită sosite din capitala Constantinopol. Le putem considera, fără să greșim, trupele veritabil profesioniste, care reprezentau forța de șoc aflată permanent la dispoziția împăratului.

Armata bizantină plecată în campanie pe teritoriul inamic primea instrucțiuni precise despre materialele pe care trebuie să le transporte cu ea, marea parte a logisticii rămânând în provinciile de la frontieră, din interiorul monarhiei. Era vorba de arme, unelte pentru realizarea întăririi taberei de campanie, materiale pe care le foloseau la realizarea de poduri de traversare a apelor precum și arme de asediu și „artilerie” în funcție de scopul precis al campaniei.

Se punea mare accent de către generalii bizantini pe stilul de marș și mai ales ordinea în care armata trebuie să se desfășoare. „Regardless of the terrain, the column should always be organized into a main body, baggage, flank, rear and vanguards, although the order of march varied according to whether an attack was expected, whether the army was in enemy territory, and whether the route taken passed through defiles where ambushes could be laid or was on open ground where it might be harassed by light cavalry. Specially assigned officers referred to by traditional Latin terms were responsible for planning the route and setting up the camps. The former, the doukatores, should be selected because of their familiarity with the roads and paths the army might take, the passes and their environs, and the distances and times between camps and watering places. The latter, known as minsouratores, were to locate suitable sites for encampments, measure out the ground for the various divisions and the perimeter, and lay out markers for the soldiers to use when encamping”. (John Haldon)

În orice moment, dacă armata- coloana de marș- era atacată, trupele se dispuneau de așa natură, în cazul în care relieful permitea- să se desfășoare pentru a putea respinge atacurile dinspre flancuri sau ariergardă. În secolul al X-lea s-a creat o unitate specializată, mobilă, care forma o structură ce permitea avangardei să se retragă, dacă era copleșită numeric. Aceasta avansa sub forma unei cerc compact de cavaleri și infanteriști spre inamic. Această formație a fost numită în epocă „orașul mișcător”.

Cavaleria obișnuia să fie plasată în fruntea coloanei armatei pentru a proteja grosul infanteriștilor și, dacă era prezent în campanie, împăratul era printre aceștia, protejat de cavaleri și secondat de cai și servitorii palatini. Mișcarea de marș era, se pare, ritmată, iar măsurile stricte în jurul împăratului. „Extra security measures were taken in this case, both on the march and in the camp, with double perimeters and security in the hands of the drouggarios of the Watch, the third in seniority of the four imperial guards units”. (John Haldon)

Dispozițiile de marș ale armatei bizantine cuprindeau măsuri- indiferent dacă era vorba de trupe mici sau grosul armatei- care stipulau necesitatea transportării doar a strictului necesar și a unei mici provizii de materiale logistice, dacă se aveau în vedere operațiuni în teritoriul inamic. Marea masă a logisticii urma să rămână sub supravegherea strictă a unui protonotarios în provincia bizantină de unde se pătrundea în teritoriul inamic, aprovizionarea putând fi rapidă, în caz de nevoie.

În momentul în care comandantul armatei emitea ordinul de ridicare a taberei și continuarea marșului, cu o zi în avans era trimisă o unitate mică, mobilă, de cavaleria ușoară cu scop de cercetare. Armata principală era flancată de trupe de cavalerie ușoară, la fel și spatele acesteia. Apropierea unui defileu sau a unei strâmtori care împiedica desfășurarea normală a marșului, obliga cavalerii să descalece și să-și plaseze caii în interiorul coloanei alături de bagaje.

Logistica în întregul ei ansamblu era poate cea mai importantă parte a reușitei unei campanii militare, cu sigurantă cea care permitea unui război să fie menținut și desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp. Trenul de bagaje al armatei în campanie era unul dintre aspectele centrale ale preocupării autorității bizantine. Exista o gardă specială care avea rolul de a îndeplini această sarcină: Optimatoi. Acești soldați profesioniști aveau datoria de a asigura și securiza special proviziile trupelor de elită: tagmata.

Trenul de bagaje al armatei bizantine în campanie se numea touldon și era subiectul unei atente supravegheri, fiind plasat în centrul coloanei de marș a armatei bizantine. După secolul al VIII-lea, basileii au desemnat una dintre trupele de soldați profesioniști- Optimatoi- să se ocupe cu asigurarea acestuia tren de bagaje. Sarcina lor principală era de a asigura logistica necesară trupelor de elită, tagmata. Soldații recrutați, în schimb, își asigurau, de multe ori, pe cont propriu transportul bagajelor.

Materialele care erau considerate inutile și care frânau puterea efectivă de război, aduse de soldații recrutați în „trenul” de bagaje al armatei, erau abandonate din ordinul comandantului. Catâri și căruțe erau folosite la transportul armamentului, iar în cazul unui transport al masivelor piese de asediu, viteza de înaintare a armatei era încetinită. În acest sens, logistica de asediu era trimisă înaintea armatei propriu-zise și era însoțită de infanterie, cu provizii pentru 8-10 zile.

Mărimea trenului de bagaje al armatei bizantine determina și mărimea operațiunilor militare care urmau să fie desfășurate. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că viteza de marș a armatei în campanie era influențată în acest sens. Soldații bizantini își asigurau costul transportului și proviziile până la punctele desemnate de întâlnire a trupelor, unde se aflau și marile depozite imperiale. Calculele care erau efectuate de către generalii și oficiile armatei erau complexe, pentru o campanie pe teritoriul inamic. „The logistical calculations for major expeditionary forces were, in this respect, quite complex, and the degree of cooperation between the different fiscal and administrative departments at Constantinople and in the provinces affected must have had important consequences for the success or failure of an expedition. In hostile territory, light cavalry scouts were sent ahead to spy out the army’s line of march, the position of enemy forces and fortifications and the availability of wood, water, fodder and food, and were responsible for providing the commanders of the Roman forces with sufficient information for them to plan their route and the marching camps”. (John Haldo

Viteza de deplasare a armatei bizantine în campanie varia, evident, în funcție de zonele de relief, dar s-a ajuns la concluzia că o armată masivă putea străbate între 10 și 20 de mile într-o zi, cavaleria singură 50 de mile, iar un infanterist putea străbate cam 3 mile într-o oră. Rata de marș și viteza de deplasare erau influențate și de necesitatea timpului de odihnă pentru animale și, de asemenea, de îngustimea traseului pe care coloana armatei de desfășura. Uneori, între avangarda armatei și ariergarda era o distanță de 8 mile.

