
Armată, logistică și campanie militară în Imperiul Bizantin
Succesul unei operațiuni mai restrânse sau a unei adevărate campanii militare depindea rareori de calitatea soldaților sau a comandanților aflați la comanda acesteia într-un anume moment sau altul al istoriei imperiului. Desigur, un general strălucit putea duce victorii prin strategia adoptată în fața rivalului, dar în durată lungă, campania militară asupra inamicului avea succes datorită capacității logistice de a desfășura și întreține conflictul pe termen lung. Din acest punct de vedere, Imperiul Bizantin a excelat.






În sistemul armatei terestre imperiale bizantine- care reprezenta principala grijă a împăraților, cu mult înaintea flotei- trupele de cavalerie și atenția pentru asigurarea logisticii necesare acesteia au dus la creearea unor adevărate grajduri- stoc pentru armata bizantină. Până la pierderea controlului asupra unei părți din Asia Mică- finalul secolului al XII-lea- triunghiul de orașe Synnada- Dokimon- Polybotos reprezenta acumularea de grajduri care asigurau necesarul cailor pentru trupele de cavalerie ale armatei.






În secolele IX-X sistemul de aprovizionarea a armatei bizantine a rămas, în linii generale, același cu cel din secolele anterioare. În fiecare thema- provincie- exista un funcționar imperial- protonotarios- a cărui sarcină era să se asigure în permanență că pe traseul pe care armata imperială urma să treacă, stocurile de materiale și provizii erau asigurate. Ordinele împăratului în acest sens erau transmise în avans și la timp.





Schimbarea opticii administrației imperiale, undeva din secolul al XI-lea, și includerea numărului tot mai mare de mercenari în armata imperială a dus la schimbări și în ceea ce privește abordarea întreținerii armatei și a poverii fiscale suportate de către populație. Fenomenul mercenariatului a existat și anterior, dar după domnia lui Alexios I numărul lor a crescut. Iar dacă anterior soldații erau ridicați la luptă cu ocazia expresă a unei campanii iar costurile nu erau extrem de mari, mercenariatul presupunea cantonarea permanentă într-o așezare, cu costuri pentru populația civilă.






În linii generale, armata Imperiului Bizantin obișnuia să desfășoare mai multe tipuri de campanii militare, dintre care 3 erau cele mai importante și uzuale. Prima dintre ele putea fi o ofensivă pe scară largă în teritoriul inamic cu rolul precis de a atinge o țintă strategică. Al doilea tip de campanie era de tipul acțiunilor la scară mică peste frontieră cu scopul de jaf, în acest fel sabotând forța economică a inamicului. Al treilea tip de campanie era direcționat de la Constantinopol, la scară largă, și avea scopul de a opri pătrunderea unei armate rivale în adâncime, pe teritoriul monarhiei.



Reflexie a construcției ideologice a imperiului și rolului militar al împăratului, pregătirea unei campanii militare din capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, debuta cu simbolistica anunțării plecării la luptă prin însemnele imperiale. Pe Poarta Chalke- poarta ceremonială de intrare în Marele Palat imperial- erau afișate scutul și sabia basileului, semn al participării împăratului la luptă. Pentru respingerea unei invazii a inamicului sau pentru pregătirea unei ofensive pe scară largă erau vitale informațiile pe care generalii armatei le primeau de la spionii care activau în teritoriile inamice.







În marșul armatei bizantine, detaliul pentru stabilirea taberei imperiale de campanie era bine definit în tratatele militare. Se primeau informații de la trupele de cercetare trimise în avansul armatei imperiale și, în acest fel, se cunoștea locația adversarului și oportunitatea ridicării taberei de campanie sau nu, într-un anumit loc. Se lua decizia opririi din marș și a ridicării taberei într-un anumit loc dacă acesta era bine protejat natural și dacă existau resurse suficiente de apă în apropiere.