Există informații despre viteza de marș a armatei bizantine din timpul lui Vasile al II-lea legat de o expediție împotriva arabilor, spre Alep, în Siria. „[...] an example of a Byzantine forced march is provided by the expedition of Basil II in 995 from Constantinople to relieve Aleppo. The emperor supposedly set out with a force estimated at 40,000; the journey, normally taking some 60 days, was completed in a quarter of the time, but only 17,000 men and their mounts or pack-animals arrived at Aleppo. Horses need regular rest and regular breaks for grazing (at least one day in six, or the equivalent), if they are not to develop sores and damage to their feet and backs, such that they are temporarily (and if not rested and cared for, permanently) useless. The drop-out rate in Basil’s forces was probably due in large part to these factors”. (John Haldon)

Tratatele militare bizantine, de-a lungul timpului, au stipulat în mod precis cantitățile și rațiile pe care trebuia să fie în stare fiecare soldat să le transporte cu el în campaniile desfășurate în teritoriile inamice. Infanteriști sau cavaleri, ei aveau trasate precis și porțiile de mâncare pe care trebuiau să le consume. Antrenamentul lor trebuia să îi facă capabili să transporte, conform surselor, până la 19 kg de alimente, ce le putea asigura rația de masă pentru circa 17- 20 de zile.

Antrenamentul armatei bizantine era de așa natură încât trebuia să îi facă pe soldați capabili să transporte o cantitate de până la 19 kg cu ei, ceea ce le-ar fi asigurat rații zilnice de până la 20 de zile. Cavalerii erau antrenați pentru a putea transporta cu ei în teritoriile inamice provizii de alimente de până la 4 zile. Alimentele din regimul alimentar erau acordate soldaților în rotații, în acestea figurând ulei, brânză, carne sărată- aprox. 327 de grame zilnic- și pâine, în cantitate de circa 900 de grame zilnic.

Cantitatea de provizii transportate de logistica bizantină era impresionantă și necesita un volum mare de cai de transport și catâri. În secolul al X-lea s-a estimat că doar pentru transportul a ceea ce ținea de Casa Imperială era nevoie de aproximativ 1086 de animale de transport care trebuiau, de asemenea, hrănite. „Taking these figures as a crude measure of needs, they will haveconsumed a basic 24,435 l of water, 280 ha of pasture, and 2,468 kg of barley feed per day. Both green fodder—grazing—required as well as water consumption will have fluctuated fairly sharply acording to local conditions, the weight of the loads carried, the nature of the ground traversed and so forth” (John Haldon). În privința cantității transportate: „[...]ordinary pack-mules or ponies should carry up to 104 kg (85 kg load, plus pack-saddle and harness of 16–19 kg), riding horses carrying packs should be loaded up to a maximum of 68 kg (plus military saddle of c. 12 kg) and riding horses with a rider and some baggage (in this case their own barley ration of about 34 kg) up to 116 kg”. (John Haldon)

Pe baza calculelor privind viteza medie de marș -între 12 și 14 mile pe zi- armata bizantină putea parcurge o distanță de până la 280 de mile în 3 săptămâni. Pentru o armată de 15.000 de soldați- pe baza rațiilor de mâncare zilnice- pentru a parcurge această distanță, era nevoie de o cantitate de circa 289.000 de kg de provizii. „This excludes drinking water/wine and necessary “extras”, such as lard and/or oil, cheese or fish, and so on, as well as fodder for the horses and the pack-animals. The evidence suggests that, while the state provided the main elements of the soldiers’ diet—grain and on occasion dried meat—the soldiers’ households generally catered for items such as oil, cheese and so forth, at least for the provincial troops registered for service in the themata”. (John Haldon)

Pâinea consumată de soldații bizantini aflați în campanie era coaptă simplu sau de două ori, obținându-se un tip de pâine tare și rezistentă la condițiile de călătorie și clima caldă din timpul sezonului de campanie militară. De cele mai multe ori, soldații își preparau singuri pâinea- din orz și mei- și erau dotați în acest sens cu mori manuale de măcinat.

Pentru a ne face o idee asupra importanței logisticii pentru desfășurarea unei campanii militare cu șanse ridicate de reușită trebuie să menționăm eșecurile militare datorate lipsei proviziilor și „realimentării” armatei. Ioan I Tzimiskes a abandonat asediul de la Ecbatana, expediția din timpul lui Ioan al II-lea Komnenos împotriva ungurilor s-a sistat din cauza morții unui număr mare de animale de transport, iar Manuel I Komnenos a fost nevoit să abandoneze asediul Damiettei din cauza lipsei proviziilor necesare.

Logistica militară organizată de administrația Imperiului Bizantin a fost una dintre cele mai importante sarcini pe care le-a îndeplinit aceasta și care a contribuit la rezistența militară a monarhiei. Istoricii au denumit sistemul de aprovizionare, rețeaua de puncte de adunare a trupelor pe întinsul imperiului precum și sistemul de reaprovizionare a campaniilor militare, drept un „sistem bizantin”. A fost un sistem care a evoluat din necesitatea revenirii în urma șocului produs de invazia arabilor din secolul al VII-lea.

Sistemul complex al logisticii militare bizantine a fost cel care a asigurat- în mare măsură- victoria în campaniile militare pentru armata imperială. Rețeaua de puncte de adunare a trupelor de pe întinsul imperiului, sistemul de reaprovizionare a acestora organizat de administrația, dur dar precis, s-a constituit în contextul necesității revenirii după impactul produs de invazia arabilor din secolul al VII-lea. Moștenirea militară romană a fost transformată acum într-o logistică nouă- bizantină.

Sistemul de consemnare a trupelor în diferite „stații” de pe teritoriul imperiului, unde se găseau mari depozite de provizii- organizate de administrația militară locală- a permis armatei să răspundă mai eficient în fața armatelor care invadau monarhia. Un astfel de exemplu de direcționare a trupelor spre locul bătăliei- sosind din mai multe direcții- a fost una dintre marile victorii împotriva arabilor din secolul al IX-lea. „[...]in 863 the commander Petronas encircled the forces of the emir of Malatya (Melitene) with a total of 13 different corps, which had marched by separate routes to meet near the point at which the action took place: the themata of Thrakesion, Thrace and Macedonia, along with the four imperial tagmata under Petronas’ direct command, approached from the west; those of Anatolikon, Opsikion and Cappadocia, along with the smaller corps from the kleisourai of Charsianon and Seleukia from the south; and those of Koloneia, Paphlagonia, Armeniakon and Boukellarion from the north[...]the enemy forces were almost annihilated”. (John Haldon)

Dincolo de bătăliile pierdute sau câștigate de către armata bizantină în fața arabilor de-a lungul secolelor, ceea ce a determinat menținerea frontierelor imperiului, a fost combinația dintre barierele naturale ale munților Taurus, din estul Asiei Mici și capacitatea de coordonare militară a armatei imperiale. Strategia organizată din capitala Constantinopol prevedea joncțiunea trupelor de elită ale basileului- tagmata- în punctele indicate de ordinele imperiale cu trupele theme-lor, provinciilor.

În primele secole de după invazia arabilor în Imperiul Bizantin, veacurile VII-IX, se pare că strategia bizantină în ceea ce privește războiul practicat la frontierele monarhiei, frontiere „fluide” mereu în mișcare, era o combinație între inițiativa împăratului și deciziile comandanților locali imperiali. Liniile de apărare numite kleisourai- aliniate de multe ori pe baza unor bariere naturale, au fost create în această perioadă. Campaniile împăratului spre frontieră vizau, de multe ori, reluarea vreunei fortărețe importante cucerită între timp de rivali.

În ceea ce privește războiul de frontieră, atitudinea armatei bizantine era- între secolele VII-IX- o combinație între inițiativa basileului și deciziile comandanților locali. Intervenția împăratului în zonele de frontieră- în Balcani sau în Asia Mică- avea de-a face cu recuperarea unor fortărețe importante pierdute în detrimentul rivalilor. Sistemul de apărare de frontieră, aliniat pe baza unor protecții naturale- numite kleisourai- a fost inițiat acum iar comanda acestor structuri era independentă, pentru o mai bună mobilitate.

Începând cu secolul al VIII-lea, împărații constantinopolitani au plasat comanda structurilor militare de frontieră- kleisourai- în mâinile comandanților din zonele respective, independent de strategos- comandantul din Constantinopol. Libertatea de decizie oferea mobilitate acestor comandanți de frontieră bizantini și șanse mult mai mari de a manevra militar în sensul asigurării frontierelor. Aici, tactica folosită a fost cea de gherilă, pe care aceste unități au început să o cunoască excelent.

Războiul de frontieră presupunea război de gherile, raiduri peste frontieră și mici contratacuri cu scopul de a destabiliza și distruge capacitatea economică a unei porțiuni din teritoriul advers. Astfel, acesta era un război de uzură, complet diferit de campaniile militare, și presupunea existența unor santinele de informare și spioni infiltrați peste frontieră. „The arrangements for smaller raids and expeditions on the eastern front were very different from those established for large-scale campaigns. In the first place, a chain of look-out posts and advance scouts had been established along the frontier, particularly covering the various points of ingress into imperial territory. Since the frontier was a broad band of territory rather than a linear border, the location of such watch-posts undoubtedly changed according to the situation, just as it is clear that raids and counter-raids intended to destroy fortifed outposts or more important local fortresses and bases frequently altered the pattern of local strategy”. (John Haldon)

Comandantul de frontieră bizantin utiliza informații culese de spioni infiltrați în teritoriile inamice, deghizați în negustori, alături de trupe mici de cercetași plătiți, care lucrau în ture și care erau verificați de un superior pentru a depista eventualele trădări și treceri „de partea cealaltă a baricadei”. Iscoadele aveau sarcina de a se infiltra peste frontieră și de a studia toate posibilitățile de rute pe care le avea o posibilă invazie inamică. Protocolul le cerea acestora să-și schimbe des locația pentru a evita capturarea de către advsersari.

Comandantul de frontieră al armatei bizantine desemna un ofițer care să organizeze un plan de evacuare a civililor de pe traseul presupus al armatei invadatoare și de retragere în interiorul monarhiei a tuturor surselor de hrană pe care le putea folosi rivalul. În același timp, comandantul de frontieră bizantin avea la îndemână tehnicile de retragere, dispariție „în ceață” și ambuscade, utilizând foarte bine configurația geografică a frontierei.

Caracteristica principală cerută unui comandant de frontieră bizantin, care avea libertate de decizie față de structurile armatei- excepție făcând cazul unei campanii ordonate de basileu- era de permanentă pregătire de reacție în cazul unui atac. „One of the hallmarks of the treatise [tratat anonim care aborda războiul de frontieră-n.n] on skirmishing is the importance placed upon the judgement and independence of the local commanders. Not only should they organize themselves regular, small-scale raids over the border, quite independently of the larger strategy (unless, of course, the empire had made a formal truce with the Arab emirs or the caliphate itself); they should be prepared to attack an invading force whenever an appropriate opportunity arose and not necessarily wait for the arrival of reinforcements or the local senior commander”. (John Haldon)

Tratatele militare bizantine descriau, în linii generale, 3 feluri de război de tip raid pe care trebuiau să le confrunte unitățile militare de frontieră. Primul dintre ele era identificat drept o incursiunea a unei unități mici cu scopul de a jefui. Cel de-al doilea tip de raid era unul descris pe scară largă și care, de regulă, putea fi întreprins de arabi în lunile august sau septembrie. Cel de-al treilea tip de atac căruia trebuia să îi facă față un comandant de frontieră bizantin era cel al unui atac supriză din partea inamicului.

Tratatele militare bizantine identificau 3 tipuri de raid- în funcție de durată și proporție- pe care un comandant de frontieră bizantin trebuia să fie pregătit să îl înfrunte din partea adversarului. Primul dintre ele presupunea raidul unei forțe mici- mai mult cu scopul precis de jaf- în teritoriul imperiului, timp în care- rapid- santinele transmiteau vestea comandantului. Acesta detașa o unitate care se deplasa relativ repede să confrunte mica trupă inamică, anihilându-o sau respingând-o peste frontieră.

Al doilea tip de raid pe care un comandant bizantin de frontieră trebuia să fie pregătit să-l înfrunte era un raid pe scară largă, operat de arabi, de regulă, în lunile august sau septembrie. Comandantul trebuia să obțină rapid informații de la iscoade sau spioni despre forța de invazie și să înceapă operațiunile de ascundere, hărțuire și învăluire a invadatorilor, odată intrați în teritoriile imperiului. Trupe mici bizantine trebuiau să hărțuiască constant armata invadatoare iar drumul de retragere al acesteia ocupat cu ambuscade „[...]the water supplies should be held by Byzantine forces and the enemy should be attacked as they returned laden with captives and captured livestock or other booty”. (John Haldon)

Al treilea tip de atac- raid pe care trebuia să-l confrunte comandantul de frontieră bizantin din partea inamicului era cel supriză. Populația neputând fi evacuată în avans și nici ambuscade organizate din timp, comandantul trebuia să organizeze un atac fals pentru a distrage atenția inamicului și a putea evacua în forță populația civilă. Apoi, tactica de hărțuire permanentă a adversarului și capcanele întinse, puteau aproape anihila raidul-supriză, după cum o arată sursele: „Thereafter, the strategy of harassment, ambush, feint attacks by day and by night and a whole range of other guerrilla tactics come into play[...]on three different occasions, for example, the Hamdanid emir Ali was ambushed on his return from major raids by local forces, and suffered substantial defeats, barely escaping himself on one occasion”. (John Haldon)

Atât la frontiera orientală cât și la cea occidentală, Imperiul Bizantin se baza- în recrutarea soldaților care luptau în aceste unități- pe calitățile lor fizice și curaj. Denumirile lor difereau în cele două extreme ale monarhiei bizantine, dar trebuiau să fie la fel de capabili să pătrundă în operațiuni de raid pe teritoriul inamic, să organizeze ambuscade și să anihileze trupele inamice care treceau frontiera. Deosebirea era dată de faptul că trupele de frontieră din Balcani erau ceva mai independente.