Dispozițiile de marș primite de armata bizantină depindea de formele de relief pe care aceasta urma să o traverseze, de tipul și mărimea campaniei militare programate și de prezența sau nu a împăratului în campania respectivă. Dispunerea, în acest caz, a soldaților din tabăra de campanie avea ca epicentru cortul basileului înconjurat de tagmata, trupele de elită sosite din capitala Constantinopol. Le putem considera, fără să greșim, trupele veritabil profesioniste, care reprezentau forța de șoc aflată permanent la dispoziția împăratului.






Logistica în întregul ei ansamblu era poate cea mai importantă parte a reușitei unei campanii militare, cu sigurantă cea care permitea unui război să fie menținut și desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp. Trenul de bagaje al armatei în campanie era unul dintre aspectele centrale ale preocupării autorității bizantine. Exista o gardă specială care avea rolul de a îndeplini această sarcină: Optimatoi. Acești soldați profesioniști aveau datoria de a asigura și securiza special proviziile trupelor de elită: tagmata.





Tratatele militare bizantine, de-a lungul timpului, au stipulat în mod precis cantitățile și rațiile pe care trebuia să fie în stare fiecare soldat să le transporte cu el în campaniile desfășurate în teritoriile inamice. Infanteriști sau cavaleri, ei aveau trasate precis și porțiile de mâncare pe care trebuiau să le consume. Antrenamentul lor trebuia să îi facă capabili să transporte, conform surselor, până la 19 kg de alimente, ce le putea asigura rația de masă pentru circa 17- 20 de zile.





Logistica militară organizată de administrația Imperiului Bizantin a fost una dintre cele mai importante sarcini pe care le-a îndeplinit aceasta și care a contribuit la rezistența militară a monarhiei. Istoricii au denumit sistemul de aprovizionare, rețeaua de puncte de adunare a trupelor pe întinsul imperiului precum și sistemul de reaprovizionare a campaniilor militare, drept un „sistem bizantin”. A fost un sistem care a evoluat din necesitatea revenirii în urma șocului produs de invazia arabilor din secolul al VII-lea.



În primele secole de după invazia arabilor în Imperiul Bizantin, veacurile VII-IX, se pare că strategia bizantină în ceea ce privește războiul practicat la frontierele monarhiei, frontiere „fluide” mereu în mișcare, era o combinație între inițiativa împăratului și deciziile comandanților locali imperiali. Liniile de apărare numite kleisourai- aliniate de multe ori pe baza unor bariere naturale, au fost create în această perioadă. Campaniile împăratului spre frontieră vizau, de multe ori, reluarea vreunei fortărețe importante cucerită între timp de rivali.






Tratatele militare bizantine descriau, în linii generale, 3 feluri de război de tip raid pe care trebuiau să le confrunte unitățile militare de frontieră. Primul dintre ele era identificat drept o incursiunea a unei unități mici cu scopul de a jefui. Cel de-al doilea tip de raid era unul descris pe scară largă și care, de regulă, putea fi întreprins de arabi în lunile august sau septembrie. Cel de-al treilea tip de atac căruia trebuia să îi facă față un comandant de frontieră bizantin era cel al unui atac supriză din partea inamicului.



Atât la frontiera orientală cât și la cea occidentală, Imperiul Bizantin se baza- în recrutarea soldaților care luptau în aceste unități- pe calitățile lor fizice și curaj. Denumirile lor difereau în cele două extreme ale monarhiei bizantine, dar trebuiau să fie la fel de capabili să pătrundă în operațiuni de raid pe teritoriul inamic, să organizeze ambuscade și să anihileze trupele inamice care treceau frontiera. Deosebirea era dată de faptul că trupele de frontieră din Balcani erau ceva mai independente.