Soldații recrutați în trupele de frontieră bizantine trebuiau să corespundă unor criterii fizice care să le permită acțiunea într-un mediu ostil, în ritm alert- în cazul unui raid pe teritoriul inamicului- și care să dovedească un curaj deosebit. Aceste criterii erau valabile atât la frontiera orientală a Imperiului Bizantin cât și la cea occidentală. În ambele situații, acești soldați erau prinși între două lumi, de cele mai multe ori erau mercenari- refugiați din teritoriul inamic- de unde și controlul constant la care erau supuși aceștia față de loialitate afișată.

Extensia teritorială a Imperiului Bizantin din secolele XI-XII a făcut ca războiul de frontieră, de uzură, de tip raid să nu mai fie nici necesar. Armata imperială se afla acum în ofensivă, în postura de ocupant de garnizoane și cetăți puternice de la graniță, cu un control și influență care depășea frontierele monarhiei. Sistemul de adunare a trupelor în puncte desemnate în vederea declanșării campaniilor militare precum și sistemul de aprovizionare și logistică au rămas, în esență, neschimbat.

Soldații din trupele de la frontiera orientală a Imperiului Bizantin erau denumiți trapezitai sau tasinarioi în timp ce colegii lor din Balcani erau denumiți choansarioi. În ambele cazuri, statutul lor de mercenariat avea avantaje și dezavantaje pentru comandantul bizantin. „[...]both groups appear as mercenary troops and required regular payment, rewards, largesse and so forth to keep them loyal; they were also not to be trusted, but should be regularly checked by other agents of the commander who should on no account reveal his own plans to them. They represented more often than not semi-independent peoples whose marginal situation between the two cultures suited them ideally for this task; but they were also potential enemies and needed careful handling”. (John Haldon)

Finalul secolului al XI-lea, după curba militară descendentă a Imperiului Bizantin a dus și revenirea la tactica războiului de frontieră de combatere și desfășurare, în același timp, a unui război de tip raid. Dinastia Komnenos- în special, Ioan al II-lea și Manuel I-, în încercarea de a-i respinge pe turcii selgiucizi care ocupaseră jumătate din Asia Mică, au apelat la sistemul de cetăți și forturi de frontieră. Precum în secolele VIII-IX- și acum- colaborarea dintre acestea le putea permite să respingă un raid al inamicului printr-o intervenție rapidă.

Sistemul de apărare bazat pe ofensivă și defensivă- prin tipul de război de frontieră- a funcționat bine până la finalul secolului al XII-lea. Pierderea unor teritorii în Balcani a lipsit Constantinopolul de resursele pe care le redirecționa către trupele de frontieră orientale. După scurtcircuitul din timpul Cruciadei a IV-la și recuperarea capitalei imperiale de către Mihail al VIII-lea, Imperiul Bizantin a găsit tot mai greu resurse de susținere a acestei combinații militare: ofensivă strategică și defensivă de tip-raid la frontieră.

S-a împământenit practica recrutării soldaților pentru trupele de frontieră bizantine dintr-un grup sau altul de populație, aflat la extremitatea frontierei imperiale și care era greu de controlat de la Constantinopol, din varii motive: diferențe sociale, politice și religioase. Prin înrolarea lor în contingentele de frontieră imperiale, aceștia primeau un sens și rol în ordinea bizantină și puteau fi mai ușor de controlat. Dar, cel mai important, recrutarea lor avea de-a face și cu configurația geografică a frontierei pe care o cunoașteau extrem de bine. „[...]the regular light cavalry, especially those who formed the advance scouting parties of larger forces, were ideally to be recruited, for they had detailed knowledge not just of the regular routes, but also of the side-paths, hidden tracks, and wateringand camping-places in the mountains, as well as the habits and customs of the enemy”. (John Haldon)

Începând cu secolul al XIV-lea, trupele pe care le putem numi „bizantine” și sistem de apărare „bizantin” au devenit tot mai inofensive, deoarece rolul principal a fost luat de mercenarii angajați de basileu, din Occident de cele mai multe ori, care soseau cu o complet diferită tactică de a lupta. „The Byzantine contribution was reduced to that of local militias serving in guardposts and minor defensive installations”. (John Haldon)

Cu extrem de rare excepții, marile campanii ofensive ale armatei bizantine erau organizate și dictate de dorința basileului în acord cu importanța strategică, politică și simbolică a victoriei dorite. Mobilul, spre exemplu, al campaniei împotriva perșilor sasanizi organizată de basileul Heraklios, dincolo de vechimea conflictului, a fost dictat și de ocuparea Ierusalimului de către aceștia. Identic, motivul principal al marilor ofensive- în vest și în est- din secolele X-XI, au avut la bază ideea recuperării tuturor teritoriilor pierdute în secolele anterioare, pentru că ele erau considerate romane.

Marile ofensive militare ale Imperiului Bizantin erau organizate de la Constantinopol, după ordinele basileului, și în acord cu importanța strategică, religioasă, simbolică a victoriei ce se dorea obținută. Altfel spus, dacă în secolul al VII-lea, Heraklios- prin campania împotriva perșilor sasanizi a eliminat un adversar vechi și dificil și a repus Sfânta Cruce în Ierusalim- în secolele IX-X, împărații prin marile ofensive est-vest urmăreau recuperarea integrală a tuturor teritoriilor pierdute anterior si considerate romane.

Spre deosebire de războiul de frontieră care se baza pe inițiativa comandanților locali bizantini și pe resursele disponibile în zonă, marile campanii ofensive erau plănuite, uneori, cu un an sau chiar mai mulți înaintea lansării lor propriu-zise. Erau desemnate traseele de urmat ale armatei imperiale, se emiteau ordine precise către guvernatorii militari ai provinciilor prin care urma să treacă armata pentru a se ocupa de logistica necesară. Punctele de întâlnire a trupelor din provincii cu armata imperială erau anunțate în avans prin ordin.

Marea campanie ofensivă declanșată de la Constantinopol era precedată de câteva luni de colectări de informații de la rețeaua de spioni bizantini de pe teritoriul inamic- deghizați în negustori- sau primite de la trupele de frontieră. „But it was not simply enemy movements that concerned the planners: they needed to have exact information about the state of the roads or tracks to be followed by the army, about the availability of water and fodder for the animals, and about the crossing points of rivers or the various defiles through the mountains that the army would have to negotiate. In both cases, commanders were advised to send small parties well ahead of the main force to secure these against enemy action”. (John Haldon)

Un element important al ofensivei militare declanșate de la Constantinopol de către împărați era concentrat în acțiunile premergătoare campaniei militare propriu-zise. Dincolo de colectarea de informații legate de capacitatea de luptă a adversarului din momentul respectiv, un rol important era atribuit „loviturii” în avans ce trebuia executată. „If intelligence was a key prerequisite for an effective offensive campaign, advance raiding and the softening up of the enemy were equally important aspects of a campaign involving a siege or sieges. The commander was to make sure not only that the enemy forces posed no serious threat to his own troops, but also, by sending out frequent parties of raiders to pillage and harass the target regions, to make sure that no relief forces were concealed in the area which might surprise the Byzantine troops”. (John Haldon)

Tratatele militare bizantine ofereau o întreagă atenție tehnicii asediului- ca parte importantă a operațiunilor militare- deopotrivă, ofensiv și defensiv. Defensiv, comandanții bizantini erau sfătuiți să ia toate măsurile ca o garnizoană a unei cetăți să nu fie asediată, deoarece, cedarea unei cetăți ar fi însemnat și cedarea controlului asupra unui teritoriu din jurul acesteia, cu posibile complicații pentru imperiu. În același timp, pentru asediul ofensiv, se recomanda eliminarea posibilităților de hrană și apă ale celor asediați.

În vederea asedierii unei cetăți inamice, practica armatei bizantine se îndrepta spre eliminarea resurselor de hrană și apă ale celor asediați pentru a-i înfometa și a le slăbi rezistența. Un alt aspect important era crearea unui efect psihologic de demoralizare a populației din cetatea asediată. Se practica, se asemenea, și infiltrarea în cetatea asediată a unor spioni bizantini care urmăreau să destabilizeze atmosfera din cetatea asediată.

Armata bizantină utiliza stratageme „de manual”, la propriu, pentru reușita asediului unei cetăți inamice, prin atragerea garnizoanei cetății în afara zidurilor, de unde urma lovitura trupelor bizantine. Nikephoros al II-lea Phokas, împăratul-soldat- unul dintre cei mai străluciți, dacă nu cel mai strălucit general al armatei bizantine- a fost autorul unei asemenea operațiuni executate în detaliu, în asediul cetății Tarsos. „Arriving in the region of the city—the richest and, militarily, the mightiest fortress in Cilicia—the emperor Nikephros II established first of all a strongly fortified camp for his troops. The rich and fertile districts around the city were then devastated and, out-raged by this treatment and convinced of their military strength, the Tarsiot army ventured out from its fortifications (which the emperor recognized were virtually impregnable, as the chronicler notes), to be heavily defeated and driven back into the town. The emperor then encircled the town, cut it off from any hope of relief, and within a short time had starved it into submission—a textbook operation, in fact!” (John Haldon)

Dacă înfometarea sau stratagemele utilizate de armata bizantină nu funcționau în asedierea unei cetăți, se trecea la armamentul de asediu și a catapultelor. În paralel cu aceste operațiuni, armata desfășura detașamentul de „mineri” al căror scop era de a săpa tuneluri pe sub zidurile cetății asediate, tuneluri care în avansul lor erau susținute de bârne de lemn. Umplute cu combustibil și materiale explozibile, tunelurile erau aruncate în aer ceea ce ducea la deschiderea unei breșe în zidul cetății de deasupra și pătrunderea trupelor bizantine.

Bizantinii erau pregătiți și pentru asediul defensiv, cel al propriilor cetăți, și, în acest sens, prevedeau operațiuni de sabotaj al grupului de minaj advers. Scopul lor era de a submina tunelurile săpate de adversari înainte ca lungimea acestora să le ofere posibilitatea de a plasa „explozibil” sub zidurile cetății. De asemenea, comandanții bizantini aveau grijă să își organizeze asediul asupra unei cetăți la o distanță de siguranță care să nu permită vreun atac surpriză, precum cel din campania împotriva Cretei din secolul al IX-lea. „When the general of the Kibyrrhaiot and other thematic forces landed on Crete in 828, he defeated the Berber raiders who had established themselves there, but failed to set adequate watches or defend the camp properly afterwards. Sallying out at night while the Byzantine troops were still celebrating their victory, the Muslim forces inflicted a crushing defeat on them”. (John Haldon)

Armata bizantină a utilizat turnuri de asediu, structuri de lemn de tip „casă” până în secolul al XII-lea, din care era proiectat un tip de lichid inflamabil spre apărătorii de pe zidurile cetății asediate. Nu erau extrem de utilizate, comandanții preferând o variantă mai mică a acestui „turn” de asediu, datorită mobilității mai mari. Scări erau utilizate, de asemenea, în escaladarea zidurilor cetăților asediate.

După ce toate pregătirile logistice fuseseră luate, informațiile despre poziția inamicului definite, armata bizantină se pregătea pentru iminenta ciocnire. Aici, în acest stadiu, se mai desfășurau câteva mici acțiuni care țineau de ceremonialul religios, la care soldații aderau deplin. În același timp, soldații armatei erau consemnați de comandanții fiecări trupe în deplină liniște, care era menținută până în momentul în care se decidea ieșirea din tabăra militară spre confruntarea adversarului.

În vederea iminentei ciocniri cu inamicii, soldații armatei bizantine erau consemnați în liniște de către comandanții de trupe, liniște și ordine pe care soldații erau antrenați să le respecte. Anterior, aceștia participaseră la liturghie și rugăciuni alături de preoții care însoțeau armata. Apoi, părăsirea taberei și înaintarea spre adversar erau însoțite de strigăte de război. „They had already had their standards blessed by the clergy accompanying the army, and may also have participated in holy liturgy to purify their souls and to pray for victory. The war cry had been shouted on leaving camp[...] clergy and officers were to shout “Kyrie eleeson” (Lord have mercy), and the men were to shout three times in response, unit by unit, “Deus nobiscum” (God with us), as they left the camp”. (John Haldon)

Trupele bizantine care înaintau spre armata inamică păstrau ordinea tactică și disciplina, fiind pregătiți oricând pentru un atac frontal sau din flancuri. Menținerea ordinii formației de luptă pentru soldații armatei imperiale era esențială și ea era cerută chiar și atunci când înfrângerea adversarilor era evidentă. Altfel, strigătul de luptă al soldaților a evoluat de-a lungul timpului, în secolul al X-lea fiind utilizată versiunea: „«Lord Jesus Christ, our God, have mercy on us. Amen»” (John Haldon)

În cazul în care soldații bizantini ar fi întrerupt formația de luptă, chiar și după înfrângerea adversarilor, fără a primi ordin de la comandant, erau aspru pedepsiți. De asemenea, cei care erau prinși că s-au înființat pe cont propriu spre a jefui tabăra militară inamică abandonată erau de asemenea pedepsiți. Tratatele militare insistau pe împărțirea corectă a bunurilor capturate între soldați.