Cu extrem de rare excepții, marile campanii ofensive ale armatei bizantine erau organizate și dictate de dorința basileului în acord cu importanța strategică, politică și simbolică a victoriei dorite. Mobilul, spre exemplu, al campaniei împotriva perșilor sasanizi organizată de basileul Heraklios, dincolo de vechimea conflictului, a fost dictat și de ocuparea Ierusalimului de către aceștia. Identic, motivul principal al marilor ofensive- în vest și în est- din secolele X-XI, au avut la bază ideea recuperării tuturor teritoriilor pierdute în secolele anterioare, pentru că ele erau considerate romane.




Tratatele militare bizantine ofereau o întreagă atenție tehnicii asediului- ca parte importantă a operațiunilor militare- deopotrivă, ofensiv și defensiv. Defensiv, comandanții bizantini erau sfătuiți să ia toate măsurile ca o garnizoană a unei cetăți să nu fie asediată, deoarece, cedarea unei cetăți ar fi însemnat și cedarea controlului asupra unui teritoriu din jurul acesteia, cu posibile complicații pentru imperiu. În același timp, pentru asediul ofensiv, se recomanda eliminarea posibilităților de hrană și apă ale celor asediați.





După ce toate pregătirile logistice fuseseră luate, informațiile despre poziția inamicului definite, armata bizantină se pregătea pentru iminenta ciocnire. Aici, în acest stadiu, se mai desfășurau câteva mici acțiuni care țineau de ceremonialul religios, la care soldații aderau deplin. În același timp, soldații armatei erau consemnați de comandanții fiecări trupe în deplină liniște, care era menținută până în momentul în care se decidea ieșirea din tabăra militară spre confruntarea adversarului.



Începând cu secolul al VI-lea, formația de luptă clasică a armatei Imperiului Bizantin a fost reprezentată de stilul pe 3 linii: frontal și flancuri. Acestea erau la rândul lor susținute de câte o linie de rezervă în spatele frontului și trupe de susținere în lateralul flancurilor pentru a bloca orice tentativă a adversarului de învăluire. O unitate de rezervă cu rol de atac sau, după caz de apărare, era menținută în jurul generalului, imediat în spatele liniei frontului.



Corpul de trupe profesioniste- 24/24- de soldați, numite tagmata, au fost create la jumătatea secolului al VIII-lea de basileul Konstantinos al V-lea. Ideea de bază era centrată pe necesitatea unor trupe de elită, de cavalerie grea, aflate permanent la dispoziția împăratului, încartiruite în Constantinopol și care să fie gata de un răspuns rapid, eficient, deopotrivă posibilelor revolte din provincii sau atacurilor inamice. Tagmata a reprezentat pentru 3 secole centrul armatei bizantine.






Împăratul constantinopolitan era comandatul suprem al armatei imperiale, el alegând să conducă personal armata sau să-și delege această atribuție către un general. Dar el avea la dispoziție permanent și se bucura de protecția unor trupe asimilate celor de elită și care funcționau asemenea unor gărzi personale. Existența lor a traversat secolele existenței Imperiului Bizantin. Aceste gărzi personale s-au numit Hetaireia, Vardariotai și, poate cea mai cunoscută, Garda Varegă.







Dincolo de logistica, armament și pregătire, succesul unei campanii militare sau a unei bătălii purtate de armata bizantină a depins, ca și acum, de pregătirea, atitudinea și tactica desfășurate de comandantul armatei. Toate aceste aspecte de caracter și de moralitate ale comandantului se transmiteau inevitabil și soldaților din subordine, cu rezultate asupra comportamentului în bătălia ce urma.






Istoricii care s-au ocupat cu studiul Imperiului Bizantin, mai ales latura acestuia militară, au ajuns la o concluzie, pe cât de „modernă” pe-atât de reală și veritabilă. Deși nedenumită de către administrația bizantină în acest fel, totuși politica administrației imperiale de-a lungul timpului a dezvoltat o cultură strategică, de măsuri și operațiuni care i-au permis rezistența precum și obținerea marilor victorii. Acest întreg set de acțiuni politice și militare ale administrației bizantine, Edward Luttwak l-a denumit „codul operațional” bizantin.