Începând cu secolul al VI-lea, formația de luptă clasică a armatei Imperiului Bizantin a fost reprezentată de stilul pe 3 linii: frontal și flancuri. Acestea erau la rândul lor susținute de câte o linie de rezervă în spatele frontului și trupe de susținere în lateralul flancurilor pentru a bloca orice tentativă a adversarului de învăluire. O unitate de rezervă cu rol de atac sau, după caz de apărare, era menținută în jurul generalului, imediat în spatele liniei frontului.

Din secolul al VI-lea, dispunerea armatei Imperiului Bizantin pe câmpul de luptă a avut la bază o așezare pe 3 linii cu rezerve pentru fiecare dintre acestea și trupe auxiliare pe flancuri. „The basic formation for Byzantine armies from the later sixth century onwards was, according to the military handbooks, a tripartite line—left, centre and right—with flank-guards and outflanking units on the left and right wings respectively, and with a second line and a third, reserve line, behind the front line. The general himself should have a small reserve attached to his person, which could be despatched as appropriate to strengthen the attack or the defence. Units could also be concealed behind the flank of the first or second line, both to cover these from an outflanking move or an ambush, as well as to sweep around the enemy’s line to take them in the rear”. (John Haldon)

Ideea de a dispune soldații armatei bizantine pe câte două valuri succesive pentru fiecare din cele 3 fronturi-centru, stânga, dreapta- avea la bază două rațiuni. Exista, așa cum indică și tratatele militare, posibilitatea ca unii dintre soldații din prima linie să se retragă la atacul inamicului caz în care a doua linie ar fi avansat și restabilit linia frontului. Al doilea mare motiv era dat de însăși forța de șoc reprezentată de atacul a două valuri succesive de soldați asupra adversarilor, ceea ce a constituit și succesul, în durată lungă, a armatei imperiale.

După secolul al VII-lea, rolul proeminent în armata bizantină va fi ocupat de cavaleria ușoară și grea a trupelor thematice- trupele provinciilor. Infanteria va dobândi un rol secundar, dar va executa uneori pe front, manevre combinate alături de cavalerie. Linia de comandă ierarhizată și precisă a ordinelor a dat, semn al monștenirii romane, rezistența și victoriile militare ale armatei. Nerespectarea ordinelor și acțiunile pe cont propriu, cu excepția soldaților de frontieră, erau pedepsite.

Corpul de trupe profesioniste- 24/24- de soldați, numite tagmata, au fost create la jumătatea secolului al VIII-lea de basileul Konstantinos al V-lea. Ideea de bază era centrată pe necesitatea unor trupe de elită, de cavalerie grea, aflate permanent la dispoziția împăratului, încartiruite în Constantinopol și care să fie gata de un răspuns rapid, eficient, deopotrivă posibilelor revolte din provincii sau atacurilor inamice. Tagmata a reprezentat pentru 3 secole centrul armatei bizantine.

Inițiate de Konstantinos al V-lea la jumătatea secolului VIII, tagmata au fost gândite ca trupe de elită ale armatei, de cavalerie grea, încartiruite în apropierea Constantinopolului și aflate permanent la dispoziția basileului bizantin. Profesioniste, cu antrenament și pregătire temeinică, aceste trupe 24/24 militare au reprezentat centrul armatei imperiale timp de mai bine de 3 secole. Tagmata era utilizată pentru a înnăbuși o eventuală revoltă din provincii sau de a răspunde rapid unui atac inamic.

Trupele de elită ale basileului bizantin, tagmata, erau centrate pe mai multe „divizii”, dintre care 4 au fost primare. Una dintre ele era denumită Scholai, formată din soldați seniori iar tradiția ei mergea înapoi în timp până în secolul al IV-lea. A doua unitate era cea numită Exkoubitoi- „Santinelele” iar a treia- Vigla sau Arithmos care avea rol de a executa ordinele împăratului directe pe câmpul de luptă și de a păzi prizonierii de război. A 4-a unitate tagmata era Hikanatoi, creată în debutul secolului al IX-lea.

Componența trupelor de elită imperiale- tagmata- a fost subiectul unei evoluții de-a lungul timpului, noi unități, pe lângă cele 4 inițiale, fiind create. Noumeroi aveau rolul de a apăra zidurile Constantinopolului iar Optimatoi- Cei mai Buni- asigurau suportul pentru trupele tagmata, fiind responsabili, în principal, cu asigurarea logisticii acestor trupe de elită. Fiecare dintre unitățile tagmata erau conduse de un domestikos, cu excepția trupelor Vigla care erau comandate de un droungarios.

Trebuie menționat faptul că, fiind vorba de trupele de elită, de cavalerie grea- tagmata- fiecărui cavaler membru al acestor trupe, în campanie, îi era pus la dispoziție câte un ajutor, servitor. Din punct de vedere numeric, trupele tagmata au evoluat de la circa 18.000 la înființarea (jumătatea secolului VIII) până la 42.000 la moartea lui Vasile al II-lea, în 1025.

Extensia teritorială și marile campanii militare ale Imperiului Bizantin din secolele IX-XI au dus la formarea unor noi unități asimilate trupelor imperiale, tagmata. Mihail al II-lea a creat pentru marină trupele Tessarakontarioi iar Ioan I Tzimiskes- inspirându-se din vechiul model persan- a creat trupele de cavalerie grea- Athanatoi, Nemuritorii. Au mai fost create trupe ale tagmata, cu existență efemeră, în secolele amintite: Stratelatai, Satrapai, Megathymoi, Archontopoulai, Vestiaritai, Maniakalatai.

Trupele imperiale de elită tagmata erau cele care conduceau atacul pe câmpul de luptă fiind secondate de trupele theme-lor, provinciilor monarhiei. După jumătatea secolului al XI-lea, fiecare provincie și-a creat o trupă de cavalerie grea, o tagma iar prestigiul și influența trupelor tagmata din capitală au scăzut, existența lor fiind pierdută odată cu instaurarea dinastiei Komnenos și cu reforma militară. Notabilele excepții ale supraviețuirii vechilor trupe tagmata, după această reformă au fost Garda Varegă, Hetaireia și Vardariotai.

Împăratul constantinopolitan era comandatul suprem al armatei imperiale, el alegând să conducă personal armata sau să-și delege această atribuție către un general. Dar el avea la dispoziție permanent și se bucura de protecția unor trupe asimilate celor de elită și care funcționau asemenea unor gărzi personale. Existența lor a traversat secolele existenței Imperiului Bizantin. Aceste gărzi personale s-au numit Hetaireia, Vardariotai și, poate cea mai cunoscută, Garda Varegă.

Hetaireia- Compania- a fost unul dintre corpurile de armată dintre secolele IX-XII însărcinate după cum îi spune și numele, cu acompanierea împăratului bizantin. Rolul lor de gărzi personale l-a plasat pe comandantul acestui corp pe un loc înalt în ordinea aulică bizantină. Aceste trupe compuse, se pare, din 3 subdivizii, erau responsabile cu securitatea cortului imperial de pe câmpul de luptă și a Marelui Palat din Constantinopol.

Poziția de șef al gărzilor Hetaireia era una de mare prestigiu în ordinea bizantină, dată fiind natura funcției- cea de protecție a împăratului și era deținută, de regulă, de comandanți bizantini iar compoziția acestor trupe era în marea majoritate din mercenari străini. Totalul acestor gărzi personale ale împăratului- Hetaireia- depășea 1000 de soldați. Trebuie menționat faptul că gărzile personale ale basileului erau asimilate trupelor de elită imperiale, tagmata.

Alături de Hetaireia- garda personală a împăratului- care se îngrijea de securitatea acestuia pe câmpul de luptă, mai exista și garda Manglabites. Create undeva în secolul al IX-lea, aceste trupe erau responsabile cu paza Marelui Palat din Constantinopol și cu securizarea dormitoarelor imperiale pe timpul nopții. Îndeplineau, de asemenea, și un rol ceremonial, deschizând calea basileului. Funcția a ieșit din uz pe parcursul secolului al XI-lea, ca de altfel, și cea a trupelor care compuneau Hetaireia.

Vardariotai a fost un regiment creat în timpul dinastiei Komnenos responsabil cu protecția Palatului imperial și a cărui componență se pare că era majoritară formată din maghiari stabiliți în zona Macedoniei de astăzi. S-a emis ipoteza că aceste trupe, cu rol mai mult de „poliție” a ansamblului palatului decât militar, ar fi fost cele care au scos din uz pe cei numiți anterior Manglabites. În timpul dinastiei Palaiologos, Vardariotai a căpătat un rol ceremonial, tot acum fiind atestat și un efemer corp de gardă personală a basileului formată din soldați autohtoni: Paramonai.

De departe cele mai cunoscute trupe responsabile cu garda personală a împăratului bizantin și care apar reprezentați în anumite ipostaze alături de basileu, au fost cei care au compus Garda Varegă. Între secolele IX-XIV, această gardă de elită a fost formată din mercenari vikingi, nordici, germanici, și anglo-saxoni (refugiați din Anglia după cucerirea normandă din 1066). Primele contacte au fost legate de contexul sosirii rușilor kieveni în capitala imperiului, procesul fiind accelerat ulterior, de creștinarea rușilor și pătrunderea acestora în sfera de influență a Imperiului Bizantin.

Constituirea oficială a Gărzii Varege în Constantinopol este atribuită lui Vasile al II-lea care, în baza unui ajutor oferit de prințul Vladimir al Kievului proaspăt creștinat, i-a oferit basileului 6.000 de soldați vikingi care, începând cu anul 988 au devenit garda de elită a împăratului. Loialitatea de care au dat dovadă, de-a lungul timpului, i-a făcut de neînlocuit preț de cîteva secole din preajma împăratului. În prima jumătate a secolului al XI-lea, compoziția primară a Gărzii Varege era de origine vikingă, cel mai cunoscut mercenar vareg fiind Harald Hardrada, devenit ulterior rege al Norvegiei.

Forța de luptă a Gărzii Varege până la sacrificiul suprem i-a determinat pe împărați să-i arunce în luptă pe acești „purtători de topoare” cu rezultate decisive. Secolul al XI-lea a marcat sosirea a numeroși vikingi și înrolarea în Garda Varegă din capitala Imperiului Bizantin. Extrem de apreciați pentru loialitatea lor față de Împărat- ca instituție- și nu față de persoana de pe tron, ei erau recompensați într-un mod special: „jefuirea palatului”. La moartea basileului li se permitea accesul în tezaurul imperial de unde își luau cât aur puteau căra cu ei.

Dincolo de logistica, armament și pregătire, succesul unei campanii militare sau a unei bătălii purtate de armata bizantină a depins, ca și acum, de pregătirea, atitudinea și tactica desfășurate de comandantul armatei. Toate aceste aspecte de caracter și de moralitate ale comandantului se transmiteau inevitabil și soldaților din subordine, cu rezultate asupra comportamentului în bătălia ce urma.

Atitudinea, stăpânirea de sine și pregătirea unui general bizantin avea efecte fie pozitive, fie negative asupra trupelor din subordine. Lipsa de încredere în calitățile acestuia conducea la demoralizarea trupelor, ducând, de multe ori la înfrângeri în fața inamicului. „It is quite clear that Byzantine armies, when well-led and motivated, could win in even the most difficult situations. But their fighting abilities were compromised by incompetent officers[...]” (John Haldon)

Generalilor li se recomanda să nu se aventureze prea mult în luptă- personal- pentru a nu exista riscul de a fi uciși. Efectul demoralizator asupra trupelor ar fi fost devastator, cum s-a și întâmplat în multe cazuri. „In 998 the Byzantine forces had begun the pursuit of the defeated Fatimid forces near Apamaea in Syria when the commander, Damianos Dalassenos, doux of Antioch, was killed. Demoralization set in, the Fatimid troops rallied, and victory turned into rout. In 1071 during the engagement at Manzikert, Romanos IV gave the order to withdraw in order: while his own division understood this correctly and began the orderly retreat, more distant contingents saw the imperial standard facing about and assumed the emperor had been driven back or killed, and began to panic and flee”. (John Haldon)

Împărații, în ciuda recomandărilor de a se proteja, participau activ în bătălii și amintim aici- pasager- pe împărații-soldați: Nikephoros al II-lea Phokas și Ioan I Tzimiskes. Participarea în luptă, alături de soldați, oferea însă soldaților care îl vedeau pe basileu luptând cot la cot cu ei senzația unei apartenențe și a unei loialități de grup. Acest fapt determina, în situații grele, lupta până la ultimul om alături de împărat. „[...]good morale and forceful leadership might just as easily hold troops together when all appeared to be lost[...]the imperial tagmata appear to have stood and been massacred when their camp, with the emperor Nikephros I, was attacked by surprise by Bulgar forces in 811; in 813 the army of the newly crowned emperor Leo V, weakened and dispirited by recent defeats, was again put to flight by a Bulgar army. But seeing the disarray of the Bulgar troops in pursuit from the hill on which he and his guards had taken station, the emperor mounted a sudden counter-attack, taking the Bulgars completely by surprising and snatching victory from defeat. In 838, it was the elite tagmatic officers along with Kurdish units which had recently fled from the caliphate w

Tactica și strategia armatei bizantine încurajau plasarea unor comandanți la conducerea unor trupe originare din aceeași zonă, ceea ce conferea o legătură, loialitate și senzația de familiaritatea între soldați și comandantul lor. Datorită acestor motive, unii comandanți- cazul lui Nikephoros Botaneiates, la jumătatea secolului al XI-lea- au reușit să-și retragă disciplinat trupele în ciuda condițiilor grele. Botaneiates, înfrânt de pecenegi, hărțuit zile întregi, și-a retras armata în siguranță spre Adrianopol.

Dincolo de pregătirea strategică și tactică, un general bizantin își asigura mai ușor loialitatea trupelor din subordine dacă dovedea și eleganță, spirit cultivat, moralitate și atenție. Generalii obișnuiau, în acest sens, în campanii, să ofere mici cadouri și „atenții” soldaților. De asemenea, un aspect important era cel al aurei victorioase ale generalului. De exemplu, Nikephoros al II-lea Phokas era văzut într-o asemenea glorie de soldații lui încât măsurile dure disciplinare pe care le lua uneori, erau acceptate fără rezerve de soldații săi.

Disciplina, precauția și atenția strategică din partea generalilor bizantini erau cerințe care s-au standardizat și erau întelese ca imperativ necesare, mai ales în secolul al X-lea. Un exemplu din campania de recuperare a Cretei din mâinile arabilor condusă de Nikephoros Phokas- avându-l protagonist pe unul dintre ofițerii subalterni- amintește de neatenție și lipsa concentrării ca motive decisive de înfrângere. „But only from the middle of the tenth century does a regular system of discipline and training seem to have become an expected aspect of imperial field-army service. Even then, of course, and with the best-disciplined and battle-hardened troops, competent leadership was an essential: after the successful landing on Crete in 961 and the penning in of the enemy forces in Chandax, Nikephros Phocas sent his trusted general Nikephros Pastilas inland with a small force to scout and report back on enemy dispositions. Yet in spite of his experience, he allowed his column to disperse—attracted by the richness of the plunder and the absence of the enemy forces—and was subsequently ambushed and heavily defeated”. (John Haldon)

Istoricii care s-au ocupat cu studiul Imperiului Bizantin, mai ales latura acestuia militară, au ajuns la o concluzie, pe cât de „modernă” pe-atât de reală și veritabilă. Deși nedenumită de către administrația bizantină în acest fel, totuși politica administrației imperiale de-a lungul timpului a dezvoltat o cultură strategică, de măsuri și operațiuni care i-au permis rezistența precum și obținerea marilor victorii. Acest întreg set de acțiuni politice și militare ale administrației bizantine, Edward Luttwak l-a denumit „codul operațional” bizantin.

Istoricul Edward Luttwak a identificat de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin o serie de măsuri și continuitate a politicii de abordare a strategiei militare și nu numai, pe care le-a grupat sub numele- chiar dacă bizantinii nu le-au denumit în acest fel- de „cod operațional” strategic. Primul „cod” identificat era capacitatea monarhiei de a se pregăti permanent pentru război, de a-l trata ca și cum ar fi iminent, dar a nu căuta declanșarea acestuia. Nivelul ridicat al capacității de luptă a armatei putea dicta și rezultatul respingerii unui atac rival.

Un „cod operațional” tipic bizantin identificat de istorici a fost capacitatea de a colecta permanent informații despre situația militară, politică și economică a rivalilor monarhiei. Patrulele de frontieră aveau rolul de a inspecta teritoriul advers din aproape, pe când rețeaua de spioni întreținută de administrația bizantină în teritoriul advers observa permanent statusul militar al rivalilor. Acești spioni funcționau deghizați în negustori, angrenați în misiuni „culturale” sau observanți pasageri, ca simpli călători.

Un „cod operațional bizantin” identificat de istorici a fost capacitatea armatei monarhiei de a manevra abil defensiv și ofensiv, combinația dintre aceste metode putând duce la obținerea victoriei, chiar și în cele mai grele condiții. „Campaign vigorously, both offensively and defensively, but attack mostly with small units; emphasize patrolling, raiding, and skirmishing rather than all-out attacks. Avoid battle, and especially large-scale battle, except in very favorable circumstances—and even then avoid it if possible, unless the enemy has somehow fallen into a condition of complete inferiority, as in the case of a ﬂeet badly damaged by storms”. (Edward Luttwak)

Administrația bizantină a desfășurat permanent tactica militară a situării în aproapierea unei forțe militare rivale, atunci când se afla în defensivă. Evitarea confruntării directe în cazul inferiorității numerice și înlocuirea cu manevre de atac asupra trupelor de ariegardă ale armatei inamice, retrageri false și atragerea acestora în ambuscade organizate erau astfel de strategii. Dacă bătălia respectivă nu putea fi câștigată momentan, cel puțin, armata bizantină „oferea” inamicului o victorie „a la Pirus”.

Una dintre mișcările care au caracterizat administrația Imperiului Bizantin a fost combinația dintre mișcările diplomatice și cele militare. Posibilitatea slăbirii capacității unui rival puternic al monarhiei se întrevedea, de multe ori, fără necesitatea unei operațiuni militare, prin învrăjbirea unui alt stat rival împotriva inamicului mai puternic. Aceste manevre diplomatice au fost folosite permanent de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, în ceea ce istoricii au denumit „codul operațional” bizantin.

Unul dintre „codurile operaționale bizantine”, cum le numea istoricul Edward Luttwak, a fost apetența bizantină- care avea un bogat trecut roman- de a practica manevre subversive în fața unui atac al rivalilor. Iar cadourile, titlurile și banii pe care generalii și împărații bizantini le ofereau arabilor, spre exemplu, erau de natură să „înmoaie” chiar și cele mai „dure” caractere. „Subversion is the best path to victory. It is so cheap as compared to the costs and risks of battle that it must always be attempted, even with the most unpromising targets infused with hostility or religious ardor. When facing an imminent jihadi offensive, the strategos is advised to be friend the emirs of the frontier castles, sending them No exception was to be made for known fanatics: by the tenth century, the Byzantines had certainly discovered that religious fanatics can also be bribed, and indeed often more easily—they are creative in inventing religious justiﬁcations for taking bribes ()”. (Edward Luttwak)

Imperiul Bizantin se vedea pe sine drept etern prin natura și esența lui- reflexia lumii cerești, creștine, pe pământ- de unde și atitudinea de expectativă, de multe ori, în conflictele militare cu rivalii apăruți de-a lungul istoriei sale. Risipa de energie era de evitat și se impunea așteptatea momentului potrivit pentru lovitura finală. „To avoid consuming the major combat forces, it may be necessary to patiently whittle down the enemy’s moral and material strength. That may require much time. But there is no urgency because as soon as one enemy is no more, another will surely take his place for all is constantly changing as rulers and nations rise and fall. Only the empire is eternal”. (Edward Luttwak)